GEORGE ANCA, PARTEA NIMĂNUI, poeme indite, SEMĂNĂTORUL, Editura Online, mai 2010
Personalitatea lui George Anca nu mai are, de câteva decenii bune, nevoie de nici o recomandare. El este prezent în Dicţionarele de cultură ale lumii, ca poet, traducător, doctor în filologie, eminescolog, eseist, om cu o copleşitoare erudiţie care duce faima României şi a valorilor ei în lume.Ca şi Mircea Eliade, George Anca este specializat în indianistică şi a construit de-a lungul vremii o operă vastă, „de combinaţii pline de virtuozitate între originismul universal şi modernismul arhaizant” aşa cum îl prezintă Editura SEMĂNĂTORUL. Este preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene şi al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”; vicepreşedinte al Societăţii de Etnologie din România; membru al Romanian Group for Pugwash.
George Anca este autorul unor „studii, eseuri, prezentări la nenumărate conferinţe din ţară şi din străinătate (India, SUA, Franţa, Anglia, Italia, Portugalia, Rusia, Germania, China, Corea, Malta, Trinidad Tobago, Tailanda, Israel, Argentina). George Anca este menţionat în dicţionare de referinţă (Who’s Who in Romania, Who’s Who in the World, World of Learning, The Encyclopaedia of Distinguished Leadership etc.) şi în bibliografii locale şi internaţionale precum şi pe pagini web” – aflăm din aceeaşi sursă.
„Am fost un pic din toţi/ cei ce m-au adus la/ reanimare” – afirmă George Anca în poemul „Partea nimănui” – dovadă a prezenţei ubicue a creatorului în viaţa fiecărui personaj ori făcând parte din integritatea lumii, ca voce distinctă care anunţă veştile în cetate. Că oamenii nu pleacă urechea, e limpede, cine a luat aminte la avertismentele Înaintemergătorului care vestea sosirea Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că, se împlinise vremea când Mesia trebuia să coboare să ne îndumnezeiască? Pe câţi i-a găsit cu candelele aprinse? Câţi şi-au cumpărat ulei şi au stat de veghe ca să nu fie surprinşi fără lumină la venirea Mirelui? Şi câţi au putut pătrunde în sala de oaspeţi la Nunta Mielului?
Poemele inedite ale lui George Anca din recentul volum, socotite de însuşi autor, „partea nimănui” – din întregul – al tuturor, „fiecare cu frumuseţea lui” – par „tablouri abstracte în original” într-un decor unde sunt treji şi veghează „doar chiparoşii / pădure dintr-un foc // negru zdrenţuind / buclele aerului” (Cămila).
Motivul chiparosului mediteraneean apare frecvent ca simbol al frumuseţii, parfumului dar şi al oboselii, chipului fanat şi vânzolit de nelinişti, aflat „pe ultim urcuş” (coborâş) din „fundul pământului” acolo unde azvârlim lucrurile şi ne abandonăm în: „singurătatea acestor / priviri către Provenţa / cu ochii lui Van Gogh / chiparos de păduri”.
Mânia, angoasa, exasperarea existenţială, acel „mal-de-vivre” de care suferă sufletele care nu-şi găsesc locul nicăieri, dezesperarea „deprimă împrejurimi”, învăluind „cerul şi pământul / cu nebunie cu tot”.
Din timp în timp, autorul strecoară subliminal panseuri, punctând discursul liric: „doar ştii bunicule / că lumea e a celor cu bani” (Cămila) şi nu numai atât, presară adevăruri cotidiene, dovadă că este atins şi îi pasă: „nimeni nu lucrează / pentru ţară / spitalul decorat / cu picturile pacienţilor” (Cămila). Ori: „nu s-o mai putea propti / vorba pe cuvânt / nici pe jurământ” (Partea gării); „cum te naşti începi să mori”, ori frânturi de rugăciuni: „dă Doamne frumuseţii/din moarte arta vieţii”.
Autorul îşi mărturiseşte empatia cu poetul anemonelor Vincent, destinul şi un pat de spital îi leagă spiritual: „pictor avatar campestru / fluviul feţelor lui Crist / chiparosul stejar / clocotul grâului // clopoţit de maci” folosind metafore picturale de o negrăită prospeţime şi culoare: „tu ori săditorul tău // plus pictorul avatar / semănând grâului / spitalul Ceahlăului / nu l-om picta // din uscate culori / mai o şănţuire / a sărutului înflorit / nunţile norilor // pe grâna chiparosului / încotro s-o apucăm / de-am fi macii / mocăniţa neagră // sunt chiar în fereastra / spitalului / perdele însorite / trezia spulber // viziunii / în munţi obscurizaţi / în chiparos înjunghiind / aripa îngerească // spre hohotul bolgiilor / respirăm aerul nebunului / anul tabloului / urmat de prefissi notizen// când mi-ar mai / trebui timp / de somn după drum” (Cămila).
