Ioan POPOIU: ,,Trăiesc încă sub o cupolă lăsată de cuvintele, gesturile și cugetările lui Vasile Andru”-INTERVIU cu poeta Silvia ANDRUCOVICI

 Ioan Popoiu: Doamna Silvia Andrucovici, sunteți cunoscută mai ales ca fiind soția celui care a plecat la Domnul, scriitorul Vasile Andru. Ați mai apărut în jurnalele literare cu câteva interviuri despre Vasile Andru, însă lumea nu știe nimic despre dvs. Permiteți-mi să vă întreb acum câte ceva despre dvs, dar și despre relația cu Vasile Andru, care v-a fost în egală măsură maestru și soț.

Vorbiți despre locul natal ca despre un tărâm mirific! Unde v-ați născut ? Ce ne puteți spune despre familie și părinți ?

 

Silvia ANDRUCOVICI : Am venit pe lume  în orașul Tecuci, din județul Galați și am trăit într-un sat, cu tot ceea ce însemna asta în deceniul 8 al secolului trecut. M-am născut atunci când părinții nu se așteptau, după ce copiii născuți înaintea mea erau deja plecați la școli sau zburați de acasă. Am crescut în dragostea părinților, dar și a fraților, surorilor mai mari, cinci la număr, într-un mediu familial matur, cu responsabilități de mic copil. Într-o familie în care părinții se străduiau din răsputeri, pe de o parte să păstreze ceva din mândria de țărani mijlocași, cărora comuniștii le luaseră aproape tot, sub amenințarea temniței, iar pe de altă parte, să-și trimită copiii la școală, ei înșiși cu o mare dorință de a învăța. Părinții mei, în viață încă, trăiesc în Hanu Conachi, un sat din județul Galați. Sunt acum la vârsta înțelepciunii. Au urmat amândoi 7 clase, și, pentru că sunt de aceeași vârstă, erau mereu premianții cu coroniță la sfârșit de an școlar, mama la clasa de fete, tata la clasa de băieți. Mama a rămas cu dorința de lectură și mai târziu; măritată fiind, cu grijile casei, citea în răgazul când era cu vitele la păscut, spunea că se odihnește citind.

 Ioan POPOIU: Timpul copilăriei cum îl percepeți?

Silvia ANDRUCOVICI: Mică fiind, aveam o legătură specială cu pomii, iubeam foarte tare pădurea; mai târziu, primul drum când reveneam acasă de la oraș, era în pădure, unde aveam un stejar, cu care încercam un soi de sentiment aparte… de simbioză. Am avut mereu sentimentul apartenenței, al vetrei, al casei părintești și, în același timp, sentimentul permanenței care decurgeau din acestea. Casa, grădina, părinții erau punctul meu fix, punctul de revenire.

Ioan POPOIU: Spuneți că vă simțeați un copil cu nostalgii edenice, vă rog să insistați..

Silvia ANDRUCOVICI: Cred că nostalgiile mele edenice sunt legate de existența unei grădini fabuloase, care înconjura casa, și în care părinții sădiseră aproape orice pom fructifer… Nu pot uita cu ce bucurie se întorcea tata din grădină cu primele pere coapte, cu primele cireșe sau cu primul pepene. Și cât de generos împărțea cu noi! Părinții iubeau această grădină nespus de mult, plantele erau și ele niște copii ai lor. Tata mergea noaptea în lan și asculta cum crește porumbul. Știa astfel că se arată recoltă bună.

Ioan POPOIU: La un moment dat, ați trăit un adevărat miracol… A fost o întâlnire cu Dumnezeu?

