Ben TODICĂ: Cum l-am cunoscut pe George ANCA

George Anca împreună cu soția, Rodica au locuit și au murit câte puțin undeva într-unul din apartamentele moștenite din comunism; trăiau cumva izolați, ducând o viață de o modestie rară, ca apoi din câte am înțeles, mergând pe trotuar la câteva zile după moartea soției sale preaiubite,  să i se oprească inima și să cadă mort, spun prietenii. El și-a iubit foarte mult țara, limba și tradițiile românești pe care le-a cântat și slăvit în scrierile sale. Și-a exprimat deschis dragostea pentru poporul român, pentru frații săi, cărora le spunea faptul că dacă acum trăim greu, asta nu înseamnă că nu avem voie să visăm la o lumea de basm, o lume a părinților noștri. Cu tauri și zimbri. Chiar înjugat la plug, te poți naște cu coarne perfecte.

În scrierile lui, el ne ia de mână și în viteza trenului glonț în care apar doar frânturi de imagini, construcțiile sale ne poartă prin lumea amintirilor de altădată, prin frumusețea copilăriei rămasă printre ruinele și cioburile timpului. Haideți să adunăm toate aceste perle într-o salbă de margaritare pentru sărbătoarea satului, așa  cum o fac țărăncuțele noastre toamna la culesul recoltei pentru împodobirea chipului și a dansului cu strigături și țipuituri, cu zicători și ghicitori, cu proverbe și chiuituri vindecătoare din bătrâni la horele țărănești.

Scrierile lui George Anca și ale soției sale, Rodica sunt povești de dragoste forjate în sânul meleagurilor Râmnicului și ale Indiei unde au studiat și predat în universitățile popoarelor Maharajilor, unde au avut contact direct cu fierberea neamurilor țării lui Gandi, a Elefanților și a înțelepciunii Budiste, unde sărăcia crâncenă și bogăția absurdă ating cele mai îndepărtate puncte ale extremului supraviețuirii pe pământ. Un scriitor speră să atingă profunzimea înțelegerii lucrurilor prin sporirea înțelepciunii. G. Anca ne-a invitat în spațiile sale secrete unde nu poți împărtăși decât cu cei deschiși lumii, cu frații de încredere. Cât de frântă trebuie să fie inima românilor ca să se vândă pe o farfurie de fasole și un cârnat?

Kashmirul e o mare tragedie a lumii, de asemenea și Palestina, însă George a învățat trăind printre ele pentru că India e o societate care există într-o ierarhie crâncenă a claselor sociale numită CAST. De mii de ani și în ciuda acestor diferențe de clasă, se crede în fericire. În Australia, noi nu cunoaștem acest fenomen de clasă, doctorul și hamalul discută, împărțind prietenește berea și friptura în parc, fără sentimentul discriminării religioase, de clasă sau rasă, fapt care etichetează Australia ca țară ideală, de vis, un adevărat paradis.

Continue reading „Ben TODICĂ: Cum l-am cunoscut pe George ANCA”

Teodor PRACSIU: Lumea culturală românească este de astăzi mai săracă

           S-a stins fulgerător, din viață, pe o stradă din București, George Anca (n. 12 aprilie 1944 la Ruda-Budești, județul Vâlcea), scriitor polivalent (poet, prozator, dramaturg și traducător), specialist recunoscut în indianistică, un spirit ales, de o eleganță desăvârșită în relațiile confraterne, un cărturar proteic unic în felul său. Cu zece zile înainte de clipa fatidică trecuse la cele veșnice iubita lui soție, Rodica. Iată cât de neașteptat se manifestă forțele implacabile ale destinului! Modelul spiritual al lui George Anca a fost Mircea Eliade.

           „Scrisă în patru limbi (română, engleză, hindi, sanscrită), opera literară (și general-culturală) a lui George Anca se remarcă printr-o neobișnuită diversitate tematică și stilistică în care se experimentează formule („viziuni”) și limbaje menite să surprindă cu orice preț”( Dicționarul General al Literaturii Române, literele A,B, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004, p.159).

            Lumea culturală românească este de astăzi mai săracă. Îi vom păstra o vie amintire celui care a înnobilat spiritul românesc printr-o operă literară de prim rang.

 

 

                                                                        Teodor Pracsiu       

 Valentina Lupu și colectivul de bibliotecari școlari din județul Vaslui

Rodica ANCA: Rugăciune

R U G Ă C I U N E

                                  – 1966 –

 

 

O, Părinte,

Caută-mi inima în răsuflarea gheţarilor

închişi de veşnicii în negurile peşterilor;

 

Caută-mi gândurile în crucea văzduhului

unde se lovesc toate stihiile împărăţiei Tale;

 

Caută-mi trupul umflat şi murdar sub

rădăcinile păcatelor ce cresc ca sălciile

găunoase lângă apa vieţii;

 

Găseşte-mi-le, Doamne, şi adună-le dinaintea

bunătăţii Tale, spală-mi-le cu lacrimile Tale

de Părinte iertător şi purifică-mi-le cu

flacăra puterii Tale divine de tot ce e rugină

şi putreziciune în ele şi lasă din mine, doar

un pumn de cenuşă curată;

 

Amestec-o cu sângele din rănile palmelor

Tale şi plămădeşte din ea un nou Adam,

purificat, iar pe mine nu mă mai scoate

din coasta lui, ci lasă-mă să trăiesc în el

şi prin el, până la sfârşitul lumii.

–––––––––––

Rodica ANCA

Rodica Anca și Alexandra-Maria Citirigă: Mergem în India

17 X 1976

mergem în India

mergem în India

hai în India

ești și mamă

          Pe un copil l-a lovit o ușă și-i curge sânge și l-a luat salvarea și l-a dus de la spital și l-a băgat în pământ. Așa a pățit, să știi. O să pățești și tu ca el. Pământ și un băiat.

O să mă indiez

o să ne indiem

o să mă Indie

hei hei hei

nu suntem noi ăia

să ne rătă

cim

cim

cim

ba da ba nu ba da

ba nu ba da ba nu

a (aa)

un elefant

aa (doi elefanți)

avem sfanți

25 (duminică) oct. 76

          Ce este viața? Unui copil. Viața unui copil ce este? Riginală. Vrei să spui originală? Originală. De unde știi? De la mama și de la tata. Ei sunt originali? Riginali.

6 nov 76

paturile noastre sunt avioane

intră în apă și zboară

zboară zboară zboară

uite-așa era

da nu mai e

așa era

da nu mai e

cutia de chibrituri

14 XI 76 B

          Mâine vă duceți, lapte luați puțin, pâine multă, și plecați. Vine o fetiță și mă roagă să-i dau pâine multă, frișcă puțină, să n-o doară gâtul, că pe urmă face infecție – dacă vine și se duce salvarea, că zice că e sănătos și să plece mama la Cluj și pe el (ea) să-l ia bucătarul în salvare și să plece.

30 dec 76 București

          La grădiniță m-a bătut un băiat și m-a bătut și o fetiță. Și m-a luat și de păr una, și m-a descălțat, mi-a luat ciorapii, mi-a luat chiloții, pantalonii, și părul mi l-a tăiat și mi-a luat și din carne și i-am spus: – te spun la tovarășa dacă—mi mai iei din păr, și am spus-o. M-a descălțat, m-a ciorăpit de-aicea și m-a dezbrăcat în pielea goală, când erai tu ocupat, te băgai în bufetul de la mama de la servici, și era mare bufet acolo și te-ai băgat de prima dată. Și după ce te-ai băgat tu acolo, a venit un bau-bau și te-a dezbrăcat tot ca pe mine și ți-a tăiat părul. Dacă n-ai fost cuminte? De ce-ai deschis dulapul la pisici?

          Un copil a fugit singur pe stradă și l-a prins un om și l-a băgat în groapă acuma. Și a mai prins și o fată și un băiat și i-a băgat în groapă, acolo unde săpa.

         

2 ianuarie 1977

          În ultimele zile, am stat de vorbă oarecum serios. O dată te-am și repezit. Ai pus buza, așteptându-mă, m-am apropiat și ți-am surâs. Și tu mi-ai răspuns. Fără ranchiună. Poate fiind de acord că nu trebuie într-adevăr să ieși despuiată pe ușă, iarna.

          Replicile nu prea le mai țin minte, deși poate m-aș abține. I-ai spus mamei, în baie, deconspirativ, dar-ar Dumnezeu să mergem în India.

          Tată, mâine să-mi cumperi o pisică. O pisică de-adevăratelea. Părul lor îți intră-n gură. Îți cumpăr o pisică în India. Da, dar în India nu e de-adevăratelea.

23 I 1977

la castelul Babilon

veni un galben de tron

de mână cu-un vermillon

și cu un sitron craidon

baby baby baby don

se sui pe parapet

și un modern violet

baby baby baby zet

facem cu toți cale-ntoarsă

c-a venit o umbră arsă

baby baby baby varsă

poți să stai aici un an

dragul meu alb de titan

baby baby pe maidan

și ne sare peste gard

din China verde smaragd

baby baby Babadag

Babadag Bagdad by Bagd

          Din cauza dragostei tale pentru culori – spui că mama te va învăța să pictezi -, am construit împreună castelul Babilon. La temelie, galben, apoi gri, albastru și roșu, înconjurându-l cu toate trei rânduri de culori. Am rimat aiurea 2-3 tuburi, după ce una dintre voi a tras un pârț, poate negrul de ivoriu.

          De dimineață, mi-ai spus două-trei povești. A fost odată un băiețel care, mi se pare, a plecat de acasă. A fost o fetiță, și-ai încălecat pe o lingură scurtă, să trăiască cine-ascultă. O poveste cu pușcăria.

          Aseară doreai să te faci milițian, ca să-i bagi pe cei ce nu-s cuminți la pușcărie. Unde e pușcăria? Lângă fântână.

          (Când s-a dus iepurele la leu, să-l mănânce, și, trecând pe lângă fântână, și-a văzut chipul în apă, l-a păcălit pe leu că un dușman puternic, cu cetate, îl amenință. Și leul paraleul, prins, când s-a văzut în oglindă, a crezut că e dușmanul și a scos un răget, întărit de noul dușman, aruncându-se furios în fântână).

          De la grădiniță, povestești mai des isprăvile lui Furnică. Îmi spui să-l scriu și pe Mircea. Îl mai am și pe Sava și pe toți copiii îi am în grupă. Am văzut o fetiță cu rochiță ca puloverul tău. Asta e, tată, ce să-i fac? Am și eu un cățel și-l mai iau și pe bebe, ceva, o jucărie și mă duc acasă.

          Joci și teatru. Suflet bun, de l-ai păstra. Ești altfel decât în pruncie. Parcă ai ști și poți ce nimeni nu mai știe și nu mai poate. Mă ții pe picioare fără orice Indie și slujbă. Ești mai presus de întâmplările grele. Spune, ce să scriu?

          Mai am și pe Cenușă și pe Sava. Sava e băiat și ocupă toate locurile. Ocupă locul meu, al lui altu, lu altu, lu altu și eu nu mai am unde să stau. Mă și bate. Scrie toți copiii, că eu nu-i știu pe toți. Unu cu rochiță, unu cu șorț, unu cu. A venit unu și a zis că nu se duce cu șorț la grădiniță, că se duce cu uniformă la școală.

          Zicem așa, ba că nu știu ce, ba ne ducem la tata, ba ne pisicim. Mă, vorbim prostii. (Am căzut din tren, a căzut și ursul). Uite, Sava a înjurat, a zis căcat, prostii d-astea. Și eu am spus că-l bate tovarășa. Și l-a bătut. M-am mutat pe alt scaun.

          Uite, copiii mei se duc cu trenul. Nu mai ai niciun chip, și aia e. Alo, știi ceva, uite, copiii de la grădiniță m-au bătut. Și dup-aia, i-am bătut și eu. Și dup-aia, nu m-au mai bătut.

          Alo, pa, te-am pupat. Ai pus telefonu-n furcă? Da. Bine. Alo? În ce gară ai ajuns? În Gara de Nord. Cine e pe-acolo? Vasile, alb, are căciulă. Vii și tu cu el? Îți aduc căciulă, și să vii. Acum vino. Pe unde s-o iau, e șantier, pe strada Unirii e noroi. Alo, nu nimeresc drumul. Hai că vin eu să-ți arăt.

          Nu-l văd pe Vasile. Păi a plecat până ai venit tu. Mi-a dat peste căciulă (se dă jos din tren și mi-o potrivește), mi-a pus căciula la loc. Bine. Îți pun un polovăr gros să mergi. Am ajuns în gară. Scoate polovărul, că aici este cald. Vii cu trenul? Stai puțin, hai să te-mbrac, acum că este și frig, dar nu este așa prea frig, dar este cam frig. Îmi pun și eu căciula (albă). Îți pun și p-asta, dacă-ncape. Parcă ești un pitic. Mă duc acasă.

          Ai ajuns. Acum te dezbrac. Nu, mă, tot suntem la Gara de Nord, să mai stăm și noi puțin, că nu plecăm așa cum vrem noi, că sunt niște milițieni pe drum și nu ne lasă să ne plimbăm de colo până colo. Tată, haide scrie c-am venit. Și cu mine se rupe scaunul, că sunt prea grea, ia ridică-mă-n brațe, aoleu, ce greu ești.

24 II 77

          De ce scrii fișa? Ca să nu car toate cărțile. Păi să nu cari toate cărțile, că te bate mama. Ie-te, n-are pe cine bate? Te bat și eu. Mai sunteți multe? Te bate și tata. Să-l bat? Da. I-am dat pentru Platagea și plânge. Dacă-l las, te ia la poceală. Pe cine-am bătut? Pe tata lu Nana.

27 I 1977

          Ai pictat, de trei zile, cu acuarele, în stil liber. Mă tem pentru ele, să nu le rupi. Îmi oferi numai câte o jumătate de foaie. Ai văzut puțin din Copelia și acum dansezi prin casă. Privești patinatorii și spui că ar semăna cu Blândul Ben. Îi dai mamei (care refuză) o bomboană ca o casă. Toate desenele astea sunt frumoase, dar dacă Nana e urâtă sunt și ele urâte. Ai scris o rețetă pentru mamaia și grădinarii iscusiți. Mi-a zis creionul ăsta să scriu puțin cu el. Ți-am dat pixul – ai văzut ce balerini sunt? Mi-ai promis că după ce pleacă d. Stoica mă lași să pictez. Ceartă cu mama. Nu mai plânge, că chem pe Speroni Sperone din Geosone,

Luni 21 II 1977

                                                  M-am întors de la spital. M-ai strigat din fereastră. Am stat de vorbă, te-ai culcat, te-ai trezit și ne-am jucat cu țoabele. Am inventat jocul Pe un băiat îl cheamă Petrică. Pe o fată o cheamă Gina – pe un tătic îl cheamă Girimia – Pe un băiat îl cheamă Combino. – Pe un combino îl cheamă Nelu. – Ai zis tot aia.