Munţii, miriştea, zarea, lanul, grăunţele, „lumina măghiran” , dar şi frumosul natural ori cel artistic zămislit de minţi şi mâini creatoare sunt categoriile şi elementele de care se foloseşte autorul în discursul său.
Cuvinte sonore şi insonore, muzicale şi mai puţin melodioase („ocultare”; „zgrăbunţă”; „magog”), constituie cărămizile edificiului poetic pe care George Anca îl clădeşte pentru noi, atent, nu neapărat la materialele de construcţie, cât la scopul final al monumentului spiritual. Uneori este greu de urmărit ideea, prin labirintul etimologic atât de divers al poetului: „stau renilor de saniu / a luneca terţine / străluci năluci de staniu / pe locul fără cine // sandala pe mandala / de-a morii alandala / mai calce capitala // Salerno pe închise / Provenţa la Remy se / în aer porolise” (Mă aflu în uraniu) – deşi poemul începe foarte frumos: „mă aflu în uraniu / deposedat de sine / ori scaldul fără craniu / la mai închise mine”.
Fie că eufonia nu întotdeauna este perfectă, fie că autorul posedă un spirit ludic şi îi place să se joace inventând şi reinventând cuvinte sub imperiul rimei, suntem scoşi uneori în afara spaţiului liric, în favoarea universului abstract, cu excedent de neologisme ori de cuvinte al căror înţeles se lasă cu greu descifrat, dar nu lipsit de o oarecare eleganţă stilistică şi de relevanţă „mă ţin: mă ţin de Pârscov Avignon /medievalelor speranţe / din merele spre bastion / la paradisuri coate stanţe // de nici myssorian amvon / Khalil n-ar rotunji libanţe / mi-oi avatar daimonion / picta van goghienei Franţe // lăsăm pe Rhone cocardă / cu norii să ne ardă / secerătură bardă // am fi îndoitura / pe pască ura gura / demonilor asura”. Mărturisesc că a fost destul de greu să mă ţin, gâfâind, alergând cu sufletul la gură, după ideea propriu-zisă, care se lasă prinsă anevoie.
Limbajul dada ar fi o palidă amintire-n oglindă, pentru că în acele experimente construite pe jocul dibace al silabelor, al vocalelor în alternanţă cu consoanele, cu asonanţele şi cu rimele repetitive, se creea o anumită muzicalitate şi un ritm susţinut al versurilor, cu bătaie pe anumite sunete-cheie.
Autorul are strofe cu monorimă: „scăpate expectaţii: scăpate expectaţii / cu doctorul scăpaţii / prieten de libaţii / liberţi agonizaţii // uitaţi-vă afară / zvârliţi-vă pe scară / din cerişte scărară / pe jarişte de vară” – pentru ca terţinele finale să aducă un suflu nou şi să formeze ideea de sonet iniţial: „o oră îmi mai dară / carenţei din patern / comandă sonetară // moi ţarine pe stern / de-a grâul să răsară / părintelui etern” (Scăpate expectaţii).
Aceleaşi sonuri de un lirism distorsionat şi în „Premersă călăuză”:
„premersă călăuză / aripile pe duză / ori îngera lehuză / premeargă-ne ecluză // parcată parcă morii / secaţi şi sicomorii / secante mendatorii / în loc de iluzorii // şi un Khalil Gibran / Van Gogh american / român myssorian // aleargă-se algie / pictată profeţie / perspectivată ţie”.
Jocuri lingvistice frecvente cu invenţii cel puţin ciudate: „trăim pe ace negre / culcându-ne pe zegre / trezindu-ne în pegre” (Persoana); dar şi verbe precum: a se maradona, a soneta, de-a grâul; a dodia; a perspectiva; adverbe pe măsura acestor verbe: igrasiate, premersă, o şănţuire, munţi obscurizaţi; comandă sonetară, aromire montană; secerătură bardă, etc., substantive precum: saniu, libanţe, somnambulanţe, duză; natră, ş.a.
Metafore cum sunt: „trezia spulber”; „hohotul bolgiilor”; „străluci năluci de staniu”; „sandala de mandala/ de-a morii alandala”; „în aer porolise”; „mi-oi avatar daimonion”; „myssorian amvon”; „cerişte scărară” (frumos!) „premeargă-ne ecluză”; „secante mendatorii”; „aleargă-se algie” „infanticidului intifada” ; (eventual abracadabra!); „mântuind smântei cârstei”;„durerându-ne Graal”ş.a. – toate acestea implică un bagaj lingvistic încărcat de preţiozităţi.
Iată că întâlnim şi o poezie monorimă: „zbate-te: zbate-te mă zbat / galben şi palat / moalelui ouat / de la scăpătat // nu m-ai sonetat / că m-ai săgetat / nu m-ai săgetat / că m-ai dodiat // trece-mă terţină / râului de vină / păcii salamină //chiparosul altul / numelui cu psaltul / tăietorul daltu-l”.
