George ROCA: Ma bucur mult și vă mulțumesc că ați acceptat acest interviu, mai ales că am aflat că sunteti foarte ocupata cu scrierea și editarea unei cărți…

Sabina MĂDUȚA: E ora 9 dimineața la noi la Oradea. Am deschis calculatorul și-am dat de minunata dumneavoastră propunere. Viața ne mai aduce și surprize plăcute, ne mai întâlnește și cu oameni sensibili, degustătorii de valori. Chiar dacă sunt puțini la număr e totuși foarte bine și așa! Dumneavoastră, domnule George Roca, minunatul nostru prieten, sunteți și rămâneți un  un catalizator al culturii române și nu numai! Și dacă, așa cum spune Panait Istrati „Iubirea unui singur om te vindecă de ura tuturor!” și iubirea de carte vindecă multe suferințe și ne dă aripi să credem și să visăm  că nu e totul pierdut, chiar la  o anumită vârstă! Am norocul să locuiesc din nou în Oradea unde vă pot întâlni în fiecare vară, fie la lansări de carte, fie la spectacole ori la diverse manifestări culturale. Am citit recent cartea „Aviatorul” de Evgheni Vodolaskin. E absolut fantastică, te absoarbe, îți dă idei, te face să realizezi ce înseamnă un mare talent literar la care să te poți raporta chiar dacă conștientizezi că tu și scrierile tale sunteți, vai, departe! Dragă domnule George Roca, vă mulțumesc  pentru invitația dumneavoastră la un Interviu. La aproape toate întrebările pe care mi le-ați pus veți găsi răspuns și în  volumul „Cartea Sabinei”. Aici vă voi dezvălui și câteva amănunte mai puțin cunoscute din traseul meu prin această lume… Domnia voastră sunteți un scriitor  foarte sensibil, ca un seismograf și eu știu ce v-a surprins la mine. De fapt fiecare avem lucruri absolut personale. Am realizat că nu trebuie să fugim de ele. Cu cât vom fi mai sinceri cu noi înșine cu atât cititorul va fi  mai cucerit! Și de ce să copiem alte  modele când ne avem pe noi înșine, buni  sau răi, cu mai mult sau mai puțin talent dar putem fi deschiși cu sufletul în palmă! Asta se simte! Să nu se înțeleagă că nu-i admir si nu-i venerez pe marii creatori.

George ROCA: Desigur! Distinsă doamnă, tot ce spuneți mai sus e adevărat… Menirea acestui interviu este de a ne cunoaște mai bine, de a ști și cititorul faptele pozitive pe care le-am făcut în viață, cum ați ajuns sa fiți un scriitor, un om de cultură cuoscut și apreciat. Ați plecat din Oradea în urmă cu mulți ani, ați avut o viață tumultoasă și plină de realizări în București, iar de curând v-ați reîntors mai aproape de „matcă”, în frumosul oraș de pe malul Crișului… Nu numai aceasta aș dori să fie subiectul interviului nostru, ci și alte „multe” secrete. De exemplu: De unde va trageți rădăcinile. Cum a fost copilaria dumneavoastră? Ce mai scrieți, ce mai citiți… ce vă mai impresionează, ce vă mai bucură, ce va mai doare…? De fapt o mulțime de întrebări într-o singură frază! Răspundeți doar la cele care vi se par interesante!

Sabina MĂDUȚA: Rădăcinile mi le trag din Gepiș, o localitate situată la 30 de kilometri de municipiul Oradea pe drumul care trece prin Băile Felix. Amintirele depre copilaria mea persistă până și acum, după multe decenii! La orele de religie răspundeam întotdeauna foarte bine şi părintele Goldiş mă răsplătea cu nişte monezi mici şi strălucitoare pe care le aduceam bucuroasă acasă. Eram nelipsită de la biserică duminicile şi-n celelalte sărbători şi eram  fericită când părintele mă punea să zic la strană rugăciunile „Tatăl Nostru” și „Crezul”. Dangătele clopotelor bisericii din satul meu natal nu le-am uitat niciodată. Sunetul lor îmi părea mult mai melodios şi mai frumos în comparaţie cu sunetul  clopotelor din Oradea care îmi sună aspru şi străin. După mulţi ani, într-o  noapte, fiind de gardă, şi ajungându-mă dorul de-acasă, am scris poezia „Clopotele”: „La biserica din sat/ Când prindeau a bate/ Clopotele se-auzeau/ Peste şapte sate// Dangătele lor prelungi/ Străpungeau eterul/ Intr-un cântec ancestral/ Infrăţit cu cerul.// Clopotele, clopotele,/ Se-auzeau departe/ De spuneau de sărbători/ De spuneau de moarte// Şi acum, le mai aud,/ Când în priveghere/ Clopotele amintirii/ Bat de Înviere!//” În anul 1996 s-a înfăptuit şi filmarea Bisericii din Gepiş unde am fost botezată.  Minunatul om şi teleast Maria Preduţ, cea care a filmat atâtea biserici şi mănăstiri  pentru emisiunea TVR „Lumină din lumină” a fost şi de data asta mâna proniei divine. Un gând pios pentru Maria Ingerilor, prea repede plecată dintre noi! Am pornit din Bucureşti cu echipa TVR (Maria Preduţ, Bogdan Silvestru şi Cătălin Lungoci) cu două zile înainte de Sfântu Nicolae, pe o ninsoare ca-n basme, cu o escală la Mitropolia Sibiului. Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Antonie al Ardealului a fost filmat citind Pastorala de Crăciun. Am înregistrat-o şi eu pe reportofon şi la întoarcerea în Bucureşti am predat-o Ligiei Necula care a difuzat-o pe Radio România Tineret înainte de  Sfintele  Sărbători ale Naşterii Domnului! Ajunşi la Oradea, nici vorbă de zăpadă. Parcă revenise primăvara!