          Dacă ești cuminte, îți fac niște desene foarte frumoase. Dar mi se pare că ești cuminte! Dar copiii mei nu fac nimic, dar taie. Copiii mei totdeauna făceau așa, le dădeam de lucru și tăiau. Copiii mei nu făceau nimic, nimic, dar tocmai tăiau (ca) niște puncte pe care le pun eu la niște desene, altceva, mai importantă, că vreau eu să fac niște desene. Că eu nu le tai de tot.

          Ție, mamă, îți fac cel mai miștocin desen și pe urmă îți mai fac unul albastru, nu negru. Uite, lui mamaia ce i-am făcut, vezi ce-i fac? Tocmai de-aia-i fac. Copiii mei dacă nu fac nimica, ce să le fac, nu taie nimic, dar tai eu și fructe, tocmai de-aia se țin după curul meu, nu mă lasă să fac treabă. Uite că ți-am făcut două acolo, mamă, mamă, ce frumoase sunt.

          Stai să scriu poanta asta. Ce poantă, mă? Mai zic, oi. Ce? Știi ce zici? Iepure. Mai vorbește ceva ca mama, eu să răspund, hai că abia aștept, că-mi place. Nu-l mai face pe tata să râdă. Păi nu-l fac să râdă. Mai vorbește chestia cu mama și eu să zic da.

          Știi ce? Hai să facem un spital pentru copii și pentru oameni mari. Facem o pădure, dar cum să facem noi pădurea, dacă nu le-aduc pe-alea vechi? Câți ani ai? Știi ce, mamă, nu mai vrei să răspund câți ani am? Câți zici. Stai, cum te cheamă? Alexandra Maria Anca. Unde locuiești? Strada Izvorul Crișului, apartamentul 57. Vrei să dăm la ora exactă telefon, da, ca să văd cât e ceasul. Nu mai râde așa că-ți ies mațele din tine, eu râd dar n-am coastele rupte, tu le ai. Mamă, credeam că mâțișorul e biscuit. Pisicule, până fumez țigara asta și pe urmă mă culc. Hai la culcare.

          Mai ții minte decul? Ce dec? Ghiocul de care te speriai când erai mică. Mai spune. Ți-era frică, și când nu erai cuminte ți-l arătam.

          Vezi că vine școala și chiar de-acum e cazul să învățăm măcar niște poezioare franțuzești. Păi, hai să învățăm acum, pe scurt.

          Dacă nu te culci, mi se rupe operația de supărare, plec la spital, dacă te culci, se vindecă. Stai, că mă îmbrac.Te mai doare? Te-ai vindecat? Ce, mamă, pleacă în papuci? N-ai văzut că i-am dus papucii la spital?

22 II 1977

          Mamă, ai ciocnit ouăle, cioc în cioc, să le spargem și să le punem la fiert? Cireșica mică învață mult la școală, și la servici nu învață și m-am ciocnit și cu ea.

apropie-te de fereastră

prinde un băiat

pune-l să cânte

cel mult un cuvânt

neștiut de mama

de tatăl său

de mama

de tatăl tău

de tine

de el

de nimeni

11 martie 1977

A fost odată ca niciodată, demult, când se scria… Am zis-o p-aia. Altceva.

          Iepurașul s-a dus să aleagă floricele. Și deodată găsise floricele. El și-a luat floricelele-ndată, dar

vine ploaia, iepuraș

ce să mă fac eu

merge el amărât

fără ceva-n mână

fără nici unbrelă

fără nimic

          Tot p-asta ți-o spun, că nu e gata, că eu n-am făcut-o scurtă. Hai să ne-mbrăcăm. Hai că mă-mbrac. Păi ce, mă, ai scris repede și eu nu am terminat povestea. Și a zis iepurașul că se duce să se-mbrace. Că e frig dezbrăcat. Că mai vine, dar mai stă un pic să mai scrie. Și după aceea, iepurașul o să se ducă la mămica lui, care era iepuroaica. Un iepuraș rău, rău, și n-a câștigat.

14 III 77

          Ce-ai desenat? Am desenat o ra… un tren. Cine e în tren? Ăla cu două burți (B). Și mai cine? Și atâta. Singur? Singur. Uite, are și o linie, pe din afară. Și trebuia să fac și un cerc. Asta e mâzgăleală? Nu. Altceva ce mai faci? Eu nu vreau să povestesc. De ce? Nu, eu vreau să desenez cu pixul tău. Pixul meu e ocupat. Da, e ocupat, nu ești tu bine la cap, ocupat pe pisici, pe moaș-ta pe gheață. Ce părere ai despre mămica ta? O minge adevărată. E mămica ta? Da. Roșie? Nu. Este de alte culori: o bluză, e roșie, și niște pantaloni albaștri mai închiși și o d-asta, mânecă, cu maro, cu d-asta de mai multe culori. Ce mai e? Nu mai e nici nimic de capul ei. N-are d-ăsta. Cherestea? Cherestea. Ți-a făcut ceva? Zice să nu fumezi toate țigările. Tu te-ai lăsat de fumat? Da. De ce? De banc și de cotoi bătrân. De cotoi bătrân și de altceva? Și era să ne pice și casa, să cadă peste păpuși și să le omoare, mamma mia, doamne ferește să spargă și geamurile, să vină gazele și să murim una peste alta, cu operația, cu tot ce avem, și așa ne mai cunoaștem și noi ce-avem.

15 III 77

          Florina, să vii pe la mine, că golim dulapurile, le dăm mai încolo și, dacă vine cutremurul, iar golim dulapul și dăm cutiile mai încolo.

19 III 77

          Tu erai împăratul. Mama era împăratul. Mamaia era împăratul. Eu eram împăratul. Toți eram împăratul. Toate lucrurile erau împăratul.

26 aprilie 1977

         Acum se ia luminalul? Da. Două? Una. Două. Tata știe mai bine. Nu, mă tată, două. Două. De ce să le iau, mă, știu eu mai bine că după masă nu se iau două. Să te spun la doctoriță. Acum mă trombonești.

5 mai 1977

          Dă—mi dosarul și ia tu sacul. Acum tu ești Nana și eu sunt tata..

          Geta și copiii vor pleca în Balta Albă. Să mergem și noi în baltă. Nu, că nu știm unde se duc. Și asta e, am pierdut trenul. Să prindem trenul. E un tren de vorbă, uite cum îmi scapă din gură.

          E un serial cu Shirley Temple și tu ești prea mică să-l guști. E al doilea pe care-l văd. Sâmbăta trecută, un copil fără părinți, de la orfelinat, intră în compania unor actori, care au neplăceri cu proprietăreasa hotelului, o domnișoară bătrână, bogată și rea – chiar cu fratele ei, bun, urât și cu chelie. Ce frumos dansa fetița, pe toți îi încânta și făcea să aibă haz un club de moși, altfel, aiuriți. În fine, ajung la proces: bătrâna, cu trupa.

          Ce zici că apare ca martor și prietena noastră? Și judecătorului îi vine o idee, o idee neobișnuită, cum nu i-a mai venit altui judecător: să dea cei învinuiți o reprezentație. Imediat, ziarele – și eu sunt ziarist – scriu despre nemaipomenita întâmplare. Dar e adevărat. Toată lumea se distrează de minune. Adică și judecătorul, mai pe furiș. Ba, până la urmă și uricioasa de domnișoară

bătrână și, gata, în loc să-i dea afară, îi angajează cu bani mai mulți decât oferise un spectator.

          Azi, o domnișoară ca un soldățoi cuminte, dar sosit din India, apare la o școală pentru copii de părinți bogați, împreună cu tatăl ei, căpitanul Crow. Peste-o oră, el va pleca în război – așa a și început filmul, cu șiruri de soldați cu căști defilând, dar filmul, eu o știam, este tot al unei fetițe ce ne va umple inimile de emoție. Iar o domnișoară bătrână, tot acră, groaznic: directoarea școlii. Rangul și banii căpitanului o conving să-i dea fetiței cea mai luxoasă cameră, fereastră în fereastră cu camera unui lord aiurit, servit de Randas, indian cu turban și cu papagali – ce plăcere.

          N-o mai lungesc, vedem o școală particulară de fete – și eu sunt profesor – din Anglia războiului cu burii, la 1899, parcă – pote greșesc dinadins, și chiar pe mica actriță, adică marea, cea mai mare actriță-copil, dacă am scris-o incorect înseamnă că a fost să fie, pentru a-ți aminti și de cea mai bună prietenă a fetei căpitanului (o fi un poem de Pușkin cu titlul ăsta): Backy, nume etern al poveștilor englezești, de ți-a inventat și mama alte povești cu un nume asemănător și mie nu mi le povestiți niciodată.

          Măcar să fie ca-n filmul ăsta, că lucrurile merg prost în război, pe lista morților apare și tatăl lui Sarah. Ea e mutată într-o cameră neîncălzită, trimisă să muncească și să mănânce la bucătărie, la fel ca Backy. Ea se supune, le face focul la închipuitele de pensionare ale domnișoarei Minchin, mai ales că are un gând, simte că tatăl ei n-a murit. Nu e extraordinar?

          Cum sosesc răniți, ea se dă peste cap să ajungă la spital, să-i vadă. Le și cântă. La început, dansează, să-i înveselească, deși era tristă și avea și ea nevoie de bucurie. Vecinul ei, Randas, cel cu papagalii, când dormea, îi împodobește camera ca-n frații Grimm.

          Aș face o piesă cu doi frați. Piese mici cu nume mari. Să joci și tu un rol, ca Sarah. Să-ți dea și ție un indian papagali, iar eu să mă aflu, orice s-ar întâmpla, așa cum simți tu. Căci, adevărat, căpitanul – ce căpitan, că nu mai știa nici cum îl cheamă, zicea doar Sara! Sarah! Ai înțeles, trăia, era rănit, bandajat la cap, ca Apollinaire.

          Pann Polin, nici Peter Pan, nici pan Apollinnaire. Place la toată lumea. Acolo se va juca și piesele mele. Deci aceea e patria mea. Un Will, puțin chel, cam alcoolic, pictor ce se dedică deodată teatrului, se închipuie și se pictează, o clipă, Shakespeare, dar își reia, pe o cale nouă, a sa, povestea adevărată a unor munci și zile.

          Da, căpitanul trăia. Domnișoara bătrână, directoarea, văzând frumusețea de cameră, cum o împodobise indianul, chemase poliția, care ajunge și-n spital. Într-un scaun pe roate, un tată spune într-una numele fiicei lui, ea îl aude, el o recunoaște, filmul se sfârșește ca un basm american, nu de Grimm.

          Tu ai apărut la Heidi. Pictezi cu acuarele pe drăguțul ăla pentru care te-o fi îmbrâncit Dan. Aurelia Diaconu te-a pictat goală, cântând la pian, copie după o ilustrată poștală. Timpul trece în iunie. Mama și cu mine împlinim 11 ani de căsnicie, tu 4 ani de viață. Să nu-ți închipui că viața e prea frumoasă și pe urmă să-ți pară foarte urâtă. Să nu ne distrăm cu povestea unor bani puțini și a multor pirați ai bucuriilor. Mama asta ar vrea să ne mutăm, pentru că nu mai rezistăm cu plătitul ratelor.

28 mai 1977

Am o bubă dulce, care se suge.

          Aseară te-ai izbit cu capul de tocul ușii și n-ai dormit bine. Am descopeir pe Martinel cel mare, fără un picior – unde i-o fi? S-a dat peste cap și s-a făcut bila asta. Și bila nu se poate da iar peste cap și să se facă din nou piciorul ursului. Nu. Mai jocă-te și cu mama. Jocule, unde e mamaia? La spital (azi e săptămâna de când, la spital, murise).

Continue reading „Rodica Anca și Alexandra-Maria Citirigă: Mergem în India”

Alături la Durerea lui George Anca

   

 Întotdeauna viaţa trebuie privită şi trăită în perspectiva eternităţii, de aceea este aşezată de Dumnezeu pe temelia FAMILIEI, spre a se continua prin generaţiile ei.

   Bărbatul este stâlpul Femeii, iar Femeia este Arhetipul Bărbatului.

   Între cei doi se pogoară o chemare şi se înalţă o alegere.

   În tradiţia nemuritoare a dacismului creştin-ortodox, Omul, El şi Ea trăiesc o singură Fiinţă, ca o contopire serafică: Eu sunt Tu!/ Tu eşti Eu!

   De aceea, plecarea unuia înseamnă rămânerea în celălalt.

   Bunul Dumnezeu şi Măicuţa Domnului să te sprijine în această grea încercare.

   Suntem alături de tine cu rugăciunile noastre.

––––––––––––––

Gheorghe Constantin şi Maria Nuşa Nicoleta Nistoroiu

17 februarie 2020

Rodica ANCA și Alexandra-Maria CITIRIGĂ – Impostație la un an-doi

31 iulie 1974

 

Tata    mama

 

Nană iubită,

          Ai treierat tu, și noi cu tine, te-am dus mai înainte în brațe și și mai înainte în noi, iar acum te sărutăm cu o dumnezeiască iubire. Ai fi vrut o poezie în jurnalul pe care mama ți-l va scrie, o ploaie de confetti ce fac păpușile să cânte? Hai, Nana, să vedem doar oglinda noastră de la ruperea turtei tale. Stai pe pat, nu e șapte, ți-au venit nașii din America, iar cu somnul tău, salut, zici pa și te întorci la mămăița. Mama îți face reclamă plecând la serviciu. Și te sărutăm.

 

12 sept. 74

Nicăpăinede

Diana

es / os / pa     as                  da

măi             mă                mo

 

29 sept. 74

          Plimbare în Berceni Sud V, arătarea soarelui, exerciții la bătător – părculețe nu-s încă; strigăt în puțuri; valuri de lut verde și nuci numeroși; mai mult decât o emisferă cerească, amintirea și pomenirea Romei.

          Nana, azi am fost la vaporean să declarăm electricele și nu era și am ajuns la ședință cu maiorul și plutonierul sectorist, în spălătorie, lumea căsca gura la maior, care povestea din decretul 153, ce închisoare iau cei care își alungă soțiile, care nu ajută la înfrângerea calamităților, care nu spun(e) numele vinovaților. Tu te-ai plictisit și-n fumul lor ai adormit pe umărul meu.

