Adina Popescu : Clipe de viata

…ger, ger pe cumpăna de cer,

în căuș cioplit în stâncă un luceafăr abia cântă brodând îngerilor aripi, înfrigurați se tem să zboare cu sufletul floare, prea suavi sfințiți în singurătăți

cine să -i atingă?

îngere, rănit în soare rugăciune îngenuncheată

în lan de maci îți e veșmântul ,

rouă -n sevă, legământul …

spre marea întinsă, încinsă în fuior albastrul, evantai e valul, clipă brodată saltă corăbii spre pletele de aur, snopi de lumini un vals în infinit,

pustia își înflorește spini în stânci,

trecerea timpului îngheață,

ruginite sunt stelele,

păsările, metafore ale aerului

zdrențuiesc grădinile cerului ,

din inima muntelui,

o, sfințiți pustiiți îmi ascultați, între cer și granit, graiul de dragoste, psalm învechit după care inima mea tânjește ,

îngenuncheată sunt în nisip,

fir e vis, frunză argintie, cum îmi adie în suflet ninsoare colilie,

în prag de catedră Luceafărul scapără amnarul,

scântei înfloresc în vitralii roze,

rozele, rozele ard!

ziua munții strâng în năframe vezi,

la cântătorii desfac nodorile și țipă înfloriturile, apele se limpezesc, se împodobesc în diamante, un pumn de arginți azvârlit pe firul de arc întins în vânătoriile vântului ,

ce pustiul!

grai de dragoste, psalm învechit,

cine te-a vămuit?

cu un pumn de arginți azvârlit în ger

la cântători

te-a învins …

//////////////////////////

…la răscruci umbrele, în strai de înnoptare pe trup de himere

în ulcică de lut descântă în trei bobi de jar,

nu trebuie să ascult litania dar o aud

și zeghe de negură ninge în asfințit,

cai de ametist pasc în pajiști de singurătate,

nu-i mai tăce bufnitei plânsul,

vor veni zorii cu plete de ceață,

tulbure e apa fântânii,

nu-i floare, nici piatră,

firimiturile lunii pe sufletul meu sărăcit

se strâng în cunună,

ce ați prorocit himerelor în trei bobi ,trei ,

jar în ulcică de flori scuturate

de nu pot să rup straiul de jalea oțelit,

țesătură de spini?

argint topit cine îmi toarnă în bani

mărunți drept vamă ninsorii,

să trec cu pașii desculți prin smaralde,

aș fi vrut să nu strivesc iarbă înflorată,

cine desfoaie pe ziduri în foi de întuneric

zborul păsărilor albe?

de ce e pedeapsă în trecerea îngerului

pe lângă sufletul meu și nu mă atinge?

sărut sub îngheț ninge,

îmi strâng dorul izbucnit ca un ghizer în pumni și ascult tânguirea Păsării Paradisului,

cântec încremenindu-mi pe inimă,

deasupră-mi scutură luna frunze galbene,

cine spulberă pe urmele nisipului

urmele mele ?

zăgăzuite -s izvoarele fuioare albe,

repede își seacă ziua înflorirea,

cutremurat în evantaie aerul îmbrățișează muntele,

în firea de pietre,

fir de abanos desfășoară luna în seceră,

iarna țese în filigran Cartea lumii,

ard în candele albastre înfloririle Păsării Spin,

îngerii scutură velințele albe

peste glasul crengilor arse,

inima -mi tremură ca lovită cu pietre de ger,

respir ca în durere de floare,

dor, Doamne, dor îmi e de firului vede al vieții ,

luna își varsă lumină arsă din gălețile-i galbene,

rouă fără de rugină ard scoicile în șireag,

nu -i nimeni să asculte plânsul tăios al apelor, tremură descoperindu -și în pietre

vadurile neclare,

începe un haos de-a vocea și umbra,

ce aștept, Doamne?

să fie numai iarnă în coloane de gheață?

să bea înserarea în pumni?

să alerge cu bici de foc prin rădăcini?

