Mirele de Vasile Andru, carte apărută în 1975, deși foarte bine primită la acel moment de cititori și de critică, până la reeditarea din 2018 la Editura Eikon, părea un roman cu destin uitat. Această ocultare s-a petrecut aproape independent de voința autorului, care parcă temându-se de reluarea temei, nu a mai încercat o republicare. Astfel, romanul este readus în atenția cititorilor la doi ani de la plecarea autorului dintre noi. Pentru scriitorul Vasile Andru, reeditările au fost mereu prilej de revenire, de rescriere a textului până la o formă perfectă, care se desăvîrșea prin renunțarea la varianta precedentă, socotită drept ciornă. Atât cât îl cunosc pe Vasile Andru și laboratorul său de creație, orice rescriere însemna o retrăire, o spovedanie, țesute împreună cu sugestii de destin, de vindecare, de optimizare, diseminate subtil în paginile cărții Cartea este un microroman, așa cum o numea însuși autorul, care era aproape obsesiv în restructurarea textelor proprii, în esențializarea lor.
Tema romanului, nunta postumă, este tulburătoare pentru junețea autorului (avea 33 de ani la apariția romanului), așa cum mărturisește acesta în prefața la ediția actuală, scrisă chiar înainte de a trece la Domnul: „Prea tânăr, prea netrezit. Acest scenariu al nunții postume era prima mijire a trezirii. Eram pe atunci, nepregătit pentru nunta postumă. Acum, când refac unele pagini, sunt la un alt pol biologic, prea departe de fierbințela unui mire pământean, și poate cu tendința unei nuntiri mistice.”
Povestea romanului se țese în jurul nunții postume, pe scurt o fată tânără, care moare nelumită, necăsătorită, este îmbrăcată cu veșminte de mireasă și primește un mire temporar, care o însoțește pe tot traseul către cimitir și care îndeplinește ritualic rolul de mire. Înmormântarea se desfășoară respectând ritualul creștin, cu participarea unui preot, dar și a unui taraf de lăutari, care-l completează pe preot, îmbinând astfel ceremonia înmormântării cu cea a nunții.
Au existat multe voci apreciative la adresa acestui roman la momentul apariției. De altfel, cartea a fost premiată de Uniunea Scriitorilor cu premiul de debut pentru proză. Unii au fost de părere ca aceasta proză șlefuită, muncită ar fi fost maximul din ce-a scris Vasile Andru. Alex Stefanescu chiar spune că: „Primele cărţi ale lui Vasile Andru conţineau o proză subtilă, inspirată din experimentele prozatorilor francezi din noul val, dar fără nimic epigonic.” Romanul a trezit entuziasme și prin tema sa, care făcea parte din registrul prohibit în epocă. Preotul și istoricul Constantin Hrehor, dar și poetul Mihai Prepeliță au fost atât de încântați de acest roman, încât îl vedeau ca stând la baza unui scenariu de film. Poate un regizor precum Emil Lotteanu ar fi fost în stare să facă un film din acest roman! Marian Popa în Istoriile sale, socoate că în acest roman, autorul era preocupat de orfism, întrezărind în Mirele o asemănare între ritualul autohton al nunții postume și mitul lui Orfeu și Euridice.
Despre acest ritual, Henry Stahl scrie într-un studiu, care se numește Teoria neistovirii vieții și căsătoria cu moartea, unde moartea din ethosul popular apare ca fiind un izvor de primejdii și groază. Ceremonia întreagă a înmormântării este un procedeu pentru omorârea definitivă a mortului, lucru care se poate desfășura în două moduri: blând – prin încercarea de definitivare a trăitului celui care a murit, de împlinire a rostului acestuia pe pământ, prin nuntire. Sau violent, agresiv, în cazul ritualurilor aplicate strigoilor, moroilor, prin înfigerea unui obiect ascuțit în inimă.
Tema nunții postume probabil că vine din preistorie, o găsim abundent în literatura populară balcanică sau în literatura cultă antică elenă. Era obiceiul ca la mormântul tinerilor necăsătoriți să fie adus un brad, bradul fiind simbol nupțial. Comunitatea împlinea acest ritual cu un scop precis: ca să aibă și mortul nunta lui. Este o simbolică istovire a vieții celui decedat, necesară mai ales dacă moartea a intervenit printr-o curmare bruscă a vieții unui membru prea tânăr, care pleca cu zile netrăite, neviecuite.
Constantin Brăiloiu într-un studiu despre acest subiect, spune că aceste ritualuri se practicau frecvent în satele românești dintre cele două războaie mondiale, și le definește ca fiind rituri funebre, cu proveniența în precreștinism.
Mircea Eliade privește acest ritual dintr-o perspectivă mai largă, integrându-l în conceptul de creștinism cosmic. Creștinismul cosmic – caracteristică a societăților țărănești din arealul Europei orientale, misterul cristologic proiectat asupra naturii însăși, are drept rezultat o participare a tot și toate la liturghia cosmică, mai ales în actele esențiale ale viului, cum ar fi nașterea, căsătoria, moartea. Poate fi privit și ca o teologie populară, o rămășiță a religiilor păgâne, omul de acum două milenii încercând astfel o creștinare a religiilor strămoșilor. Această blândă creștinare o găsim și în suprapunerea unor sărbători creștine peste cele păgâne, cu preluarea denumirilor preexistente ale sărbătorii. Astfel, Intrarea Domnului în Ierusalim, cu o săptămână înainte de Paște, Floriile, a fost suprapusă peste sărbătoarea antică a Floraliilor.
Moartea la români, mai ales moartea persoanelor tinere, netrăite, nelumite, cum este cea din Miorița, este o resemnare în fața morții, o împăcare, o reîntoarcere în natură, care împlinește un rol integrator, mângâietor, matern. Moartea capătă astfel proporții cosmice.
Continue reading „Silvia ANDRUCOVICI: Mirele lui Vasile Andru – romanul unei inițieri”
Ioan Popoiu: Doamna Silvia Andrucovici, sunteți cunoscută mai ales ca fiind soția celui care a plecat la Domnul, scriitorul Vasile Andru. Ați mai apărut în jurnalele literare cu câteva interviuri despre Vasile Andru, însă lumea nu știe nimic despre dvs. Permiteți-mi să vă întreb acum câte ceva despre dvs, dar și despre relația cu Vasile Andru, care v-a fost în egală măsură maestru și soț.
Ieri, 8 august 2018, ora 15, la Colegiul naţional ,,Dragoş Vodă”, din Câmpulung Moldovenesc, a avut loc un colocviu, o evocare a lui Vasile Andru, scriitor, personalitate charismatică spirituală şi întemeietor de şcoală a cunoaşterii.