Vasile Dan MARCHIȘ: Versuri

SPRIJIN EXTREM

 

Mă simt stingherit și prin aspectul că
sufletul meu e doar unul…
Dacă aș putea face din el
două sau trei mai mici
ca astfel cu unul sau cu două din ele
să însuflețesc scaunul și cârja care
m-au sprijinit în singurătatea,
osteneala și durerea mea
ca astfel acestea (scaunul și cârja)
să simtă în adevăratul sens al cuvântului
cu sufletul,
ce înseamnă să sprijini pe cineva …

 

 

ZODIE DE REZERVĂ PENTRU TOŢI

 

De această dată drumul meu în plan literar

se intersectează cu un melc

Nu ştiu dacă acesta merge, vine,

ori s-a oprit să mă întrebe

că unde mă grăbesc…

Aleg să-i răspund în surdină:

„Mă grăbesc să scriu o poezie !”

Prin mişcarea coarnelor sale ca un micro satelit,

deduc van că probabil vrea să-mi spună:

„Prin această grabă vrei să scrii versuri cu picioarele

sau cu mâinile……?

Mă opresc puţin fără să am timp de comunicare cu acesta,

şi scriu ceva …

şi scriu un poem mai lung decât lungimea melcului…

Eu scriu el merge…

Îl întreb:

„Unde te grăbeşti…?

Dă din cap de parcă îmi spune:

„Mă deplasez astfel ca să-ţi pot citi poezia

de la un capăt la altul…”

Eu continuu să scriu de parcă

implor melcul să se facă mai încolo

pe partea goală a paginii unde n-am apucat a scrie…

Scriu după cum merge melcul….

Acesta se întoarce de parcă vrea să mă abordeze astfel:

„Ce faci nu mai scrii?”

Îl „fugăresc” astfel

„Mişcă-te mai repede să am unde scrie…!”

Melcul dădea din cap cu gesturi dezaprobatoare de parcă

dorea să-mi spună:

„Poezia nu se scrie prin mişcare,

ci prin răbdare…

„Fie!” îi spun eu …

Şi scriu după cum merge melcul care

acum se mişcă ceva,ceva mai repede…

Într-un sfârşit melcul se întoarce de parcă vrea să-mi spună:

„De această dată m-ai întrecut,

nu mă refer la mişcare

ci la răbdare…!”

Continue reading „Vasile Dan MARCHIȘ: Versuri”

Gheorghe APETROAE: Ovidiu Naso, comentariu și elogiu poetic

Publius Ovidius Naso a fost ultimul mare poet elegiac al Romei antice. cunoscut la noi sub numele de Ovidiu. Așa cum scrie el însuși în Tristia IV 10, Ovidiu Naso s-a născut la 20 martie 43 î.Hr în Sulmona, un oraș situat în Italia de mijloc, la aprox. 140 km depărtare de Roma, în provincia Aquila. A decedat la 2 sau la 3 ianuarie, anul 17 sau 18 d. Hr.,la vârsta de 59 de ani la Tomis, astăzi Constanța. Tatăl poetului aparținea nobilimii și-l destinase prin tradiție funcțiilor publice. Dar, după un scurt studiu al retoricei, Ovidiu se dedică carierei artistice. Își completează cultura la Atena și, împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Macer, întreprinde o călătorie în Sicilia și Asia Mică.

Întors la Roma, intră în cercul literar condus de Messalla Corvinus și duce o viață extravagantă lipsită de griji în mijlocul protipendadei romane. Operele lui erau pe placul înaltei societăți și printre protectori săi se află însuși împăratul Octavian Augustus. După moartea lui Horațiu (8 î.Hr.), Ovidiu devine cel mai cunoscut și apreciat poet din Roma.

În toamna anului 8 d.Hr., în timp ce poetul se afla pe insula Elba, în mod neașteptat, fără o hotărâre prealabilă a Senatului, Augustus hotărăște relegarea- exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe țărmul îndepărtat al Mării Negre. Forma de exil la care a fost supus era relativ mai ușoară („relegatio”) și nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”). Motivele exilului sunt până astăzi neelucidate. Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală. Poezia încriminată este cu mare probabilitate Ars amatoria, care ar fi venit în contradicție cu principiile morale stricte ale împăratului, deși această operă fusese publicată cu câțiva ani mai înainte. În Tristia, Ovidiu se referă și la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”. Cercetătorii sunt de părere că Ovidiu ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus.

