Lenke IUHOȘ: „Ziua Îndrăgostiților” poate ruina o relație

Sfântul Valentin, chiar dacă este o sărbătoare împrumutată în cultura românească, a devenit neoficial „Ziua Îndrăgostiților” la români, devansând “autohtonul” Dragobete. Cu toate acestea, studiile arată că 79% dintre oameni sărbătoresc „Ziua Îndrăgostiților” deoarece se simt constrânși de presiunea socială și comercială, potrivit Statista.com.

Potrivit psihologului Lenke Iuhoș, din cauza presiunii sociale, care te îndeamnă să te racordezi la cutumele societății – veșnicul „așa se face” – în perioada Sfântului Valentin – cu două săptămâni înainte și după sărbătoare – există mult mai multe șanse ca relațiile să se destrame, deoarece mulți dintre noi nu știm să ne comportăm „așa cum trebuie” în aceste zile festive. „Mulți băieți intră în panică în această perioadă deoarece nu știu care sunt așteptările partenerului, le este teamă să nu dezamăgească, probabil nu au atâția bani pentru cadourile sofisticate pe care le așteaptă partenerul, și de cele mai multe ori alege calea cea mai simplă: aceea de a se eschiva și de a găsi motive de ceartă, sperând într-o despărțire temporară în preajma Zilei de 14 februarie”, explică psihologul Lenke Iuhoș.

Mai mult decât atât, specialistul afirmă că 3 factori esențiali îi împing pe bărbați să prefere despărțirea în preajma sărbătorii decât să nu se ridice la așteptările partenerului:

Așteptările prea înalte.

„Pentru mulți, Sfântul Valentin vine cu o mulțime de așteptări, inclusiv cadouri, mese speciale și localuri romantice. Cu toate acestea, cu cât așteptările sunt prea ridicate, cu atât mai ușor s-au creat premizele unei dezamăgiri, deoarece partenerul poate fi pus față în față cu realitatea, care nu se potrivește cu speranțele acesteia nerealiste. De asemenea, multe cupluri care aleg să intre într-o relație sperând că totul va fi roz și că băiatul îi va face toate poftele, ajung până în stadiul în care pot apărea dezamăgirile și disfuncțiile în cadrul relației”, explică psihologul Lenke Iuhoș.

Continue reading „Lenke IUHOȘ: „Ziua Îndrăgostiților” poate ruina o relație” →

Ben TODICĂ: S-a dus și Sava…

IN MEMORIAM

Pe 31 ianuarie 2020 a murit într-un spital din Oradea, colegul nostru de clasă și viață, Albu Sava, având la căpătâi pe fiica sa Alexandra. Cel mai mare ca fizic dintre noi, cel mai curajos și tare la lupte și pescuit. Nu vorbesc de celelalte talente, cum ar fi gătitul, o meserie furată de la mama sa care făcea niște mâncăruri de îți lăsa gura apă, îți trăsneau dinții în gură și ți se topeau buzele la jumerile de porc iarna la tăiatul și gătitul porcilor în ajunul Crăciunului. Tata lui Sava era și el descurcăreț și diplomat în relațiile cu românii din conducerea exploatării miniere. Fiind sârbi și cu neamuri în Iugoslavia lui Tito aveau dreptul la pașaport și viză de mic trafic, fapt care îl punea în relații bune cu inginerii și maiștrii de la suprafață și pentru că lucra ca vagonetar și semnalist la gura puțului era în relații bune și cu echipele de electromecanici care voiau să iasă din adâncimile minei înainte de orele de terminare a șutului; vezi tu să fie printre primii la baie, la cantină, și apoi la restaurant unde inevitabil se întalnea toată mina după șut. Această relație a dus la construcția tancului lui Sava și a fratelui său mai mic cu care făceau mare vâlvă iarna pe părțiile dintre blocurile Ciudanoviței. De la Sava am avut și primul meu aparat de fotografiat PIONER care folosea film de 65 mm neperforat, faptă care te scutea să cumperi aparat de mărit la copiatul negativului pe hârtie, ci aplicai filmul direct pe hârtie preset între două sticle de geam și aprindeai becul din camară pentru că acolo era cel mai întuneric și numărai unu, doi, trei și scoteai hârtia la lumina unui bec roșu. Aveam un bec obișnuit îmbrăcat în celofan roșu și o lăsam să alunece ușor în tava cu revelator unde o legănam cu un cârlig de rufe până apărea imaginea și atunci când credeam că e destul de clară și contrast bun o treceam în tava cu apă unde o spălam de revelator și din nou o lăsam să alunece în fixator pentru un minut din care în apa finală și cu lumina aprinsă o admiram spălând-o bine, punând-o la uscat întinsă pe sârmă precum rufele.

