Ioan POPOIU: Lorena, îți mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Să vorbim despre originile tale. Ce ne poți spune despre familia și părinții tăi?

Lorena CRAIA: Tata este originar din Bacău, mai are două surori, Corina și Doina. Din partea lor am trei verișori primari, care la rândul lor și-au format familii. Părinții tatălui meu nu mai sunt în viață. Din cauza faptului că Bacău este foarte departe de Constanța, îi vizitam destul de rar, o dată la câțiva ani. Tata a plecat de-acasă în adolescență, s-a înscris la Școala Militară de la Breaza. Apoi a fost detașat în Constanța, la Aeroportul Mihail Kogălniceanu, ca maistru militar. A stat în gazdă în oraș, unde a întâlnit-o pe mama într-o stație de autobuz. Au avut trei săptămâni de corespondență și telefoane (tata i-a promis că o va suna în sâmbăta următoare), dar fiindcă a fost reținut cu îndatoririle din Unitate, nu a mai reușit. Mama făcea naveta special pentru a lua legătura cu tata (pe vremea aceea existau doar telefoane cu disc), de unde lucra ca educatoare într-un sat din județ. Mama a rupt legătura cu el, fiind supărată că a fost pe drumuri degeaba. După patru ani li s-a făcut cunoștință întâmplător, nu știa nici unul din ei despre cine este vorba. Tata a recunoscut-o în timp ce erau în oraș, la întâlnire. A deschis agenda cu adrese și i-a arătat mamei că încă mai avea adresa ei de acasă, de pe vremea când o conducea până în fața casei. Asta se întâmpla prin 1983. În aprilie anul următor au scos actele, apoi în iunie au avut cununia religioasă, iar masa de protocol s-a ținut la Cazinoul din Constanța. În 1985 m-am născut eu.

Părinții mamei mele sunt din Pecineaga, județul Constanța. O familie numeroasă. Nu li s-a permis să se căsătorească, erau și foarte tineri, bunica avea vreo 17 ani și bunicul 19. Așa că au fugit la oraș, cu două linguri și două furculițe. Au dormit pe rogojini. Bunica era foarte pricepută la croitorie, cusut, croșetat, îi plăcea să citească. De fapt, prima poezie pe care am învățat-o a fost de la ea, „Povestea Cerbului”, pe care mi-a recitat-o într-o singură seară, iar eu am memorat-o. Era pasionată de poezia lui Nichita Stănescu, oprea tot lucrul și asculta cu plăcere aparițiile poetului la TV. Bunicul meu era priceput în strungărit, fierărie etc. Decorurile Teatrului Național „Oleg Danovski” din Constanța sunt create de el, de la zero. Acolo a lucrat, în subsolul teatrului, unde îmi petreceam foarte mult timp. Primul contact cu un pian de sală l-am avut la 4 ani; de câte ori intram în holul mare de la parter, primul lucru pe care îl făceam era să mă așez la pian și să cânt. Înainte să plece pe cealaltă lume, a reușit să-mi cumpere un pian original Petrof, din lemn masiv, negru complet, cu picioare sculptate, cu doi îngeri negri pe fațadă. Este un pian fără coadă, dar nu este pianină, deoarece are același număr de clape. Am învățat singură să cânt la pian, apoi am urmat și câteva cursuri. Am fost mai mult atrasă de menuetele Annei Magdalena Bach pentru soțul ei. În alte zile, urmăream pitită după cortină spectacolele de balet. Bunica mi-a făcut o rochiță de balerină, cu guler elisabetan, din tul, scurtă, cu care mă îmbrăcam aproape tot timpul și dansam prin casă. Inclusiv la serbările de la grădiniță.

Străbunicul meu a luptat la Mărășești. Și-a pierdut mâna dreaptă. A vrut să se arunce pe geamul infirmeriei, să se sinucidă, dar MS Regina Maria, care era printre răniți tot timpul și îi îngrijea, l-a consolat, l-a ajutat, l-a încurajat. A fost împroprietărit după finalizarea războiului cu o bucată de pământ, pe care a ridicat o căsuță și o prăvălie. S-a căsătorit, a avut copii, nepoți, strănepoți. Numele lui, Dragu Bălănică, apare pe lista celor căzuți la datorie, depusă în Altarul Catedralei Mântuirii Neamului.