 

Silvia ANDRUCOVICI: Am crescut într-un mediu de adulți, în care jocurile mi le făceam de cele mai multe ori singură, în care cuvântul maturilor avea greutate. Locuiam într-o cameră cu părinții, cel puțin iarna, când se făcea focul în sobă, acolo îmi făceam lecțiile, mama gătea, acolo se derulau toate actele vieții. Radioul era singura noastră sursă de informare. Ascultam de fiecare dată, jurnalul de știri. Eram foarte atentă pentru vârsta mea la lucruri pe care un copil nu le-ar băga în seamă. Eterna amenințare cu exacerbarea cursei înarmărilor, auzită la radio,  îmi dădea fiori de teamă. Nu am mărturisit vreodată celor mari aceste temeri ale mele. Erau niște temeri planetare, cosmice, care m-au condus la prima întâlnire cu Dumnezeu. Eram cu vitele la păscut și în singurătatea lanului, spre asfințit, când toate zgomotele zilei se diminuează, se topesc, m-a prins temerea că pământul va dispare într-un nor de fum, într-o conflagrație cosmică. Am început să mă rog cu cuvintele mele de copil. Știam pe vremea aceea doar rugăciunea Tatăl nostru, pe care o spuneam dimineața și seara în fața unei icoane, la care adăugam puținele mele dorințe: să fie pace, mama și tata să fie sănătoși, să iau note bune la școală. Nu știam nimic despre venerarea lui Dumnezeu. Mergeam cu părinții la biserică, mergeam uneori, vara la mănăstire, însă participarea mea se reducea la a privi cu mult interes frescele pictate. Nu mă rugam, făceam câteva gesturi ritualice ghidată de mama, aprindeam o lumânare, făceam cruce… În asfințitul acela, am plâns și l-am rugat pe Dumnezeu să facă ceva, ca lumea aceasta să nu dispară. Era un soi de monolog, în care eu priveam cerul, unde mă așteptam să-mi răspundă cineva, aveam această nădejde. Și răspunsul a venit. Când aproape trecea soarele peste deal, în roșul asfințitului s-au agregat din senin, câțiva nori, care au luat un chip uman, chipul Dumnezeului Tată, cel pictat pe bolta bisericii. Cel puțin, asta era convingerea mea. Am știut în acel moment că rugăciunea mi-a fost ascultată, că Dumnezeu va ține lumea și mai departe. Această experiență m-a ușurat și mi-a dat încredere. Am plecat spre casă și cu un sentiment fragil de fericire. Așa îl definesc acum. Atunci nu știam cum se cheamă.

Ioan POPOIU: A fost dureroasă acea despărțire de mama, la 14 ani… . Unde ați făcut liceul ?

Silvia ANDRUCOVICI: Deși, fiind ultimul copil, părinții m-ar fi vrut aproape de ei, presiunea fraților în a mă trimite mai departe la școală a fost prea mare, așa că am început aventura ruperii de casă la 14 ani. Încă îmi amintesc ce jale și plâns a fost la despărțirea de mama, când am început liceul la oraș și am rămas pe peron, după ce am condus-o la tren. Orașul Galați, un oraș prea industrial, sălbăticit printre furnale și porturi mineraliere, un oraș în care aproape săptămânal puteai să auzi o alarmă care venea din zona industrială, vuind înfiorător, mai mult de jumătate de oră. Un oraș care-mi arăta o față de păcură, fum și vuiete. Un oraș în care nu puteam simți primăvara.

Ioan POPOIU: La 18 ani, în București, orașul vi s-a părut cenușiu, ostil, străin, cum comentați ?

Silvia ANDRUCOVICI: Când am ajuns în București, eram nu doar temătoare de orășeni, uimită de dezinvoltura colegilor; eram un copil cuminte, răbdător, un copil în trup de adult, cu nostalgiile edenice, ale înfrățirii cu pomii, cu pădurea de-acasă… Bucureștiul aveau un aer sinistru în 1989, un oraș gri, cenușiu, în care merele și strugurii se găseau doar la piață, și care erau foarte scumpe pentru puținii mei bani. Acasă, strugurii, merele, bogăția verii și a toamnei se revărsa din plin, părinții dădeau sărmanilor din sat fructele, având ca măsură găleata: o găleată de pere, de exemplu, sau o găleată de nuci… În plus, bucureștenii vorbeau o limbă aspră, dură, care mă intimida, mă închidea într-o cochilie de tăceri.

Ioan POPOIU: Și a venit momentul 89-Revolta din decembrie! Ce-a urmat pentru dvs.?