Era o onoare să fii acceptat în gașca fraților Albu și să ai loc pe frumoasa și lunga sanie numită Tank pe care încăpeau zece persoane și să câștigi toate întrecerile pe pârtie. Desigur că fiind grea, prindea viteză mare la vale și era de neînvins, cu toate că au mai încercat și alții să vină cu sănii noi special construite, însă erau doar pentru maximum două persoane. Echipa de mecanici au construit o sanie performantă ca recunoștință pentru serviciile tatălui său. Continue reading „Ben TODICĂ: S-a dus și Sava…” →

Dorel SCHOR: Singurătate (ziceri)

* Singurătatea e bună când o cauți tu pe ea, nu când te găsește ea pe tine.
* Nici un hoț de meserie nu fură prin vecini.
* Cel mai incorect este când se discută despre noi, fără noi.
* Istoria se uită cel mai ușor… Ca și fizica.
* Eu nu am nimic cu el, dar nici nu am nimic comun cu el (Roni Căciularu).
* Martorul a rupt tăcerea. Acum avem două tăceri…
* Inapoia oricărui povești se află întotdeauna altă poveste.
* Dacă vrem libertate de expresie, trebuie acceptăm și libertatea de impresie.
* Dă-i, Doamne, mintea de pe urmă… Dar nu i-o dă, că nu are!
* Dușmanii se recrutează dintre prieteni ( Grigore Moisil).
* Uneori Dumnezeu e singur, nu trebuie deranjat.
* Stomacul te anunță întotdeauna când e gol, capul niciodată (i.).
* Un om politic are dreptul să nu spună adevărul…?
* Dacă părinții sunt prea severi, copiii învață să mintă mai bine.
* Gândesc e dovadă că trăiesc. Dar dacă nu gândeam, poate m-aș fi simțit mai bine. (Gh. Godhamer).
* .Încetați cu minciuna și dezinformarea… Există vreo deosebire?
* Ca să termini orice trebuie mai întâi să începi.
* Te poți împodobi cu penele altuia, dar nu poți zbura cu ele (Lucian Blaga).
* Cine vrea să vadă bine, să-și destupe urechile!
* In viață trebuie să împingi sau să tragi. Altfel nu ți se deschide nici o ușă (i).

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Mihaela BANU: Ne învârtim în cercul vieţii …

Ne învârtim în cercul vieţii …

Ne învârtim în cercul vieţii,
Unde nimic nu-i cum am vrea.
Nimic nu-i alb, nimic nu-i negru,
Ci doar amestec de vopsea.
E-o lume crudă, contrastantă,
Mixtură de iubiri şi uri,
Cu zâmbet trist, vesel, grimase
Schimonosind aceleaşi guri.
Pierduţi ca bobu-n lanul galben
De-o adiere scuturat,
Împinşi de-a valma-n caruselul
Ce se învârte ca turbat.
E-o lume de lumini şi umbre,
În care-i greu să te strecori
Fără să rătăceşti în beznă,
Visând să te trezeşti în zori.
Ne învârtim în cercul vieţii
Trecut, prezent şi viitor.
Nimic nu-i alb, nimic nu-i negru,
Iar noi, doar piese de decor.

——————————-

Mihaela BANU

Târgoviște

14 februarie 2020

Revista Logos&Agape

Eugénio de Andrade: Casa lumii

Antonio Canova, 1757 – 1822

Casa lumii

Minuscula inflorescență
a candelei,
pâinea și vinul de pe masă
un trandafir,
albul marcant
al patului nearanjat ─
eternitatea,
milimetric porționată
de împărțit cu tine.

