Ai auzit vreodată marea,
plângându-și dragostea prin valuri ?
Încearcă, stai și ascultă-i dorul,
când pe rând se sparg de maluri…
Marea-nvolburată tace
și niciodată nu-ți va spune,
Numele ce s-a pierdut,
pe valurile-i mari, în spume…
Și poate crestele albastre,
ce strop cu strop de apă-adună,
Poate numai ele, dacă vor,
numele o să ți-l spună !
Dar niciodată n-o vor face,
durerea mării e prea mare…
Nimic pe lume n-o alină,
Căci a iubit cu disperare,
Un marinar , frumos și falnic,
ce-i cânta din mandolină,
Din zorii zilei , până-n noapte,
că e iubita lui divină…
Și l-a iubit cu-atâta patos,
pe-acel marinar frumos,
Încât uita de-a ei menire,
tot ascultând glasu-i duios…
Dar cruntă-i soarta, ea nu iartă,
mai ales pe muritor,
Căci îi luă ce-avea mai drag,
pe marinarul iubitor…
De-atunci, un vuiet este marea,
durerea ei așa se-aude,
Nimic nu înțelegi ce spune,
suferința ei, de toți ascunde…
Povestea ei de-a fir a păr,
am auzit-o mi se pare,
De la un marinar cu barbă,
un bătrân, un lup de mare,
Care la mal plângea iubita,
ce-acum prin stele rătăcește,
La fel ca marea cea albastră,
ce iubitul își jelește…
19. 07. 2018
——————————–
Vasile MIRCESCU (Vali M.)
Ploiești