Mama mai are o soră mai mare, Viorica. Este căsătorită cu unchiul meu, Oddone, care provine dintr-o familie de nobili cu sânge albastru dintr-o provincie din nordul Italiei. Nu au copii, așa că eu am fost copilul tuturor. Acest aspect a avut și părți bune, dar și mai puțin bune. Eram mereu în centrul atenției. O perioadă m-am simțit importantă, după un timp, însă, a devenit obositor și, din ce în ce mai mult, petreceam timpul singură, închisă în camera mea, citind.

Ioan POPOIU: Te-ai născut într-un mare oraș, pe malul mării. Cum a fost copilăria ta?

Lorena CRAIA: Mulți ar fi de acord că am fost o răsfățată, dar cred că am dezvoltat o reală aversiune față de lingușeală, tocmai din acest motiv. Fiind tot timpul în centrul atenției, mereu lăudată, devenea descurajant. Nu mai puteam să-mi exercit firea competitivă, care m-a caracterizat de când mă știu. Așa că am găsit refugiul în cărți și am început să port dispute „reale” cu autorii lor. Primul care m-a ținut în șah a fost Anton Pann. Ne-am împrietenit destul de repede, mai ales după capitolul „Despre pedanți și copilăroși”. În sfârșit, găsisem pe cineva care să spună lucrurilor pe nume.

Cu timpul, am căutat din ce în ce mai mult, aproape obsesiv, viziunea obiectivă, oricât de dureros ar fi rezultatul. Cele mai sincere discuții le-am purtat cu mine însămi și, spre nenorocirea mea, nu s-a schimbat nimic de atunci în această privință. Nu am avut prieteni apropiați, care să dureze o viață. Singura prietenă pe care am avut-o, Alexandra (fiica mea îi poartă numele), era mult mai liniștită ca mine, mai temperată, mai moderată. Eu eram foarte dură și aveam replici care usturau și de care eram conștientă, lucru care a îndepărtat absolut orice copil, care îmi putea deveni prieten, ceea ce m-a întristat o perioadă, apoi, cu timpul, a încetat să îmi mai pese. Eram mult mai interesată de onestitatea problemei, decât de prietenii care durează o viață.

Clasa I am urmat-o la Colegiul „Sf. Ana”, din Năvodari, un colegiu particular. Era ceva nou atunci și părinții doreau să-mi dea o educație aleasă. Făceam naveta în fiecare dimineață. Ajungeam seara acasă, cu autobuzul colegiului. Îmi aduc aminte că într-o zi am golit ghiozdanul și am „răpit” un pui de cățeluș, alb ca laptele, și l-am adus pe furiș acasă. L-am ținut pe balcon pentru scurt timp, pentru că săracul schelălăia, probabil voia la mama lui. Cu greu am fost convinsă să îl duc înapoi. Colegiul m-a dezamăgit profund, încă din primul semestru. S-au dus și părinții mei la pomul lăudat cu sacul. Nici măcar nu se țineau lecții, programul era foarte lejer, simțeam că nu învăț nimic. Am venit plângând acasă, spunând că vreau să mă mute la o școală „normală”, unde învăț română, matematică, engleză, nu mai vreau să merg într-un loc unde era o permanentă vacanță. În vară m-au mutat la Școala nr. 43, cu profil UNESCO, din Constanța. A trebuit să susțin un examen de diferență la română și matematică; desigur, a fost atât de ușor, încât am terminat repede, apoi am început rezolvarea subiectelor de clasa a IV-a, ale celorlalți candidați. Mă plictiseam repede, trebuia să fie greu și anevoios pentru a simți o oarece mulțumire.

Ioan POPOIU: Ai urmat Școala nr. 43 „Ferdinand”. Cum comentezi?

