Alice PUIU: Vise pierdute

Vise pierdute

Și-n toamna ce revarsă

din amurguri corăbii

ascult plecarea din mine cum țipă

cu glas desfrunzit de veri rănite

o albă îmbrățișare a somnului

peste păsări brumate

doar un ecou

ce-și despletește ploaia

în tăcerea unei umbre

și trupul e-o tristețe

ce-aprinde pe coline

chipuri de ceară

prin fumul crucilor uitate

un chip îmi încrustează-n palmă

o constelație de semne

alt chip m-aruncă-n zbaterea orei

rostogolite peste câmpul de ceruri

îngălbenite-n altar

de cuvinte nerostite

iar pe-acest țărm de cenușă

și oarbe gânduri

în sufletu-mi atins

de-un zbor mâhnit de ape

rătăcesc chipuri

printre ramuri de frig

vise pierdute

în legănarea morții din frunze.

—————————–

Alice PUIU, octombrie 2019

Pictura – „Solitudine” de Armand Guillaumin

Elena NEAGU: Adu-mi dacă poți, o lume, lumea-n care m-am visat

Adu-mi dacă poți, o lume, lumea-n care m-am visat

Adu-mi cerul mai aproape,
minte-mi toamnele din noi
că vom fi și peste-o iarnă,
rug aprins ,poem și ploi…
Adu-mi răsăritul tău la geam,
palmele să mi le-așezi pe frunte,
peste vise netrăite, peste noi.
Adu-mi un peron cu tine-n fața porții,
grindina s-o muți din anotimp
și rămâi iubirea
ce-mi aștept în vântul sorții
și-mi rămâi o viață . și-mi rămâi un timp.
Adu-mi dacă poți, o lume ,
lumea-n care m-am visat să-ți fiu
partitură și vioară și baladă,
anotimpul nopților de dor târziu…
Adu-mi verdele pădurii,
primăveri ce-au ațipit în noi ,
apa vie din fântâni și ploi,
s-o sorbim pe rând
cu ochii-n lacrimi de iubire ,
să ne potolim din sete, amândoi ,
ca de-o rugă însetată din Psaltire.

——————————–

Elena NEAGU

Octombrie 2019

Vasile Dan MARCHIȘ: Teatru extrem de scurt – pseudoliteratura

TEATRU EXTREM DE SCURT

PSEUDOLITERARA

Piesă într-o jumătate de act

Un poet se apucă de scris ceva într-un carnețel

Cineva aflat lângă el rosti:

”Vreau să scriu și eu ca el ”

Altul grăbit îl întreabă :

-Bine scrie dar repede ,nu te tot învârti de ici colo …”

”Nu găsesc un pix…”

-Păi, ce te consideri tu de n-ai un pix la tine …?Ține aici pixul…și scrie !

”Stai că nu pot încă scrie”

De ce omule ?

”Nu am pe ce…!”

-Ține aici și o foaie de hârtie și scrie odată!

”Stai omule că nu am pe ce să mă așez,

până găsesc un scaun sau ceva asemănător…!”

-Uite-l acolo…!

–––––

-Acum de ce te mai învârtești…?

”Caut o masă pe care să scriu…”

-E acolo masa …așează-te la ea și scrie odată…!

Stai că încă nu pot scrie până îmi vine muza…

-Păi ce poet ești tu dacă n-ai muză…?

”Dar eu nu am spus că sunt poet !

Dar ce ești omule ?

Sunt actor…!

——————————–

Vasile Dan MARCHIȘ

Marilena Ion CRISTEA: Toamna mea

O, toamna mea, ai venit printre gânduri,
Mă surprinzi în orice, te citesc printre rânduri,
Mi-ar plăcea sa te am pentru o veșnicie,
Să mă-mbeți neîncetat cu a ta nostalgie!

Dacă n-ai exista, cred că te-as inventa,
Și prin lumea întreagă eu te-as căuta,
Te-aș găsi undeva într-un colț de pământ,
Într-un nor cenușiu, într-o boare de vant!