          Am stat tot timpul împreună, am dormit, ne-am povestit, tu ai spus cum face măgărușul (i/ha), gâsca, ursulețul, purcelușul, Nana, și toate ființele; dacă zici tataia, spui și cărnii cacaia și babaia, bau-bau-lui. Ce bine petrecem noi – și după părerea ta. Fotografiile de astă-vară au ieșit faine.

          Mi-e dor de tine și când suntem împreună. Clovnului, să mă ierte că i-am cântat: Are/părul roșu de jidan/și în ochi câte un ban/și mai are o vioară/ da n-o ține subțioară/că-i jidan/nu e țigan. Franceză ai început cu soleil, ba cu vivez votre vie/Allez en Roumanie, plus că seara ai ales, ca de obicei – era cu foi rupte – le plus petit Larousse și l-ai citit (ie-te).

30 sept, 74

parliamo con il zmeu

io sono Nana tu?

E mio padre ti ama

perche ti amo io

e dico venga venga

signor zmeu

che viene anche

la signora

la signora luna

luna luna et il zmeu

hanno detto aoleu

Miky mi hai datto questi fiori

ma la tua anima

non e la mia

Miky, perche mi hai indolorato?

Io sono Miky

ti sono portato i fiori

ma mia anima

c’e nel cosmos

O, cara mia Minnie

o cara mia mia

uno             due              tre

poc                   poc poc           poc poc poc

în fotolii, între noi busuioc

canarul nu fluieră deloc

dicționarul cel mic

dansul din buric

Na na na fluierătură

fluierătură na na na

          Ți-ai inventat jocul rezemătoarea fotoliului: mingii, moșnegi pupați (doar Pinocchio, să nu-i mai mănânci nasul… că tot crește), Miki, Minnie – le arunci din spate, pe deasupra spătarului, să pice, nevăzuți, în fotoliu, cu zgomot, ca-n prăpastia de dincolo a iadului. Dacă îți aduceam toate jucăriile, umpleai prăpastia.

 

1.X. 74

neneata, cacaia=carne; călătorie în ț. Ploicică. La policlinică, ajunși, ne chemau dimineața.

 

19X 74

          Astăseară: luna. Până acum: taia (steaua); de aseară: bec și bloc. Astăseară: hopa silabisit, chiar hopa șa sau hopa-hop, cu dans. Cununie-n coșmelie (biserică). Insistă cu babaia și bu (bau-bau), la orice cavernă, chiar din pâine.

        Și-a învățat obrazul  și și-l înțeapă cu degetul când o întrebi: ai obraz? Unde ți-e cheresteaua? Plăcerea nasului propriu și al celor dragi. Ochii, cu mister. Confuzia frunte-barbă. Căutarea limbii (în gaură de șarpe).

          Veta (ta) are succes scontat. De n-ar fi bolnavă, ar fi o nebunie.

         Nana mea, ai învățat de acum 2 -3 seri că dacă se întrerupe curentul, și toate dacă se întrerup, Steaua mai stă aprinsă, să i-o arăți lui tata, și luna să i-o arăți mamei, iar noi să te iubim de oriunde, de oricând, Nana mea.

Iubirea ta nu mă cutremură

pe cât bucuria ierbii cu ea în mine

creșteai alunec în sinusuri

neînnăscute mie nici nimănui

cum ni se întâmplă pic

din lună și din stea iar tu

cu degetele toate arătătoare

mă așezi pe vetrele dintâi

să te chem cu ochiul nu cu

obrazul nasul fruntea limba

mă voi pierde ușor cu o răgușeală

până să prinzi de veste cum

cineva se poate pierde ori

o iubeai pe Elisaveta anume

nu n-o iubeai o iubeai pentru

chemarea mea să te înveselească

în chipul neîntâlnit în alt chip

uite că povestea se povestește sieși

tu ai început să adormi

mama și mama te mângâie

de-aș vorbi cu tine știi cu biserică

în călătorii sub cer în timp

mereu m-aș așeza asin

să o pornești să te bucuri

 

  1. X. 74

         Pantomimonina, pantomimonana, pantopanto mimona mimonina minamimo (prin Berceni, să-i dăm telefon Noanei de mama).

 

25.X, 74

Donda – donda – donda n dor

Unde ești tu lună, fă

Dopă nor pe după nor

Uite-mă

Dragă Nană, uite-mă.

 

5 XI  74  B

          Ce-o fi furând, căci iar se bucură la ce s-a mai bucurat, la soare, aseară la stea și la ai ei, la somnul pe umăr, pe iubire, de unde să furi, și ce cuvinte, ce jucării, Nana, toate în ochii noștri, din ai tăi, a început să-mi placă și mie cerul, pe senin pe frig.

 

9 X  74 Berceni

Mita Mița Mița

Face pe pipița

și pe veverița

Frige prepelița

          Nana Bu, Nana Poc (Baia). Bau-Bau a mâncat pe Chichi; îi face pa, îi dă să mănânce; țipi, ea bate cu pumnul îm masă; răspunde cerții, cară pe Mița, Gabriela și Petruța una lângă alta pe pat, pe cai, la dans, la Bu. Închide ochii. Plăceri anatomice de recunoaștere. Șterge praful cu cârpa peste tot. Aleargă într-una, dansează oriental, preferă o anume veche a ei muzică, te privește în ochi te râde, îi închide. Citește. Mult, văd că de minute, îmi nenorocește caietul adult; alergia îi mai scade, dar în loc de 3-4 picături de doctorie primea o linguriță – le înghite dumnezeește.

          Fotografii după statuile lui Anghel la cărturar – îi spun cum îl cheamă, ea: Kukuda. Monseniorul Ghica. Mi-a luat stiloul, m-a luat și pe mine. Ne privim pe sub nasă, aranjează cărțile după o tactică prelungită, le tasează, trage fața de masă, sare în sus la o ilustrație, cu zgomote, a unor salturi de cascadori, vrea cântece cu poantă pe care să o spună ea și – după – toată ziua – mor, mor, mor -: aaa acum e toamnă (ea:) da. Acceptă exerciții de dans, îmi ridică tălpile, doar atingându-mi-le, până sus spre tavan (reactor atomic), mă ocolește, ca mai înainte masa și fotoliul, mă va săruta la plecare

America, America

e de Nana, e de Nana

e de Nana și de Tata

America, America

          Vede bine, aude bine, mirosul nu i l-am mai încercat, pipăitul îmi amintește mângâierea minunii, gustul – generos, manierele, felul de a fi, gândul – epatante.

 

Luni 11 XI 74 Berceni

          (păcat că am întrerupt ieri, când aveam în minte o zi întreagă de minuni)

          Astăseară, cu steaua, cu becul, în leagăn, nu încă (o pui și se agață să o dai jos); o mașină pornește motorul în spate, o ia la fugă. Văd un câine, îl reperează, în întuneric. La magazin oferă un pachet cu biscuiți unei fete mai mari (asta trebuia să-l plătească la casierie? Or ieșea spunând, mi l-a făcut cadou, când venea rândul Nanei: ce să plătesc, vezi mata la mine? nu știu încă ce e un cadou; dar îi întindea tot coșul de putea s-o și jefuiască). Am pornit-o pe jos – am și traversat Metalurgiei, la telefoane: dansul cu un băiat mare – călușărește el, din șolduri ea, oriental. Mai și râdeau telefoanele. Mamă-sii, la telefon (A, a, a, acum e toamnă?) DA. (E, e, e, frumoasă vreme e?) E. Ies pe jos, cu o floare, mirosind-o pe rupte amândoi.

(Floare, floricică,

Cine e mai mică?)

Ata

(arătând spre floare)

Cine e mai mică? (Nana)

Ata

          Sărind peste noroi, ocolindu-l pe bordură, țintesc un luciu și sar cu stângul, după un salt prin aer începe să mi se scufunde sub greutatea amândurora, moleșitor, plăcut, fluierul drept se izbește de dunga spărturii de asfalt, tot atunci Nana scoate un țipăt, mă trezesc din stângul, o apăr, ca-n băiță, o ridic ca într-o plasă de fluturi, nu mai zice nimic, simt o euforie, încep să-mi extrag piciorul, simt când mi-a ieșit genunchiul, am impresia că laba piciorului îmi râde, eu ce să mai fac, evazat, burlănind, în brațe cu Nana, iar când, după refuzul piureului mâncase mămăligă muiată în zeamă de fasole (!), până ne-am dat seama că e dreasă cu untură, și nici uleiul nu-i e prea permis, la alergia ei, vine vorba că până unde e ea de mare și cum e MALE, MAE, MARE, zice.

 

20 noiembrie 1974

          Nu e (pentru tot ce a fost: o jumătate de măr terminată) male. l eteric. Privirea în ochi. A, a, a. Da. E. Și-arată burtica, umerașul (mișcându-i) ochii închiși. Pasiunea dansului, twist, salturi bruște, genuflexie.

 

30 XI 74

bobote (brânză)

pupune (păpușă)

(farmecul unui măr)

          Draga mea,

          Citind în carte, spui cuvintele pe care le știi și silabe: cum ai înțeles că acele cuvinte sunt scrise, unde-ți voi fi citit eu?

          Noi suntem afoni. Tu? Vei suferi mult în carieră?

          (Vream să fiu trist, am caietul de tristețe în camera cealaltă, doar plătim. Să știi că disperarea ar fi o distracție față de spleen-ul  nenorocit provocat de atmosfera politică a țării. Aș fi fost poate un scrib mai răsunător, așa îmi trudesc surdina, refulându-mă în speranța că tu vei împlini, tot sentimental, sufletește, oricând în afara propriilor idei – vei fi o femeie doar – și totuși, vei reflecta așa – dacă atmosfera era cea de la televizor, de ce nu închidea televizorul și așa mai departe, așa este, Nana, Alexandra-Maria Anca X, ori X-Anca. De-ai citi aici mi-ai vedea fericirea dorințelor, să-mi păstrezi numele, visul de renume rămânând să-l ducă mai departe odrăslirea ta. Am deschis fereastra, e lună. O închid, căci Nansi tușește, a adormit de oboseală, umblă la Curtea de Argeș, muncește creatoare în fabrici, o iubim, da?)

          Te aud plângând. Plângi rar. Și numai pentru că nu vrei să te culci. A, chiar astă-seară, coborând de pe cai, i-ai răsturnat peste tine și te-ai speriat; cu un reflex mai mult decât cerebral, i-aș fi prins.

          Hai să scriem amândoi. De ce-mi iei, dansând, penița, apoi capacul și-a. Ce mâini curate frământă caiețelul diary. Noi te iubeam, vezi bine, ce egoism o fi iubirea, dar pentru tine te iubeam, cum nu știu de acum de-oi putea și tu să te mai iubești (te imaginez la 18 ani – și noi, speriați de ispitele tale).

 

1 dec 74

Iubită Nana

o să vină gerul

jos e pământul

și sus e cerul

(ea arată)

          ta-te, mult t, vocale, silabe de isterie.

          Cred că tu nu știi ce e zgomotul și somnul îți e liniștit, visezi liniște.

          Tataia, mamaia… dac…dac…ou…na-na…pa…banii = punguța cu doi bani; când citiși cartea cu poze, cu flori, cu copii – pălăria băiatului, floarea de la pălărie, ghetele (mama și ochelarii nu-i arăți niciodată în carte ci acolo unde sunt prin casă ori unde trebuie să fie, ai impresia că nimic nu se schimbă, te învăț să ne batem palmele și vii cu tot corpul, te păcălesc și-mi cazi în brațe, nu te păcălesc eu când spui corpul, nici onomatopeele, nici replicile la poezii.

          Te-am mai învățat care lucruri sunt roșii prin casă (când ai văsut cocoșul în carte: banii).

          Pantomima ți-e plină, galeșă, inteligentă, îngerească. Plăcerea imensă ți-e să faci ca măgarul.

          Nu uiți. În patul mamaiei te zbengui ca pentru a o aminti, te privesc, e și mama, a venit și maica Rina, mă bucur pentru mama mea, mamaia ta cu care te jucai, e la spital, te dorește, n-ar îndrăzni să te cheme în vizită la oncologie.

          Doamna Zoe a fost de părere că gesturile mâinilor tale sunt politice, și privirea, ținuta în poza din 30 iulie, color, trimisă de nași de peste ocean.

 

13 decembrie 1974 B

          Un an și jumătate, să trăiești. Mama e la Curtea de Argeș, eu mă bălăbănesc într-un fel de melancolie, de care nu mă vei mai fi crezând în stare. Tanti se întrece cu mine să-ți interzică una și alta. Maică-ta mare, de la spitalul de la șosea, ea mă întristează. Tataia al tău de la Târgoviște, pe care l-ai văzut o dată, de două ori, dar și mie mi-a spus unul că sunt prea palid. Hm, cu mama ne-am fi jucat împreună mai mult.

          Speranța de Richard Antony, cu Nana-na-na, nana nana – am luat-o în salturi, în zbor și plutire – nu m-am jucat de fericit între amintiri triste, ce mă temeam să nu te atingă.

          Tot n-am aflat ce-nseamnă Acan – oare pantalonașii tăi ce se încheie pe umeri?

Foaie verde Mărior

Am plecat să mă însor

N-am cu cine n-am cu ce

Mărine și Mărie

 

14 decembrie 1974

(Ploaia) Poaia pouă: pic.

Cascadorii de la Lido

cântă joacă do-re-mi-do

          Plăcerea panterei, mai mare decât a focii, recunoașterea în puii de tigru a pisicilor, iată-te și pe tine mai atrasă de tropical, vom fi fiind mai mult nordici, fata mea?

Păpușile miniaturale n-au haz, nu-i așa? Dar ale d-nei D?

 

19 XII 74

sase (ceas); ciupitură tatei și mamei (de preferință, având pielea mai subțire)

leitmotiv: tata bate bau-bau cu bățul mare

 

2 ianuarie 1975

          Am mers la tataia Nase (pantomimă) și la mamaia Cati. N-am vorbit. Mi-au plăcut peștișorii și i-am mângâiat. Pisicuța neagră semăna cu un ursuleț. I-am smuls de două ori laba dreaptă din față. Tataia i-a înșurubat-o la loc. Până la urmă, înainte de plecare, am stat și pe umerii lui. La Cati, nu. Mi-a dat un pui cu o jumătate de coajă de ou. Mi-a plăcut mie dintre bibelouri.

          Am 12 kilograme. Tata făcea socoteala că are 80. Mama se văita și ea. Ce să le faci? Ajunși acasă cu 111, 102 și 95, ne-am culcat, iar seara am stat la televizor. Tata a venit de la baie întors pe dos, îl mușcase un păianjen. L-am masat, cum îmi face mie mama bu. Vărsasem apa pe fața de masă. Acum muiam palma în locul acela și-l îmbăiam pe tata, care s-a vindecat. Curând îi dispăruseră vânătăile și ipohondria.