În monorimă se desfăşoară şi poezia: „nici cu Hanuman: nici cu Hanuman pe cai / nici duhovnic să nu ai / rădăcină coborai / c-a venit luna lui mai // pajişte te întindeai /baladă te călăreai / din peisaj reieşeai / şi că bine îţi păreai // sant cu sânt întrevedeai / cerurile spălăceai / pentru norii de pe plai // într-o vale nemai rai / că pietroiul jerăgai / nu mai sfârâie alai”.
În acelaşi mod decurg şi versurile: „sărăriul saru-l / piperul mărarul // trec de caraulă / paşterea sătulă / peştera abulă // nu mai profetul / buhaiul procletul / tatăl pe încetul/ 2009” (Nu-mi pot permite).
De asemenea, în poezia „încrucişări cromozomiale”- autorul uzitează acelaşi soi de limbaj „contondent” – aşa cum se exprimă într-un vers: „încrucişări cromozomiale: şi mă târâi hazard / în bafta haosului / când va cleveti clavecin // origami ne la timpul / vederii ori magii / vă pot găzdui necopilăreşte / seara ca la teatru // şi ce-o supravieţui / vouă vederea nonfrunză / pe-al vântului liber / şi nord coborât // de ne ştiusem glia / glina contondentă / şatra disparentă / mardeală mai la vale”.
Poezii experiment din zona postmodernismului, foarte bine cotate în cercurile elitiste ale diasporei, mai puţin înţelese (ori deloc) de către iubitorii de poezie clasică, înregimentată-n canoane şi tehnici de teoria versificaţiei, uneori, ele scapă de sub controlul prozodiei şi propun un alt fel de discurs poetic, inedit, dar care, din nefericire, nu stârneşte emoţii estetice, tocmai din pricina limbajului încărcat de neologisme, de tautologii, alcătuiri de dragul rimei. Nu e de mirare, aşadar, că şi ideea iniţială sucombă ori se disipează pe parcurs, sufocată de grija pentru aglutinarea într-o unică eufonie.
Cu toate acestea, din versurile lui George Anca răzbat şi miresme de alomiră, parfumuri exotice de mirt, metafore proaspete, sintagme inedite: „zăpadă colindată”; „în strana amarului”;”cărăuşi insomniei”; „lava Etnei şarpe-nfloară / sângele piatră izvoară”; „zarurilor ecuate”; „busuioc tufan furtunatic”, ş.a.
Un obicei insolit: amestecul de cuvinte străine (de regulă, englezeşti) – în etimoniul românesc, nu e de natură să dea forţă expresivă versului, ci mai mult îl încarcă. Ex. „doctrinele le faci oraţii / awakening and knout”, „earth song peştera câmpenească”; like you with India unlike you I am not Indian / v-aţi dat pe mâna mea moleşindu-vă cadavrul” ;(de farisei); „glumiseţi you don’t worry cântă / şi muezinului salam alef / nu mă desbântui somnului gherghef / desen pe plastic nicio trântă” (Copilule); „cu adevărat go west”; „death of phytoplankton” ş.a. ori franţuzeşti: „corale de l’ecole”; „non rien de rien / au long de l’ennui // oui la musique oui la musique / la vie est tres bien faite / dovadă că nu sunt / Hamlet Ofelia îmi / trimite cântece franţuzeşti”; „concentration noir ochi invers”.
Dar chiar şi expresii italieneşti, amestecate printre cuvinte româneşti, că tot suntem ţări latine şi se poartă: „pe o tristeţe tutto e male”.
Pluriligvismul adoptat ca manieră de scriere nu este ceva rău în sine, cu amendamentul că sintagma în limba străină trebuie să sublinize şi să aducă un plus de expresivitate textului în limba maternă.
O poezie rotundă în ideatica sa este cea numită: „când aşchii: când aşchii din Brâncuşi vor zvânta nisipul fluxului / a ne povesti manuscrisul visat între două sculpturi / de val încet-încet n-am mai pluti în noapte ne va / mântui Hristos cu tine-n strană aurora înspăimântaţilor // eucalipţi apocalipţi versaţi vers verso studiu în soare / de ieri ştiusei petrecania de motociclist la vaiet / şi dimineaţa altuia grăbită orbirii tot ciclopi / în frunte ochi de entorse feluri de răpire nu e pictura // aşa neagră vânător de draci pe urechea nopţii de piron / ca de Crăciun tamil alun cunoaştere necunoaştere / vedere nevedere te uiţi în soare se uită în tine soarele / închideţi înt-un pământ de clipă instantaneitatea // luminii parcă ai asculta diferenţa zilelor valurilor / o moară vaporul tuşeşte vechime consolată de revers / n-ai desena obişnuinţe într-o singurătate veşnică / de-ţi deduci fiinţa dintr-o distracţie impusă”. Se remarcă şi aici repetiţia şi folosirea aceleiaşi rădăcini semantice: versaţi, vers, verso, etc.