Lorena CRAIA: Da, din clasa a II-a până în clasa a VII-a, am fost în clasa A. Apoi, am forțat mâna directoarei să mă mute la B, o clasă mai slabă. Dar mi se făcuse o nedreptate și pur și simplu nu mai doream să fiu eleva profesoarei pe care am admirat-o cel mai mult. În clasa a V-a, am avut ca profesoară de limba română pe dna Cruceanu. O admiram deosebit de mult, pentru că era cea mai dură, cea mai necruțătoare. Până la finalul clasei a VII-a, în vară, când mama a primit un telefon de la dânsa, în care îi recomanda să mă aducă la meditații. Nici eu, nici mama nu am fost de acord, pentru că nu aveam nevoie de meditații la materia pe care o stăpâneam cel mai bine, era absurd. Meditațiile erau pentru cei care nu se descurcau foarte bine. Așa că am refuzat, iar începutul clasei a VIII-a a fost decisiv. Țin minte că eram chiar singura din clasă care nu mergea la meditații, iar colegii mei primeau de obicei temele nu în clasă, ci în timpul pregătirii. Desigur, eu eram un paria, nu mi-ar fi spus ce temă avem. Așa că am întrebat-o pe profesoară direct, iar dânsa mi-a indicat un răspuns vag: „Ideile principale din «Amintiri din copilărie», de Ion Creangă”. Am făcut întocmai, dar pentru că nu știam la care din părți, am lucrat pe toată scrierea. Când s-au verificat temele, mie mi-a pus nota 4, pentru că nu m-am conformat cu restul clasei (ideile principale doar la partea a IV-a). Mi-a stricat media intenționat, știam că mă dorea la meditații, dar nu am cedat. Am mers la directoare și am depus plângere, am spus exact despre ce este vorba; au încercat să mă înduplece (A este mai bună ca B, etc.), dar decizia era luată. Țin minte că ulterior m-am întâlnit cu dna Cruceanu pe hol, care m-a oprit și mi-a spus „Regret că am pierdut cel mai bun elev al meu”. „Dacă eram cel mai bun elev, de ce aveam nevoie de meditații?”, i-am răspuns și am plecat.

Ioan POPOIU: Ai făcut apoi Liceul Traian. Ce-ți amintești de acești ani?

Lorena CRAIA: Tot. Am fost singura generație care a prins clase cu taxă. Mare greșeală, a fost un dezastru. Era pe bază de dosar și țin minte că nu am prins loc în clasele de mate-info. Și era nebunie mare atunci cu informatica. Din cauza mediei, ajungeam în clase de științe naturale (biologie, chimie), apocaliptic pentru mine, nu-mi plăceau nicicum. Așa că am hotărât să intru în clasele suplimentare de mate-info, dar cu taxă. Problema era că nu te puteai transfera la o clasă fără taxă, pe toată perioada liceului. Erai efectiv blocat acolo. Iar acele clase nu erau așa cum mi-am închipuit. Eu și cu încă un coleg aveam medii peste 8,50, în rest toți erau aproape corigenți, cu medii de 5 și 6. Și absolut zero interes pentru studiu, zero mediu competitiv. A fost un coșmar. Am avut parte de agresiuni de neimaginat, doar pentru că ridicam mâna la limba franceză. Trăiam într-o permanentă teroare, pentru că îmi plăcea să învăț. Ajunsesem în stadiul în care refuzam să mai merg la școală, de teamă să nu mănânc bătaie sau să fiu amenințată cu bătaia – intimidare folosită de colegii care nu erau capabili să își depășească nivelul și țineau cu orice preț să îi țină pe alții care străluceau în umbră. Atunci s-a cristalizat și ura mea viscerală față de comunism și tot ce reprezintă el. Tot în acea perioadă s-a accentuat și admirația față de cei care erau mai buni ca mine, căutându-le compania neîncetat. Din clasa a XI-a, m-am mutat la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, un liceu mult mai slab (Traian era în top 3 atunci, după Ovidius și Mircea cel Bătrân), dar am acumulat foarte multe absențe, lipseam foarte des de la cursuri, așa că am fost băgată în Consiliu pentru exmatriculare, alături de alți trei colegi, care nici măcar nu erau afectați de faptul că vor rămâne cu zece clase. Profesorul meu de fizică a pledat pentru cauza mea, deoarece eram cel mai bun elev din tot liceul, dar am refuzat, din simplul motiv că regulile sunt reguli și sunt pentru toată lumea. Exact în ziua în care împlineam 18 ani, pe 22 aprilie, am primit telefon acasă, în care am fost anunțată că am fost exmatriculată. Tatăl meu avea destul de multe relații, s-a oferit să mă ajute, dar am refuzat vehement. Dacă se punea problema să reintru la un alt liceu, trebuia să reușesc asta singură. Așa că l-am rugat să-mi dea un nume, pe care să îl contactez eu, nu el. A doua zi eram în biroul Directorului Direcției Tabere și Tineret (habar n-am cum se numea atunci, nici acum nu știu cum se numește). Am intrat în audiență, cu programare. Timp de 15 minute i-am spus exact despre ce este vorba, din fir a păr, i-am prezentat cazul meu, i-am argumentat atitudinea mea, am accentuat motivațiile mele. În felul acesta, am ajuns la Liceul Teoretic „Decebal”, începând cu luna mai, clasa a XI-a. Acolo am și absolvit. Nu am fost ferită nici acolo de aceeași atitudine ostilă, mai ales după ce am fost selectată pentru Olimpiada Națională de Limba și Literatura Română „Mihai Eminescu”. Am vrut să particip și la cea de filosofie, dar mi-a fost recomandat să nu alerg după doi iepuri. Era prima dată în viața mea când participam la o olimpiadă și, desigur, și ultima, fiind deja clasa a XII-a. În anul acela l-am cunoscut pe Eugen Simion, la Galați.

