Olguța LUNCAȘU TRIFAN: Rondel autumnal

Rondel autumnal

 

Arămiul toamnei când se reaprinde

Pe obrajii rumeni și cu pielea fină,

Sub ploaia de frunze fior ne cuprinde,

Priviri se îmbată în joc de lumină,

 

Nuanța iubirii dorind a desprinde

De frunza ce cade rece, fără vină.

Arămiul toamnei când se reaprinde

Pe obrajii rumeni și cu pielea fină,

 

Pare-un dans haotic, nostalgii surprinde

Și trăiri intense în trecere lină

Peste altă clipă din timpul ce-nclină

A vieții balanță și iubind ne prinde…

 

Arămiul toamnei când se reaprinde.

———————————–

Olguța LUNCAȘU TRIFAN

9 octombrie 2019

Dorina STOICA: Dimineața începe întotdeauna prea devreme

DIMINEAȚA ÎNCEPE ÎNTOTDEAUNA PREA DEVREME

 

Încep ziua cu două cuvinte din realitate: “Doamne ajută-mă”!
Descui poarta. Stropi de noroi pe spate,
plâns enervant. Aș mai face rost de un vis colorat
dar dimineața vine întotdeauna prea devreme
după o noapte începută prea târziu.
Peste orașul neclar se tolănește leneș un răsărit alunecos de
ploaia asta insistenă de toamnă ce spală meticulos acoperișuri

după seceta prelungită din vară.
Nu sunt foarte sigură dacă trăiesc sau am murit ieri.

Strada pe care alergam la schimbul unu, e mută
și se termină cu un cimitir.
Niște femei aflate la menopauză își duc nervoase
liniștea la Spitalul de psihiatrie. Vin de acolo pensionate
și cu rețete compensate pentru sedative și somnifere.
În gară călători adormiți cu diagnostice
cumplite așteaptă primul tren spre Iași.
„Iată stau la ușa ta și bat!”
Unele uși se deschid doar pe dinăuntru,
umbre nemișcate, spinări obosite rezemate de pereții,
ochi cârpiți cu rămășițe de somn.

EA! s-a făcut un dumnezeu mic și răutăcios
care pisează fin pastile, de două, trei ori pe zi,
mama ei de viață!
Se ceartă cu Dumnezeul cel mare și milostiv,
țipă la el că i-a pus în spate o cruce
prea mare, că a mers la biserică, s-a rugat, a postit,
că tolănită pe viața ei toată lumea doarme bine și mult.
În timp ce umbra LUI pleacă hai-hui noapte de noapte
pe străzi pustii ca să-și caute o viață adevărată,
ea se simte ca o frunză strivită între filele unei Psaltiri vechi.
De fapt nu mai trăiește de mult dar nici pe el
nu-l lasă să trăiască. Stă mereu cu ochii închiși
ca și cum i-ar fi frică să nu citească cineva în ei o
mulțime de cărți interzise și de păcate nemărturisite.

Mâinile DÂNSEI tremură atât de tare
încât nu mai pot duce lingura la gură,
picioarele merg împiedicat și face pe ea
dar nu vrea să moară, pesemne ii este teamă
că va muri atât de tare încât
nu va mai putea învia la a doua venire a lui Hristos
și că pentru toate acestea merită să vină pedeapsa
de la Dumnezeul cel bun și drept care nu pedepsește
ci doar mustră, cu durere de dinți, de cap, de gât,
cu grindină, cu potop, cu foc, cu sabie, cu glicemia mărită,
cu cutremur, cu nebunie și pucioasă.

Închei ziua cu două cuvinte din realitate:
“Doamne iartă-mă”! Încui poarta.
E toamnă și plouă. E noapte și plâng.
De după dealul din spatele cimitirului se uită la mine o nouă zi.
În timp ce Dumnezeul cel bun mă iartă, mă pregătesc să păcătuiesc din nou.
Dimineața vine întotdeauna prea devreme.