          Spun multe cuvinte, aponiți, nănamăți, acani – p-astea nu le cunosc ai mei. Spun multe propoziții: cheia mau (cheia de învârtit pisica); tata, aida a nana, aida a papa; pom, paă,par(r)te, buni, bune, bine, pâine, mâine, bani.

 

7 ianuarie 1975

Cine a scris pe perete?

Musa.

          Ce-i asta?

Masă

          Și aia?

Ușa.

          Ce faci tu la oliță?

Caca

          Și mai ce?

Pipi.

          Ce e ăsta?

Pumn

Ata ade a Nana… Taii…  Dăi… Pală… Fok…Phu…pute

Îți bați joc de mine?

Da

          Sunt un rahat?

Nu.

Mă iubești?

Daaa!

          Îmi scoți un dinte?

Da.

Îmi dai un sărut?

Da.

          Vrei luna de pe cer?

Da.

          S- bat pe mama?

Da.

          Să-i dau na-na lui Nana?

          Da.

Lui Bau-bau?

Da.

          Ești frumoasă?

Nu.

          Să te bată mamaia?

Da.

Unde?

          Ata (arată coada)

punu (săpun)

Cine e ăla?

Nenea.

 

18 – 19 I 1975

Spune orice cuvânt, cântă orice melodie, dansează orice dans:

Trei moșnegi cu plete sure

S-au dus și ei la pădure

Și-ntâlniră un zapciu

Și făcură toți: haptiu.

A spus film.

          Ce faci, nene Leonardo?

Ce să fac și eu, pictez.

Să scriu mama?

Da.

Nana Babana?

Da.

          Tata prostu?

Da.

Ce-a spus astă-seară? Haptiu. N-a spus că mă-sa vorbește ca o moară stricată și a plâns când m-am prefăcut că o pleznesc. Îl recunoaște pe tataia (în desen, bașca Nene, Bebe, Tanti, Pasăre/Pape).

          Les debuts du Calcul (Paris, 1965). A deux volent les hirondelles. Pour l’enfancon. Je m’en vais au bois.

Un nez, deux yeux,

Une bouche, deux oreilles,

Un cou, deuz bras,

Une tete, deux mains,

Une poitrine, deux jambes,

Un ventre, deux pieds

Tout cela est a moi.

 

1, 2, 3, je m’en vais au boi,

4, 5, 6, cueillir des cerises,

7, 8, 9, dans mon panier neuf,

10, 11, 12, elles sont toutes rouges.

Jean-Jean, notre bon marchand,

Ne vend que des anes blancs.

 

31 I 75 B

          Încet: – Hai, spune lui tata, ce a făcut cocoșul; spune, a plecat pa, da? – Da. Tare: – Ce-a făcut cocoșul? – Ou.

          Încercările cu a fost odată o brânză, copii ei: șvaițerel, caș și cașpăcal, pe unul l-a luat în gură o cioară – cra – mama era când neagră, când împuțită de supărare.

 

2 II 75 B

Trei moșnegi cu plete sure

 s-au dus și ei la pădure

și-ntâlniră un zapciu

și făcură toți: hapciu

Pădurarul dinadins

le răspunse dur: v-am prins,

lemnele furate îs

nu mai ziceți voi nici pâs

Prin pădure prin poene

ne plimbarăm și noi, nene,

mutrele noastre nu-ți plac

ia intră mata în sac.

5 II 75 B

         (Mama:) Ține-l de urechi (castronul). Nana se ține de urechile ei. Nana: Bobo; Mama: N-am, o să cumpăr mâine; Nana: Banii… Fon (de ieri, de când l-a instalat)

 

8 II 75 B

          Mama,patu ud. – Ce face afară? – Nine. – Ce-a băut mama? . Fea. – Ce-am în mână? – Gaia. – Cine e asta? – Nașa. – Dă-te-n mă-ta. – mă-ta tu.

 

10 II 75 B

Sur la route ya des fleurs. Noel des Jacques.

Vine-o cioară jos la moară

Tica tica ta

Să macine grâu, secară

Tica tica ta

Găina cerne făina

Tica tica ta

Și gânsacul umple sacul

Tica tica ta

Hop ș-o rață mică grasă

Tica tica ta

Duce sacul plin acasă

Tica tica ta

 

13 II 75

          Dodo pae șina (să repare mașina). Mama ucă Nana (urcă). Mama pune cap ghină (găină). Nu e cupa (cârpa). Nani, nani, chichi mamii.

 

16 II 75

Vine boabă

de întreabă

ce faci Nană

bine Boabă

ia taci nană

nu tac boabă

cânt copilului

s-adoarmă

nani nană

nani nană

pui de boabă

bobaboboboba

21 II 75

          Orice cuvânt îl reia uneori prescurtat. Replicile încep să fie replici. Mângâie din proprie inițiativă: Gigică sunt eu.

          Nea Alecu,

Copilașul cel mai mic

Nu sunt eu, e un pitic.

 

25 II 75

          Mama, puga. – Bine (o ia în mână și strecoară ghiocul deasupra ascuțitoarelor. – Ia decu, mama, Nu pot, mi-e frică. – Fică. – Ia-l tu etc.

Continue reading „Rodica ANCA și Alexandra-Maria CITIRIGĂ – Impostație la un an-doi”

George ANCA: Rodica ANCA, mamă și artistă, ne-a lăsat astăzi pentru a merge la Dumnezeu, iertându-ne…

Rodica Anca (n. Bucureşti, 7 ianuarie 1938) a absolvit Liceul „Iulia Hasdeu”, Şcoala tehnică financiară, apoi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (1965-1971), secţia de arte decorative, având ca profesori pe Zoe Băicoianu, Mac Constantinescu, Ion Popescu-Negreni şi fiind colegă cu Cristina Drăniceanu, Rodica Mazilescu, Ioana Tomescu, Dan Băncilă, Valentin Dumitraşcu. A fost, o vreme, contabilă la secţia financiară a sectorului „1 Mai”. A fost creator/designer în industria sticlei şi ceramicii, până în 1990, la fabrici din  Sighişoara, Baia Mare, Curtea de Argeş, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Târnăveni, Bucureşti (Curtea Sticlarilor). Unele lucrări, printre care „Cenuşăreasa”, i-au fost premiate. Între 1977-1984 şi 2003-2004 s-a aflat în India, la Delhi, călătorind la Indore, Dharamsala, Almora, Kurukshetra, Agra, Chandigarh etc. Alături de fiică şi soţ, a fost parte a comunităţii universitare din Delhi, unde a încheiat prietenii cu Margaret Chatterjee, Esha Beteille, Urmila Rani Trikha, Lila Shivaramaya, Nilima Das. A fost coexaminator la examene de limba română (Delhi University, Modern European Languages Department, devenit  ulterior German and Romance Studies Dept.). Mulţi studenţi i se adresau cu „mamă” şi au venit în România în semn de respect. A făcut lecturi aprofundate din filosofia şi religiile indiene, înscriindu-se  la doctorat cu o teză despre estetica budhistă. A ilustrat cărţi şcolare şi dicţionare pentru Bhutan la Oxford University Press. A publicat la editura Bibliotheca din Târgovişte: Peregrinările Prinţului cel Trist/The Melancholy Prince, 2003 (basm scris în 1970), Dedelhi Jurnal, 2005, Jurna Lamar, 2011.

Filosofia personală:

„Când esti copil îţi iubeşti părinţii, „PE TATA ŞI-NTÂI PE MAMA”,apoi, pe măsură ce creşti, iubeşti jucăriile, animăluţele, fluturii, florile, fraţii. Când începi şcoala îţi iubeşti învăţătoarea, colegii, profesorii. În adolescenţă iubeşti băieţi sau fete, iubeşti excursiile, poezia, romanele de dragoste, visurile. Peste câţiva ani îl iubeşti pe el sau pe ea, chiar dacă îi mai schimbi de câteva ori. Apoi îţi iubeşti soţul. Sau soţia. Apoi îţi iubeşti copilul. Pe primul, pe al doilea, pe toţi, din toată lumea.   Pe măsură ce trec anii, iubeşti oamenii. Pe toţi. Când eşti bătrân, il iubeşti pe Dumezeu.

Ceea ce e minunat, este că acesta iubiri nu se înlocuiesc una pe alta, ci se adună, se acumulează până îţi umplu de tot inima cu iubire.” (JurnaLamar )

ECOURI

Cine a citit o carte de Rodica Anca le va citi pe toate care vor urma. Ea nu are nevoie de recomandare. Se recomanda singura prin ceea ce scrie. Ii rog pe toti prietenii si neprietenii ei (desi cred ca nu are dusmani) sa-i urmareasca toate aparitiile. Umor critic si autocritic, observator al amanuntelor care de multe ori trec neobservate, dar care in multe cazuri fac hazul scrierilor ei.  Modesta, ea scormoneste, nu inventeaza nimic, ea spune ce se intampla in sufletul ei si cum reactioneaza la ceea ce se intampla in jurul ei. Citind „Jurnalul Dedelhi” am aflat doua lucruri esentiale: am cunoscut multe despre India si de asemenea am aflat ca pe sotul Domniei sale il cheama Mister G, alias Gigi aka George Anca. Iti multumesc Doamna Rodica Anca.

Vasile Pupeza

Cartea d-nei Rodica Anca, „Jurna’Lamar”, reprezinta pentru o imediata impresie de lectura expresia unei sinteze de genuri literare, respectiv : poem, jurnal, roman.   Un destin care nu este doar al femeii este macinat de automatismele cotidiene ale vietii sociale si de familie. E un destin de mare incarcatura dramatica care se sustine in propozitii scurte, uneori eliptice, toate acestea dezvaluind cititorului suspensia starilor emotionale, fapt care da expresivitate stilului si viziune originala eroului lirico-narativ.

Gheorghe Lupascu

 

Semne

Scriitoarea Rodica ANCA demolează, iniţial, caracterele personajelor,

spre a le construi, ulterior, în stil propriu… Ea concepe un fel de

 dărâmare a Turnului Babel Omenesc……………spre a pune în loc,

 în timp şi în spaţiu, un alt Turn Babel, propriu, mai modern, cu o altă locuire.

 Astfel, Rodica ANCA îşi reconstruieşte personajele sub un curcubeu….

al sufletului său…. şi totul redevine mai colorat, mai înviorat

 şi mai însufleţit, prin ea însăşi – personaj narator.

  Felix SIMA, „Curierul de Râmnic”, 30 iulie, 2011.

„Simplu, cald, personal, poate prea personal uneori, DeDelhi, jurnalul Rodicai Anca, fascineaza prin firescul expunerii. Experientele de viata, oamenii si locurile, obiceiurile si zeii… toate alcatuiesc imaginea unui Delhi atat de bine stiut”.

Mihaela Gligor

 

Se remarca o  deschidere capivanta catre ingemanarea artelor.Talentul si prospetimea sunt vizibile in cazul Rodicai Anca.

Lucia Negoita

Dna RodicaAnca-

Prințul

 Nu poți să scrii(imaginezi) în manieră sensibilă și, deci, atragătoare, captivantă, povești pentru copii, fără să porți în tine dulcea povară a propriei copilării. Se-nțelege, nu-i niciun dezacord între copilăria ta și copilăria altora, chiar petrecută în zone diferite ale pământului, sub alte legi  de conviețuire, sub tutela altor obiceiuri, totul se contopește, în această zonă, într-un întreg multicolor de trăiri, asemenea unui continent al începutului și al seninei ascendențe umane. Un asemenea sentiment degajă, fără doar și poate, și cartea doamnei Rodica Anca, inspirată mânuitoare a penelului, dar și a condeiului, în cartea sa dedicată copiilor Peregrinările Prințului cel Trist. Imaginația autoarei oferă micului cititor o desfășurare de întâmplari care, pe rând, fascinează, acaparează și educă.

De Delhi

Pentru un autor, scrierea unui Jurnal este o spovedanie acceptată. Când Jurnalul cuprinde o experiență de viață trăită de autor într-o țară străină, spovedania intră intr-o altă zodie a literaturii, își extinde marginile.Dar când acea tară străină se numește India, interesul cititorului se amplifică de la sine, India  fiind- și azi-, o țară , prin definiție, a misterelor, nu numai religiase, desigur. Parcurgând paginile acestui Jurnal al Rodicăi Anca, recunosc, am simțit nevoia să-mi trec  privirea asupra unor pagini de Radindranth Tagore, poetul care a însemnat o bornă de seamă în istoria culturii omenești. Redau aici cateva versuri adresate fraților săi indieni la începutul veacului trecut: O, frații mei, nu vă sfiiți a sta în fața celor mândri și puternici,/ În haina albă a simplității voastre!/ …/ Pe locurile goale ale sărăciei voastre, să ridicați din nou un tron al lui Dumnezeu, /Și amintiti-vă întotdeauna că nu puterea înseamnă mareție, si că orgoliul nu durează în veci.

 Jurnalul Rodicăi Anca redă, cu o vibratie deosebită, viata de zi cu zi a unei insule de români- familia ei, în principal- în mijlocul acestor frați ai lui Tagore, dar din acest secol, o viață tinzând permanent spre cunoasterea civilizatiei milenare a Indiei, spre integrarea în acest spatiu uman divers. E vorba, s-ar putea spune, de un Jurnal domestic, al întamplărilor zilnice, din care fac parte atat bucuriile si satifcactiile, cat si unele asperitați. Dar nici Romania, ramasa departe, nu e uitata. La un moment dat, autoarea se întreaba: Ne-or fi primit în NATO?. Paginile au ritm, consistență, culoare, semn sigur ca Rodica Anca a simtit o nevoie imperioasă să-l scrie. Și bine a făcut.

Florin Costinescu

Viorica Onişoru:

Rar mi-a fost dat sa regasesc admosfera vietii baroce a intelectualilor bucuresteni mai bine redata. Am recunoscut in primul rand „casta”, si dupa aceea personajele. Formatia de artist plastic a doamnei Rodica Anca isi spune cuvantul. Te introduce in atmosfera pe care nu doar o vezi, ci o simti, o traiesti alaturi de personaje. Bucurestiul are un farmec aparte pe care doar in preajma unor anumite persoane il poti descoperii. Doamna Rodica Anca se dovedeste una dintre aceste persoane. Ea poate sa gaseasca frumosul in orice, si sa ti-l prezinte ca atare.