Ioan POPOIU: Cum ai ajuns la facultate?

Lorena CRAIA: Cu examen scris. De trei ore. Cu subiecte serioase, consistente și dificile. Nu ca acum… În sfârșit. După Bacalaureat, am intrat în panică. Am depus dosarul la 9 facultăți (3 au fost cu dosar, la care am și picat, pentru că media mea nu era tocmai una umflată cu pompa, era o medie obținută pe merit și studiu). La celelalte 6 am susținut examen scris: Facultatea de Drept, Facultatea de Științe Administrative, Facultatea de Litere, Facultatea de Psihologie, Facultatea de Psihopedagogie Specială și una la care nu mai țin minte, tot ceva de științe umane. Am zis că mă înscriu la toate facultățile la care pot susține examen. De teamă să nu rămân pe dinafară.

Cu vreo câteva zile înainte de examene, o vecină de-a noastră a venit la mama și a sfătuit-o să pregătească niște bani, dacă vreau la fără taxă. Eu am auzit (stăteam la pândă) și am izbucnit, amenințând că dacă mi se cumpără locul, renunț la facultate și plec unde nu mă va găsi nimeni niciodată. Desigur, mama știa că vorbesc serios, nici nu era foarte încântată să dea bani (nu eram chiar o familie înstărită – mult timp am mers cu teniși rupți la școală, că nu aveam bani), așa că totul rămânea în puterile mele, ceea ce am și dorit. Cea mai plină zi cu examene a fost și ziua în care am avut examen scris la Litere, de la 9-12 dimineața, apoi de la 14-16 la Drept, apoi de la 16-18 la Psihologie. La Litere am intrat la fără taxă, a 16-a pe listă (ulterior am auzit că primele 10 locuri erau cumpărate), ceea ce nu a fost rău. Țin minte că tata mă căuta pe listele celor de la taxă, iar eu strigam la el să mă caute la fără taxă, că acolo sunt sigur. Am intrat și la Drept, și la Psihologie, și la Științe Administrative. Trebuia să aleg. Am ales Litere fără taxă cu Germană și Științe Administrative cu taxă, amândouă la zi, desigur. După un an, am renunțat la Litere (motiv pentru care anul ăsta mă reînscriu, dar de data asta la Universitatea București) și am continuat cu Științe Administrative până la final. Am absolvit 4 ani, dar nu am susținut lucrarea de licență nici până în ziua de azi. Decanul facultății, dna Stăiculescu, cerea șpagă, iar eu cu licență cumpărată nu am vrut să mă laud. Am preferat fără.

Ioan POPOI: Anii studenției te-au marcat în vreun fel?

