Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: în faţa unui calculator (poeme)

trăiesc într-o lume de care nu mă pot dezice
mi-am părăsit sufletul pentru oraşul eterogen şi anost
înghiţit de singurătate n-am cu cine povesti
nu am nimic statornic familie prieteni
fără să vreau mă simt într-un pustiu care se extinde
tot timpul mă feresc de întâmplări nefericite
sunt un neînţeles alături de alţii la fel
în care tu eşti o stea căzătoare
întotdeauna fără un cod desluşit

în zile fără anvergură de memnţionat
în fiecare anotimp mă găseşti în faţa unui calculator
în care cunosc prea multe şi nu cunosc pe nimeni
ard ca o lumânare într-o închisoare
din care m-am eliberat fără un scop
oripilat de ce se întâmplă-n libertate

tu eşti singura care poţi găsi o cheie
să-mi deschizi inima zăvorâtă-n piept
insensibilă la cuvinte şi gesturi necunoscute
ca o boală la medicamente uzuale

 

 

scenariul zilei

rupem dragostea ca pe o pâine caldă
aburi fierbinţi îi răspândesc mirosul
simt cum ne strângem acasă

mână în mână şi dincolo noi
cu priviri adânci
iubirea ne împacă mereu
de nu mai obosim în luptă

am pregătit scenariul zilei
mă gândesc să nu-l joc
am uitat câteva replici cu nerv
tu te zbaţi să nu împrovizezi prea mult
ca sa pară totul real fără să supere
privitorii de ocazie

învelesc în hârtie trecutul scurs
şi-l pun la păstrare
poate-mi lasă-n amintiri peste timp
câteva păreri de rău

ne îmbrâncim care să ajungă primul
pe treapta de mâine a iubirii
grăbiţi
tu doreşti să fii prima
care împarte

 

 

lacrimile norilor negri

îmi număr paşii în gând
până la obiectivul vizat
fără un rost

nu ştiu de ce mă complic
totul îmi pare o năstrujnicie impusă
care se produce instantaneu
poate cineva mă implică
în trăiri fără nume

aş îndrăzni să mă răzbun
dar n-am pe cine
şi mă regăsesc în tăcerea vârstei

nu mă pot întoarce din drum
dragostea mă urmăreşte clipă de clipă
şi sufăr fără să spun
nervii se joacă cu aşteptarea
şi vor s-o suprime

întorc în iubire miracolul
îl fac să ardă cu flacără
până la rădăcini
în sânge în inimă în suflet
şi locul se vindecă

privesc lumea cu ochii ţintă
şi nu mă mir ce se întâmplă

paşii se fac tot mai grei
deşi îi număr foarte rar
nu mă mai grăbesc atât de mult
oriunde mă duc
rămân cu timpul pe loc

nu mă las purtat de nimeni
am cerul ca un acoperiş
din care picură
lacrimile norilor negri
nu stau în ploaie
fug de femeile ude
şi mă încălzesc iubind soarele
chiar dacă-i ascuns

am sufletul rotund
şi e destul să-l mângâi tu
ca el să se deschidă

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Iulie 2019

Lasă un răspuns