Florina Dobre:

            Povestea  Peregrinărilor Ptinţului cel Trist aşa cum o scrie Rodica Anca se citeşte, sau, şi mai bine e să-ţi fie citită sau spusă cu plăcerea, bucuria şi uşurinţa cu care se spun adevăratele poveşti. Iar cititorul – ascultator nu mai lasă din mână cartea sau nu-l lasă pe povestitor până nu ajunge la capătul poveştii peregrinărilor Prinţului cel Trist. E istovit, dar fericit că Prinţul cel Trist se întoarce bucuros la Palatul său de cleştar, alături de prinţesa sa, Domniţa cea Bălaie, fiica Duhului Pământului, la prietenii săi pitici Moşopal, Auraş si Arginviu.

Prinţul nostru singuratic şi singur, şi de aceea atât de trist, căci este ultimul dintre strămoşii săi, locuieşte într-un palat – insulă unde nu se mai află nici un alt seamăn.  Este dintre eroii care,  mînat de dorul de a cunoaşte oameni, aidoma lui, căci ştia din cărţile străbunilor vechi şi prăfuite, unele ale căror pagini se fărâmiţau îndată ce fuseseră întoarse, că mai există undeva semeni de-ai săi, porneşte spre lumi noi. E un fel de SG1…fără o poartă stelară, însă echipă cu balaurul său -navă, (căci balaurul nu avea corp, ci doar cap), descoperit de piticii prieteni la capătul multor căutări. Porneşte şi, aidoma oricărui prinţ drept şi bun, îşi găseşte fericirea la capătul multor încercări şi înfruntări cu forţele răului,pocitaniile spurcate, simboluri-metafore ale mândriei, prostiei, răutăţii,lăcomiei, linguţitorilor, certăreţilor. Traverseaza lumi care anticipează isprăvile cele mari, traversează oceane de timp, e înghiţit de un soi de gauri negre şi se desăvârşeşte în lupta cu răul pe care-l învinge, redând astfel chipul minunat insulei şi  devenite cenuşie şi stăpânită de Împăratul Hain. Întunericul este învins, oamenii transformaţi în bolovani revin la viaţă, Lumina şi Frumuseţea Deplină biruiesc pe deplin. Ca orice prinţ bun face bine celor care au nevoie de ajutorul său, iar aceştia îi întorc ajutorul atunci când prinţul se află la ananghie. Prinţesa salvată din temniţa zmeului, îi devine soţie şi-l urmează in Palatul său, unde astfel nu va mai fi niciodată trist şi singur.

Pe tipicul vechilor tipărituri, literele ornate începătoare alături de desenele de interior ale arhitectei Gabriela Văcăreanu sunt trasate în linii fine şi îngrijite într-un anume fel pe care graba secolului nostru n-are cum să-l mai îngăduie. Astfel, ochiul se odihneşte, se bucură şi anticipează cu fiecare  nou capitol,  alunecând uşor pe panglica ce ţine şi decupează elegant grafemul începător, personajele şi povestea.

Nu ai cum sa nu te laşi prins în Povestea Prinţului, nu ai cum să nu laşi purtat de valul de optimism şi încredere în puterea biruitoare a binelui asupra răului, minciunii şi degradării. Doar pentru asta sunt poveştile, şi câtă nevoie avem de ele! Multumiri Rodicăi Anca pentru povestea Prinţului!

***

Citind Jurna Lamar al Rodicăi Anca este ca şi cum ţi-ai vedea propria viaţă de după 2000 încoace într-un fel în care îţi este cunoscut, dar poate că nu îndrăzniseşi să accepţi că este numai aşa şi nu altfel.

Rodica Anca scrie uşor, uneori detaşat, alteori pătimaş, într-un fel de catharsis, scrie nelâsând nimic la o parte din tot ceea ce înseamnă viaţa ei. Cum împleteşte căciuliţe şi mănuşi pentru Nana şi cum îl spală pe Bulă, caniche-ul surd şi cu probleme gastro-intestinale, cum îşi face curaj să-şi cumpere pentru prima dată în viaţă cremele minuni pentru un ten îmbătrînit de viaţă, de cafeaua multă şi indispensabilă, de soarele mult al Indiei unde a petrecut ani buni, în tinereţe. Ca femeie mă regăsesc într-un fel consolator în amănuntele „domestice”, multe, deprimant de multe adesea, care nu-ţi mai îngăduie stropul de timp şi spaţiu personal de peste zi.  Mă regăsesc în rutina casnică a zilelor grăbite care se încheie întotdeauna deconcertant (cel mai adesea, căci îşi propuseşi o multime de lucruri din care nu faci aproape nimic). Dar Rodica Anca are arta, foarte personală, de a le prăvăli pe toate în găuri negre sau de a le preface într-un soi de antimaterie, sau de a le zvârli peste vreo stea îndepărtată „poate tocmai în ochiul lui Sauron”.   Rodica Anca are puterea scrisului care să metamorfozeze neputinţa facerilor, impilările, propriile, debaucheria politicească în  care a fostă târât ţara, oraşul, satul, strada şi care intră şi-n casele noastre prin perfidul televizor, răutăţile bătrânilor, schilodirile lor sufleteşti datorate comunismului şi prefacerilor deconcertante post- decembriste, aşadar toate acestea, în acel ceva care te ajută să înţelegi şi să continui, fără să te prăbuşeşti.

Cartea, jurnalul amar  – oricât ar fi el de disimulat ca titlu în spatele unei ortoepii altfel destul de transparente – se citeşte ca şi cum ai soarbe un pahar mare de apă atunci când eşti însetat. Citind şirul întâmplărilor zilelor care scot la iveală mai mult şi mai mult din portretele familiei, prietenilor, cunoscuţilor, ai senzaţia foarte vie care te urmăreşte pe măsură ce scufunzi în propriile-ţi trebăluiri domestice sau savante prin casă sau prin „soţietate” că seamănă atât de bine cu întâmplările tale, cu personajele din viaţa ta. Desigur, cu diferenţele necesare.

Jurnalele se citesc diferit, în funcţie de autorul lor. Cel puţin aşa stau lucrurile pentru mine. Într-un fel am citit Jurnalul lui, de pildă, Samual Pepys, altfel pe cel al lui Jeni Acterian. Când vine vorba de Jurna Lamar ar Rodicăi Anca, l-am deschis cu un fel curiozitate blândă şi chiar cu sfială ca un mai tânăr care nu vrea sa intre nepoftit în casa –viaţa plină a unui om care a trăit şi a văzut mai mult decât tine …dar, ca şi în realitate, Rodica m-a luat cu scrisul ei de după umăr şi m-a poftit generos, fără reticenţe sau sensuri duble în lumea ei. Lumea noastră. Unde, dacă ai ochi, îi vezi până la urmă sensul şi frumuseţea.

                                    Fata care se ridică în picioare când aude imnul

 

            Nemulţumiţi dar înverşunaţi în căutările noastre strângem cu braţul o mie de feţe şi o mie de gânduri, o mie de inimi deschidem cu maceta de junglă, doar, doar vom găsi ce căutăm. Şi cu ajutorul – excavator – al prietenilor, cu cel dat de Pronia divină, ascunsă sub stejarul cel falnic, acoperită de timpi de prieteni, de griji de copii, de blăniţe de cuţulani şi bulici dăm – în sfârşit – de fetiţa încărcată de ani şi de boli, de dragoste pentru totul şi toate, deşirată-ntr-o pală argintie de fum ce se-ntinde ca dâra „avionului cu reacţie” peste tot ce e cer, apoi înconjură tot ce iubeşte. Urmăreşti traiectoria şi vezi că nu, nici vorbă să fie o umbră ascunsă în spatele trunchiului unui stejar falnic, nici vorbă să fie apendicele de grup de prieteni, nu seamănă cu cenuşăreasa c-un picior încălţat, nu-i păpuşa copiilor ei pentru zile cu ploaie, nici săritoarea de garduri  a rudelor în nevoie, ci e FEMEIA de alături. Ea e aceea ce păşeşte alături de tine cu andreaua de Penelopă într-o mână împletind la mănuşi şi fulare, cu cealaltă pe tasta calculatorului retrăindu-şi amintirile şi cedându-le cu palmele deschise cititorului, cu inima împărţită în multiplu de patru cămăruţe la puterea x să-i cuprindă pe toţi şi cu capul plin de amintirile vieţii voastre în doi ce la un moment dat se încurcă una în alta. Şi atât de încurcată e funia ce a fost doar împletire de două fire că acum ea a căpătat un grai de olteancă neaoşă de Vâlcea…o sunai pe a mică şi o certai …/…trecură şi sărbătorile… ,visează la o căsuţă la Bercioi unde pe prispă să fie o tufă mare de glicină care să înflorească în jerbe albastre în fiecare an şi intră în panică de câte ori G., „ursul” ei e plecat. Universul scriitoarei Rodica Anca nu este un univers limitat cu focalizare pe soţ, ci e unul atât de larg că poate cuprinde cu mărinimie  câteva generaţii printre care ea se strecoară. Dinspre inima ei pleacă pseudopode de amibă încărcate cu ectoplasma iubirii ce-i modifică starea sufletească în funcţie de starea acestora. Pleacă în primul rând spre copii … Ura! Ura! A luat examenul de astăzi. Mă pregătesc să plec la shoping. Să fac nişte nebunele… Starea proastă fizică anterioară îi era autoarei exacerbată de incertitudinea examenului – se prezintă sau nu? Vestea bună o înaripează, uită de necazurile inerente vârstei, de veşnica numărare a ţigărilor şi a ceşcuţelor de cafea, uită de măcăneala televizorului sau de număratul banilor care niciodată nu sunt de ajuns mai ales pentru a cadorisi apropiaţii. Dar cel mai mult o alină vorba ce vine ca o alinare, cele câteva fraze care cuprind chintesenţa relaţiei împlinite… Ia-ţi,  dragă tot ce vrei, toată viaţa ţi-ai oprimat orice nevoi personale… Eu te iubesc oricum arăţi. Tu să te simţi bine!

 Rodica Anca nu desparte omul de natură; dragostea ei nu se limitează la oameni, ci la tot şi la toate. Azi mă uitai mai cu luare aminte la ele (florile mărului din fereastra fetei ) şi descoperii că au apărut frunzele, iar albeaţa florilor se disipează în verdele crud al acestora. Nici nu ştiu ce să fac. Să le cert? Să le iert? Să le cert, să le iert, să le cert, să le iert… Ca fiecare dintre noi ea are zile proaste, zile în care…şalele mă dor, gura mi se usucă după o ţigară, gâtul după o gură de cafea, corpul ţipă după fotoliu, câmpii urlă după mine. Dar sunt tenace… O astfel de zi probabil a avut şi în ziua în care şi-a numit nelipsitul jurnal „Jurna Lamar” . Căci cu toate retragerile în oaza – galaxia Ochiul lui Sauron , citindu-i cu atenţie rândurile găseşti viaţa trăită la cotele cele mai înalte ale spiritului; autoarea iubeşte trainic, sănătos şi aşa cum puţină lume mai face astăzi, iar timpul ei pare doar că se cuantifică în alţi parametri. Nu,  ea este o sensibilă femeie prezentă, o femeie căruia anii nu i-au luat nimic din puterea de muncă, din umor şi din verticalitate. Că se pleacă mai mult decât în alţi ani în faţa divinităţii, că are acum putere întreită să se roage, oare care dintre noi nu o facem? Că-şi aminteşte de femeile care i-au trasat şi i-au intersectat drumul şi că le aşează pe acestea în galeria sfinţilor e un laudatio pentru autoare… puţini mai recunosc esenţa persoanelor astăzi, puţini le mai acordă altora  un strop din timpul şi recunoştinţa lor…

Sfârşitul   lucrării conţine revelaţia iubirii adevărate, iubirea necondiţionată, cea care conservă şi duce peste veacuri parfumul de entitate primordială ce nu comportă niciodată nici rostogoliri, nici derapaje, nici ciuntire de vremuri. Iar acest portret trasat în tempera sau tuşul peniţei ce scrijeleşte negura timpurilor, ornat de firul de sticlă încinsă şi trasă peste fila patinată a vremii, înmiresmat în esenţele călătoriilor reale şi imaginare poate să fie numit „Elegia fetei care se ridică-n picioare când aude imnul, elegia unei scriitoare adevărate”. Vă mulţumesc pentru permisiunea citirii.

Adina Daniela Dumitrescu

Florina Dobre:

DE DELHI

Una dintre jucăriile preferate ale copilăriei mele de care îmi aduc bine aminte a fost caleidoscopul, cred că aşa îi spune. Acela prin care vedeai zeci si zeci de imagini diferite prin rotirea cristale sau a prismelor multicolore din el. Mă fascina. Sper că mai există un astfel de lucru ca să-l pot dărui neapărat băiatului meu. Citind jurnalul De Delhi al Rodicăi Anca mi-am adus aminte de acel caleidoscop. Zilele jurnalului sunt precum imaginile obţinute prin rotirea caleidoscopului. Întotdeauna colorate. Căci aşa este India. Colorată şi plină de mirosuri şi arome. Chiar şi iarna, în Delhi, când ceaţa stăpână bulversează traficul aerian, traficul rutier şi mai ales traficul deprinderilor cotidiene continentale. Pentru că nu e numai ceaţă, dar e şi frig, un frig care se înşurubează amarnic în colţurile încăperilor, al gândurilor, al zilelor.

Rodica Anca desfăşoară în faţa ochilor cititorilor una dintre multele şi posibilele Indii. Aşa cum a (re)-trăit-o ea, la şaizeci şi ceva de ani, într-un campus universitar, cel de nord, alături de G. care predă limba, literatură şi civilizaţie română studenţilor de la Universitatea din Delhi. Locuiesc într-un apartament, jumătate „ciupercărie” (din cauza igrasiei şi a mucegaiului înflorit perpetuu de musoane şi niciodată „eradicat” de zugrăveli cum se cade) modest (sau poate e mult spus) ale Guest House-ului universităţii, împreună cu maimuţele (maimele) certăreţe şi pofticioase care înşiră rufele din balcoane pe unde apucă, cu gilii (un fel de şoimi), cu papagalii verzui şi mulţi, cu lovindragi, cu flori şi palmieri, cu armata de paznici, servitorii şi tot felul de oaspeţi ai casei de oaspeţi, cu vizitele studenţilor profesorului G. care-i spun „mama” şi-i fac pranamul cuvenit. Citranjan, unul dintre ei, copil sărac, de castă modestă, dar ambiţios, întrerupe uneori şirul macaroanelor cvasiprezente în meniul casei (singurul lucru acceptabil), cu „vegitabile si chapatti”.