George ROCA: Ce poezie minunată și ce frumos știți să povestiți mai ales despre locurile natale după care cred că tânjiți și acum?

Sabina MĂDUȚA: După nimic nu tânjesc  ca după reîntoarcerea în satul în care m-am născut, după uliţa lui lungă de peste trei kilometri, unde-i ştiam pe toţi sătenii, cu toate istoriile şi poreclele lor: a Ciorcului, a Grasâ, a Vriţâ, a Dedi, a Gali, şi încă multe altele. Casa noastră era situată cam pe la mijlocul satului, nu departe de şcoală şi de biserică. Din păcate, tata a vândut casa cu gândul să plece în  bejenie ca să scape de colectivizare şi bineînţeles să se îmbogăţească, numai că tocmai a doua zi după ce a primit banii pe casă  s-a înfăptuit Reforma monetară. Pe banii luaţi  şi-a cumpărat o pereche de bocanci! Intocmai ca-n povestea lui Ion Creangă, Dănilă Prepeleac! Dărâmată de noul ei proprietar casa  părintească mai există numai în memoria mea, cu tinda şi camera curată, cu tărnaţul şi celelalte acareturi: colniţa, hambarul, grajdul, şura, dar mai ales cu întâmplările mărunte ale copilăriei mele.

George ROCA: Care este povestea „Dealului morii” din „neuitata dumneavoastră  copilărie” pe care ați descris-o într-o povestire scrisă cu multă inimă?

Sabina MĂDUȚA: Dealurile Gepişului, însemnate pe hartă, cuprind şi locul numit „Dealul morii”, loc unde aproape fiecare sătean avea o parcelă de vie. Printre butucii de viţă erau numeroşi piersici şi pruni, iar mai la vale, se cultivau pepenii care făceau deliciul nostru, al copiilor. Din  ocolul casei, vedeam toată desfăşurarea însorită a dealului şi, când se coceau strugurii, părinţii ne trimiteau  acolo, să-i păzim. După ce treceam de holdele de la Bronţasca, ne apropiam cu teamă de podul de  peste valea de la poalele dealului. Treceam cât mai repede, nu cumva să fim muşcaţi de şerpii care mişunau prin pipirig. Sus ne aşteptau cuşmele colibelor şi câinele legat în lant, care lătra de zor şi sărea în sus  de bucurie, văzându-ne. Tare mult ne plăceau  acele mici adăposturi fără pod, mirosind puternic a flori de fân. Acolo, departe  de ochii părinţilor, aveam un straniu sentiment de libertate şi de mister.

Nu departe de dealurile cu vii, începeau pădurile de foioase, care se întindeau până departe spre Mierlău şi Lăzăreni ajungând până la Băile Felix. Noi, copiii, stăteam de pază numai ziua. Noaptea, viile erau în paza adulţilor şi-a câinelui  credincios, care  mai alunga, cu lătratul lui, mistreții, fiindcă, aceştia de multe ori intrau în holdele de deasupra viei sau făcând ravagii  prin lanurile de porumb. Din acest motiv sătenii cam renunțaseră să le mai cultive, dar tata, vorba mamei, „Vasile, tu tot ca neoamenii”,  s-a  hotărât să are bucata noastră de pământ care se întindea între vie şi imaş, pe un teren în pantă. Cum toate animalele din grajdul tatei au fost vândute printr-o afacere  păguboasă, în stilul lui caracteristic, acum când vroia să are, nu mai avea decât un bivol şi o vacă. I-a înjugat la plug, a scuipat  în palme, a zis „Doamne-ajută” şi a purces să tragă prima brazdă. Misiunea mea era să merg înaintea animalelor, să ţin de jug,  trasând drept, porţiunea de arătură. Mi-era o frică de bivol, iar inima-mi bătea cu putere mai ales la coborâre, când, paşii animalului parcă  se prăvăleau peste mine. Număram brazdele deja trase, socoteam în gând câte suişuri şi coborâşuri  mai aveam de făcut, mă uitam spre cer, la soarele care nici vorbă  să apună, să mă  scape mai repede de chin. Şi, Doamne, cât de plăpândă eram, nu împlinisem încă doisprezece ani, şi cât de frică mi-era de suflarea grea şi zgomotoasă a bivolului, pe care i-o simţeam în ceafă, şi de coarnele lui răsucite, de copitele gata să mă strivească. Nu-l resimţeam ca pe un animal oarecare, ci ca pe un duh din poveştile mamei, care mă urmărea tulburându-mi visele şi somnul. Dar ce-i păsa tati de spaimele mele: îşi bătea joc de ele şi mă apostrofa cu ironie: „Ţi-e frică de moarte, nu? Ti-e frică!…” Nu suporta  să ne vadă fricoşi. Dar cum să nu-i fie frică unui copil, de bivolul cel negru sau de ditamai calul-armăsar din poveste, pe care trebuia  să-l ducă de căpăstru, la adăpat!? Nu ajungeam  decât până la genunchii lor, iar tata-mi dădea lecţii de curaj!