aici se măsoară noapte în căderea copacilor,

pe o nicovală tăcerea cade în pereți sidefii,

sufletul îmi este pulbere fără de zare, fără,

praf, aur tăios, iarbă ,

cine a pierdut ruga de soare?

trupul copacului,

verdele înlănțuitelor iederi …

//////////////////////////

…de-i iubirea, iubirea de-a viața, de-i sărutul roua deșertului, unde-i fericirea, menestrel nevăzut

doinind într-o frunză de vânt?

să răsară firul de iarbă mărturisire poienii în flori

tainică luna oglindă să dezvăluie

numai apei tremurul ființei,

în adâncul pădurii umbrele să ocrotească licărirea zorilor în firimituri , tainice poteci trandafirii căprioarelor

rătăcite în firele zăpezii,

în tăiș de lună șoaptele se arcuiesc,

bate în plopi vântul răscolind colțuri de cer străvezii,

se scutură din negură

ca o cergă stinsele stele ,

cât mi-e de trist!

soarele își închide cămașă cu bumbi de plumb ,

tresare muntele văi vălurind,

vârtej de frunze, nisip, strai zdrențuit

de rugină peste foi de lumină,

în balans e ziua alunecând spre noapte,

grădină în stele nu -i,

nălucire e un cântec viscolit peste luceafăr,

cine mai poate cu mâini limpeziri

să -i dea vieții lacrimă de rouă ?

pulberea nisipului să o spele lacrima,

să te știu, viață, de-a răsăritul,

îngenunchez în fața ta, stejarule,

dă -mi din verdele, sevele tale,

să înfloresc cărările singurătății

cuiburi în muguri ,

mă iartă, tulburatule cer,

dorința de zbor e mai puternică decât haosul,

vântul nu -ți frânge lira,

psalm de ți -l închină îngerii,

zvon de cântec secătuit s-ar întoarce înghețat,

vezi cum neștiutoare vorbesc despre iubire,

agonie a sufletelui în genunchi?

ce altceva mai mai poate fi viața

decât zbor de pasăre dăruit ?

incendiat e apusul închis

ca într-un clopot de sticlă,

spre viață îmi întind brațele,

mai am eu putere iubirii să frâng negura

în copac înflorit?

Edit: Mioara Hususan

Ierodiacon IUSTIN T.: Șopârlița aurie și necazul vieții noastre…

   Ce legătură poate să aibă o șopârliță verde-aurie, o arătare fermecată prin iarbă, cu viața noastră…?

   Iată, am fost lungă vreme izolați. Țara a devenit o închisoare cu regim deschis. Suferim de depărtare, de abuzurile sistemului. Nedreptatea a venit cu absurditatea ei. Ca orice nedreptate. Și mulți dintre noi căutam răspunsuri. În lumea în care suntem sau în afara ei…

   Și de ce ne trimite Dumnezeu în cale aceste vietăți fermecate, printre necazurile vieții noastre…? De ce ne fulgeră privirea cu câte o șopârliță ieșită din iarbă? De ce ne surprinde cu o albină, ieșită pe vreo floare de măr? Ce să facem cu cântecul unei păsări, care ne cântă la ureche parcă „în ciuda” strâmbăciunii acestei lumi?

   Ce să facem, așadar, cu aceste dreptăți nemaiîntâlnite ale lui Dumnezeu? Ce să facem cu această șopârliță fermecată, ieșită pe piatra caldă a Putnei…?

   O, ce minunate sunt ghicitorile lui Dumnezeu! Și cât de nelumești sunt mângâierile Lui pentru mintea noastră nelumeasca, pentru cealaltă Minte a noastră…!

   Căci dezlegările acestei șopârlițe la supărarea noastră sunt cu totul „out of this world”, sunt de neînchipuit! Și cine n-ar vrea să audă tâlcuirile ei…

   Iată o tâlcuire.

   Șopârlița aurie ne arată că există o Frumusețe imperturbabilă pe lume. O Frumusețe care nu va putea fi acoperită de nimic. O Frumusețe care va birui în altă lume. Sau… care a biruit deja.

   Iată o altă tâlcuire.