Silvia ANDRUCOVICI: O dată cu Revoluția, pe nesimțite ceva s-a schimbat și în mine. O viață nouă, împrospătată parcă, condusă de dorința de a cunoaște, de a ajunge să înțeleg spiritele mari ale vremii. Eram atât de dornică de cunoaștere, încât la primele apariții Humanitas am așteptat și 4 ore, iarna, afară, în ger să cumpăr o trăistuță cu cărți. Am venit acasă cu un Jurnal al Monicăi Lovinescu, o carte de Cioran, Jurnalul lui Mihail Sebastian,  și un Noica. De altfel nu eram singura în această situație, era o adevărată trezire spirituală, se manifesta atunci o sete de cultură teribilă! Era un timp în care idealiștii au avut din plin hrană!

Ioan POPOIU: Vorbiți despre experiența lecturii, prin cunoașterea marilor spirite ale vremii..

Silvia ANDRUCOVICI:  Cititul la vremea aceea, a fost ghidat sălbatic de notele extrase din aceste cărți inițiatoare. Au urmat alte cărți, i-am citit cu încântare, aș zice că i-am înghițit pe Steinhardt, Virgil Ierunca, Mircea Eliade, Sigismund Freud, Nietsche, Vasile Andru. Aveam o lăcomie teribilă, făceam fișe de cărți necesare și băteam bibliotecile și anticariatele în căutarea lor. Îmi consumam puținii bănuți pe cărți. Hrana mea se reducea la câteva fructe, ceva pâine. De altfel, am rămas multă vreme în poveștile familiei printr-o întâmplare. Tata aflat într-o vizită la București, îmi dă zece lei să-mi cumpăr înghețată, iar eu vin triumfătoare fără înghețată, dar cu Poemele lui Blaga. Cred că am trezit ceva neliniști în familie prin preocupările excesive pentru lectură!

Ioan POPOIU: Cum era viața dvs. de studentă singuratică?

Silvia ANDRUCOVICI:  Ziua stăteam prin biblioteci, seara intram la Ateneu să-mi ostoiesc setea de absolut prin muzică; studenții intrau pe vremea aceea gratis. Eram o singuratică, preocupările mele fiind foarte adesea diferite de cele ale colegilor mei. Mărturisesc la vremea aceea nu aveam dorința de a merge la dans, nu am intrat în discoteci, nu găseam nici un chip de tânăr, care să-mi ocupe visele. Citeam și căpătam certitudini, aveam vise care se deslușeau treptat, un pic altfel față de cele ale colegilor mei, eram din ce în ce mai desprinsă de mentalul generației, evitam mai mereu spiritul gregar. Dorința mea adâncă, mai degrabă o fantezie, era să devin bibliotecarul unui prinț, căruia să-i îndrum prin lecturi, parcursul spiritual și să-i imprim o direcție pacifistă în politică. De aceea citeam mereu, încurajată de experiența povestită de Eliade în Jurnalul unui adolescent miop. Erau și lucruri grele pentru mintea mea de atunci. În sinea mea tânjeam după o îndrumare.

Ioan POPOIU: Și, într-o zi, ați nimerit la conferințele-atelier ale lui Vasile Andru…Înainte de a răspunde, vreau să subliniez că generația noastră, care avea 30 de ani, în anii 80, l-a cunoscut pe Andru, spontan, direct, pe tren, într-o bibliotecă de provincie, la cursurile de la Sibiu sau în apartamentul său din București! Spuneti-ne cum a fost prima întâlnire cu Andru?

Silvia ANDRUCOVICI:  Citisem “Viață și semn”, la recomandarea unei prietene, citisem articolele sale publicate în câteva reviste culturale apărute după revoluție. Când aveam 19 ani,  într-o zi, am nimerit la conferințele sale și n-am mai plecat. Conferințe-atelier. Le ținea într-o sală micuță, la Casa de Cultură de studenților, în care se înghesuiau la propriu, pe niște scăunele, vreo 40-50 de oameni. Erau predominant tineri, studenți și câteva persoane cărunte.

Ioan POPOIU: Care erau învățătura și practica Maestrului ? 

Silvia ANDRUCOVICI: Pe vremea aceea, Vasile Andru ținea cursuri de optimizare umană, stimulare mentală și de practică și cultură filocalică.