Eugénio de Andrade, Portugalia (1923 ─ 2005)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din „Oficio de paciencia”, Poesía Hiperión

***
Casa del mundo // La diminuta / flor de la candela, / en la mesa el pan el vino / la rosa, / la súbita blancura de la cama abierta ─
/ la eternidad / milimétricamente / para dividir contigo.

Al. Florin ŢENE: “O clipă de albastru”de “Pe la Drăgășani”cu poetul Marian Bărăscu

Am primit de la Drăgășani, orașul meu natal, un plic cu revista “Rusidava culturală “, care mi-a adus aminte de revista noastră,confecționată pe un suport din lemn, căruia i-am zis gazetă, așezată pe gardul liceului nostru din Drăgășani, confiscate de Securitate și de directorul de pe atunci.După care am fost exmatriculați trei zile, eu, Lică Liviu și Ilie Vulpe. Triste amintiri dintr-un regim al întunericului, criminal și ateu.Ferice de condeierii orașului meu că pot să tipărească o revistă interesantă și plină de lumina talentului.

În același plic am găsit volumul de versuri al prietenului Marian Bărăscu, poet și promotor cultural, plachetă intitulată “O clipă de albastru “, apărută la Editura “ Kitcom“, Verguleasa, 2020.

Dar să vedem ce simbolizează culoarea albastră. Dintre culori, albastrul este cea mai adâncă culoare, căci privirea pătrunde fără a întalni nici un obstacol. Albastrul este cea mai imateriala dintre culori. In general, natura nu înfațișeaza albastrul decat alcatuit din transparență, adică un vid acumulat, vid al aerului, al apei, vid al cristalului sau al diamantului. Vidul este precis, pur si rece.

Albastrul este cea mai rece dintre culori și, în valoarea sa absolută, cea mai pură, în afara vidului total al albului neutru. Albastrul deschis este calea reveriei, iar când se întunecă, albastrul devine o cale a visului.

Un mediu albastru calmează, liniștește, dar, spre deosebire de cel verde, nu tonifică, pentru că el nu prefigurează decât o evadare fără priză asupra realului, o eliberare care, cu timpul, devine deprimantă. Profunzimea verdelui conferă, dupa Kandinsky, o impresie de odihnă terestră și de mulțumire de sine, în timp ce profunzimea albastrului are o gravitate solemnă, supraterestră.

Albastrul și albul, culori ale Sfintei Fecioare, exprimă detașarea față de valorile acestei lumi și înălțarea sufletului către Dumnezeu, adică spre aurul care va întampina albul virginal, în timpul ascensiunii sale prin albastrul ceresc.

In budismul tibetan, albastrul este culoarea lui Vairochana, a Intelepciunii transcendente, a potențialităților și, simultan, a vacuității, a carei posibilă imagine este aceea a imensității cerului albastru. Lumina albastră a Ințelepciunii lui Dharmadhatu (lege sau conștiința originară) are putere orbitoare, dar ea este cea care deschide calea Eliberarii. Efectele fiziologice ale culorii albastru: scade presiunea sanguină, scade tonusul mușcular, calmează respirația și reduce frecvența pulsului.

Efectele psihologice ale culorii albastru: culoare rece, odihnitoare și liniștitoare, îndeamnă la calm și reverie, predispune la concentrare și liniște interioară, conferă seriozitate, reverie sublima, disponibilități evocatorii, senzație de spațialitate, îngăduință, pace inefabilă, dor, nostalgie spirituală, favorizează amplificarea proceselor de inhibiție și de încetinire a ritmului activității, face să apară senzatia de depărtare în spațiu, de detașare, de infinit și meditație spontană. Continue reading „Al. Florin ŢENE: “O clipă de albastru”de “Pe la Drăgășani”cu poetul Marian Bărăscu” →

Mircea Dorin ISTRATE: Sfinții noștri

Când ești slab, fără putere, când nu ai în jur modele

După care a ta viață tu ai vei vrea să o îndrepți,

Cată sfinții noștri ceia vredniciți în toate cele,

Cercetază a lor viață de vei vrea să o înveți.