Ovidiu a făcut numeroase încercări din exil, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus. Toate au rămas lipsite de succes, chiar după moartea lui Augustus, urmașul său, Tiberius, nu l-a rechemat la Roma.

Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis, unde a fost și înmormântat, dar această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață. Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus – în parte patetic, în parte ironic – următorul text, în forma unei scrisori trimise soției sale (Tristia, III, 73-76): „Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum/ Ingenio perii, Naso poeta meo./ At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,/ Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.” În traducerea liberă a lui Theodor Naum: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul/ Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,/ O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,/ Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

Opera – Scrieri înainte de exil se încadrează în lirica erotică, cu punct de plecare în elegia lui Properțiu și Tibul, pe care o transcende prin finețea analizei psihologiei iubirii, observația exactă a moravurilor, adevărata pictură de gen, relevând aspecte ale Romei auguste, pline de culoare și grație dezinvoltă, prin punerea în scenă teatrală și somtuoasă, prin spiritul și ironia galantă, de o subtilitate afectată uneori, a stărilor evidente în Poeme de iubire – Amores – „Iubiri” (23 î.Hr.-16 î.Hr.), în 3 cărți cuprinzând 49 elegii, în Heroides sau Epistulae Heroidum – „Eroine” sau „Scrisori ale unor eroine” (10 î.Hr.), 18 scrisori fictive de dragoste ale unor personagii feminine mitice adresate bărbaților iubiți, de ex. Ariadna către Theseu, Didona către Enea, Medeea către Jason etc., în Ars amandi – „Arta iubirii” (1 î.Hr.), poem erotico-didactic în 3 cărți (două adresate bărbaților și una adresată femeilor), cuprinzând „învățăminte” privind arta seducției și a dragostei; în Remedia amoris Remedia Amoris – „Remediile iubirii”, o replică ironică la Ars amatoria sau amandi – Arta iubirii , în care se recomandă amanților nefericiți diverse mijloace pentru a scăpa de dragostea chinuitoare și de urmările ei, dar și aspectețe estetice ale feminității, relevate în poemul De medicamine faciei femineae – „Îngrijirea feței feminine”.

În aceste prime opere, Ovidiu continuă tradiția poeziei elegiace romane de exaltare a sentimentului de dragoste, pregătită de Catullus și de neoterici în perioada republicană și dezvoltată de Sextus Propertius și Albius Tibullus în epoca lui Augustus. Scriitor de literatură erotică, sentimentul de dragoste îl tratează în maniera elegiei erotice alexandrine. Poetul cântă iubirea efemeră, ușoară, după cum însuși se autodefinește tenerorum lusor amorum („cântărețul glumeț a dragostei ușoare”), dar și dragostea nefericită, înșelată sau neîmpărtășită, practicând o distanțare față de propriile sentimente.

Poeme mitologice: Poem descriind diverse apariții cerești (s-au păstrat doar câteva fragmente);

Continue reading „Gheorghe APETROAE: Ovidiu Naso, comentariu și elogiu poetic”

Ioana CONDURARU: Poeme

Mă poți ierta, Iisuse?

 

Mă poți ierta, Iisuse,
Pe mine o păgână
C-am rătăcit și uite,
Te vreau acum de mână?
Eu care am crezut
Că lumea e -o minune
Și mult am petrecut,
Fără de rugăciune
Umblând pe cale
Râzând de atâtea ori,
Fără a ști că doare
O clipă fără sori?
Lăsând flămând bătrânul
Și pe cel bolnav
Trecând, uitănd destinul
Nepărând că-i grav,
Timpul de iubire
Pe care l-am pierdut?
Mă poți ierta pe mine,
Un om atât de crud,
Acum când vin la Tine
Și urlu suspinând?
Nu-s vrednică măcar
Cureaua încălțămintei
Să-ți dezleg dar știu
Că am greșit și iar,
La Tine tot alerg
Văzând că nu găsesc
Acea lumină pură,
Nicăieri și-mi doresc,
O candelă divină
Să-mi dai Iisuse bun,
Pentru a-mi lumina calea
Pan’ la tine să ajung,
Că-i întunecată zarea!
Dreptate ai în toate,
Plecată recunosc,
Nu am știut de moarte,
Dar moartă eu am fost
Când n-am crezut că viața,
Are și un sfârșit
De se rupe ața
Atunci la asfințit!
Rău îmi pare Iisuse
Și cât aș regreta
Acuzele-mi aduse,
Nimic nu pot lua
Din faptele trecute,
Din tot ce am greșit!
Offf Doamne, Tu, Iisuse
Cât de mult mai iubit
Deschizând-mi ușa
Sfintei împărății,
Trimițând iubirea
Și sfaturi zeci și mii,
Pentru a mă îndrepta
Spre zarea cea divină!
Eu plâng, nu-mi vine a crede
Că pot păși din nou
În codrul acesta verde,
Aicea unde eu,
Nu am mai fost demult
De când în pribegie,
Am rătăcit visând
Viața far’ de simbrie.
Și totuși, îmi dai mie
Ultimul cuvânt
Frângând tăcut azima
În locul Tău cel sfânt
Care a fost ales de Tine
Când trist luat-ai cina
Și-ai plâns și pentru mine,
Că am uitat Lumina.

