Sunt doi străini care-mpreună stauPriviri acide-mpart; din când în când,
Doar bunurile sunt tot ce mai au
Ei se urăsc în inimă și în gând.
Privirea rece rar mai poposește,
De zâmbet au uitat de atâta timp.
Balanța vremii-n rău se poticnește
Și-n amintiri de-ntomnat anotimp.
Și totuși, mai sunt împreună,
Deși iubire, demult nu mai este…
Devreme s-a grăbit ca să apună
Și a rămas atât, doar o poveste
Golită și ea-n grabă de amintiri
Obişnuinţa doar e pe aproape.
Iar legănul fostei mari iubiri
Planează rare ori în noapte…
Cu toate acestea, vor s-apună
Și-n toamna vieții, dacă-or fi!
Şi-nspre iernat tot împreună
Dar, cine știe ce-o mai fi!
…………………………………………….
N-or fi simțit că-n timpul dat
Povestea lor a laut sfârșit?
El suflet doar şi-a închiriat
Iar ea… cât o fi suferit?
Povestea asta o întâlnim ades,
Sub cer de vreme întrebătoare
Răspunsul poate fi-nonsens?
Singurătatea-n doi, cât doare?
—————————————–
Elena VOLCINSCHI