Și te du pe-a lor cărare și ca ei te-nvrednicește

În smerit și-n bunătate, în iertare și-n iubire

Și-i vedea cum din nimica faima ta îți tot sporește

Și vei fi bogatul lumii-ndestulat și-n fericire.

Bogăția nu stă-n aur, în bănet și în palate,

Ci-n smerit și-nțelepciunea de-a ierta și a iubi,

Înălțați-vă în fală prin a voastre bune fapte

Și-n necazurile vieții, ne-ndoios vă veți căli.

Harul, daru, ‘nțelepciunea, pe puțini îi răsplătește

După ce o-ntreagă viață au trăit în vrednicit,

După ce chezaș ei pus-au gândul, fapta ce-ntărește

Vrerea lor din a lor suflet, gândul lor de neclintit.

Așadar, urmați-mi sfinții și a lor învățătură

Dacă vreți ca viața voastră s-o trăiți în preacurat,

Să goliți al vostru suflet de invidie și ură

Și în loc să-mi puneți încă, doar iubire-n picurat

Și iertare cât cuprinde pentru tot și pentru toate,

Ajutor și-o vorbă bună pentru orice nevoiaș,

Fapte bune-n ori ce clipă faceți dară cât se poate,

Iar credința-n al vost suflet aibă veșnicit sălaș.

Toate astea vă învață creștineasca-nvățătură,

Popii cei bătrâni și vrednici, slujitorii la altare,

Și monahii roși de vreme, buchisând sfânta scriptură,

Pusniciții ce o viață și-o petrec în închinare.

Ei sunt candele aprinse, veghetori de conștiință,

Veșnici rugători la Domnul, neamul să mi-l ocrotească,

Dădătorii de speranțe pentru cei în pocăință

Că ne-o ține Preamăritul tot sub pronia cerească.

Preacucernice ne iartă, întinarea în păcate,

Suntem slabi fără credință, turmă risipită-n zare,

Dă-ne tu învățătură, ca să facem bune fapte,

Doar călcând de bunăvoie pe-nsfințita-ți Lui cărare.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș,

Februarie, 2020

Vasile MIRCESCU: Amintiri ascunse

Ești singură, privești în gol,

nu clipești, nimic nu faci.

Sufletu-ți vorbește-ncet…

Îl asculți. Și taci…și taci…

Dar, inima-ți puternic bate,

parcă din piept ar vrea să iasă,

Dar o liniștești cu-n gând curat,

să vadă că de ea îți pasă !

Ești dusă toată-n amintiri,

ce mintea ți le scoate,

Din ascunzișul lor secret,

de mult ținute deoparte,

Din sertarul cu-amintiri,

ținute într-un loc discret,

Ca pe un bibelou din sticlă,

ce-ți părea cam desuet…

Acum gândul te frământă,

iar privirea-n gol te face,

Să simți ceva în al tău suflet,

să simți ceva ce nu-ți dă pace…

Și vezi ceva ce încă poți,

să fii atunci când trebuie,

Să uiți ce-ai fost, să fii ce ești…

Să fii Femeie !

——————————–

Vasile MIRCESCU (Vali M.)

Ploiești

Eugenia BUCUR: Visătorul

Visătorul

Căzuse lumina pe liniştea din mine

Şi pasul spre unde încet mă chema,

Se întâlnea soapta lui cu cele divine

Şi-o lume în fruct copt mă îmbrățişa.

Privirea era de-o lumină închinată,

Ce-n picuri în suflet mi se revărsa,

Erai tu sau era o altă suavă simțire

Şi cerul tot în stea mi se cuprindea.

Acum privesc amintiri de ceară,

Sub focul nostalgic apar şi dispar

Şi dorul mă gustă în esența amară,

Mai vino-mi, în visul din sfântul altar.

———————————

Eugenia BUCUR

Slatina

12 februarie 2020

Violeta Cuțurescu-Urdă: Cuvinte încrucişate

Hai noroc! Să vă povestesc ce-am priceput… Ăă….. ce-am pățit. Că doar tot priceputul a pățit-o, nu? Poate pricepeţi ceva din asta… Să n-o păţiţi şi voi. Eu am rămas motto… ăăă… mot à mot!