Indianist, mare admirator al lui Eliade, George Anca, în scrierile sale alterioare oferă o gamă largă de volume despre cultura şi civilizaţia indo-europeană, şi despre tradiţia hindusă, Poeme indiene, cărţi intitulate: „Upasonhind”; „Ek shanti”; „Ardhanaswara”; „Mantre”; „Norul vestitor” (Kalidasa); „Gitagovinda (Jayadeva); „Balada Calcuttei”; dar şi „Sonete thailandeze”; „Orientopoetica”; „Malta versus Trinidad”; „Milarepa”; „Transbudhvana”; „New York Ramayana”; „Cenuşa lui Eliade”; „Târgovişte-India”, şi acestea sunt doar câteva din cărţile apărute între 1968 şi 2008 dar şi proză pentru cei ce gustă din nestematele culturii indiene: „The Buddha”; „Buddha şi colonelul”; „Sanskritikon”; „Digital Kali”, şi multe alte cărţi apărute între 1970 şi 2007 dar şi cărţi de teatru, printre care piesa „Astă seară se joacă Noica” – piesă de notorietate scrisă în 2008. O serie de cărţi de eseuri stau mărturie a culturii enciclopedice a autorului: „Baudelaire şi poeţii români”; „Indoeminescology”; „Haos, temniţă şi exil”; „Lumea fără coloana lui Brâncuşi”; „Ion Iuga în India”; „Beauty and Prison”; „From Thaivilasa to Cosmic Library” ; „Ramayanic Ahimsa”; „Aesthetic Anthropology”;
„In search of Joy”; „Literary Anthropology”; „Glose despre ahimsa” ;
„Exerciţii de antropologie” cea mai recentă, în 2009, care dovedesc copleştoarea cultură a intelectualului român George Anca şi modelele sale ontice şi spirituale: Noica, Brâncuşi, Eminescu, Eliade, Nichita, Vasile Voiculescu, Eugenio Montale, Pindar, Leopardi, Balzac, Blaga, Heorodot şi alţii la care autorul face referiri livreşti numeroase.
Spirit neliniştit, cercetător şi inventiv, George Anca nu se mărgineşte la modelele create în adolescenţă, ci, cultivându-şi maeştri, doreşte să-i depăşească, aducându-i în actualitate şi continuându-le, peste timp, opera, ca o prelungire a spiritului acestora.
Cu toată depărtarea lui de ţinutul natal, George Anca nu conteneşte să-şi reînvie amintirile prin scris, să-şi retrăiască în felul său trecutul şi de cele mai multe ori să se reîntoarcă în chip spiritual, pe meleagul natal, adăpându-se din seva mustoasă a tradiţiilor şi datinilor româneşti şi înveşnicindu-le prin scrisul său: „în orizontul iminent: în orizontul iminent cine să mai sune sara pe deal / din isola supravalahă dulce popor-pierdere-de-sine / citeşte adunarea muzei meduzei maicii domnului / andaluzei bine că m-am aşezat altfel cădeam în arhaic // natura fiinţei aquavificată mi-ar spune taci din gură ascultă / fericirea mării netezeşte-i valurile maica le va naşte / la nesfârşit să-i verticalizeze dantela ba nimicul / îmbrăţişează-l mă pomenesc luându-mă în dodii // secetă verde milarepian apără de inferenţa bon / adormise mării şi adio tuturor fiinţelor de dinainte / adormirea muzei şi adio viselor de pe urmă / de nu mi se împletiră vieţile pe dinăuntru-i”.
George Anca se confsează în felul său, hârtiei, spunând: „complicate căile nescrisului / ascunderea în iureşul necombatant chirăiala de împrumut / şi ruşine euforia ne rufăie dacă n-am mai rupt dacă // nu voi mai rupe aura dacă n-am mai oftat dacă ţie / nu-ţi găseşti cuiele palmelor a doua oară anta santa / femeile văd ce n-au mai văzut uită-te după Leda /sarea vieţii cu sarea morţii sarea pământului cu sarea cerului” (Stai şi gândeşte-te).
De fapt, George Anca îşi consumă neliniştile şi frământările, dar şi ispitele carnale şi sufleteşti într-o lume în care ideea neînţelesului devine tot mai pregnantă şi înstrăinarea umană ia proporţii ca după cataclismele nucleare: „o oră şi încă o oră apoi sfârşirea imprimantei în amprentare / frica de moarte inversă n-ajunge frica de teroare // chinul cărnii transubstanţiat în sunetele pământului sfânt / al omului petrecut din om dumnezeu din întuneric /cinstirea întunericului dumnezeiesc de sânge / făclier în ultimă pâlpâire ca-n ziua dintâi // prin valurile Mediteranei înot înainte de temniţă / tineri de nu muriseră de nu-şi aşteptau reînchiderea / dacă se întâmplă haiku de se întâmplă să văluri / a sângelui ţintă săgetată n-o plânge până nu se // sculptează afinitate până la Iisus Hristos / şi de acolo psalmist regi strânşi în chingile pustiei / poeţi râşniţi în ziduri comuniste o poezie / mai frumoasă ca bucuriile libertăţii o consolare // a anonimatului o ieşire din religie o ajungere de sine / în veci tainică şi duşmănită o îndumnezeire în iad / acum voi înota în sângele poeţilor din puşcărie / mă numesc Natanail n-am nici o altă cunoştinţă”.(Porumbeilor negri).