   Viața are Fecioria ei. Fecioria e secretul vieții. Fecioria e un fel de veșnică Tinerețe a Vieții, care, cu fiecare necaz, cu fiecare suferință, se face tot mai tânără. Mai dispare un rid, mai dispare un cearcăne, până când Viața se face Fecioară pentru totdeauna. Ca și cum ar fi însăși… Împărăția Cerurilor.

   Iată, în fine, și o altă tâlcuire.

   Nimic din ce suferim, pentru Dumnezeu, nu e fără rost. Rostul se află în arătări „fermecate” în lumea noastră, ca vrejul până la Cer pe care l-a arătat Dumnezeu lui Iov… Vrejul nu explică nimic. Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Șopârlița aurie și necazul vieții noastre…”

Ierodiacon IUSTIN T.: Să fim cu Dumnezeu… o frunză

Aşa a căzut lumina caldă a toamnei pe frunzele arţarilor, frasinilor şi paltinilor de la Putna. Aşa s-au împreunat în frumuseţe galbenul, verdele şi albastrul.

Când iubim ceva, când ni se pare frumos pe lume – să ne rugăm! Din plăcerea de a sta în graţia lui Dumnezeu şi în graţia lucrurilor Lui.

Aşadar, să facem poezie din frunzele aurite ale toamnei. Şi să ne rugăm!

P. Iustin

 

Să fim cu Dumnezeu… o frunză

Când Nichita spunea
„mai lasă-mă o frunză…”
îşi cerea voie, îşi cerea timp…
pentru poezie.

Adică o frunză
e timpul cât îţi ia
să cunoşti lumea.

Ai timp de-o frunză
să-i iubeşti pe toţi
până la capăt.

Ai timp de-o frunză
să crezi şi să fii nebun.
Cât să nu cadă nimeni
cât să nu moară nimeni.

C-aşa şi-a dat Dumnezeu
timpul
în anotimpuri

ca să-L rugăm
să-L iubim
şi să fim cu El
o frunză.

    Ierodiacon Iustin T., 4 octombrie 2019

Ierodiacon IUSTIN T.: Un drum la Împăratul Florilor

Să ne gândim dacă-l cunoaştem pe Dumnezeu, Tatăl nostru, pornind de la meditaţia la nişte frumoase flori. La florile de la Grădina Botanică din Cluj, de exemplu…

Iată, avem un Tată pe care nu-l cunoaştem sau ne temem să-L cunoaştem, sau ne temem de judecata Lui şi de puterea Lui… Dar, paradoxal, El este acelaşi care face aceste flori frumoase şi minunate, care îngrijeşte grădini, şi care are o inimă de Părinte, gingaşă ca toate aceste flori.

Ce fel de Părinte avem, cel mai puternic şi cel mai delicat? Şi ce teamă ca să încăpem pe mâna Lui, pe mâna adevăratei Iubiri?

Spor la gândit şi la mirat…!

 

P. Iustin

 

Un drum la Împăratul Florilor

 

Dacă florile sunt porunci
atunci
ce împărat teribil!

Cum să cazi-n mâna împăratului
Care se zvoneşte că va pierde lumea,
Cel Care-a poruncit crăiţelor…
să fie?

Să dai socoteală lui Alfa şi Omega,
Celui dintâi şi Celui de pe urmă,
Care-n timpul liber
meştereşte brumărele albe şi violete
şi bulgări de soare…

Ce fel de frică?
ce fel de frumuseţe-i aceasta?

cum să fugim
de cea mai duioasă
mai părintească judecată
a Împăratului florilor?

Ierodiacon Iustin T., 27 septembrie 2019

Ierodiacon IUSTIN T.: Fericirea de-a putea muri… (meditaţie la Nichita Stănescu)

Să ne hrănim cu o meditaţie la poezie.

Una din cele mai frumoase, mai mistice poezii ale lui Nichita Stănescu este, poate, „Elegie pontică”. În ea, moartea devine a patra dimensiune, e ridicată alegoric la dimensiuni negândite ale cunoaşterii, e eliberatoare. Ca la ciobanul din Mioriţa.