 

 

Valsul fericirii noastre

 

Petreceți mână tandră în palma de cais
Și lăsa-te condus spre valsul fericirii,
Nu privi la ploaia ce cade din abis
Mai bine vino aproape uite au înflorit zefirii.

Dunărea-și revarsă albastrul de smarald,
Iar unda-i de mătase ne învăluie-a plăcerii.
Pierduți în valuri fi-vom fără de păcat
Căci totul este dus la porțile visării.

Ascultă cum răzbate a inimii chemare,
Prin viaducte vii din sternul unui dor
Care dorește vieții o clipă de-ncântare,
Pentru un vis chiar dacă fi-va muritor.

Nu lăsa o rugă să se stingă în noapte,
Tu însăși ești lumina atâtor dimineți.
Dacă vrei ca viața să meargă mai departe,
Vino la valsul lunii așa ca alte dăți.

 

 

Teamă-mi e

 

Teamă-mi e că n-ai să vii dulcea mea copilărie,
Colo în dealul de la vii unde îmi zâmbeau doar mie,
Strugurii de ananas și Măicuța ca și-o floare,
Când strângem cu mare gaz strugurii în buzunare.

Teamă-mi e că n-am să pot aduna stelele toate
Să le păstrez într-un scrin pentru o eternitate,
C-a veni Tăicuța drag și m-a întreba de ele,
Eu zâmbind să i le arat, pe un șireag de mărgele.

Dar e trist, e greu și dor inima se zbate într-una
Că plecând, nu am știut a păstra în suflet luna
Și-am rămas cu amintirea anilor care s-au dus,
Când mă învelea Măicuța cu florile de cais.

Azi străbat întrega zare dorind anii ce-au trecut
Însă clipa asta doare simțind timpul risipit,
Că nu am știut păstra acel iz frumos de tei,
Din căsuța cu perdea unde-au rămas anii mei.

Continue reading „Ioana CONDURARU: Poeme”

Ioan POP: …țară, țară, lele beată!…

Hramul neamului, haramul și nuntirea cerului cu omenirea, fără straie de mireasă… uite-așa: goală goluță, după cum o lepădară apele în bătătură!… tot haremul în căruță și la vale cu alaiul de mireni și tot soborul!… turlele rele de gură hăulesc de-ți scoală părul și se strigă de nuntire peste tot pe unde arde vreun grumaz de băutură… drumul rătăcește calea și le cresc pietrelor colții de uimire și de ură… se ascunde și cărarea sub potecile bătute de păstorii beți ai bolții și nu-i loc să-ți pui răgazul la gândit ce se petrece… sare seara peste miezul nopților de altădată, și așa de greu ne trece nerăbdarea tinereții peste grija părintească!… nici nu știu câte neveste și-a luat cerul în grijă, dar vreo zece numărarăm c-au rămas neprihănite și mai scumpe la vedere… cere-i cerului ce n-are de făcut, și se va face!… nu mi-e firea, dar îmi zboară gândurile dezmățate prin viziuni nedeslușite, și, tăcut, cum nu mi-e felul, mă trezesc vorbind cu toate fețele necunoscute și poftind ce nu se cade… oare am văzut eu bine sau îmi pare doar că hramul nu-i măsoară cu cântarul harului vremelnicia, și arată înspre mine?… mie îmi întinzi paharul mirelui, târfă păgână?… țară, țară, lele beată, tot amarul depărtării l-am trecut, dar niciodată n-am văzut atâta bine în beția nepăsării, nici atâta frumusețe în așa o stârpitură!… cine-ți bea ție fiertura sânilor își pierde harul buzelor desăvârșite, și aleargă după umbre, ca un plod după splendoarea aripilor efemere de polen… gura bârfelor vopsite cu azur ți-a fost augurul, nu hrisoavele celeste… șura asta bântuită cu altar și voci în jurul focului bătrân de aripi și de oase miruite e mormânt, nu catedrală… țară, țară, har în jarul răscolit de vântul păcii rușinoase cu pământul, mie îmi întinzi paharul?… am nuntit, apă amară, am nuntit… iată-mă rege, iată-mă stăpân și lege în hotarul fără margini al infernului de ape și ruine bântuite!… am nuntit destul, iubito, am nuntit!…