Teluric şi celest se înfruntă într-o arenă care se numeşte viaţă umană şi în acest câmp de luptă, arareori învinge cerescul, vorba lui Nichita Stănescu: „Iar pământescul/ Mănâncă de foame cerescul”. Înrobit de pământesc, poetul îşi oferă „oasele drept verighetă”, dar sufletul zboară şi nu se lasă prizonier limitelor spaţiale ori temporale.
Când vorbeşte despre sine, George Anca o face fără nici un fel de înflorituri, fără menajamente, cu o sinceritate dezarmantă: „despre mine: despre mine voi deveni vampirul răsfăţat al silabelor / globulelor vocalelor picurilor consoanelor gândurilor / stingere-ungere nu-mi doresc mântuirea / scăldându-mă în zădărnicia durerilor trecute // cerul boltit şi acolo şi aici şi atunci şi acum / rar durerea îngânând gemete de tortură şi de visare / nu mai zic de foame nu mai zic de sete nu mai zic de fete / nu mai zic brâncuşe valuri sfârtec jucăuşe tăcere mâini galere”.
George Anca e conştient că destinul poetic este unul singular şi de neînţeles, de aceea spune: „de ne-ar omorî govinda altfel stradă de o // străbătusem sigiliu eliadesc neîmbătrâniţilor stejari / nu-mi prădui Ariadna pădurea ce mi s-o scrie / ne vină macii înroşească rămânerea de sine / cap unu se rescrie raptul scrisului supt vampiri pe bani // îl întreb dacă a mai rămas vreo naţie decât a transcriptorilor / se uită la mine şi nu mă vede de poeme la comandă / teiul nucul mă calule cu şaretă miresele la putere / ne-am reveni în păreri riturile fireturile ne-om fi şi închipuind // şi-aşa călcaţi în picioare de călcaţii lui Mamona / ne-om usca în bătaie le întoarcem spatele în goană / ca Bali lui Rama ori Siegfried numai aşa ne pot ucide / scăpăm şi noi se vede că salvarea pielii scrise” (Păcat de înghesuială). După cum se vede, nici arhaismele ori regionalismele nu lipsesc din lirica lui George Anca. Ex. sucălită, „strehareţ hurez / vieţuitorez” ; „muşunoaie omului”; „Gorovei nelăcurit” ş.a.
Pretexte pentru amintiri profane, amintiri de juneţe, sfintele amintiri de acasă, dau farmec prezentului şi te hrănesc şi te adapă cu seva lor luminiscentă, cu parfumul lor vetust, cu simplitatea şi naturaleţea traiului fără griji majore, fără încrâncenări de prisos. Acestea sunt poemele inedite din volumul de faţă, la care se adaugă experimentele lingvistice pe care autorul a considerat că trebuie să le consemneze, ca faze de lucru în diferitele ipostaze şi perioade de creaţie.
Autorul scrie şi poeme-n distih: „naosului cumul: naosului cumul / toarcem smirnei fumul // că pe naţii saltă alţii / cât să ne mai cânte psalţii // ce mai americănime / în Berceni la Big la nime // columbe eunuce /la malul arhiduce // ale tale linii line / nelipsite zilei sine // karma carmina retrans / nepăcatului avans / nota do cât I adore you / domicil obligatoriu // viaţa numai indiscreţii / de moarte fără disecţii / n-am schimbat corabia / mălaiul şi sabia // între Hegel şi Ganesh / manuscrisul din cireş // spadasinul saltinbanc /su’ peruci Missir cu ankh”
Iată şi anumite jocuri de cuvinte care, deşi par absconse, au o muzicalitate aparte: „la o rariţă: la o rariţă durum / rânda pe rindea aum // Sita Rama jerba / l’herbe a paşte cerb a / cercui acerba / de o brazdă cer ba // îndărăt din armonie / racule şi Românie / străvezime nimerie // nici pe aripile vogii / ca în ploaie dogii yogii // cu Vlădoianu bucuri / puşcăriaşe cucuri // năpăd trăita pradă ardă / în coarnele fără cocardă / Provenţa ne mai mare sardă / la dealul celălalt în gardă // negoţ triaj minutul / îmi scapătă şi cnutul / latinizat Alutul / anglo-saxon părutul // la Trevi devi Evei evi / la câte şcoli pe drog elevi / or creşte revărsaţi pe ţevi”.
E normal ca autorul să clameze reîntoarcerea la armonia iniţială, după ce, în urma căderii dintâi, totul devenise haos. Condiţia însă, este să se respecte condiţiile şi mai ales, convenienţele.