Ioan POPOIU: Dvs. vorbiti despre această întâlnire ca fiind un „șoc inițiatic „, vă considerați ucenica Maestrului…

Silvia ANDRUCOVICI:  După seceta culturală comunistă, românii erau dornici să afle, să experimenteze. Iar Vasile Andru inițiase acest gen de întâlniri încă din comunism, întâlniri pe care le punea sub umbrela literaturii, științei, a unor experimente psihologice, și care aveau pe afiș chiar sintagma Oratio mentis, dar pe care, trimișii cenzurii, ai organelor de urmărire nu știau să o traducă, nu știau că înseamnă rugăciunea minții. Vasile Andru mi-a lăsat de la prima întâlnire sentimentul de prezență, de viu intens, dar și de taină. Pentru mine, șocul inițiatic s-a petrecut atunci,  la prima întâlnire. După ce s-a sfârșit conferința, care a durat două ore, am plecat cu convingerea că tot ceea ce urmează în viața mea va fi legat de acest om, că voi fi ucenica sa, în orice condiții. Simțeam o plinătate și o bucurie concomitente, o activare a unor instanțe psihice, la care nu mai avusesem acces decât fugitiv, fulgurant.

Ioan POPOIU: Vorbiți despre o întâlnire fondatoare, ați avut sentimentul  că v-ați găsit Maestrul! Vă ascultăm..

Silvia ANDRUCOVICI: După primul contact cu Andru la conferința de la Casa Studenților, noaptea a prelungit în somn starea de trezie, experiența întâlnirii fondatoare, pe care o avusesem.  Apoi a urmat o perioadă, care mi-a lăsat un gust sufletesc de basm, de poveste. A fost un timp, în care mișcările destinului meu au fost conduse de niște bidivii interiori, care se hrăneau cu vise de intensitate mare, cu sugestii și idealuri desprinse din lecturi și de la conferințele atelier ale lui Vasile Andru. Imaginați-vă o tânără care se apleca cu o seriozitate maximă asupra lecturilor ascetice filocalice, dar și asupra psihismului uman, încercând să exporte în trăit aceste achiziții spirituale, culturale, încercând să trăiască la nivelul unor maximalisme ascetice. O tânără, care deși își găsise Maestrul, avea o sfială teribilă în a-l aborda, a-i cere sfatul, în a-l întreba. Îmi găseam mereu răspuns la întrebări din următoarea lecție de oratio mentis, în următoarea lectură din Vasile Andru.

Ioan POPOIU:  Andru enunța adevăruri esențiale, vorbea de meditația creștină, starea de trezie…Vă rugăm să rezumati doctrina Maestrului!

Silvia ANDRUCOVICI:  Maestrul aborda în vremea aceea niște teme speciale, cum ar fi: Tainele creștine, O zi perfectă, Omul optimizat… Erau teme care dezlegau frici, spaime, temeri, care te vindecau, te așezau pe cale. Maestrul făcea această transmisie într-o atmosferă caldă, integratoare. Avea un farmec special în a transmite adevăruri esențiale. Predarea tainei, inițierea în procedeul meditației creștine se făcea  în această atmosferă de dezlegare psihică, de dezlegare de gândirea magică, de curaj și reverență  în apropierea de inefabil. Noi ucenicii, făceam minimum de lucrare, făceam optimizarea vieții și eram activi în vindecarea destinului, exact așa cum ne îndruma Maestrul Vasile Andru, care ne botezase „râvnitori” și care ne învățase că pustia se poate experimenta foarte bine și într-o chilie de bloc, care socotea Universitatea Dalles drept schitul său alb.

 Căpătasem o viață bogată, plină de sens, fără frici, iluminată de mici momente extatice. Dar, greu de împărtășit cu semenii. Greu de găsit un corespondent uman, un similar, cu care să întemeiezi o familie, cu astfel de preocupări! Până și visele imitau modelul de viață, inspirat de Maestrul; aveam vise la fel de blânde, de eliberatoare ca și atelierele andruiste, vise de perfecțiune. Visam, de exemplu, locuința mea sub forma unui ou alb, rotund, visam grădini mistice și mai ales, repetitiv, o prezență iubitoare, protectoare, pe care nu o vedeam niciodată la chip, dar care mă ghida, urmându-mă de aproape. Când mă trezeam știam sigur că acesta a fost Maestrul.