——————–

Ioan POP

17 noiembrie 2019

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Fântâni nu se mai nasc

Fântâni nu se mai nasc

 

Stau cu Dumnezeul meu în suferința durerii,
aud eternitatea cum curge prin uitare
și n-are maluri decât o lumânare aprinsă,
care-mi arde drumurile spre iad.

Văd lumina cum se topește și urcă
mirositoare prin vămi mântuită,
înflorește pe ramurile cerului
deasupra de ziditorii cuvântului.

Fântâni nu se mai nasc,
doar în agheasma iubirii mă scald
și ies mai pur din ninsorile de argint
în care sunetele nu se aud.

Nesfârșitul împarte cu mine tăcerea.

————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

18 noiembrie 2019

Emilia POENARIU SERAFIN: Sculați români

Sculați români

 

Sculați români cât mai avem un mâine
E timp o veșnicie și de plâns
Că țara drept în suflet mi-a pătruns
Noi dezbinați mai rău decât un câine.

Sculați români că ne-a umplut durerea
Și văd că-i stinsă lampa la spital
Iar paznicul pierdut făr’ de pumnal
Ne spintecă, așa i-o fi plăcerea.

Sculați români că-i de ultima dată
Când gura ne mai scapă vre-un surâs
Nu-i timpul mort, dar nici nu e de râs
Eu nu-l găsesc pe cel ce n-are pată….

Sculați români, e vatra condamnată
Nici nu mai știu de e cu-adevarat
Și nici dacă Viteazul ne-a iertat
Că o găsim pe dânsa…vinovată…

Sculați români, străinul te străbate
Din câte-l văd nu are Dumnezeu
Iar ochiul său împunge numai rău
Nu mai dormi prin viața de păcate.

De te trezești ‘om mai avea un mâine
Și POATE-o veșnicie și de plâns
Meleagul meu prin suflet mi-a pătruns
Și-mi caut peste tot un doț de pâine !

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

17 noiembrie  2019

Marilena Ion CRISTEA: Poeme

Poteca

 

Păduri roșcate într-un vis
De zbor căzut din paradis,
Un alb mai pur decât un joc,
Între durere și noroc,

Copaci cu fruntea-ncremenită,
În nemișcarea lor albită,
Par c-au pierdut cu nerăbdare,
Dreptul la vis și la culoare,

Tulpini golașe și uitate,
În drumul spre eternitate,
Se zgribulesc în nopți cu stele,
Luând lumină de la ele,

Și crengi înfrigurate, parcă,
Într-un copac înalt se-mbarcă,
Sub ceru-albastru-ncremenit,
Cu un fundal fara sfârșit,

Frunzele vagi, ușor confuze,
Și meritând titlul de frunze,
Se-agață-n ram cu disperare,
Dar se aruncă-apoi în mare,

Și o potecă nenăscută,
Ușor, ca o necunoscută,
Se profilează-n gândul meu,
Ducând spre-același loc mereu,

Prea albă, așteptând s-apar,
Devreme, dar cu pasul rar,
Să las un semn că ea există,
La rădăcină, și rezistă,

Delimitată de penumbre,
Ascunde gândurile sumbre,
Iar sub zăpada cea lucioasă,
E drumul meu către acasă!

