În toamna lui 1996, feciorul meu, Andrei, a fost admis ca student al Școlii de Medicină a Universităţii Michigan din AnnArbor. Admiterea a fost făcută în baza notelor obţinute în cursul liceului, dar, în plus, el a trebuit să alcătuiască un scurt eseu despre motivele ce îl determinau să aleagă carieră medicală. Intre altele, el a spus acolo că l-au impresionat mult povestirile despre drumurile făcute noaptea, pe ploaie sau viscol, pentru a-şi vizită pacienţii din satele de munte, care îi alcătuiau circumscripţia, de către străbunicul lui patern, doctorul VIRGIL NEMOIANU din Mehadia, Caraş-Severin, Banat.

Familia Nemoianu îşi trage obârşia din satul Nemoiu din Vâlcea muntoasă. De acolo un grup de locuitori, clanul Marisescu, s-au aşezat în Caraş, în satul Petrila. Asta în cursul scurtei stăpâniri Imperiale asupra Olteniei (1716-1739). În nouă aşezare au fost recunoscuţi că Nemoianu. Familia s-a separate spre sfârşitul veacului XVIII în două ramuri. Una a devenit o familie de “popi” din tată în fiu, şi Preotul Vasile Nemoianu din Agadici a fost tatăl viitorului doctor. Iar cealaltă ramură au rămas ţărani, ”paori”, şi din ei s-au născut Petre Nemoianu şi Dr.Iosif Nemoianu. Între cele două ramuri de familie au fost mereu relaţii cordiale şi, mai târziu, Petre Nemoianu va fi mentorul feciorului Dr. Virgil Nemoianu, la rândul lui numit Virgil, şi naș al lui și al copiilor lui. Un rol decisiv în trecerea membrilor familiei într-o categorie superioară l-a avut Ioan Nemoianu, unchi al dr.Virgil Nemoianu ,despre care voi vorbi mai apoi.

Cel ce avea să fie doctorul Virgil Nemoianu s-a născut în 1875 în satul Agadici din Caraş. Tatăl lui era preot aşa cum fuseseră înaintaşii lui cam de vreo două sute de ani la vale. A absolvit cu bine şcolile primare, apoi a urmat liceul din Debreţin şi apoi Facultatea de Medicină din Budapesta. Un ajutor material enorm l-a primit din partea unchiului sau, Ioan Nemoianu, o remarcabilă personalitate a Banatului din a două jumătate a veacului al XlX-lea. Ion Nemoianu făcuse studii strălucite la universităţile din Budapesta, Geneva şi Lipsca (Leipzig); fusese sub-notar al comitatului Severin, profesor plin la Seminarul din Caransebeş, primar al Caransebesului (1886-1891), mare promotor al cauzelor naţionale româneşti şi ajutător al nepoţilor lui, pe care i-a voit absolvenţi ai unor şcoli bune şi fruntaşi. Ioan Nemoianu a fost primul Primar român al Caransebesului şi a fost talmaci al Împărătesei Elisabetha, când această venea la Băile Herculane. În cursul unei asemenea vizite femei din Pecinisca, satul invecinat cu Baile Herculane, au oferit Împărătesei spre vânzare păstrăvi la un prêt foarte mare.Împărăteasa a exclamat,”aşa de rari sunt păstrăvii aici?” iar Ioan Nemoianu a răspuns,”Maiestate nu păstrăvii sunt rari,Împărătesele sunt rare”.

În plus, Virgil Nemoianu a primit, în mai multe rânduri, stipendii pentru merite şcolare, din partea Fundaţiei Gojdu din Budapesta. (Va fi foarte greu să se aprecieze cât de mult a făcut această fundaţie, aşezată de către un negustor macedo-român, dimpreună cu cea stabilită de marele moşier basarabean Vasile Stroescu, pentru devenirea, trecerea în fiinţă a României „Mari“. Bursele acestor două fundaţii au fost esenţiale pentru a alcătui coipul de tehnocraţi români, banato-ardeleni, care au putut uni Transilvania cu „vechiul“ regat în timp record şi cu o eficacitate absolut uluitoare). În cursul studenţiei, a legat strânsă prietenie cu un reprezantant al ilustrei familii sârbeşti Misic. În una dintre plimbările prin Budapesta, pe unul dintre podurile de peste Dunăre, acest Misic i-a spus lui Virgil Nemoianu că a primit o înştiinţare din partea familiei că un unchi, capul familiei, îşi luase viaţă şi că el devenea cap al familiei, primind şi un inel cu sigiliul neamului. Destul de abătut, el adăugat că are presentimentul că şi el îşi va lua viaţă. Virgil Nemoianu i-a spus despre inel: „Lapădă-l în Dunăre“. Misic a păstrat inelul. In 1918 devenea Ministrul Sării în nouă formaţiune statală sud-slavă „Serbia Mare“, a intrat în afaceri necurate şi câteva luni mai apoi şi-a ridicat singur viaţă. Tot în vremea studiilor universitare, Virgil Nemoianu avea să lege prietenie strânsă cu Octevian Goga şi încă şi mai mult, cu Alexandru Vaida-Voievod.

