Dar și azi mângâi conturul, nu mă satur de culoare,
Roșii, galbene-arămii, toamna-și pune pe tarabă,
Sau-nșirate în lungi salbe, sau mătăsuri și covoare,
Să ne fure ochii-n vrajă și în dans să ne-nconjoare,
Până să ne vină ploaia, să le-adune vântu-n grabă,
Că, pe nimeni doar nu-ntreabă…

Mă mai văd iară ca atunci, alergând, jucând șotron,
Să mă iau ades la harță, cu vântul poznaș și rău,
Ce-mi făcea pe fiorosul, așezat pe-al toamnei tron,
Dar mă ascundeam de el, dând fuguța în șopron,
Pe la uși să-l las să geamă și să urle ca dulău,
Cât la lună, cât în hău…

Și acum vine să fure, destrămând a toamnei vrajă,
De îți vine să te ascunzi, când îți vâjâie prin uluci…
Însă fac eu pe viteaza, nu mă prinde el în mreajă,
Cu vătraiul îl aștept, după poartă stând de strajă
Și-n grădină de îl văd, îl alung c-un pumn de nuci…
Mai stai toamnă, un’ te duci ?

Dacă mâna ai întins, după iubire-ai alergat,
De-ai rănit iubirea, chiar de frate sau de mumă,
Cu gura plină de minciuni, adevărul l-ai negat,
Dar durerea remușcării din urmă te-a strigat,
Nu te dezamăgi, vor fi-ncă nestemate-n humă,
Prinde speranța din zloată și din spumă…

Dacă simți durerea bolii cum curge prin suspine,
Oftatul maicii-ndurerate, vina, cuțit nemilos,
Cruce mare să te-apese, cu fața-n mătăcine,
Cerul să te scuipe-n mutră, pe sufletu-n ruine,
Nu te dezamăgi, spunând că destinu-i dușmănos,
Deschide brațele și poarta inimii, pios…

Privește-n zare, dezgolindu-ți pieptul de cămașă,
Cu ochi senini, caută s-asculți Sfânta Șoptire…
Gândește ce fac vulturii, când soarta li-e vrăjmașă,
Răniți leii cum ling rana, chiar privirea de-i trufașă,
Roagă-te adânc în tine, trezește-te din pervertire,
Nu te dezamăgi, simți-vei aripa de ocrotire…