 

 

Peisaj marin

 

O barcă retrasă pe maluri,
Acum, fără teamă de valuri,
Însă, cam singură, tristă,
Se miră că mai există!

În juru-i, nisipuri stinghere,
Cu formele lor efemere,
Bătute de valuri și vânt,
Cu dor de eternul pământ.

Și pietre grupate pe mal,
Vor să oprească un val,
Iar valul e-așa de cuminte,
Se-ntoarce, dar merge-nainte!

La margini de lume și apă,
Doi pescăruși se adapă,
Din lacrimi de pești prea zglobii,
Naivi ca niște copii.

O scoică pierdută pe mal,
Așteaptă tăcută un val,
Cu chipul ei siderat,
Dar valul se lasă-așteptat!

De-acolo, din partea de sud,
Un freamat de viață aud,
Lumini, luminițe de basm,
Trăiri ce se pierd în sarcasm!

Și-n apa cea rece, sărată,
Se văd un băiat și o fată,
Ce-ncearcă c-un petec de soare,
Să facă o baie în mare!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

Noiembrie 2019

Continue reading „Marilena Ion CRISTEA: Poeme”

Alice PUIU: Îndepărtări

Foto Alice Puiu

***

Îndepărtări

 

Se deschide-o tăcere

prin zăpezi arborescente,

luna se rostogolește fărâmițată

pe trepte de stea,

oameni și cuvinte leagănă gravitația

într-un algebric somn de orologiu,

din lutul proteic contururi de păsări

trasează o altă verticală,

un țărm își nemărginește curgerea

în divergența clipei,

între polii desfrunziți ai pietrei

și-n concave bolți de hăuri

îndepărtarea din mine inundă umbre

cu palma lui Trismegistus.

—————————–

Alice PUIU

Noiembrie 2019

 

Flori GOMBOȘ: Mai trece-o zi

MAI TRECE-O ZI

 

Mai trece-o zi,
în gesturi simple.
Mă împlinesc,
mă risipesc,
mă înalţ…
şi m-adâncesc
în taina
zilei ce trece,
ca o dulce legănare.
Se frânge pâinea
cu vis de câmpie,
tâmpla-i ninsă
de vremi
şi anotimpuri.
Se strâng orele
în clipe,
fulgerând
săracele cuvinte.
Cine stie?
Cântecul se stinge.
Corola
cea de flăcări,
peste-a lumii zare
ea apune
şi dispare.
Mai trece-o zi!
Fluierul adoarme
pe o piatră
preschimbată-n floare.
Acum,
fiecare zi
se măsoară
în ore
adunate-n clipe
destrămate…

—————————–

Flori GOMBOȘ

18 noiembrie 2019

Eleonora SCHIPOR: Pelerini la locuri sfinte

   Zilele acestea un grup de intelectuali din raionul Hliboca au efectuat un scurt pelerinaj pe la câteva mănăstiri frumoase din zona Sucevei.

    Printre pelerini s-au aflat români și ucraineni, profesori, lucrători din sfera culturii și fondului de pensie.

     Unele dintre doamne nu fusese de mulți ani pe la locurile sfinte.

      Primul popas l-am făcut ca întotdeauna la frumoasa mănăstire Putna, locul cel mai drag pentru mine pe pământ. Părintele Isac, amabil ca întotdeauna, a avut grijă de cazarea noastră, de trapeză, de aflarea noastră aici. Cu plăcere i-am adus o copie a materialului publicat la finele verii în ziarul „Zorile Bucovinei” despre resfințirea bisericii din Pătrăuții de Jos, unde a fost prezent și starețul mănăstirii, Arhimandritul Mechisedec, care a oficiat și serviciul divin alături de Mitropolitul Melchisedec.

            După ce seara am admirat la lumina lunii crucea din dealul mănăstirii, luminată și măreață, după ce am înoptat în hotelul mănăstirii, dimineața ne-am dus la sfânta slujbă, am luat și binecuvântarea preotului ce a oficiat alături de alți cîțiva preoți și serviciul divin. Pe urmă am vizitat mănăstirea, noua biserică cu moaștele celor cinci  sfinți putneni,  mitropilitul Iacob Putneanul, Arsenie Putneanul, Sila, Natan și Paisie. De asemenea am vizitat muzeul mănăstirii cu podoabele bisericești și domnești, icoane și vase de valoare. Deoarece printre noi se aflau și directori de muzeie, vizitarea unui asemenea obiectiv cultural, este un lucru important.

