„Tic-tac, Tic-tac…”

Viorel Birtu-Pîrăianu

Editura Singur,

Târgoviște, 2017

Literatura românească s-a îmbogățit cu încă un volum de poezie autentică. Este vorba de volumul „Tic-tac, Tic-tac…” al poetului Viorel Birtu-Piraianu, care de-a lungul anilor a rămas fidel genului liric și a publicat până în prezent 28 de cărți și și-a presărat poemele în peste 30 de antologii. Teme diverse, cum ar fi destinul poetului, căutarea de sine, ireversibilitatea timpului, tristețea despre declinul țării, iubirea efemeră și eternă străbat volumul.

Obsesia pentru timpul și viața risipite prea repede de poet și orice ființă trecătoare, oboseala, tristețea, acceptarea și o oarecare împăcare de sine, sunt prezente ca un laitmotiv și justifică titlul dat cărții: „mă sufocă timpul/ iar privirea curge/ între dor și sânge/ flăcări ard în ceruri/ țipă în mine ultimul atom/ poate ești aceea/ ce o aștept în ani” (Amurgul pustiu); „offf, câte aș vrea/ dar jocul ăsta s-a sfârșit/ așa că am plecat și eu un pic/ să dorm o clipă/ am obosit, să mor în fiecare zi…” (Aș vrea); „azi sunt bolnav/ timpul a trecut/ risipit de mine, de tine/ de oricine ce trece, ce vine” (O lacrimă într-un suspin); „sunt atât de obosit/  de viață/  de mersul orb, prin ceață” (Aștept)

„Tic-tac, Tic-tac…” este un volum al permanentei căutări de sine: „nu știu cine sunt/  mă doare tăcerea/  arde durerea ultimului cuvânt/  privesc la cer/  mă uit la viată/  cum se scurge/  cum picură/  implacabil în gol” al acceptării și resemnării: „merg pe picioare amputate/  rostesc cuvinte frânte / adun cuvinte din cioburi de gânduri/  și tac printre rânduri” (Printre gânduri amputate); „am înțeles că sunt acel/ ce nu mai sunt” (Drumul) Dar și de autodefinire și despre destinul poetului: „sunt un copac/ pe țărmul unui gând/  lovit de oameni, timpuri/  curg și curg” (…) „în zori,/ eu înverzesc mereu/ doar pentru voi” (Copacul): „eu nu’s de aici/ nici de dincolo/ sunt un absent prezent” (…) „stau trist și obosit în goliciunea zbuciumată a sufletului/ o proiecție finală/ a unui vis ucis/ de oameni, de viață” (În față); „sunt o păpușă stricată” (Păpușa stricată); „eu trubadur al zărilor” (Pașii iubirii): „sunt suflet obosit/ dezvelit de idei/ chinuit de gânduri” (…) „sunt parte dintr-o parte/ găsită ieri în altă parte” (Timp rătăcit); „trubadurul clipelor ce trec” (Pe corzile gândurilor); „sunt flacără aprinsă/ în trupul ăsta efemer” (Lacrima sufletului); „sunt pescarul mărilor albastre/ o umbră/ rătăcită în timp peste ape” (Pe țărm); „scriu și scriu/ cu pana gândului și sângele trupului/ pe scoarța sufletului” (Scrisoarea).

Poetul, „stingher într-o lume/ străină şi rece/ în care timpul trece, se petrece” își exprimă speranța că poate odata va sta alături de Divinitate (El): „o zi, o clipă/ sau poate pe vecie/ cuvântul meu/ are vârsta sufletului, a singurătății” (Un om printre stele). Conexiunea cu divinitatea este prezentă și în alte poeme: „eu azi/ nimic nu cer/ nimic nu mai sper/ cu cât înaintez în viață/ devin mai ușor/  mai pur/ pășesc încet-încet/ către cer” (Drum)

Prezente sunt și regretul, neputința, deznădejdea, confuzia despre regresul țării, declinul lumii contemporane: „trăiesc suferința și umilința/ unei clipe eterne/ o țară eșuată lamentabil/ în drumul/ spre marele nimic/ ei au totul…/ au construit din/  nimicuri si minciuni/ o splendidă viață inutilă” (Poveste neterminată); „sunt doar un mic nimic/ în lumea asta de nimic/ aveam în față mii de căi/ mă întrebam mereu/ pe care să apuc…” (Sfârșit)