În aceeaşi manieră este construit şi poemul: ”Cât om mai rămâne: cât om mai rămâne om / mane padme hum genom // rugul altui paraclis /Durga iezi ţapi Dionis / dinţii focului abis // (…) // logos agon talion / în al cincilea salon // haiduc hidalgo caii / în San Francisco ia-i-i // pe Chhatra la Miranda / tot discutăm comanda”, etc.
Autorul versifică şi în stil popular, nu fără un oarecare umor neaoş: „la moară la Făgădău / în armată la bulău / să ne ferească de rău / Tărâţa Râşca Rarău// Dragomirna Putna Suce / viţa Moldoviţa nu ce / Voroneţ Probota cuce / Slatina cel Nou aduce // Piatra Tăieturii coş n-a / Todireni Bogdana Coşna // Arşiţei Orata Humor / în întunecime nu m-or / întreba de rai să nu mor// (…) // la mijloc de schituri goale / să mai spargem nişte oale / Dunăre la canarale / îmbucate baclavale // rând hindus la Săvârşin / de rimează aum amin / dinspre Turnu-Severin / Dorohoiului mezin //mezanin epitalam / calmei şarle mangalam / hoţilor că de haram / horelor pe după hram //mi-ai grăit gură uscată / mărul boy că para fată // uşă-n uşă auroră / joc de karmă de cu horă // în coclaur adipos / îţi voi spune de folos / al spetiţilor Hristos // la tine-n bagabonţie / ca la mine-n Bărăţie // vei vedea că voi traduce / Basarabia pe cruce // din acest moment dicteu / mi l-aş potrivi resteu // ne dorirăm Parma schimnic / băuturilor din timnic // tată muzicalitate / zarurilor ecuate // prin împărătătură / a ne plimba natură // de clară ne declară /în aer de pe scară / ori urcă ori coboară / de cum ne răsuflară / de cum ne respirară / de cum ne inspirară / e cum ne expirară / rit ară măritară / ori Sita brazdă mară / din pomul oglinjoară / ori kalpavriksha doară / că ne întârziară / nu se prezentară / din a lor contrară / vacile ne cară / soarele spre vară”.
Dar acestea par „Cânticele ţigăneşti” cu un limbaj eteroclit şi frust ale lui Miron Radu Paraschivescu, ori actualele manele care rimează asonant şi mieriu pentru a-şi îmbia clienţii afumaţi de licori bachice.
Şi iarăşi experimente ludice care sună în coadă: „plasma psalmului isopul duhului / pironiţi din aspră vechime /păreri împărţite ca pomana / parcări pe cadavrul de lemn câinesc // aere în înconjurul bisericilor /respiraţia luminată / cerneli în cerneri cernişoare / urmând în grup a nu muri” (Pe dinainte).
Totul este învăluit însă într-un fum siniliu şi vetust, cu parfum de cetină, ceea ce sporeşte nostalgia şi dorul de întoarcere, mai ales pentru: „sărbători părinţi duşmani martiri / cui nu i-ar fi plăcută învierea // pe nerecunoaşterea înviatului / samsara odiată şi în replică / bucuria morţii vieux capitain / leal calabalâc de naftalină // să ne răcorească Antarctica lină / cămaşă neagră peste patimi / religiozitatea nedeclarabilă sieşi / amintirea carismei pe valeriană”. (Pe dinainte).
E ciudat şi aproape fascinant acest amalgam, acest melanj subtil între limbajul elevat, heteroclit şi cel aproape trivial, al mahalalelor cântat cu voluptate de artiştii vremii, un fel de repertoriu semnat vocal: Cristian Vasile şi Jean Moscopol, amestecat cu Zavaidoc şi cu, mai modernul şi rafinatul Gică Petrescu, „cânticele de petrecanie” – din vestitele cârciumioare de la şosea.
În poemul „Cealaltă vreme” autorul îşi exprimă simţământul religios în sintagme tulburătoare: „serpentină de candelabre”; „învârtirea crucii coroană albă a ochilor”; „gutui în floare cruci de oameni”; morţi liberi stinşi de stinsul lumânării” etc: „cealaltă vreme a vieţii noastre / Kabir Tulsi busuioc tufan furtunatic / treaba voastră când mă chemaţi / în susul muzicii dumnezeul părinţilor noştri // biserici nezugrăvite aici nici catapeteasmă / aruncând arginţii în templu s-a dus şi s-a spânzurat / de-au cumpărat ţarina sângelui pentru străini / serpentină de candelabre dă-le lor răzvrătirea // învârtirea crucii coroană albă ochilor / ne închinăm patimilor tale fericirile / pe Ilie îl strigă acesta slavă sabactani / izbăveşte-mă de vărsare de sânge // “să nu schimb a ta coroană într-o ramură de spini” / din blestemul legii întăreşte credinţa / n-a rămas inimă să nu fie mişcată / şi vizitaţi un paralitic şi-l întoarceţi // şi i-a privit pe toţi în ochi / n-aţi putut o clipă să privegheaţi / cele şapte cuvântări de pe cruce / în ziua a şasea om măr căpăţână // trădat de oameni pus în temniţă / de va mai scăpa şi primăvara asta cu viaţă / aprinsei lumânare lui Isus şi (ne)mântuiţilor lui / gutui în floare cruci de oameni // nădejdea tuturor marginilor pământului / morţi liberi stinşi de stinsul lumânării / ocean aprins înconjur bisericii pământului / neampli să nu tulburaţi morţii clopot”.