            Ne-am urcat și pe vârful unde se află mica bisericuță de lemn a mănăstirii. Din magazinul bisericesc am procurat lucruri sfințite spre amintire, sau pentru a le dărui celor dragi.

          Cu nostalgie lăsăm în urmă  „Ierusalimul neamului românesc” cum l-a numit marele Eminescu, admirându-i și bustul din curtea mănăstirii. Aici, la acest loc binecuvântat de Dumnezeu, ei parcă se întâlnesc, pentru a păși prin timp, spațiu și istoria noastră, cei doi mari, poate cei mai mari oameni ai neamului nostru.

         Ne îndreptăm spre o altă mănăstire, aflată în vecinătatea Putnei, mănăstirea Sihăstria Putnei. Aici ne întâmpină noua biserică, mi se pare că unica din toată România, purtând numele sfântului Serafim de la Sarov. Ne închinăm, aprindem lumânări și în vechea biserică. După o scurtă vizită pe la magazinul bisericesc, ne îndreptăm spre Izvorul Tămăduirii, unde curg trei izvoare de fapt, al celor trei sfinți: Sila, Natan și Paisie. În sticluțe ne luăm apă de la toate cele trei izvoare, apă, care tămăduiește boli, și este foarte de folos pentru sănătate.

  De aici, plecăm direct spre Chilia sfântului Daniil Sihastrul, loc turistic vizitat de toți cei care au fericita ocazie să fie la Putna. Pe scurt le povestesc acelor pelerini, ce n-au fost niciodată pe aici, despre duhovnicul marelui voievod, iar spre amintire ne facem ca peste tot și poze.

   În comuna Marginea ne oprim mai întâi la atelierul de ceramică, unde admirăm munca grea, dar atât de necesară a olarilor, ce fac din argilă diferite vase, iar din magazinul de alături ne procurăm câte ceva spre amintire. Doar la câteva sute de metri, pe drumul ce duce spre Sucevița, se găsește noua mănăstire de maici din localitate. Toți rămân încântați de frumoasa priveliște, de frumusețea complexului mănăstiresc, dar și a florilor, a curățeniei și liniștii ce domnește în jur.

   La doar 3 km și ceva se află vechea ctitorie a Movileștilor, mănăstirea Sucevița. Acum, ea se află în renovare, atât la interior, cât și la exterior. Dar ca întotdeauna e plină curtea de vizitatori. După tradiționala închinare și plătirea slujbelor, vizităm și muzeul acestei mănăstiri, lăsând ca amintire și câteva cuvinte scrise din inimă în cartea de vizită, așa cum de fapt am făcut și facem de fiecare dată și la Putna.

 

     Fotografii spre amintire și plecăm spre cele două mănăstiri de la Rădăuți.

     Ne oprim, mai întâi la noua mănăstire, de la marginea orașului, împrejmuită cu garduri solide, cu straturi, unde ultimele flori de toamnă își mai păstrează aroma și frumusețea.   Este de fapt un adevărat complex și aici, înălțat în câțiva ani, un complex de toată frumusețea. Alături se află și un azil pentru copii orfani.

      În centrul orașului, după ce admirăm statuia voievodului Bogdan Vodă, pășim pe teritoriul mănăstirii Bogdana. Vechea mănăstire se află în totală renovare, în schimb noua biserică a mănăstirii ne întâmpină cu ușile deschise.

        De aici ne îndreptăm spre catedrala impunătoare a orașului Rădăuți. Aici este ultima oprire întru-n lăcaș sfânt.

       Magazinul Profi din apropiere, alte câteva locuri din vecinătate, fontanele, străzile curate, aleea cu busturile voievozilor Moldovei, biserica de lemn a Sfântului Gheorghe, liceul Hurmuzachi, parcurile, pe care le privim cu plăcere, sunt ultimele obiecte ce le admirăm înainte de a porni spre frontieră.

           Deși scurtă, pelerinajul și aflarea noastră în zona Sucevei, ne lasă în memorie clipe de neuitat. Sperăm că ne va ajuta bunul Dumnezeu să mai avem parte de asemenea adevărate sărbători ale sufletului.

 

 

Eleonora SCHIPOR

Ucraina