Rodica Anca îşi scrie jurnalul indian într-un fel aparte. Într-un fel vioi sau mai degrabă într-o aproape cvasipermanenţă a trecutului prezent. Foloseşte perfectul simplu atât de iscusit, că ai senzaţia că acum, aici, lucrurile tocmai fură, tocmai se petrecură. Un imediat sau un abia trecut. Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la acest jurnal este onestitatea lui şi înţelepciunea scriitoarei. Fără patetisme,  fără paseisme, fără glorificarea trecutului cu mult mai interesant de acum douăzeci de ani, când împreună cu fiica, îl urmaseră pe G în India unde au locuit aproape şapte ani!  Este jurnalul zilelor ei, ale lui G. şi ale scurtei vizite a Nanei de atunci, de acolo, din Delhi. Fără regrete, fără păreri de rău sau ofuri după cum a fost odinioară. Nimic din toate acestea…Autoarea face, desigur, referiri la zilele de atunci, uneori cu o nostalgie domoală, revede prietenii de atunci, se bucură alături de ei, iau lunch-uri împreună, prânzurile care fac breşele salutare în regimul altfel spartan impus de neplata sau întârzierea plăţii salariului, de îngrădirile pecuniare ale soartei de a te fi născut într-o ţară mică aflată într-un permanent provizorat (care durează)„chota desi”,unde ” nehi dollars he” cum le spune zecilor de copii cerşetori aproape agresivi de la porţile Fortului Roşu, pe care-l vizitează cu Nana.

Aproape de finalul şederii în India, Rodica se meditează – întrebându-se:” Mă tot gândesc ce ne-a adus pe noi in India, acum, la bătrâneţe, când nici nu ne închipuiam că o să mai ajungem pe aici vreodată! Şi uite că plecăm poimâine şi încă nu îmi dau seama de ce am venit! Ce chemare a sorţii ne-a adus tocmai până aici, tocmai acum? Că nimic nu e la voia întâmplării, deşi unii susţin că haosul este cel ce ne guvernează. Numai că eu nu cred. O raţiune trebuie să existe, încă ne descoperită, poate să dureze destul până să o aflăm, dar sigur aici am venit cu un scop  „

Şi îşi răspunde imediat aşa:” Poate o împlinire sufletească, poate descoperirea unui aspect necunoscut până acum al firii noastre, poate o izolare în doi, pentru a şti cum mai stăm cu sentimentele şi cu înţelegerea. Cine ştie? Cert este că ne-am înţeles, că suntem tot ca acum 37 de ani, şi că ne completăm reciproc, că ştim fiecare ce gândeşte celălalt, că ne împlinim, cum spuneam ca suflete gemene. Cu toate certurile, şi nervii, şi hachiţele, şi stările proaste, şi disperările, şi angoasele ce ne bântuie. Dar astea toate, pe planul realităţii materiale. În ce priveşte planul spiritual, faptul că aproape şase luni nu am avut altă distracţie, decât cititul, nu tv, nu spectacole, nu societate, în schimb recluziune şi lipsuri, din belşug,  şi totuşi nu ne-am spart capetele, nu ne-am făcut zile fripte şi nu ne-am urât, înseamnă că “ce de valoare mai suntem noi, Marinele!”, ca să încetez cu filosofia asta siropoasă!”

Nu cred să mai adaugăm ceva. Ar strica întregul şi frumosul De Delhi pe care Rodica Anca l-a trăit, l-a acceptat pentru că l-a înţeles şi apoi l-a scris. Pentru a fi citit. La tinereţe şi la bătrâneţe, imagini colorate rotite de Caleidoscopul Timpului.

Sau poate doar un PS  în forma scrisorilor şi mesajelor pe care le scrie bunei ei prietene, Esha. În acest fel, Rodica Anca lasă o punte între India şi locul reintoarcerii. Acasă. O punte pe care o trece odată cu aducerile aminte, cu visele, cu proiectele, cu amânările sau cu realizările vieţii.

Cuvânt întors către Rugă

 

            Găsesc în Ruga Doamnei Rodica Anca mărturisirea unei vini folositoare. Folositoare pentru că prin calea mărturisirii obținem iertarea, precum tâlharul de-a dreapta crucii Domnului Iisus.

            Ruga Doamnei Rodica Anca este căutarea Domnului ceresc spre mulțumire pentru darurile primite și din plin roditoare.

            Ruga este recunoașterea slăbiciunii omenești în fața Neantului și un text temei pentru statornică credință.

 Rodica Burdușel

 

Frumos text. Cu stil propriu și eleganță. Place.

Ion Coja

 

Lamar este mersul de fiecare zi al orelor, al secundelor, într-un stil feminin inimitabil, învăluind totul într-o graţie plină de capacitatea de a se îndrăgosti de fiece fărâmă de timp. Nu găsesc comparaţii în ceea ce am citit până acum şi poate ca acest tip de literatură să creeze prozeliţi, să dea curaj şi altor fiice ale Evei să-şi etaleze amănuntele de suflet numai de ele ştiute.

Puşi Dinulescu

 

Textul este încântător,   farmecă prin  sinceritate, autoironie și  analiza lucidă a propriilor trăiri. L-am citit pe nerăsuflate si m-am bucurat să descopăr o persoană atât de minunată ca Doamna Rodica Anca. Mulțumesc!

Sorana Gorjan

 

Foarte usor de citit. Plina de umor si intelepciune. Te capteaza. Are suspans, surprize, sensibilitate. E matura, plina de dragoste si gingasie. Foarte cumpatata, bun simt, masura. Nu-i pot da drumul din mana. Asa ar trebui scrisa istoria – abia sa astepti capitolul urmator.

Ben Todică

Cautam intelepciunea, ca la orice jurnal. Gasim, totusi, bucuria de a trai, asa cum se arata lcururile, primind in fata provocarile cu o deschidere neobisnuita. Intelepciunea? La ce ne-ar folosi anume?! Dar o flexibilitate delicata o face sa traverseze prin lume cu o anume semetie de obarsie necunscuta, sa ne arunce dinainte amanunte poate ceva mai initme cu o franchete si deschidere de invidiat! Cu nesupunere! Se simte libera si-si vrea desavarsinda acesta libertate! Pentru ca poate sa o faca… are asemenea forta.

Doina Boriceanu

(Traduit par Elisabeta Isanos:)

Beau texte. Un style personnel et elegant. Ça plaît. (Ion Coja)

“Lamar” c’est la marche quotidienne des heures, des secondes, le style en est féminin, inimitable, enveloppant tout d’une grâce douée du pouvoir d’aimer chaque brin du temps vécu. Je ne trouve rien de semblable parmi les livres lus jusqu’à present, il est possible que ce genre de littérature crée un courant, qu’il donne à d’autres filles d’Ève le courage d’étaler les details de leur âme, dont elles seules connaissent le secret. (Pushi Dinulescu)

Le texte est charmant par sa sincérité, par l’ironie de soi et par l’analyse lucide des choses vécues. Je l’ai lu d’un seul coup et je me suis réjouie en y découvrant la merveilleuse personnalité de Madame Rodica Anca. Merci! (Sorana Gorjan)

Très facile à lire. C’est plein d’humour et de sagesse. C’est captivant. Du suspens, des surprises, de la sensibilité. C’est mature, c’est plein d’amour et de délicatesse. Je ne peux plus le laisser des mains. C’est comme ça que l’on devrait écrire l’histoire, à te faire attendre impatiemment le chapitre suivant. (Ben Todica)

On y cherche de la sagesse, comme dans tous les journaux . On y trouve cependant la joie de vivre, les choses telles quelles, les provocations reçues ouvertement, avec une disponibilité hors du commun. La sagesse? À quoi pourrait-elle servir?! En échange, une flexibilité délicate lui confère dans le monde une certaine fierté d’origine inconnue, et l’aide à nous faire connaître des details un peu intimes avec une sincérité enviable! Quelle insoumission! Elle se sent libre et veut parfaire cette liberté! Car elle peut le faire, en ayant la force nécessaire.

(Doina Boriceanu)

——————————–

George ANCA

16 februarie 2020

Rodica ANCA: Jurna Lamar / Miniaturi

*

          Am văzut o veveriță-n tei!

          Azi, 31 oct. 05, acum la ora 12,20, am văzut-o judecându-se câteva secunde, alergând pe ramuri șidispărând apoi, ca o nălucă, în alt pom, din spatele tuiei. Câtă bucurie mi-a adus în suflet.

*

        Ia te uită… o pată pe covor: lumina lunii! Ce frumos! Pata asta mi s-a pus și pe inimă! De câți ani n-am mai băgat-o în seamă? Nici nu-mi mai aminteam că există. Aoleu, ce m-a înveselit!… Și ce mă mai bucur!…

          Și e ora 3.33!

*

          Azi noapte am visat sute de flori ale paradisului, una lângă alta, una lângă alta, ca niște mâini de balerine, cu degetele grațios răsfirate portocaliu către cerul albastru, așteptând să primească binecuvântarea lui Dumnezeu. Toată ziua următoare am plutit într-o mare de liniște aurie.

*

          Uneori, mai e și câte o zi bună!

          Și ce mai zi! S-a cunoscut de dimineață. Ba, chiar de azi noapte. Că – de unde până unde – l-am visat pe Julio Iglesias! Așa cum era când a venit la Brașov: tânăr și neliniștit. Și vorbeam cu el. Îi spuneam că l-am iubit noi, pe el și cântece le lui, la vremea tinereții, și chiar mai apoi. Dar când am fost în India ultima dată, l-am iubit mai mult pe fiu-său. Se părea că nu s-a supărat, așa că l-am și pupat pe obraji. Doar că eu eram babă, el rămăsese tânăr. Și m-am trezit! Că suna ceasul.

*

          Sedna – plantă descoperită în 2003 de Voyager 1, dincolo de Pluto. În 2013 va fi lansat un nou telescop, căruia i-am uitat numele, care va înlocui pe Hubble. Poate-l mai apuc! Webb, în infraroșu, îi zice telescopului.

*

          Mărul de sub ferestra Fetei s-a îmbrăcat în flori ca o mireasă castă în rosia ei albă, diafană, cerască. M-am bucurat de el, mi-am scăldat sufletul în frumusețea lui timp de câte zile. Mi-ar fi plăcut să mă întind în rădăcina lui și să-l privesc… Nu numai eu. Un motan alb cu pete roșii se urcă zilnic tocmai sus printre flori și visează el știe la ce păsărele minunate, tolănit pe-o cracă, de parcă ar fi motanul din Alice în Țara Minunilor. De la o vreme mi se părea că florile încep să se estompeze. Azi mă uitai mai cu luare amite la ele și descoperii că au apărut frunzele, iar albeața florilor se disipează în verdele crud al acestora. Nici nu știu ce să fac. Să le cert? Să le iert? Să le cert, să le iert, să le cert, să le iert… (29 mai 2010)

*

          Își urlă apele disperarea:

          Izoarele, izcoarele.

          Cine ne mână de la ele și de ce?

          (Parcă n-ar ști! The Global Warming! Sau gravitația? Sau fatalitatea…)

          Dar noi? Parcă noi știm? Noi nu ne știm nici măcar izvoarele. (Doar „poarta de acces” !)

Continue reading „Rodica ANCA: Jurna Lamar / Miniaturi”

Rodica ANCA și grația scrisului (portret de scriitor)

Părinţi: Tănase Geoabă, Ilinca, născută Albăstroiu. A absolvit Liceul „Iulia Hasdeu”, Şcoala Tehnică Financiară, apoi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (1965-1971), secţia de arte decorative, având ca profesori pe Zoe Băicoianu, Mac Constantinescu, Ion Popescu-Negreni şi fiind colegă cu Cristina Drăniceanu, Rodica Mazilescu, Ioana Tomescu, Dan Băncilă, Valentin Dumitraşcu. A fost, o vreme, contabilă la secţia financiară a sectorului „1 Mai”. A fost creator/designer în industria sticlei şi ceramicii, până în 1990, la fabrici din Sighişoara, Baia Mare, Curtea de Argeş, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Târnăveni, Bucureşti (Curtea Sticlarilor). Unele lucrări, printre care „Cenuşăreasa”, i-au fost premiate. Între 1977-1984 şi 2003-2004 s-a aflat în India, la Delhi, călătorind la Indore, Dharamsala, Almora, Kurukshetra, Agra, Chandigarh etc. Alături de fiică şi soţ, a fost parte a comunităţii universitare din Delhi, unde a încheiat prietenii cu Margaret Chatterjee, Esha Beteille, Urmila Rani Trikha, Lila Shivaramaya, Nilima Das. A fost coexaminator la examene de limba română (Delhi University, Modern European Languages Department, devenit ulterior German and Romance Studies Dept.). Mulţi studenţi i se adresau cu „mamă” şi au vizitat-o în România în semn de respect. În 1970 termină scrierea basmului cult „Peregrinările Prinţului cel Trist” şi ţine un jurnal literar personal. A făcut lecturi aprofundate din filosofia şi religiile indiene, înscriindu-se la doctorat cu o teză despre estetica budhistă. Distinsă cu Premiul „Ion Ghica” pentru jurnal al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni pentru volumul „Jurna Lamar” (2012). Membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni (2010)

Scrieri

Ilustraţii pentru cărţi şcolare şi dicţionare, Bhutan, Oxford University Press; Peregrinările Prinţului cel Trist/The Melancholy Prince, Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 2003, Dedelhi Jurnal, Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 2005, Jurna Lamar, Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 2011.

Referinţe

Ion Soare, Peregrinările Prinţului cel Trist, în Povestea Vorbei, 2005; Dumitru Matală, Peregrinările Prinţului cel Trist, în Universul cărţii, 2003; Mihai Stan, Dedelhni, în Litere, anul VI, nr. 3(60), martie 2005, p. 14-15; Daniela-Olguţa Iordache, Intimităţi informaţionale: între Taj Mahal şi Internet sau ea şi el, în Litere, anul VIII, nr. 5(86), mai 2007, p. 22-23; Sultana Craia, Zile şi nopţi, Litere, anul XII, nr. 10-12(139-141), octombrie-decembrie 2011, p. 39; Mircea Gheorghe, Revanşa unei diariste: Rodica Anca, Jurna Lamar, în Timpul, octombrie 2012; Ion Adreiţă, Un jurnal numit iubire, în Litere, an XIV, nr. 1(154), ianuarie 2013, p. 40, 45.