Te-aș găsi într-o pădure albită,
Într-un cuib părăsit, într-o stea ce palpită,
Într-un zbor smuls din tine pe un cer înroșit,
Și în păsări ce-așteaptă un alt zbor, infinit..

Și dacă te-ai duce spre un alt anotimp,
Noi am merge-mpreună, nu în contratimp,
Și-ntr-o pasăre albă eu m-aș transforma,
Sa te caut ușor, să găsesc umbra ta!

Am în suflet un vis care-ncet se mărește,
Pe o creangă de timp simt cum el inflorește,
Iar cu pletele nopții mult prea lungi și târzii,
Împletesc iar noi gânduri și îmbrac nostalgii!

Simt în tine parfumuri nesperate de pin,
Și miresme de frunze care mor, care vin,
Pasul meu într-un dans se îndreaptă ușor
Spre o frunză roșcată care-aleargă in zbor!

Imi surâzi in culori, curcubeie pe cer,
Zborul tau este lin, îmbrăcat în mister,
Simt in aer cum trec șoapte vagi de iubire,
Vreau să știi, că de-aceea, te iubesc în neștire…

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

Gheorghe PÂRLEA: La mezat

LA MEZAT

Plouă astăzi, plouă, plouă,

Iar eu parcă-s rupt în două,

Trăind ziua pe bucăți

În aceste jumătăți.

Jumătatea mai sfioasă

Am s-o țin închisă-n casă,

Iar cealaltă, de îndat’,

O voi scoate la mezat.

Să nu licitați prea sus,

Că spoiala i s-a dus;

Drept e că nici înainte

Nu-i sticlea prețul în dinte.

Dar – mai știi! – poate-n ascuns,

În adâncu-i nepătruns

Zace tainic, fără fală,

Piatra cea… filozofală.

Așa că-ncropesc erată

La pripita-mi judecată,

Lăsând liberă taraba

Și incriminându-mi graba.

Dar rămân așa, în două,

Cât afară plouă, plouă,

Ca să-mpart cruda-mi angoasă

Că e mult prea strâmt în casă.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

Imagine sursă facebook

Irina-Cristina ŢENU: Spovedanie

Spovedanie

Mi-e logos răsuflarea vie,

Mi-e cerul martor, iar el știe.

Sunt aripă în zbor, gând pe un nor,

Dezvelesc regrete, învelesc dorințe

În vremuri ce-mi mângâie trupul trecător.

Sărut apusul, îmbrățișez răsăritul,

Țin de mână visele, simt cum le bate inima,

Amurgul le dă viață, stropindu-le cu apă vie

Din pocalul invizibil al timpului ce se roagă

La Dumnezeul nostru să nu mai fie efemer.

Mi-e logos ființa ce freamătă la fereastra

Deschisă a iubirii, așteaptă să simtă

Mireasma amorului și se spovedește

În vers făurind calea nemuririi.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

7 octombrie 2019

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Străinul

Străinul

se aștern oase bolnave pe drum
în satul acela rătăcit între lacrimi și scrum
cobor iarna să pasc
iarbă uscată în hambarul de jos
mă cațăr pe ziduri să sprijin lumina
prescură sunt azi
mă dărui femeie
pe cărări stropite cu vin
mi-e cântul liturghie străbună
poet rătăcit într-o lume nebună
din cenușa milenară ridic gânduri
tu treci purtând marama iubirii în suflet
mi-e trupul o jertfă și cerul e timpul rămas
se aprind aurore pe cer
eu zăbovesc lângă casă să aprind focul în vatră
ne-mpărtășim în biserici de suflet
purtând pe frunte
coroane din frunze și spini
uneori o lacrimă se așează pe pleoape
în tinda unui suflet rătăcit printre șoapte
mi-e cerul vecie și clipa mi-e soartă
sunt străinul ce bate într-o noapte în poartă

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

7 octombrie 2019

Alexandru NEMOIANU: Răsărit de soare la Borloveni

Principalul motiv pentru care, an de an, revin în România, este cel de a putea fi la Borloveni în jur de douăzeci de zile.