Viorel Birtu-Pîrăianu, poet ajuns la varsta maturității depline, este frământat nu numai de intrebari și probleme existențiale, ci este într-o continuă căutare a femeii visate și asteptată toată viața, într-o permanentă preocupare de-a retrăi intensitatea, dogoarea carnală și puritatea primei iubiri, cât și poezia, patima și țipătul altor iubiri care au lasat ca amprente amintiri eterne. Pot afirma că în cartea de versuri „Tic-tac, Tic-tac…”, subiectul central este „femeia, eterna poveste”, fără de care poetul nu poate trăi și pe care o cântă într-o gamă de sentimente profunde, intense, pline de nostalgia speranțelor și așteptărilor și o picteaza cu cele mai strălucitoare nuanțe și lumini. Cel mai frecvent decor unde iubirea (amorul) joacă roluri de intensități diferite este marea cu toate elementele ei: algele, scoicile, nisipul, țărmul (fericirii, solar, de vrajă, al unui gând), valurile, ancora, corăbii (de vânt), sirenele, barca (pustie), marea de corali, pescărușii, delfinii, năvoadele, etc.

Impresionantă este complexitatea și frumusețea figurile de stil cu care descrie femeia: „mirifică fecioară” , „vis alb și pur” care primește în dar inelul poetului „croit din alge, scoici” (Visul), „femeie,/ diamant din celulele iubiri/ giuvaier de tainice gânduri/ ascunse, de nimeni atinse, pătrunse/ gura poem” (…) „pur poem de iubire” (…) „albă stea” chemată pe altarul iubirii ca poetul să-i așeze „ușor/ pe deget de dor/ inelul iubirii eterne” (Inelul); „femeie, parfum divin de orhidee/ deschide-te în zorii iubirii…” (Parfum de orhidee); „femeie, fărâmă pură de suflet/ izvor de albă lumină”; „femeie, lacrimă și dor” (Pe bolta sufletului)

Poetul retrăiește intensitatea primei iubiri: „timpul se curba pe trupul tău/ a dulce chemare/ în pașii dorului/ atunci am sărutat prima oară glezna unui vis/ tremurai feciorelnic în noapte/ dimineața te-ai învelit cu alge/ pășind pe țărmul solar” (Cronica unei iubiri); „ce frumos ardeam amîndoi/ în fiorul iubirii dintâi/ atât de puri, atât de goi/  doi nebuni amândoi/ vorbeam, trăiam, visam, pluteam” (În iarba verde de-acasă); „cuprind un trup, un sân dezvelit/ uitat într-o ie deschisă de vânt” (În arșița iubirii)

Prin elogiul adus femeii si iubirii profunde, poetul vorbeste de fapt despre sine, despre capacitatea lui infinită de-a iubi femeia și despre latura lui vulnerabilă, imposibilitatea de-a trăi fără ea: „în iarba verde-crudă/  aroma pură a iubirii/ a două trupuri împletite/ în prima clipă de amor” (…), „în altarul iubirii eterne/ pe trupul tău curg ape curgătoare” (Parfum de orhidee); „mi-e dor de tine, femeie/ mă arde crunt/ tăcerea dintre noi” (…) „îți scriu femeie/ pe trupul gol/ surâsul unui doi/ doi pescăruși în zbor” (…) „iubește-mă femeie în noaptea asta/ doar o clipă, îți mai cer” (O clipă de iubire); (…) „te chem, te vreau femeie/ pe țărmul fericirii/ în sărutul dintâi” (În arșița iubirii); „deschide-te femeie în noapte/ tu lotus închis de tăceri feciorelnice cuprins/ de nimeni deschis/ lasă iubirea să-ți dezbrace trupul de taine/ să-ți mângâi fiorul, patima și dorul/ privește femeie prin mine/ vâlvătaia arde în noi/ să ardem, să ardem în doi” (Calea iubirii) „nu pot trăi fără tine, / femeie,/ cu tine port/ dureri, lacrimi, tăceri și păcate/ de-a pururi, în veci și în toate/  și totuși mă întreb/ de ce nu pot fără tine, femeie…” (Întrebare).Figurile Continue reading „Valentina TECLICI: Femeia eterna poveste, cântată pe strunele timpului de trubadurul zărilor” →