Opinii

Lamar este mersul de fiecare zi al orelor, al secundelor, într-un stil feminin inimitabil, învăluind totul într-o graţie plină de capacitatea de a se îndrăgosti de fiece fărâmă de timp. Nu găsesc comparaţii în ceea ce am citit până acum şi poate ca acest tip de literatură să creeze prozeliţi, să dea curaj şi altor fiice ale Evei să-şi etaleze amănuntele de suflet numai de ele ştiute. (Puşi Dinulescu)

Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la acest jurnal este onestitatea lui şi înţelepciunea scriitoarei. Fără patetisme, fără paseisme, fără glorificarea trecutului cu mult mai interesant de acum douăzeci de ani, când împreună cu fiica, îl urmaseră pe G în India unde au locuit aproape şapte ani! / Citind Jurna Lamar al Rodicăi Anca este ca şi cum ţi-ai vedea propria viaţă de după 2000 încoace într-un fel în care îţi este cunoscut, dar poate că nu îndrăzniseşi să accepţi că este numai aşa şi nu altfel. Rodica Anca scrie uşor, uneori detaşat, alteori pătimaş, într-un fel de catharsis, scrie nelâsând nimic la o parte din tot ceea ce înseamnă viaţa ei. (Florina Dobre)

… totul se contopeşte, în această zonă, într-un întreg multicolor de trăiri, asemenea unui continent al începutului şi al seninei ascendenţe umane. Un asemenea sentiment degajă, fără doar şi poate, şi cartea doamnei Rodica Anca, inspirată mânuitoare a penelului, dar şi a condeiului, în cartea sa dedicată copiilor „Peregrinările Prinţului cel Trist”. Imaginaţia autoarei oferă micului cititor o desfăşurare de întâmplari care, pe rând, fascinează, acaparează şi educă. Jurnalul Rodicăi Anca redă, cu o vibratie deosebită, viata de zi cu zi a unei insule de români- familia ei, în principal- în mijlocul acestor fraţi ai lui Tagore, dar din acest secol, o viaţă tinzând permanent spre cunoasterea civilizatiei milenare a Indiei, spre integrarea în acest spatiu uman divers. E vorba, s-ar putea spune, de un Jurnal domestic, al întamplărilor zilnice, din care fac parte atât bucuriile şi satisfacţiile, cât şi unele asperitaţi. Dar nici România, rămasă departe, nu e uitată. La un moment dat, autoarea se întreaba: Ne-or fi primit în NATO?. Paginile au ritm, consistenţă, culoare, semn sigur că Rodica Anca a simţit o nevoie imperioasă să-l scrie. Şi bine a făcut. (Florin Costinescu) Continue reading „Rodica ANCA și grația scrisului (portret de scriitor)”

Rodica ANCA: Donosteea

23 sept. 1966, Bucureşti.       „….Tu ştii să joci şah. Eu nu ştiu  decât cum se mută piesele, dar mi-ar plăcea să joc. Am văzut în oraş un şah de buzunar pe care. dacă o să am 30 de lei, o să-l cumpăr. Nu pentru acum, ci pentru serile când o să fim împreună acasă şi afară o să viscolească, şi o să fie frig, iar noi o  să  stăm la gura sobei, jos pe covor şi o să ascultăm vijelia de afară… Ce linişte e! Atât de linişte încât am auzit fluierînd un tren. Sau o fi fost o fabrică? Liniştea asta îmi aminteşte de timpul războiului, când  nu puteam să adorm noaptea de frică şi ascultam liniştea. Dar acum nu mi-e frică…

Apoi, eram mai mare, la ţară la Bărboi, după ce murise mama, şi iar nu dormeam, tot de frică, şi iar ascultam … greierii. Şi mi se părea că ei sunt liniştea însăşi.

Am venit apoi, acasă la Bucureşti şi iar nu puteam dormi… de nelinişte. Şi ascultam noaptea sergenţii fluierând pe străzile pustii, pe care nu trecea nici un tramvai şi nici un om. Aveau un fel anume de a fluiera. Şi îl auzeam pe unul undeva aproape iar alţii îi răspundeau din depărtare. Şi-mi închipuiam că sunt cocoşii care anunţau miezul nopţii  la ţară. Doar că aveau o nuanţă de tristeţe şi de singurătate în modulările fluieratului. Dacă ai  fi aproape, ţi-aş arăta cum fluierau. Erau doar două note joase, dar dureros prelungite. Şi-mi dau seama, acum, că îmi era milă de ei. Îmi imaginam că sunt oameni pierduţi în întuneric, care se caută şi se cheamă. Uneori le auzeam şi paşii pe caldarâm.

Acum, că am  pornit cu amintirile şi cu frica, să-ţi mai  povestesc. Sau te plictiseşti?

          Tu nu ştii cum era în timpul războiului. Locuiam tot unde stă tata acum. Eram mică. Ieşeam în curte şi mă uitam cum cad bombele: ciorchini! Noaptea stăteam cu mama pe prag şi priveam reflectoarele, care măturau şi haşurau cerul. Când suna alarma, se făcea beznă şi nu se mai vedea nimic, auzeam  doar  avioanele şi exploziile. Mă obişnuisem.

Pe tata nu-l ştiam. Eram prea mică atunci când a plecat pe front. A venit odată acasă, peste doi – trei ani şi nu l-am cunoscut şi am fugit de el, că era urât şi cu barbă. Şi iar a plecat, şi întru-un timp, m-a luat mama cu ea la un spital, să-l vedem, că fusese rănit, dar e o amintire vagă, de parcă m-ar fi povestit cineva.

Şi tot pe atunci, dar  e tot o amintire vagă, am plecat din Bucureşti la Stâlpu, satul în care s-a născut taică-meu, să mai scăpăm de câteva bombardamente. Dar pe drum, când eram în tren, ne-a prins un atac aerian şi ne-am dat toţi jos din tren în mijlocul câmpiei. Mama a fugit cu mine într-un şanţ şi s-a întins peste mine până au plecat avioanele. Dar parcă nu trăiam. Mai bine zis nu înţelegeam ce se întâmplă. Îmi închipuiam că aşa trebuie să fie viaţa.

Şi găseam şi destule lucruri amuzante. De pildă, într-o zi de Paşti, nu ştiu din ce an, eram în adăpost, acolo unde acum e parcul „23 August”. Şi, după ce au terminat cu bombardamentul, două avioane au făcut pe cer, cu fum, două ouă cap la cap. Se amuzau, sau erau bisericoşi? Mai erau   şi alte, să zic „bucurii”.Întotdeauna după bombardamente, găseam pe străzi o mulţime de poleială. Tăiată fâşioare subţiri şi lungi. Strânsesem multă şi de Crăciun am decorat bradul cu ea.

Mă mai duceam, din când în când, să văd morţii la spitalul ăla de lîngă parcul „23 August” Mă luam după fusta mamei, dar nu m-a lăsat niciodată să intru şi eu, că era tot un fel de adătpost sub pământ şi putea să intre oricine, probabil pentru ca cei care nu mai ştiau nimic despre vreo rudă sau cunoscut, să-i poată căuta. Cred că erau multe morgi din astea în oraş şi cine avea de găsit, trebuia să umble zile întregi. Pe urmă mă duceam la Nuţa şi mă  lăudam că am văzut, dar eu nu văzusem. Aşa,ca să mă grozăvesc!

Te-ai plictisit? E 11. Mai stai  şi pagina asta, că tot nu mi-e somn. Să-ţi mai povestesc.

Am avut o prietenă bună, care stătea în curtea de alături de noi. Cateluţa o  chema.  Mi-era ca o soră. Era mai mare decât mine cu un an, dar eram împreună zilnic. Când mi-a luat tata bicicletă, amândouă ne-am căznit o vară întreagă şi ne-am umplut de vânătăi  şi de cucuie, până am învăţat. Ea, fiind mai mare, iar eu fiind singură, că mama era în spital, mi- fost ca o soră. Mă învăţa ce e bine şi ce nu e, şi tot ce a avut – jucării sau bunătăţi – a împărţit cu mine. Şi eu, la fel. Apoi am plecat cu Tanti la ţară, iar Cateluţa s-a mutat nu ştiu unde şi ne-am rătăcit una de cealaltă. Acum ştiu doar că e medic la Giurgiu sau la Galaţi, dar nu pot să  dau de urma ei, că  n-are cine să-mi spună. Acum câţiva ani s-a întâlnit Tanti cu tatăl ei şi i-a spus că ea, Cateluţa, o să vină în Bucureşti, că i-a murit mama şi să mă duc în ziua înmormântării, la biserica Bălăneanu, că o s-o întâlnesc. M-am dus, dar n-am întâlnit-o. Poate nu venise. Poate n-am recunoscut-o. Trecuseră aproape 15 ani de când n-o mai văzusem. Doar pe tatăl ei mi s-a părut că-l recunosc, dar n-am avut curaj să-l opresc, că era atât de bătrân încât mi-am zis că mă înşel Şi m-am întors acasă plângând, că o aşteptam ca pe o  soră, că au trecut atâţia ani încât, poate am stat lângă ea şi n-am recunoscut-o. Şi, dacă aş  fi  văzut-o şi i-aş fi vorbit, mă temeam că eu îmi căutam sora şi aş  fi găsit o străină. Poate că a fost mai bine că  n-am întâlnit-o. Mi-aş fi distrus o amintire scumpă. Şi totuşi, dacă o regăseam şi era tot ea, cea din copilărie, ce fericită aş fi fost! Eram atunci într-o perioadă grea. I-aş fi cerut sfatul ca  surorii mele şi mi-aş fi descărcat inima de necazuri, pentrucă era singura fiinţă, in afara mamei, care m-ar fi putut mângâia.

Să o mai caut? Nu! Mă tem pentru amintirea ei frumoasă. Mai bine să rămân cu nostalgia, decât să regăsesc o străină. Poate că şi eu, când aş vedea-o în realitate, aş fi rece şi străină şi n-aş mai avea nimic să-i spun

(Aici trebuie să completez acum, când scriu cartea. Am aflat peste ani, nu-mi mai amintesc cine mi-a spus. Cateluţa a murit când avea puţin peste 30 de ani de  cancer.  De ce n-am avut atunci curaj să insist, atunci, la înmormântarea mamei ei? Ce dacă  greşeam. Dar atunci nu ştiam că mai bine să regret că am făcut un lucru, decît să-mi pară rău apoi toată viaţa că nu l-am făcut. Eram lipsită de curaj şi sfioasă. Şi aşa sumt şi acum!)

Te ţin de vorbă cu ce-mi vine în minte, dar mai ştiu şi eu de ce mi-a venit în gând copilăria, astă seară? Asta nu e bine, pentru că ştiu că după ce voi termina scrisoarea mă voi gândi la mama şi iar o să mă  chinuiesc. Căci şi mama face parte din copilăria mea. Şi era aşa de bună şi de duioasă… Şi în serile când tata era pe front, ne citea, mie şi lui tanti tot felul de poveşti frumoase şi îmi cânta şi-mi spunea poezii. Acum vreo săptămână am ascultat la radio o poezie de care uitasem, pe care mi-o recita ea, dar de care mi-am amintit cu durere. Cu o mamă care  are un copil bun (e de Coşbuc, mi se pare), şi care îi alungă pe cei  ce vin la  poarta ei să cumpere copiii răi, spunându-le că fiul ei e băiat cuminte. Şi nu-mi pot aminti decât două sau trrei versuri: „Puiul meu e bun şi tace, Nu ţi-l dau şi du-te-n pace, Du-te, de-te… Şi s-a dus.”  Şi îmi cânta şi cântecul ăla cu „Juna Rodică voioasă trece pe lângă junii semănători..” Toată ziua cânta. Era veselă şi până n-a început tata să se poarte urât cu ea, nu am văzut-o niciodată nervoasă, supărată, răutăcioasă. Şi nici atunci. Doar că plângea mereu!

Eh, e cum m-am temut, Ia să schimb eu vorba! Sărută-ma şi spune-mi „somn uşor” că e aproape 12 noaptea, îţi scriu de trei ore şi ceva şi poate eşti obosit şi ţi-o fi  şi ţie somn, iar eu stau la taclale că îmi  convine cu patru ceşti de cafea în cap.

Dragul meu, te sărut şi-ţi spun  „noapte bună” şi mâine să ai o  zi  uşoară şi să îmi scrii. R

20 noiembrie 1966, Bucureşti

Ziua de astăzi a început cu o ploaie extraordinară pe la şase fără un sfert. O ploaie cum nu am mai pomenit:cu piatră, cu tunete şi fulgere care ar fi putut scula şi morţii din somnul lor. Ploua realmente cu găleata şi, fiindcă vântul o izbea în geamuri, aveam senzaţia că le udă cineva cu un furtun imens, că din clipă în clipă or să se sfărâme sub presiunea apei care, în cele din urmă, a şi năvălit în casă şi a curs pe parchet, prin cine ştie ce crăpături ale ferestrelor. Şi îţi închipui câtă piatră căzuse dacă, la 7.3o, când m-am sculat de-a binelea, încă nu se topise şi mi-a adus Tanti un pumn, să le văd.

          Dar ziua mi-a început veselă, pentrucă ploaia a spălat cerul iar soarele  se răsfăţa pe zidurile caselor ca primăvara! Alt motiv al bunei dispoziţii cu care m-am trezit nu văd, în afară de acela că, aseară neputând adormi, m-am tot gândit la tine şi, într-un târziu, am adormit cu tine alături şi mi-ai fost aşa toată noaptea. Mai citisem eu  prin carnetele tale, înainte să adorm, multe poezii şi visurile au fost o continuare a gândurilor. Nu-mi amintesc nimic precis că m-a trezit ploaia şi am sărit la fereastră, uitând ce visasem, dar mi-a rămmas aşa, o bucurie care, altffel nu ştiu de unde vine.

          M-am apucat devreme de alfabetele  alea de la arta scrisului şi am lucrat până acum, la 14.30, când vreau o pauză să-ţi scriu şi să-mi odihnesc ochii. Am întrerupt puţin să ascult „Concurs în Instanţă” în care s-a dezbătut „Enigma Otiliei” A acuzat-o o juristă şi a apărat-o un procuror! Parcă trebuia să fie invers, nu? Mi-a plăcut, poate ai ascultat şi tu. Procurorul  a câştigat, şi pe bună dreptate, că a vorbit frumos şi cunoştea foarte bine atât romanul cât şi bibliografia critică  de referinţă. A ştiut (dacă era de profesie!) să-şi susţină pledoaria. Acum iar o să întrerup, să termin alfabbetele că mă tem că trece soarele şi n-o să mai am lumină destulă.

          S-a făcut seară. E trecut de 7. Am terminat cele două alfabete şi am reuşit să fac numai două felicitări, că mă doare spatele, de cât am stat aplecată peste masă. După cum prevăzusem ieri, astăzi n-a venit scrisoare.  Va veni mâine. Deoarece am fost mereu cu gândul la tine, am suportat mai uşor aşteptarea.