Într-o bună zi (a îndrăgostiţilor, parcă) – mă rog, vorba vine, că numai vorbă n-a fost – apare năbădăioasa de nevastă-mea și-mi aruncă-n față romul cu bunătate de ceai în el, ocărându-mă că stau ca o balegă şi nici măcar nu mimez romantismul. Da’ ce trebuia să ţipe aşa, de parcă eram după deal, … ăă… de parcă nu vedea calul… ăă… dealul… ăă…vârful calului… S-o priponeşti de lustră, nu alta! Păi da, a trecut vremea când mirosea coama a balegă…aa măr… ăă… mărul a păr… a… prună…?… Hm, da’ i-am trântit-o și eu: „de unde, dragă, atâta rom… mimo… mimantism?” Că nici nu mă mai țineam călare,… ăăă… nu mai ţineam minte de la ultima… mimare. Și mi-a amintit ea cea mai rom…ăă.. antică, ăă… pantomimă, că cică o imagine face cât o mie de cuvinte: mi-a trântit o herghelie de imagini, de mi s-au încrucişat copitele… cuvintele… ăă… adică mi-a trântit ceașca, fără să scoată un cuvințel. Ceaşca mea cu cai în galop!… Țăndări s-a făcut. Eee, cu asta a sărit calul!

“Iubireee, bibeloou de porțelaaan!” Atunci mi-a sărit și mie țandăra. Eu, în furia mea,… euforia mea, m-am lăsat de băut… De băut ceai. Asta e pasiunea beției… Adică beția pasiunii: cine se frige, suflă și-n nevastă… Sau în ciorba rece?… Mă rog, dacă mai apucă. Eu n-am suflat o vorbă…. Mi-a suflat-o altul! Amanta, normal, că doar nu nevasta, n-aveam eu norocul ăsta! Hai noroc!

Iubiree, bîlbelo de porlețaaan! Apoi am sticlit… ăăă… am ochit un mat. Eram mândru, ca un șah: mă lăsasem de băut de trei zile și pentru c-am rezistat eroic atâta amar de vreme, am socotit eu c-a venit amaru’… ăă… vremea să-mi înec amaru’… Atunci am intrat să-mi încerc tactica de şah… Să beau mat și să joc beat. Ăăă.. nu… Adică m-au ținut în șah și mi-au dat mat…. ăăă… mi-au dat de băut. În sfârșit…. În sfârșit, mi-au adus de băut!! Cum spuneam, am sticlit ochii… ăă… am coclit… am ochit sticla. Am deschis linia pentru atac cu o vodkă. Am avansat C4, coniac C5 şi tot aşa… De fapt, am băut de mi-au sărit ochii, apoi m-au bătut… M-au bătut pantofii și am băut de ciudă. Pe urmă am jucat sticle… adică nu, … șah! Unul, la o masă, tot țipa: “mat!”, de parcă eu nu știam unde mă aflu! Încă mai știam… Încă nu-mi băusem pantofii…Păi dacă mă strângeau… Mă strângeau ăia cu ușa, să plătesc! Da’ ce, eram nebun… să mă sacrific? Atunci am zis: gata, joc și eu un simultan… la două halbe şi-un clondir şi p-ormă fac rocada! Și m-am făcut… praf… M-am spart la sticle. M-au spart. Pe praful ăsta… Hai, noroc!… Noroc că știam toate piesele. Și-am jucat… din repertoriul şahist. Hop ş-aşa!… Ş-o bere pentru calul meu!… Da’ nu-l priponisem… Şi nu prea mai erau sticle. Nici pantofi nu mai aveam. Dar aveam un ceas. Mai aveam un ceas până să plec… Și l-am băut. Am mai stat o sticlă… Sticlă cu ceas… ăă… ceas cu sticlă de cristal! Păi ce nu face omul pentru o sticlă, nu? Daaa, eu joc dur!… Continue reading „Violeta Cuțurescu-Urdă: Cuvinte încrucişate” →