Versurile sună aşa: „Îmi pare rău că trebuie să văd/ ceea ce ştiu,/ că pentru a muri/ mi-e necesar un trup (…) [iar] timpul/ mi-apare a fi/ singurul meu trup general./ Îmi pare rău de timp/ nu aveam nevoie de el ca să mor” (Elegie pontică). E teologie de care fac poeţii, fără s-o ştie, cam cum zisese Sf. Pavel: ” Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig. „(Fil, 1, 21)

Dumnezeu iubeşte poeţii. El le dă harul şi ideile plastice pentru a se îndrepta către El, fiindcă El e Mintea tuturor minţilor noastre. Dacă noi îl iubim pe Eminescu, dacă îl iubim pe Nichita, cum oare îi iubeşte Persoana Care i-a creat şi i-a aşezat în lume?

Să facem un exerciţiu. O glosă. Şi să ne gândim ce răspuns ar da Iubirea atotcuprinzătoare la o interogaţie a lui Nichita. La ce valoare infinită are viaţa, tocmai din perspectiva contrară de a nu fi fost niciodată…

Zile cu har şi poezie!

P. Iustin

***

Fericirea de-a putea muri…

– Îmi pare rău, Doamne,
că pentru a muri
mi-e necesar un trup…

– Să nu-ţi pară rău, Nichita,
căci, pentru a muri, Eu
aveam nevoie de trup.

Şi trupul tău
e binecuvântare de la Mine
ca să poţi muri…

– Atunci, Doamne,
îmi pare rău de timp,
nu aveam nevoie de el
ca să mor…

– O, dar ce-ar fi moartea, Nichita,
fără timpul de-a putea muri…
ce-ar fi poezia
fără timpul de-a putea tăcea…

– Spune-mi, tu, Nichita dragă,
ce-ai fi fost tu
fără timpul de a putea nu fi!…

(Ierodiacon Iustin T., 23 august 2019)

Monah IUSTIN T.: Dacă albinele au dreptate…

Iată ce are de oferit o livadă de meri în floare. De la Putna sau din altă parte.

Dacă nişte albine aşezate pe nişte flori de măr au dreptate, înseamnă că există un soi de fericiri cu care nu ne putem lupta…

Dacă albinele au dreptate, înseamnă că nefericirile vieţii noastre, foarte drepte şi legitime, nu se pot lupta cu frumuseţea şi graţia tăcută a lumii.

Şi dacă-i aşa, înseamnă că, Dumnezeu a ascuns sensurile vieţii dincolo de suferinţă şi dezamăgiri, în lumea cea fără de drame a albinelor şi a florilor de măr.

Un răspuns gratuit de frumuseţe, cum numai Dumnezeu putea gândi.

Gânduri de albină!

P. Iustin

***

 

Dacă albinele au dreptate…

Poate noi avem dreptate
că trebuie să îmbătrânim
şi să murim.
Că trebuie să ne păzim anii
şi dorinţele
de molii, de rugină şi de furi.

Sau poate albinele
care în singura lor copilărie
depun gânduri de mere
pe minţi albe de flori
fructe din viitor
care n-au mai fost vreodată.

Şi-atunci ce răspuns
dau albinele
ce gânduri la acele zile
de spini şi mărăcini…?

Poate acela
că Dumnezeu a lăsat
că şi mărăcinii fac flori
şi e destul un gând de albină
ca din floarea de mărăcin
să iasă
un fruct care n-a mai fost.

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

12 mai 2019

Nicolae STEINHARDT: Acum știu

” Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul  dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în  viciul său.

    Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către  păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar  instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca  mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră  încît ne umple sufletul de venin.

    Banii care vin spre noi ne  pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate  răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către  iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la  înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori… Tot ce reuşim pentru  noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către  aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din  jur.

    Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor… Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă. Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.  Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

    Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

    Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre..”

„Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de mozart… este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul.

Acum stiu, am aflat si eu… „

––––––––-

Nicolae STEINHARDT

http://en.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt

http://www.youtube.com/watch?v=mFu9erhtBio&NR=1