          Afară s-a lăsat o ceaţă deasă-deasă. Dacă ai fi acasă am merge să hoinărim. Să fim nmai noi doi, rătăcitori prin mijlocul ei, să nu vedem  pe nimeni în jur. Mi-e dor să ne plimbăm, dar şi peste două luni va fi frumos şi n-o să ne mai împiedice nimeni şi nimic. Da, de azi mai avem două luni. Doamne, când or trece şi ele? Uneori mi se pare că a mai rămas puţin, dar dacă stau să număr fiecare clipă, mi se pare o veşmicie! Noroc cu  scrisorile! Dar cât de mult aş vrea să pot veni pe 4 decembrie!

          Parcă mă şi văd în tren, apoi în gară, pe pasarelă, apoi la poarta unităţii, aşteptându-te şi numărând secundele cu bătăile inimii. Da, am închis ochii şi m-am văzut în cămăruţa de la poartă, umblând nerăbdătoare de la uşă la perete. Mai departe nu îndrăznesc să-mi mai imaginez, că prea ar fi dureros apoi, când deschizând-i, aş vedea că sunt tot acasă, tot singură…. Acum stau în pat că, după ce am mâncat, Tanti a vrut să de culce. Îi ascult respiraţia şi mă enervează: aş vrea să fii tu cel ce respiră lângă mine. G., n-ai simţit în seara asta cum te-am chemat şi cât de dor îmi e? Poate ai scris şi tu odată cu mine, poate şi ţie ţi-e la fel de dor şi de greu singur. Mă tot gândesc dacă aş putea să te chem la telefon la unitate. Dar nu cred că e posibil. Poate doar cu aviz.

          Dar lasă că mai rabd două săptămâni şi poate ne-o ajuta Dumnezeu să ne vedem. Însă şi dorul şi dorinţele sunt frumoase. Chiar dacă sunt tristă, preţuiesc clipa asta, când te simt atât de apropiat, când eşti aici, în fiinţa mea, în sufletul şi-n mintea mea. E tot iubire, chiar dacă doare. De ce să n-o preţuiesc? Este însă tot atât de adevărat că aş vrea ca timpul să treacă, să treacă, să treacă, iar tu să fii iar acasă. Tu ce-ai făcut astăzi? Nu, nu-mi răspunde, că până citeşti tu, voi fi aflat din scrisoarea ta. Te întreb şi eu, aşa… Mai  bine spus, mă întreb, şi aş vrea să te fi odihnit, să-mi fi scris şi să fi  fost fericit.

 Mi se închid ochii. E şi foarte cald în casă. Aştept visele nopţii să  mi te aducă şi deşteptarea zorilor să mă întristeze, şi iar nopţile şi aş  vrea să mă trezesc odată, când tu să fii aici şi să nu-mi mai pară rău că a venit ziua să mi te ia. Las şi pentru mâine dimineaţă putin loc, să te întreb cum  ţi-a fost noaptea. Te sărut. Te sărut. Te sărut. R

 

           23 iulie 1967, Cluj

 

 

…”Eram puţin amărâtă înainte de telefonul tău din cauza ceştilor care s-au  deformat toate, absolut toate. Una nu mai e rotundă. Şi ale celorlalţi s-au strâmbat. Nu le-am pus cum trebuie în cuptor. Asta, pe de o parte e bine, că avem mai puţin de decorat, dar pe de alta rău,că nici n-o să ducem nimic, sau aproape nimic la Institut şi poate ne scade şi nota. Însă nu mă prea interesează. Văzând ca sunt ceşti puţine, fetele s-au decis să-şi ia bilete la tren pentru miercuri seara cu orice risc, iar eu, cu toate că-mi  ziceam că „s-ar putea să nu se poată”, mi-am luat şi eu, că doar nu era să rămân singură, chiar dacă o să iasă vreun scandal! Cu toate că sunt nerăbdătoare să vin acasă, mi-era  puţină teamă, dar acum nu-mi mai este şi aş vrea să fie azi miercuri şi să plec diseară.

          Şi am mai avut două bucurii care mi-au atenuat amărăciunea. Prima că ţi-am citit interviul cu Henry Coandă, care m-a impresionat profund. Citindu-l mi-am amintit tot ce mi-ai povestit despre el şi parcă te auzeam vorbind. Apoi, a doua, la „De toate…”, deşi nu ştiu ce anume ai avut, am auzit printre colaboratori numele tău, am sărit în sus şi mi-a venit să crăp de ciudă că n-am fost atentă, nefiind vocea ta, n-am putut să-mi dau seama ce anume ar fi putut fi al tău. Îmi ziceam să te întreb la telefon, dar dacă trebuia să ne limirăm la doar trei minute… Lasă că vine ea, joia asta mare şi  o să te întreb atunci câte-n lună şi-n stele!”…

1 iulie 1968, Târnăveni

 

… „Cu chiu, cu vai, am ajuns la  Târnăveni destul de obosită, nu atât de drum cât de enervare. Ştii că nu suport să merg prea mult cu trenul.

Ne-am dus toate trei la cămin, eu mi-am lăsat valiza şi m-am dus cu ele la hotel să le ajut. Au găsit o cameră de două paturi cu 15 lei de căciulă. Alături mai era una cu un pat, Rodica voia să stea ea în aceea şi zicea să rămân şi eu.Nu m-am îndurat să cheltui mai mulţi bani, aşa că s-au instalat amândouă în camera de două paturi.

          M-am întors la cămin. În toată clădirea, numai eu cu o fată din anul IV.  Mi-am aşezat lucrurile cum am putut mai bine, camera fiind murdară, plină de pureci şi fârâ nimic altceva decât paturi şi o masă, nici măcar cuie în perete să ne agăţăm hainele. Apă – la cişmea în curte, deci nici o şansă de a mă spăla, necum de a spăla rufele sau părul! Toaleta – în josul străzii, vreo 5o m, apoi în şcoală! (Noaptea?)

          Şi asta n-ar fi nimic! Mă culcasem deci, când au năvălit (pentrucă uşa nu se încuie pe dinăuntru ci numai pe dinafară, cu lacăt!) nişte copii de 12 – 13 ani, derbedei! N-a fost posibil să scăpăm de ei, că se jucau acolo. Aruncau pe fereastră cu tenişi, că nu existau geamuri. Ba intrau, ba ieşeau. Mi-am ieşit din fire şi am pus mâna pe mătură, dar au început să  se strâmbe şi să ne înjure! Am văzut negru în faţa ochilor, te rog să mă crezi. Mi s-a suit tot sângele în cap, mai ales că nu aveam ac de cojocul lor şi nu puteam să fac absolut nimic! Nici nu ştiu cum mi-am aruncat toate lucrurile claie peste grămadă în valiză şi am plecat aşa cum eram, cu rochia aia de casă, cu halatul de fabrică peste ea şi, ca să-ţi dai seama în ce hal de nervi eram, am dus, cred, vreo jumate de kilometru valiza, aproape alergând fără să mă  opresc de loc până la hotel!

.         Am plătit şi eu pe 10 zile (ca şi fetele) – 150 lei, s-a mutat Rodica, că tot voia ea să stea  singură. Eu m-am instalat în aceeaşi cameră cu  Cristina. Cred că n-o să te superi. Iţi dai seama ce ar fi însemnat să stau acolo? Oricine putea să intre peste mine şi fata cealaltă. O să stau numai 15 zile şi o  să fac economie cât voi putea.

          M-am dus apoi cu fetele de mi-am luat cafea, spirt, zahăr, un borcan de gem şi alte câteva mărunţişuri şi mai am 130 lei. G, te rog să mă ierţi, că n-am avut încotro. Ăştia şi-au bătut joc de noi cu cazarea asta. Am mai stat noi la cămin, dar cred că ăsta era în demolare, părăsit! Va trebui să-mi mai trimiţi 150 de  lei până pe 10 iulie, ( de unde?), sau măcar 100, să mai dau 75 la hotel, pentru încă 5 zile. Trebuie să împrumuţi, poate de la Popa, şi mai ales să nu te superi pentru asta.

           Ştiu  că n-ai nimic împotriva mea, pentru că m-am mutat la hotel, ştiu că nu avem bani, dar te rog să mă crezi că dacă nu era treaba cu copiii ăia, (cine ştie dacă n-ar fi venit şi golani mari, că nu stătea nimeni în curtea aia de pază. O să-ţi arăt eu când vei veni aici), nu mă  deranja mizeria şi nu mă mutam la hotel. O să fac câteva tablouri când mă întorc şi recuperăm noi banii. Pe 10 iulie trebuie însă să-i am, ca să pot plăti hotelul în continuare.

          Am cumpărat „Zbor de noapte” (singurul lux). Am făcut o baie. (Au plătit fetele şi m-am băgat şi eu cu ele, că ştiu că n-am bani). Acum e şi Rodica la noi şi trăncănesc între ele.

Dacă n-ar fi fost chestia cu banii aş fi fost mulţumită că nu-mi place să stau singură şi că, bineînţeles, este mult mai comod. Mi-e jenă faţă de tine, spune-mi că n-am de ce şi că nu sunt risipitoare, fiindcă, zău, nu nu puteam  să fac faţă  muncii la fabrică ,  stresului şi fricii.

 

10 octombrie 1970, Sighişoara

 

După inundaţiile de astă primăvară, oraşul e trist, zidurile hotelului din centru încă mai poartă stigmatul lăsat de Tâtnava la trei – patru metri înălţime.  Îţi dai seama ce dezastru a fost? Apele au cărat tot: case, lucruri, oameni, animale, pomi, speranţe şi visuri. Mulţi dintre cei sinistraţi trebuie s-o ia de la început, n-au scăpat decât cu viaţa. Familia Drăghici, având casa sus pe deal, a scăpat doar cu spaima. M-au găzduit la ei cu bucurie. Stau în camera care are ieşire pe terasă, am soare (dacă e senin) toată ziua. Şi de pe terasă se vede dealul de vis-a-vis, cel pe care se află cetatea medievală, biserica romanică veche de sute de ani, cimitirul, turnurile breslelor. (Oare cum ar fi fost viaşa noastră dacă am fi trăit în epoca medievală? Tu ai fi fost poate copist la mânăstire, eu aş  fi făcut străchini şi ulcele frumoase, glazurate  şi frumos pictate cu mânuţele astea două!). Cînd vei veni, (dacă ve putea) ne vom duce neapărat s-o revedem într-o duminică.

Am şi visat spre dimineaţă, că-mi place camera şi mă linişteşte. Se făcea că eram pe o stradă şi m-ai luat în braţe şi m-ai dus aşa până am întâlnit o ţigancă cu flori şi mi-ai cumpărat un braţ mare de narcise roşii (!) şi tocmai când să mă bucur şi eu de ele, m-a trezit Dana, că era ora 7!, Aoleu, mame, ce rău mi-a părut! Pentru visul ăsta merita să întârzii două – trei ore, că tare eram fericiţi şi tare ne mai iubeam !… Şi ce bine-mi era… Of!

…Cum a fost la vila „Colocvii”-lor? Lasă, că ne-om lua şi noi cândva. (Bine, păstrând proporţiile!) Şi vilă şi maşină şi câini şi pisici şi păsărele (ce fac porumbeii? Au învăţat să se ducă la coteţ?) Oho, ce bine o să ne fie, numai să vezi! De n-o fi să fie, măcar câini şi pisici vom fi in stare să ne luăm. (nu mi-ai scris ce aţi hotărât cu mâţul ala de care vă întrebam dacă pot să-l aduc). Dar şi până atunci să ne fie bine şi să nu ne mai  facem sânge rău pentru ce n-avem, ci să ne bucurăm pentru ce avem, că avem destule bune şi în suflete şi în capete şi în bojdeucă. Vrei? Şi dacă nu-ţi merg treburile la „Colocvii”, nu te amărî, că aşa e: uneori puţintel, alteori deloc, dar savant tot ajungi până la urmă. Şi chiar mai mult! De-asta te iubesc eu şi nu te bat!…

Am luat o carte: Yasunari Kawabata, „Kyoto. Sau tinerii îndrăgostiţi din străvechiul oraş imperial” în „Meridiane”şi mă apuc diseară de dânsa. Cred c-o să-mi placă. Scrie pe ea „Premiul Nobel pe 1968”, acuma văd.

Mă mai uit o leacă la forme şi mai scriu după aia.  Aşa. Mai scosei un rînd de ceşti şi mă dusei şi undeva că aveam o urgenţă. Şi ce crezi? Acolo e plin de ţânţari! Mulţi. Afară e soare, e cald şi pe dealul de vis-a-vis desluşesc vreo 15-16 nuanţe de verde şi de roşu. Mai e şi un petec de deal golaş, aproape alb şi sus de tot, o casă, sau ce-o fi ea, albă. Vrăbiile nu se arătară azi. Le-o fi fiind bine pe afară, că aici mai lipsesc doar dracii şi cazanele cu smoală clocotită! Căldura există deja, iei foc, nu alta… Şi mi-au dat un loc pentru turnare chiar lângă uscător şi suflă un aer fierbinte ca la baia comunală!. Huruie ceva pe aici. Se ciocnesc farfurii, e zgomot mare. Poate unde sunt eu aproape de a termina de turnat, că parcă nu mai suport căldura cu aceeaşi indiferenţă de săptămâna trecută, când abia incepeam!

 

 

26 martie l973, Alba Iulia

 

…când am venit acasă de la aeroport, coana mare se bocea: „of, săracul Gigi!” De ce „săracul”, lasă că e bine pentru el şi e bucuros că a plecat, „ eh, tu pleci, eu pe el îl aşteptam în fiecare seară să vină acasă, acum…” De, cred că voia să zică „săraca de mine”, adică de ea, că i-o fi şi ei urât singură. Eu am plecat de 6 zile la Alba, i-am lăsat câteva conserve şi 100 de lei, însă nu prea putea să umble. Se mai apucase şi de curăţenie.

…Tanti e melancolică. Tace, n-are chef de mâncare şi se uită pierdută pe fereastră. Ieri am scos-o din casă şi azi o doare inima.

…Tot aştept să suni, îmi imaginez că poate vii aşa, călare pe mătură, visez şi eu aiurea şi-mi zic, tot eu, că mă  scrântesc, şi-atunci mi se face şi mai gol în casă când imi spun că nu poţi veni şi mă apucă somnul, aşa ca pe urşi aşteptând primăvara. Doar că pentru mine, se pare că va întârzia şi o să se facă toamnă până mi-o înflori mie liliacul! Uf!

 

 

           9 noiembrie 1974, Curtea de ArgeUş

 

…Zici că Nana ia doctoriile. Mai verifică şi tu şi ai grijă să i le dea coana mare, că poate, dacă face nazuri, nu i le dă. Am cumpărat 1 kg de miere de la o fată de pe aici, pentru Nana,

Soacră-mea cum se mai simte? Continue reading „Rodica ANCA: Donosteea”