Lorena CRAIA: Desigur. Pot scrie o trilogie și tot nu cred că acopăr întreaga perioadă. A fost prima dată când am făcut parte dintr-o gașcă de prieteni, dar, desigur, felul nostru de a NU fi ne-a adus împreună. Eram 7 oameni la care nimeni nu se uita cu interes în societate, pentru că nu prea ne păsa de mainstream. Eram mai underground, preocupați de artă, muzică, politică, societate; ne întâlneam zilnic într-o cafenea foarte ieftină de lângă facultate, unde ne făceam veacul. Cu ei am petrecut cele mai frumoase momente. Am recuperat masiv, probabil, din cei 12 ani de școală și liceu, în care nu am avut parte. Suntem prieteni și-acum, dar e mult spus, cred. Ei mă cunosc destul de bine, știu că nu sunt genul de om care își sună prietenii să-i întrebe de sănătate. De obicei, mă ascund în vizuina mea cu anii și nu mai ies, decât dacă este absolut necesar, de exemplu e nevoie să cumpăr apă și pâine. Oricum, gașca s-a destrămat după facultate, fiecare s-a dus care-ncotro, cu treburile lui, viitorul lui. Așa cum am făcut și eu, așa cum e normal.

Ioan POPOIU: După facultate, ai urmat cursuri în Anglia, la Școala de Management din Bradford. Ce ne poți spune?

Lorena CRAIA: L-am cunoscut pe primul soț în anul IV, ne-am logodit, am rămas însărcinată, apoi ne-am căsătorit după absolvirea facultății, în decembrie. În primele trei luni după ce s-a născut fiica mea, Alexandra, am locuit cu părinții mei, apoi ne-am mutat la Botoșani, la părinții lui. Acolo m-am angajat la Centrul Cambridge al Asociației pentru Integrare Europeană REPERE (cu sediul la Bacău), unde am început să-mi dezvolt cariera profesională. Fostul meu soț a plecat la studii în Anglia printr-un program de Internship, iar eu l-am urmat la o săptămână. Am lucrat în administrația unui centru medical („Bilton”), după care m-am înscris și eu la facultate acolo. Între timp am divorțat și m-am întors în țară, înainte de a finaliza ceva. Am continuat colaborarea cu REPERE până în 2014, când am rămas însărcinată cu al doilea copil, Cristian, apoi am plecat în Malta, unde am lucrat în management executiv la Paragon Europe, care se ocupa de bursele Erasmus și Erasmus+. În 2015, am revenit în țară, unde l-am cunoscut pe actualul soț. La două săptămâni ne-am mutat împreună, apoi după două luni ne-am căsătorit. Încă nu am divorțat.

Ioan POPOIU: Să vorbim acum despre poezia ta! Ai început să scrii versuri devreme, la 8-9 ani. Cum a fost?

Lorena CRAIA: Dintr-o dată. Firesc. Așa cum notezi pe o bucățică de hârtie lista de cumpărături. Am citit „Bambi”, de Felix Salten de aproape 100 de ori (98, cam așa), apoi am luat o foaie de hârtie și am scris următoarele versuri:

Afară ninge cu fulgi mari,

Mari, pufoși și argintii

Și face marile intrări

Ale palatelor, lucii.

În culcușul de arțar

Căprioara puiu-și linge

Și-n palatul de cleștar

Ninge, ninge și tot ninge.

Ce pot să spun? Astea sunt cele mai bune versuri pe care le-am scris vreodată. Și singurele pe care le țin minte. Eram între clasa I și clasa a II-a, cam aceeași perioadă în care citeam Anton Pann, Dicționarul de citate și locuțiuni străine, Cireșarii…

 

Ioan POPOIU: Ai fost la un concurs de poezie, apoi la Olimpiada de literatură. Cum comentezi?

 

Lorena CRAIA: În clasa a VII-a, am susținut un concurs de poezie, la Miercurea-Ciuc. Am amintiri frumoase, am vizitat fabrica de apă minerală Ciucaș (cred), am văzut cum fiolele de plastic sunt umflate și se transformă în sticlele de 1,5L, cele pe care le vedem în magazine azi. A fost o perioadă prolifică pentru mine legat de poezie. Scriam foarte mult și foarte bine pentru vârsta aceea. Dar caietul (manuscrisul de atunci) a rămas la profesoara mea de limba română dna Ududec (care m-a pregătit pentru Olimpiadă) și, după ce s-a mutat, nu l-a mai găsit. Sper să apară, este un element vital din activitatea mea scriitoricească.