–––––––––

Dorina STOICA

Simon JACK: Versuri

Alegorie de seară

 

Servantul bubuielii din timpanul
pământului hamal de sine a luat foc
odată cu podoabele claielor strânse
in buricul târgului de iepe,
iobagi de tânguieli amare
cos pânze albe cu căpăstru de borangic
pentru iele ce se scald prin arbori
ce duc ecouri rămurite
de seara nechezatului albastru,
in oale din lutul viu al gropilor cu vin
se fierb podgorii strivite-n călcâiele
fecioarelor neauzite,
vechi cruci de piatră își strigă socluri
din ochi cuminți adormiți
in grumazul vulturilor cu frunți
de piatră,
gropari călări pe cercei de Cleopatre
inveninate ascut drumul lopeților cu iz
de mur,
pădurea noastră fumegă în sistole
de păgâni blasfemizând lumini de grote
goale, fără lupi, fără străbuni,
basm de seară, luciu de cuvânt rostit
mărunt la ceas de gară
metamorfoză liliachie în clepsidră cubică
de anorexie bicefală,
se văd și viermii unui ieri cazon aliniat
tăcut, sever la alte multe plăgi mustind
de-o crâncenă-ndoială.

 

***

țineti-vă mieii-n brațe
aceia care i-ați lăsat în gura lupilor urlând
pe carne moale,
nu mai e multă inocență-n jurul vostru
nici pământ nu mai e mult,
din cer curând cădea-vor lampioane
de foc și ură din mâna inaripaților
cu nimburi goale cam uituci,
răriți neghina-n lanuri
treceți la câmp din bastioane oarbe
de cuvânt, lăsați din ura foamei
inveșmântate cu mii de guri in pofta
celui nestrivit de gând,
cu mult mai bine o aripă purtată-n spate
decât în burți un șarpe de genuni
amare,
vă numărați copiii după bani, talanți
la schimb cu fluieratul, întoarce ceasul
după ani și-atunci dacă-i nevoie
nu timpul vostru fizic vă omoară ci
preascăldatul sonic în zgomote ecou
din ploi curgând șuvoi și nu vă plouă,
Continue reading „Simon JACK: Versuri” →

Vavila POPOVICI: Politica – în prag de moțiune

„Un popor care alege politicieni corupți, impostori, hoți și trădători, nu este victimă, ci complice.”

 George Orwell

 

   Politica este o știință – spun unii, politica este arta de a conduce o societate fiindcă trebuie să ai idei și viziune – consideră alții; o practică de guvernare a unui stat.  Politică reprezintă de asemenea orientarea, activitatea, acțiunea propriu-zisă a unui partid sau a unor grupări exercitată în domeniul guvernării problemelor interne și externe. Totodată, poate fi definită ca ideologie ce reflectă această orientare sau acțiune, cu principii solide și motivații logice. Politica este procesul prin care sunt luate decizii în interiorul unor grupuri și conține următoarele părți componente: instituțiile, organizațiile politice și conștiința politică. Fără politică nu se poate trăi! Viața fiecărui om este condusă de niște principii politice. „Dacă politică nu e, parafraza cineva, nimic nu e!” Societatea politizată devine activă, fierbe – cum s-ar spune – în special în perioadele premergătoare alegerilor , în timpul lor, dar și după. Și aceasta din cauza conștiinței politice la nivel psihologic, a sentimentelor politice.

   „Politica este aproape la fel de pasionantă ca și un război, și la fel de periculoasă. În război poți fi ucis o singură dată, în politică, de mai multe ori”, spunea Winston Churchill, fost prim –ministru al Marii Britanii (1940-1945 și 1951-1955), unul dintre cei care au propus pentru prima dată crearea Statelor Unite ale Europei, concluzie la care a ajuns după experiențele trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care l-au convins că numai o Europă unită poate garanta pacea. Era împotriva ideilor naționaliste și beligerante.

   Politicienii sunt persoane care au un rol important în politica zilelor și dacă nu sunt aleși dintre cei competenți pentru acest rol, poporul nu are decât de suferit. Dar dacă vor fi aleși dintre cei capabili să repare greșelile făcute de cei care au guvernat, fapt ce nu va fi ușor dar nici imposibil, atunci peste câtva timp se vor înregistra rezultate mulțumitoare și societatea va progresa, fiindcă acesta este țelul . Dacă se vor menține oamenii care au bulversat țara, curba va fi descendentă în continuare și visul unei redresări – aproape imposibil.