Autorul are obişnuinţa numirii cu precizie şi fidelitate maximă a locaţiilor şi a persoanelor alături de care a petrecut anumite momente din viaţa sa. El e aidoma unui cronicar, a unui scrib anonim care consemnează evenimentele, datându-le, în funcţie de urmele pe care acestea le-au lăsat pe răbojul memoriei. El este un minuţios în această privinţă. „vin ele narcisele: vin ele narcisele şi bătrânica moarte le va vinde / bucovineanul matematic mai mult în mintea mea / cum nici între Boian şi Prigoreni de-al nostru / bustul lui taică-meu pe pământ // toţi ne avem pe unde ne şi născusem / ziua morţii şi ziua naşterii una / topos cu topos om cu om / mai va reîncarnarea sceptrului // prosternat în codrii Cosminului / rar o dată pe an măcar pe săptămână / săgeată dinspre amintirea divină / rugăciunea altruismelor nule”.
Găsim la George Anca în acest bazar sentimental unde se întâmplă lucruri fabuloase şi unde el însuşi este un personaj care joacă rolul altor personaje care l-au marcat: „flori ochelari de soare / adio ţărănime muncitoare / nici Ion nici Moromete pe ogoare / ale puşcăriilor fuioare // algele negre pictează / fantomele oceanelor pictori / copiii zidesc biserici de / nisip pe plajă ca să // trezească marea la credinţă / personajele la alegerea / actorilor respectivi / care fac şi regia // sunt singurul personaj / în această cămaşă / a acestui actor îmbrăcat / într-o rugăciune budhistă // îmi pare rău de Van Gogh / îmi pare rău de mine / îmi pare rău de voi / în schimbul vostru // eu aş fi şi actorul / până a doua umbră / a doua zi al doilea / înec euharistic // numără-mă pumnului / înverzeşte-mă ritm / din limba clopotului / din toată viaţa mea” (Soarele destrucţiei).
Incantaţii budhiste alături de versificări în ritm baladesc ori de doină curată românească dau un plus de originalitate poemelor lui George Anca:
„pas de pescăruş: pas de pescăruş Nana şi Victor / să-l pună pe muzică / şi să-l cânte prin lume / brazda egal Sita / Sita pescăruş terase / Sita Rama Rama rase / Eminescu şi Vivekananda / poetul şi călugărul / au murit la 39 de ani // am înotat pentru / tata paralizat / cu degetele în aum / tatăl nostru în sanscrită / lebăda căzută dintre / constelaţii pe încinsul nisip / şi pentru leproşi înotasem // în stropii Gangelui / pescăruşi euxini / pescăruş pe nume / câine vulpe strigă / sălciile pluta / tânguie-se ploaie / mare n-ai cuvinte / că te părăsim / nu ne luaşi la goană / sau ne înecaşi / se adapă ciocul / frunzele de-a caii / sare contractată / ocnele departe / bine de explozii / gineri şi vulcani / camilo pardosul / constelaţie”.
Acest fapt iese şi mai bine în evidenţă în poemul: „de-o viaţă: de-o viaţă depresia scade / în respectul neantului urmaş / dă-te mai încolo brade / avionule crush / astfel şi imnul trăiască / ocupă-te înconjur cnuta / pe arbore iască / sub flacără sputa / de-aş fi prozodie / de-ai fi zoprodie / cine-ar mai fi doină / dorului de moină / amestecată infidelitate / popoarelor de frate”. A se observa jocul iscusit de cuvinte: prozodie-zoprodie, „coraiul / Focşanii elidaiul” ş.a.
Predilecţia autorului pentru anagramare, pentru criptografie ori aritmograme este evidentă. El mânuieşte cuvintele şi le întoarce în fel şi chip, de la cap şi de la coadă şi de la mijloc şi obţine efecte sonore inedite.
Iată şi o strofă perfectă: „m-am uitat după tine şi nu mai erai / pe sparta cahlă stropul / transfiguratei nimfe / din sângele ariei”.
Cu toate acestea, construcţiile rezultate sunt uneori greu de pronunţat şi mai ales, de reţinut, şi de aceea, nu obţin efectul sonor scontat: „Etruria orbită în prelung apus’c’ / buzzatticii Tartariei patani / conclavul tot te piere magii / ţi-i târâie în lanţ caleşti / şi dracu’ fără de adagii / şi racii fierţi prea româneşti // precum scrie Eminescu şi citise Minunescu / dansate carnavaluri cu morţii nespuşi / intransmisibilitatea onoarei / pedanterie bârfă ghetto / catalepsie ocolită cu sârmă / îngânduraţi-vă cât mai târziu /piezele dădură din coadă / death of phytoplankton / sfârşit de viaţă început de regret / nimicul insultat de păcătoşenii.”