În 1905 Virgil Nemoianu primeşte diploma de doctor(kutio-bor) în medicină generală şi în toamna aceluiaşi an s-a aşezat în circumscripţia Mehadia. O circumscripţie foarte întinsă, cuprinzând câteva zeci de sate de munte, în plus, devine foarte curând medicul oficial al staţiunii Băile Hirculane, funcţie păstrată până la sfârşitul vieţii, şi medic al secţiunii feroviare Topleţ-Domasnea-Cornea, funcţie de asemenea păstrată până la stingerea din viaţă. (Pe acel fragment de cale ferată era atât de cunoscut, încât prin simplă ridicare a bastonului ce îl purta, trenurile (de marfă ori persoane) opreau spre a-l duce la, ori de la Mehadia). Era vorba de o activitate absolut gigantică, aducătoare de mari venituri, dar epuizantă. Foarte curând se însoară cu învătatoarea Elizabetha Knejevic,Sarboaica din Vrset, după mama din familia Nicasinovic,din Biserica Alba. Imediat işi cumpără o casă spaţioasă şi confortabila, dar extrem de decentă, la limita modestiei, pe care o mobilează cu gust, dar fără ostentaţie. Inutil de adăugat că aproape imediat devine unul dintre fruntaşii zonei de sud-esl a Banatului şi personalitatea de frunte a Mehadivi.

Mehadia era un sat bine cunoscut şi cu un trecut istoric bogat (ai cărei locuitori îşi ziceau „meginti“), despre care, în notele sale bănăţene, Nicolae Iorga face ample menţiuni. Aşezat extrem de pitoresc, satul era la limita unui mic orăşel. Existau acolo două biserici (una dintre ele catolică, deoarece trăiau în Mehadia şi un grup de germani şi unguri), mai multe birturi, unul dintre ele, Bertwanger, un adevărat restaurant-cafenea, magazine, târg săptămânal, o cooperativă de credit, „Luceafărul“, mai multe birouri financiare (unele, e drept, nu mai mult decât sângeroase cămătarii). Mehadia era la vremea respectivă un centru de viaţă naţională românească şi, în asta, un important rol l-a avut şi preotul Coriolan Buracu, ce funcţiona acolo. Dintre familiile mai importante, citez la întâmplare, erau: Chiticeanu, Căpuşă, Popescu, Lalescu etc.

Doctorul Virgil Nemoianu şi-a dorit o familie numeroasă de care a avut parte. Curând i s-a născut un fecior, botezat Ioan, dar care s-a stins, probabil de scarlatină, fiind de doar un an. Apoi au urmat la rând Valeria (Leli), Virgil, Elizabetha (Bebi) şi Aurora.

Doctorul Nemoianu era cunoscut pentru sentimentele lui româneşti şi de aceea, când a izbucnit războiul, în 1914 (atunci când a fost anunţată izbucnirea războiului, feciorul de şase ani al doctorului, tot Virgil, a început să alerge şi să cânte prin casă: „dac-aş fi un călăreţ/ si să am un cal semeţ/ şi pistoale de-mpuşcat/ şi pe cap un coif uşor/ şi cu lance la picior”), a fost deportat cu toată familia în Debreţin ca angajat al Spitalului militar. Acolo a fost mereu tracasat de către un agent „secret“, culmea, român din Şopotul Mare, Şorici. Doi tineri rezidenţi, nepoţi ai contelui Daniel Bethleen, l-au văzut mâhnit şi au aflat despre ce era vorba. Fără să spună nimic, cei doi fraţi au pus la cale o cursa pentru Şorici. Au lansat zvonul că doctorul Nemoianu s-ar fi aflat într-o noapte într-o aripa a Spitalui care, cu doar câteva ore mai înainte fusese „carantinizata“, deci în limita strictă a personalului medical şi pacienţilor. Şorici, neavizat de carantinizare, a intrat acolo şi cei doi fraţi, sub pretextul că a încălcat carantina, literalmente l-au zdrobit în bătăi. Câteva zile mai târziu, doctorul Nemoianu le-a spus: „Mă, nu trebuia să-l bateţi aşa rău“. Cei doi fraţi au zâmbit fără să spună nimic. În 1916, cu rangul de căpitan, dar fără a avea dreptul să poarte uniformă, este mobilizat şi, până în 1918, staţionat în ceea ce este azi Albania. Acolo se spune că ar fi legat o prietenie, nu neapărat strict platonică, cu o tânăra albaneză, Aurora. Sfârşitul războiului îl află acolo, dar faptul că avea acte de „periculos politic“ l-a ajutat de dată aceea. In două zile ajunge la Mehadia, unde familia îl aştepta şi unde îşi începe imediat enorma muncă profesională.

Era muncă foarte grea şi în situaţii critice. Noua administraţie românească abia se înfiripă, o vreme în zona fuseseră trupe sârbeşti, apoi franceze, într-un cuvânt – era mult haos. în asemenea condiţii, în zona au apărut câteva bande de tâlhari, între care mai cunoscută, a fost cea a unuia zis „Mantu“, cred din satul Cornereva. Intr-o noapte de iarnă, Mantu a bătut la poartă doctorului, cerându-i să meargă să-i vadă mama bolnavă. Doctorul s-a sculat şi a pornit la drum cu vizitiul lui ,angajat permanent, Dragalina (al cărui nepot Gheorghe zis Ghiţă avea să crească în casă doctorului din voinţă feciorului Virgil, cu care va rămâne prieten o viaţă). Doctorul folosea o berlină simplă, cu covergă din piele, care, la vreme de iarnă, se convertea uşor în sanie. Ajuns la destinaţie, el şi-a aşezat pe o masă trusa şi a văzut de bolnavă. Mantu a tras cu ochiul la trusa şi a văzut că printre ustensilele medicale era şi un revolver Browning. Cumva în reproş, el a spus:
„Domnu Doctor, văd că ai Browning“. Răspunsul a venit scurt: „Da tu, mă, n-ai carabină?“.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Doftorul din Mehadia” →