Ioan POPOIU: La un moment dat, v-ați îndepărtat de București, din rațiuni profesionale, dar erați mereu atrasă de persoana lui…

Silvia ANDRUCOVICI: O alegere de destin, care chiar dacă face o buclă, revine la drumul sortit. Am părăsit Bucureștiul, din motive profesionale. O vreme am păstrat starea de grație, eram în ceea ce se numește „sindromul Lazăr”, starea în care îl simțeam și descopeream pe Maestrul și învățătura sa în cotidian, în mici gesturi sau semne, îmbogățite acum prin prisma acestui mare dar care mi se făcuse: un Maestru. Cel care mi-a așezat locomotiva ființei pe șinele corecte și la o viteză adecvată. Simțeam greutatea darului, și faptul acesta mă îndatora. Știam că oricât aș fi dăruit mai departe din ceea ce primisem de la Vasile Andru, nu ar putea fi decât o infimă parte. Recunoștința mea era totuși blocată de imposibilitatea de a transmite către semeni, la dimensiunile reale bucuria și învățătura pe care le generase Maestrul, omul care stătea la temelia acestei bucurii.

Ioan POPOIU:  Spuneți-ne, cum s-a produs acea legătură specială, care depășea relația ucenic-Maestru, și care, în final, v-a condus la căsătoria cu Vasile Andru?

Silvia ANDRUCOVICI: Uneori simțeam tristețea faptului de a fi plecat de lângă Maestru. Atunci am reluat prezența la conferințe, foarte rar, când furam un timp pentru un drum către București. Am îndrăznit să mă arăt și pentru prima oară să-i vorbesc, să exprim în fața Maestrului dorul meu după starea din sala de la schitul alb Dalles, dorul meu după Maestru. Nu prea mi-a răspuns, zâmbea mereu, surâdea mai mult, mă întreba despre mine, lucruri banale, unde lucrez, dacă am un prieten… Eu eram cu mintea suspendată și mă uitam pierdută la mâinile lui, care-mi scriau un autograf și alături, numărul său de telefon. La sfârșit, mi-a luat obrajii între palme și mi-a spus: „Copilă bună și dragă!”. Mi-am luat la revedere și am plecat spre gară, spre trenul meu. Cu entuziasmul la cote maxime, într-o stare sufletească de zbor! Înviată! Și cu un gând: să revin în București.

Am revenit, dar, de data asta, Maestrul mă aștepta ca un îndrăgostit.  Făcea gesturi minime, nu am realizat asta de la început. Tăceam doar și respiram în acest cocon de liniște și fericire. Iar el mă numea Tăcuta. Fericirea mea își găsea justificare în prezența Maestrului. Mă simțeam aleasă. Apoi, a îndrăznit mai mult, a îndrăznit să-mi spună că mă remarcase la cursuri, când și-a spus în minte că fata aceea ar fi bună de nevastă. Din acel moment, cărările vieții noastre s-au apropiat, cu revederi din ce în ce mai dese, cu telefoane lungi și tandre, cu daruri de îndrăgostiți, cu deznădejdi când nu eram împreună. Era o stare de logodnă.  Un timp s-a temut de tinerețea mea. Eu, la rându-mi, mă temeam să nu stric ceva din statura sa de Maestru, de ascet… Până când ne-am devenit unul altuia indispensabili. Și a urmat unirea definitivă! A fost un timp frumos al nostru.

Ioan POPOIU: A plecat pe neașteptate dintre noi, toți cei care l-am prețuit și iubit îi simțim lipsa…

Silvia ANDRUCOVICI: Da, așa e. Viața nu-ți oferă mereu poame dulci. Vasile Andru a plecat dintre noi, după o perioadă grea, iar eu i-am fost în acest timp, vreo trei ani, ajutorul său cel mai aproape. Am făcut o ucenicie aspră la chilia Maestrului bolnav, la chilia Maestrului plecând! Amândoi aveam față de acest lucru lucidități lungi și nădejdi fulgurante. Eu mai îndurerată, el mai socratic.