   Avem pluripartitism, fiecare om putând să adere la partidul a cărui doctrină și disciplină o aprobă, în scopul de a face ceva bun pentru societatea în care trăiește. „Unii oameni schimbă partidele din cauza principiilor lor; alții, datorită intereselor lor”, spunea tot Winston Churchill. Ca atare, ai dreptul de a schimba partidul cu toată doctrina sa, dacă acesta s-a abătut de la principiile avute cândva, în principal corectitudinea, statornicia demersurilor și respectarea promisiunilor făcute și a legilor țării, devierea de la interesul acordat societății spre cel personal. Și aceasta cu motivația de care pomenea criticul literar, politicianul român Titu Maiorescu (1840-1917): „Nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici”.

    Când se alege un conducător trebuie avut în vedere realizările, munca prestată anterior alegerii, omul  care este capabil să ridice nivelul profesional și educațional al celor pe care-i va conduce, să determine o economie prosperă a țării, iar partidul care are un proiect demn pentru țară.

   Noua generație este prea puțin preocupată de trecut, deși ar trebui să fie, ea își dorește să trăiască în liniște, să muncească în locuri cu condiții civilizate, să fie condusă de oameni pregătiți, competenți și cinstiți, să simtă că statul respectă ierarhia valorilor în promovarea indivizilor în diferite funcții.

   Nu s-a auzit nici o scuză din partea vreunul politician din cadrul guvernului actual, să fi recunoscut vreo greșeală făcută, ci s-a mers mai departe ascunzând greșelile, ca boii care merg cu coarnele-nainte, din trufie, din inconștiență, din incompetență, din oportunism, din mârșăvie. Toți învinuiții și-au susținut și își susțin în continuare nevinovăția, Continue reading „Vavila POPOVICI: Politica – în prag de moțiune” →

Mirela ONEA: Toamna vieții

Prea toamnă

Prea rece,
Prea brună,
Uneori gri,
Și ploioasă,
Și brumă,
Prea sumbră,
Și zbârcită și crudă.
Prea putredă şubă!
Prea monotonă și hâdă.
Ce repede ai venit bătrînețe!
Esti urâtă, zbârcită, schiloadă,
Și acră și amară povară.
Tu corpul mi-l vrei în robie,
Pleacă. Te du în pustie!

Te vreau înapoi tinerețe!
Cu zâmbet senin fără teamă,
Cu râsete-n hohot stridente,
Cu soare și zile senine.
Te vreau înapoi fericire,
Cu iubirea prezentă în tine!

21 martie 2019

——————————-

Mirela ONEA

Sofia Doina GAVRILĂ: Ană

Ană

(Prietenei noastre Ana Podaru,
acum doar un bulgăre de lumină,
înălțat spre nemurire)

 

De ce-ai plecat, când pe pământ
atâtea lacrimi ai lăsat,
în flori de miozotis prinse-n cuvânt
în petalele crinului curat.

 

Pe vârfuri, cu pas ușor te-ai depărtat,
silfidă printre aștrii…
Ană, în urmă toamna plângând ai lăsat
printre copacii sihaștrii.

 

Cernit octombrie, într-un negru giulgiu
șade acum înfășurat,
în frunze ruginite, moarte, găsind refugiu
în țipăt de cocori îndepărtat.

 

Încă aveai atâtea în vers să ne povestești
cu harul tău ceresc,
Tainele adânci ale poeziei să le șoptești
celor care acum jelesc.

 

Tu Ană, trebuia etern să iubești, să trăiești
ca un cireș plin de floare,
Nu este drept Doamne, de ce ne părăsești
presărând peste noi tulburare.

 

Încă o Ană zidită în lutul din care olarii
vor face mâine ulcioare,
Însetați vor sorbii apă înlăcrimată poeții,
scriindu-ți poeme nemuritoare.