Mă gândesc acum, după ce am uitat copilăria aceea chinuită, acum când încerc să mi-o reamintesc, la una dintre cele mai frumoase povestiri ale marelui scriitor Vasile Voiculescu, intitulată „Revolta dobitoacelor”. Doamne, cât sunt ele de blânde şi supuse, dacă se lasă conduse fără împotrivire până şi de un copil înspăimântat!

George ROCA: Povestiți minunat. Încerc să vă provoc! Adică mai vrem povestiri! Mi-a plăcut mult și „Primul drum la Oradea”… Primul drum de la Gepiș la Oradea! Frumoasă narațiune! Ați putea sa o reproduceți aici? Măcar o parte… 

Sabina MĂDUȚA: …La Oradea mergeau sătenii în zilele de târg, lunea şi vinerea, fie  pe jos, fie cu căruţa, să vândă şi să cumpere cele trebuitoare traiului lor atât de greu. Viaţa le era marcată de Războiul nu prea îndepărtat, de seceta cotropitoare, dar mai ales de schimbările aduse de noii  stăpânitori. Dar, ce bine că nu le este  dat copiilor să perceapă problemele cu care se confruntă părinţii. Nu că, aş fi avut o copilărie fericită: întotdeauna am suferit de foame, niciodată n-am avut îmbrăcăminte ca lumea, dar astea nu mă împiedicau să visez. Școala şi domnul învăţător Teodor Cărbunar, ce  altă treabă aveau  decât să-i cultive elevei cu note mari la limba română, dorul de plecare. Era într-o zi de duminică  când tata  a hotărât să  meargă la Târgul de luni, de la Oradea. Se săturase de păstorit şi vroia să-şi vândă oile. Nici din creşterea oilor nu s-a ales cu vreo procopseală, el care nutrea vise de îmbogăţire, schimbându-şi mereu îndeletnicirile, una mai păguboasă ca alta!

Auzindu-l că face pregătiri de plecare l-am rugat să mă ia şi pe mine  la drum, să-l ajut să mâne oile. Mama, care m-a  auzit, s-a  opus din răsputeri: cum să umble un copil de doisprezece ani, toată noaptea, pe jos în urma oilor? „Măi Vasile, nu fi bolund, nu-ţi pune mintea cu Sibinuţa. Cum o să biruiască ea să meargă pe jos atâția kilometri şi, încă noapea?” Dar eu atâta  l-am pisat pe tata cu rugăminţile, până când a  primit să-i fiu tovarăş de drum. Ce ne-o fi pus mama de merinde, dac-am plecat desculţă ori am avut încălţări, nu mai ştiu. Ţin minte doar, că în acea noapte caldă de vară, mergeam în urma oilor, doinind cântecele din satul nostru, un repertoriu cu care memoria mea de copil se juca. Tata, când fişcura, când  cânta din frunză şi-n vreme ce, un cer spuză de stele ne lumina drumul… Am ajuns spre dimineaţă la Băile Felix. Aerul se cam răcise aşa că, ne-a prins bine să ne încălzim picioarele într-un şanţ cu apă termală. Tata mai făcea câte-o glumă, întreţinându-se cu alţi călători, din alte sate care, ca şi noi, făcuseră un popas la  Băi, în drum spre Oradea.

Mai ştiu că, odată ajunşi la oraş, tata m-a lăsat în magazinul „Ferometal” (Oțelul) care mai există şi acum, unde, la căldură, aşezată pe o ladă de ambalaj, am adormit  instantaneu. Oile le-a vândut în piaţa din apropiere, piaţă care a devenit mai târziu, Parcul Muncitoresc, iar acum se numește Parcul 1 Decembrie! Apoi a venit şi m-a luat de  la „Oțelul” locul meu de odihnă, şi ne-am dus  pe Corso, unde m-am minunat de oglinzile vitrinelor  şi de strălucirea exponatelor (…) Apoi ne-am întors în piaţă. Acolo l-am găsit pe unchiul Toader Duma, care adusese lemne la vânzare şi acum se-nturna  cu căruţa goală, aşa că, la întoarcere am avut norocul să nu mai fac drumul „per pedes”. Noaptea, Continue reading „George ROCA: Interviu atipic cu scriitoarea Sabina Măduța” →