Ioan POPOIU: Cum vă raportați acum la persoana și învățătura Maestrului?

Silvia ANDRUCOVICI: A lăsat pentru mine câteva testamentare. Și-a dorit ca opera sa scrisă, caietele sale, câte au rămas, să fie valorificate, dacă nu prin editarea lor, măcar oferindu-le unui muzeu. Am început să fac demersuri pentru publicarea unora dintre aceste caiete, jurnale de călătorie și sunt foarte bucuroasă. Pentru că aceste caiete, adevărate jurnale sapiențiale, au o prospețime, un farmec mai intens decât opera sa elaborată, filigranată, esențializată. Contemporaneitatea, semenii nu i-au recunoscut pe deplin valoarea, nici la măsura de scriitor, nici la cea de optimizator uman. Poate urmașii vor recupera. Prezența sa printre noi a avut un sens mai adânc decât putem descifra azi, face parte dintr-o taină mai presus de noi.

Și-a dorit ca schitul său alb să dăinuie și după plecarea sa, să păstrăm grupul de ucenici unit în jurul lucrării de optimizare umană prin cultura și practica filocalică. Încă trăiam doliul, când am adunat ucenicii și le-am propus ca noi toți să fim urmarea și pecetea lui Vasile Andru. Unii au înțeles. Alții au crezut că uzurp locul Maestrului plecat. Aceștia nu vor ști vreodată ce înseamnă această împlinire prin cei care te urmează, oglinda ta în lucrarea ucenicilor. Cei vrednici au rămas, însă.

Și-a dorit ca eu să scriu un roman, romanul despre noi doi, pe care el însuși nu a apucat să-l scrie. Acest roman, nescris încă, are ca bază de pornire scrisorile noastre, pe care Vasile Andru le-a adunat și mi le-a lăsat între coperțile unei mape, cu titlul Începutul dragostei noastre, roman nonfiction de Silvia Andru.

Ioan POPOIU:  Pregătiți acel roman de dragoste?!

Ioan POPOIU: Profesia mea nu este scrisul, dar voi scrie acest roman, pentru că asta și-a dorit Vasile Andru.

Ioan POPOIU: Sunteți autoarea unor poeme remarcabile, vă gândiți la un volum de versuri într-o perspectivă apropiată ?

Silvia ANDRUCOVICI:  Vasile Andru a citit câteva din poemele, pe care le-am scris în timpul vieții sale și s-a arătat entuziasmat. Nu i-am dat prea mare crezare atunci, gândeam că erau citite de ochiul îndrăgostitului. După ce a plecat, cele mai mari dureri le-am trecut, sublimându-le în câteva poeme. Nu știu dacă au mai multă valoare decât aceea pe care le-am dat-o eu, de salvare personală prin esthetos. Deși sporadic au mai apărut într-o revistă literară, nu credeam că cineva va putea fi interesat de ele. Cât despre publicarea într-un volum, nu m-am gândit până acum, dar cred că lucrul e posibil, în măsura în care trezește ceva emoție în cititor.

Ioan POPOIU: Cum e viața dvs. acum, la aproape trei ani de la plecarea Maestrului?

Silvia ANDRUCOVICI: Adesea sunt întrebată cum e viața fără Vasile Andru. La început a fost copleșitor, dureros. Cu timpul s-a cernut, s-a ales doar bucuria. Durerea mi-a folosit doar la ridicarea pragului de percepție, la ruperea de nivel. Trăiesc încă sub o cupolă lăsată de cuvintele, gesturile, de cugetările lui Vasile Andru. Cel din casă, soț și Maestru. Mă traversează uneori înțelesuri, pe care nu pot socoti că vin de altundeva decât de la el. Și mulțumesc. Soarele și lumina mă întâmpină de fiecare dată când pelerinez la  mormântul său. În mine crește încet împăcarea.

Ioan POPOIU: Mulțumesc mult pentru bunăvoința acordată și vă doresc succes în activitatea dvs!

–––––––––––-

A consemnat,

Ioan POPOIU

14 mai 2019