Pentru mine, Borloveniul și Valea Almăjului nu sunt simplu un „loc”, locul strămoșilor mei, locul unde sunt mormintele lor, locul unde am învățat principalele noțiuni despre lume și, atâta cât am putut și m-am priceput, diferența dintre bine și rău. Pentru mine Borloveniul este un tărâm special, care stă între lumea văzută și cea nevăzută, un tărâm în care se mai văd urmele și aromă, ,,Raiului în care ne-a vrut Dumnezeu”.

În Borloveni, în casa strămoșilor mei, mai aflu duhul lor, prezența lor care, foarte adesea, nu am îndoială, este fizică, atmosfera vie a unei lumi care a fost cu mai multă rânduială și, categoric, cu mai multă frică de Dumnezeu și chiar prezența, se mai simte vie, prezenta unei Împărațîi care a avut mai multe părți bune decât rele și care ar fi putut să facă actuala clipă istorică mult mai cu rost.

Vremea petrecută în Borloveni este vreme cu folos și un dar pe care mi-l face Dumnezeu, mie celui dintâi dintre păcătoși, nu știu de ce.

În Borloveni mă trezesc foarte devreme, de multe ori mai înainte de patru dimineață. Probabil ține de ceasul meu interior care încă lâncezește după fusul orar din USA.Oricum acest lucru este o împrejurare fericită.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Răsărit de soare la Borloveni” →

Anatol COVALI: Simt poezia-n mine (tridilete*)

Când

Când cu sfârşitul am să mă confrunt
aş vrea să-mi amintesc de cel ce sunt

în clipele acestea minunate
mustind de profunzime şi mister,
care-mi par stele albe pe un cer
unde de harul meu au fost brodate.

Când voi pleca am să încep să cânt
o doină-având miresme de pământ

cu care voi pătrunde-n nemurire
ca să-şi aducă-aminte bunii mei
de locul drag în care-au stat şi ei
numind mereu scurtul popas, menire.

Când veşnicia iar am s-o colind,
să mă re-ntorc va fi singurul jind.

8 octombrie 2019

Iubesc

Iubesc cum poate n-am iubit nicicând,
iubire-n jur şi-n mine semănând

spre a vedea cum dragostea răsare
pe pajiştile sufletului meu
în flori în care sunt întruna eu
polenul plin de-arome-ameţitoare.

Iubesc cum poate nimeni n-a iubit
şi-acestei pasiuni i-am dăruit

şi sufletul şi inimă şi minte
arzând pe al ei rug mistuitor
un inceput ce-a fost intruna dor
şi-al cărui nesfârşit va fi fierbinte.

Iubesc cum poate n-am visat să pot
iubi, dând pentru dragostea mea tot.

7 octombrie 2019

Simt poezia-n mine

Simt poezia-n mine ca pe-un stei
din care scapăr pătimaş scântei

pentru-a aprinde ruguri de cuvinte,
ca să mă ardă flăcările lor
al căror fum să-l strâng într-un fuior
din care să-mi torc splendide veşminte.

Simt poezia-n mine susurând
dintr-un izvor ce picurând din gând

trece prin suflet, inimă şi sânge,
prin orice fel de vis şi sentiment
şi-ncet încet devine un torent
ce-n calea lui mii de pâraie strânge.

Simt poezia-n mine ca pe-o stea
pe care al meu suflet o să stea.

Continue reading „Anatol COVALI: Simt poezia-n mine (tridilete*)” →

Anca-Maria DAVID: Orbecăim prin viață…

Orbecăim prin viață…

Orfani, fără iubire, orbecăim prin viață
cu pași grăbiți spre moarte
ne îndreptăm privirea spre frunzele coapte
ce tremură sub umbre în freamătul din șoapte
un cântec se aude pe ramuri
e secetă în gânduri
pământul se usucă sub casa părintească
e frig și bate crivățul în neamul românesc
îndepărtându-ne de vatra strămoșească
privim cum florile îngheață la fereastră
cu degetele însângerate pe cruce.
Culorile s-au scurs pe caldarâm, pe față
incepem să jucăm în altă viață
plină de măști, cusută la gură
aruncată în valuri
se zbate, se agită, izbindu-se de maluri
orfani, fără iubire, orbecăim prin viață.

———————————-

Anca-Maria DAVID