La Olimpiadă, în clasa a XII-a, a fost o experiență inedită. Unică. Nu pentru că a fost ceva spectaculos, ci pentru că era singurul an când puteam participa. Nu aveam experiența acestui tip de concurs, poate și de aceea nu am fost extrem de panicată. L-am interpretat ca fiind o ocazie pentru mine să răspund la creativitate cu imaginația mea. Pentru că de imaginație nu am dus niciodată lipsă. Eram destul de arogantă încât să creez o lume în care doar eu aveam acces. De aici, și stilul meu de suprarealism expresionist, în care cititorul intră încrezător și iese bulversat și cu dureri de cap. La fel am scris și la proba municipală, și la cea județeană. La județeană am obținut nota maximă (10), iar președintele comisiei a menționat că lucrarea mea trebuie să stea într-un compendium de literatură. Desigur, nu am fost lipsită de întâmplări neplăcute, dar eram deja foarte călită și am depășit totul cu seninătate. Oana Ninulescu, contracandidata mea la Olimpiadă, era îndrumată de o profesoară foarte bine pregătită de la Colegiul Mircea. Aveau experiență, știau toate ungherele, aveau șanse mari să mă descalifice. Eu am fost oarbă, surdă și mută. Eram doar curioasă de subiectele care vor pica la concurs. Pe mine asta mă interesa, nu-mi păsa câtuși de puțin de revoltele și ambițiile lor. Am fost sfătuită să folosesc citate, referințe la alți autor, parafrazări etc. Iar eu, cu o memorie precară (nu țin minte cuvintele altora), desigur că nu am procedat așa. Țin minte că eram în aceeași sală cu elevii care susțineau concursul la Limba Latină. Ne-au amestecat, din motive evidente. Undeva, mai în față, Oana scria de zor, cred că a umplut trei pagini, dacă nu patru, în timp ce eu mă uitam pe pereți. Am stat așa vreo jumătate de oră, cu foaia goală, mă uitam în gol. Era un subiect amplu, important pentru mine, nu-l puteam trata decât cu respectul cuvenit. Era despre Copilărie, pornind de la un citat. Așa că am intrat în pielea copilului care eram și am început să povestesc despre o plimbare cu tata pe plajă, unde discutam cu el despre forma norilor, vedeam scoici care aveau ochi, nas și gură… Așa am început lucrarea. Treptat, am intrat și în partea teoretică. La un moment dat am zis „hai, fie! să găsim un citat…”, deși eu nu știam o iotă. Am ridicat mâna și am întrebat dacă am voie să mă uit în dicționarele de Latină. Da, aveam voie, nu aveau legătură cu limba română. Eh, nu aveau… Pentru mine, orice avea legătură cu orice. Așa că am deschis la întâmplare dicționarul de câteva ori, am închis ochii, am ales câteva cuvinte, le-am tradus în română, le-am așezat unele sub altele pe ciornă, am închis dicționarul, apoi m-am jucat cu ele. Le-am aranjat în așa fel încât să sune a citat, am pus ghilimele și m-am blocat. Citatul îl am, dar cine l-a zis?! Nu puteam nici să pun la întâmplare un autor, trebuia să aibă sens… Și, cum mă uitam la volumele așezate cu grijă pe rafturile din sală (eram în Laboratorul de Limbi Străine), citeam autorii de acolo: Rousseau, Kant, Voltaire (secțiunea de filosofie), nu îmi convenea niciunul. Și, undeva mai la distanță, văd Marcel Proust. Am scris imediat în paranteză Marcel Proust – acela a fost singurul citat din întreaga lucrare.

După ce m-am calificat la Națională (s-a ținut la Galați, 2004), am fost foarte mulțumită. Cam asta îmi doream, de fapt, să merg și eu într-o tabără, pentru că mama nu m-a lăsat să merg în tabere, era foarte fricoasă.

Continue reading „Ioan POPOIU: „Poezia este iadul în care vrei să ții tot timpul lumina aprinsă”- INTERVIU cu poeta Lorena CRAIA” →