Limba nu trebuie forţată şi nu trebuie făcut abuz de asemena metode, doar trebuie „siluită delicat”, inventată şi reinventată într-un sens constructiv, plăcut şi pe înţeles.
Un exemplu concludent de cum ştie George Anca să „mânuiască” limba este şi acesta: „ave Avesta: ave Avesta aiurea America / ban bine banca Bucureşti / cal coral Caracal Caracalla / dar dor dur Dnepropetrovsk // este espadrila eben Erasm / fag fire foaie Fiorentina / golan gură guru gargară / har-aba-bură Hector hectar hectic // Istru Iordan Indus îndoială / jugăr jegos jar jambier / kir Kant Keops kalokagathon / lapte lunetă luntre lunară// mei moara măcăne-ne moartea / noian noaptea Niagara neagră / orb om ostracizat oroare / pian pean pirandă Pindar // rare rele rar rău Rin Ron Rila / sud siamez şerpaş sihastru / teandrie Tutankamon tulnic tenteze / ulm unt umoare uniune // vest viu volubil veveriţă / xantipă xenofobă xilofonul / Yaounde yes y Yemen yankeilor / zar zilnic zid zonă zare // wolfram Wolfgang Wulfila”
Aceasta este o fantezie alfabetică fără substrat ideatic.
Dar unde e rolul dictonului? Se urmăreşte eufonia şi alăturarea arbitrară a unor cuvinte care încep cu aceeaşi literă? Langajul rebusistic, abreviat, contorsionat, cu definiţii sumare ori lacunare?
Greu de spus, greu de închipuit.
Dincolo de toate acestea însă, poezia lui George Anca rămâne un reper esenţial pentru lirica post modernistă, pentru îndrăzneala de a forţa limbajul ca să obţină efecte cât mai speciale. Când însă curge după firul roşu al ideii, fără meandre, izvorul ei este limpede, curat, muzical, profund, aproape sacral. Iată un exemplu de poezie cât se poate de sugestivă din punctul de vedere al imaginii şi armoniei lingvistice, care se apropie de perfecţiunea melosului popular: „ceaţă ceaţă neguraţă / ia-te mai de dimineaţă / mai de noapte zorilor / pe pagina florilor / transcrierea norilor / mama domnişorilor / noaptea franctirorior / pe-a neîmbătărilor / ce mai zile joci copile / pe-ale nopţii bogomile / paisprezece cântece / curăţenii pântece / clasa-a doua de bunic / nu îţi aminteşti nimic” (Ceaţă, ceaţă).
Şi la fel de sugestivă este şi poezia: „te ştiu: te ştiu de la el / trei de-o ardeleană / vedele carmel / anului în cană // cana galilee / si move e pur / puranele deie / upapompadour / şterşi monadic robii-s / cu program în oră / dar ora pro nobis / ciacoră cocoră // purice pe burtă / somnul aer tot / Toto se îmburtă / linsului pe bot // mângâierea norilor / albilor albiilor / peste orbul ochilor / profilul meduzelor // copiii geamurilor / mai în susul munţilor / triorul comenzilor / iar văzutul vedelor // mai mulţii picturilor / monştrii aşteptărilor / obsesisme zărilor / vârfuri cordul corzilor // albastrul comorilor / văilor plutirilor”.
Şi ce frumos sună aceste versuri: „în rece dodie / înfloriseră teii / răcoarea sfâşie / suavitatea înserării / cuprindere de aprindere / pretimpurii părăsiri / perfecţiunea ignorării” (La ce ce-am crede).
Şi nu s-ar crede că autorul poate scrie şi poezie science-fiction. Dar iată dovada: „cubul cosmic: cubul cosmic dispăruse / nu numai cheile dar şi uşa / întredeschsă cu cheile în ea / Usha zeiţa zorilor sanscriţi / sterilitate muzicalizată / intercalare sinergetică / vioara Emiliani albinele / cercelate pe flori mov / nu mai e de băut nici ipohondrie / lucrurile merg mai bine / săptămâna scurtată cu un cap / intră în cornul de yak”.
Amestec de transcendent şi contingent, real-imaginar, fabulos şi transcripţie abstractă impregnată de coordonate spaţio-temporale şi precizări despre persoane nominale, tot ce însumează poemele lui George Anca este rezultatul unei maturităţi artistice, a unei dăruiri totale faţă de cultura şi civilizaţia universală şi rodul stors al sufletescului pe care-l împarte cu dărnicie astăzi şi acum, de aproape jumătate de veac, pentru încă un veac sau pentru mai multe.
—————————–
Cezarina ADAMESCU
Galați