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

9 octombrie 2019

Victor COBZAC: Atunci când gura mea este mută

ATUNCI CÂND GURA ESTE MUTĂ

( din ciclul: „Începe ziua cu Ana, poate-ți ajută” )

 

Motto: ,,… Să nu te superi, Ană, dacă noi /
Ți-om logodi poemele-ntr-o seară …”(Cântecul lebedei de Liliana LICIU)

 

Mai este loc de supărare?

Sub cerul fără pic de ploaie,

Atunci când gura este mută,

Iar lacrimile curg șiroaie.

 

Mai este loc de supărare?

Cine-i mai simte, … adierea

Acolo unde trupul moare

Și-n capul mesei stă tăcerea.

 

Mai este loc de supărare?

Pe-acolo unde îngeri zboară,

Iar trenu-i gata de plecare

Și tu nu ai un loc… pe scară.

 

Mai este loc de supărare?

Acolo, … unde cerul plânge,

Trist sfârâie o lumânare,

Iar viața-ncet-încet se stinge.

 

Mai este loc de supărare?

Când lebedele-s doar un vis,

Iar visele, din întâmplare,

Sunt un crâmpei de Paradis.

——————————————

Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău, Republica Moldova

9 octombrie 2019

Constanţa Abălaşei DONOSĂ: Rugă

Rugă

 

Ruga, nu mi-a fost târzie,
Târziu, tu te-ai lăsat o clipă.
Ca un nor lunecător pentru clipe în risipă.
Mă priveai fără să știu, prin vorbe-ți trecătoare –
Ai știut că te compar cu steaua-mi sclipitoare!

 

Acum, nu te mai plâng, ești o stea din miile de stele
Nici privirea nu-ți mai vreau, nici vorbele aspre și rele.
De tine, dor n-am să mai sorb !
Simt, de mine te-ai lepădat, fugind ca un bătrân herald
În toamna vântului uscat, cu murmur pripeag.

—————————–

Constanţa Abălașei DONOSĂ

Imagini: Constanţa Abălaşei Donosă, grafician, pictor şi poet

Alice PUIU: Vise pierdute

Vise pierdute

 

Și-n toamna ce revarsă

din amurguri corăbii

ascult plecarea din mine cum țipă

cu glas desfrunzit de veri rănite

o albă îmbrățișare a somnului

peste păsări brumate

doar un ecou

ce-și despletește ploaia

în tăcerea unei umbre

și trupul e-o tristețe

ce-aprinde pe coline

chipuri de ceară

prin fumul crucilor uitate

un chip îmi încrustează-n palmă

o constelație de semne

alt chip m-aruncă-n zbaterea orei

rostogolite peste câmpul de ceruri

îngălbenite-n altar

de cuvinte nerostite

iar pe-acest țărm de cenușă

și oarbe gânduri

în sufletu-mi atins

de-un zbor mâhnit de ape

rătăcesc chipuri

printre ramuri de frig

vise pierdute

în legănarea morții din frunze.

—————————–

Alice PUIU,  octombrie 2019

Pictura – „Solitudine” de Armand Guillaumin

Elena NEAGU: Adu-mi dacă poți, o lume, lumea-n care m-am visat

Adu-mi dacă poți, o lume, lumea-n care m-am visat

 

Adu-mi cerul mai aproape,
minte-mi toamnele din noi
că vom fi și peste-o iarnă,
rug aprins ,poem și ploi…
Adu-mi răsăritul tău la geam,
palmele să mi le-așezi pe frunte,
peste vise netrăite, peste noi.
Adu-mi un peron cu tine-n fața porții,
grindina s-o muți din anotimp
și rămâi iubirea
ce-mi aștept în vântul sorții
și-mi rămâi o viață . și-mi rămâi un timp.
Adu-mi dacă poți, o lume ,
lumea-n care m-am visat să-ți fiu
partitură și vioară și baladă,
anotimpul nopților de dor târziu…
Adu-mi verdele pădurii,
primăveri ce-au ațipit în noi ,
apa vie din fântâni și ploi,
s-o sorbim pe rând
cu ochii-n lacrimi de iubire ,
să ne potolim din sete, amândoi ,
ca de-o rugă însetată din Psaltire.

——————————–

Elena NEAGU

Octombrie  2019