„Fii sincer față de tine însuți… și atunci nu mai poți fi fals față de cineva.” – William Shakespeare
Comunicarea este o componentă esențială a vieții. Comunicarea include: Cauză, distanță, efect, combinate cu intenție, atenție și reproducere/duplicare/copiere, înțelegere.
Pentru a exista o comunicare este necesar ca în „A” să existe o intenție care se va transforma în „B” în atenție, și este necesar să apară o copiere a ceea ce s-a întâmplat în „A”. Deci, între „A” – cauza – și „B” – efectul – trebuie să existe o înțelegere. Odată realizată duplicarea, s-a înfăptuit comunicarea, fără efecte negative. Dacă însă, copierea nu se realizează corect, fie în „A”, fie în „B”, ciclul comunicării nu este închis și se așteaptă răspunsuri; atenția și intenția fiind perturbate.
Dintre multele definiții privind comunicarea, am ales definiția unui biolog american, Edward Wilson (n. 1929), pe care am considerat-o cea mai semnificativă: „Comunicarea este o acțiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale unui alt organism sau altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau mai mulți participanți”.
Conceptul de cauză – efect are o vechime de milenii și se bazează pe observația umană asupra realității și modificărilor pe care le suferă. Analiza stărilor ambientului și a efectelor acțiunilor umane asupra acestuia a dus la constatarea că orice se întâmplă în natură se poate motiva cumva, consecința acțiunii oricărei cauze fiind numită generic „efect”, iar cuplul „cauză-efect”, a devenit mecanismul de explicare a orice există pe lume. Diverși filozofi s-au ocupat de această problemă.
De la Heraclit (535-475 î. Hr.) – filozoful grec presocratic – se știe că niciodată nu se reproduce în natură un anumit moment, fiindcă dacă ar exista această posibilitate ca fenomenele să se repete în natură exact în același chip, noi n-am avea, propriu zis, istorie, afirma filozoful român Nae Ionescu (1890-1940).
Platon (423-347 î. Hr.) a sugerat existența unui demiurg, a unui creator al universului, care le face pe toate conform unei concepții a perfecțiunii, necesității și binelui absolut.
Aristotel (385-323 î. Hr.) a introdus ideea de „cauză primă”, sau „motor creativ universal”, cel care le face/mișcă pe toate fără a fi el însuși în mișcare-devenire, prin altă cauză. Aristotel considera că o cauză produce întotdeauna același efect și un efect are oricând și oriunde aceeași cauză. În „Retorica” acesta spune: „Dacă vei dovedi cauza, vei dovedi la o dată efectul, și invers; nimic nu poate exista fără cauză”. În limbajul actual, deosebit de cel al lui Aristotel, filozofia aristotelică folosește cuvântul „cauză” pentru „explicație” sau „răspuns” la întrebarea „de ce”.
Sfântul Toma de Aquino (1225-1274 d.Hr.) spunea, de asemenea: „Efectul cât de mic dovedește existența cauzei”.
Spinoza (1632-1677 d.Hr.) credea că el poate să vadă toate întâmplările din univers, adică să prevadă tot ceea ce se întâmplă, pentru că totul se întâmplă în virtutea unor legi ale universului, efectul fiind conținut în existență.
Filozoful scoțian David Hume (1711-1776) adept al empirismului, s-a dovedit a fi celebru pentru modul curajos de abordare de pe poziții sceptice a mai multor subiecte filozofice, printre care și cea a cauzalității. Părerea lui era că toate vin din două izvoare, din impresii și din idei, prin impresii înțelegându-se percepțiile ce se impun spiritului prin forța, prospețimea, vivacitatea și violența lor, cuprinzând sub acest nume și senzațiile, pasiunile și emoțiile atunci când ele apar pentru prima oară în suflet; prin idei înțelegându-se copiile slabe și șterse ale impresiilor ce se păstrează în gândire, imagini ce rămân în spirit, după ce impresiile au dispărut: „Ideile simple, de la prima lor apariție, derivă din impresii care le corespund și pe care le reprezintă exact”. Persoanele care nu au facultăți pentru anumite impresii, spunea Hume, nu au nici ideile corespunzătoare: un orb nu poate avea ideea de culoare, și nici un surd pe aceea de sunet. De aici teorema: „Cauzele și efectele nu pot fi descoperite prin rațiune, ci prin experiență”. Doar experiența poate stabili legătura de cauzalitate dintre două evenimente. Orice efect este cu totul deosebit de cauza care-l determină și ca atare nu se poate spune niciodată apriori ce evenimente anumite vor decurge dintr-o anumită acțiune. Principiul cauzalității nu este un principiu de gândire. Și, încă o dată, dacă gândirea nu ne poate ajuta să deducem aprioric noțiunea de efect dintr-o cauză, înseamnă că legătura cauzală se bazează pe experiență. De câte ori se produce un fenomen (fapt, întâmplare) și el este însoțit de un anumit efect, conchidem că fenomene similare vor fi însoțite totdeauna de efecte similare. Experiența este deci cea care, în lumea faptelor, ne învață cum să procedăm, ne învață cum se leagă fenomenele între ele.
David Hume a apăsat pe punctul important cu privire la natura umană susținând că suntem mai mult influențați de sentimentele noastre decât de rațiune, că pasiunea, mai degrabă decât rațiunea, guvernează comportamentul uman. Deci, toate raționamentele referitoare la fapte fiind bazate pe relația dintre cauză și efect, totdeauna există o conexiune între faptul prezent și acela care se inferează din el. Această relație este apropiată sau depărtată, directă sau colaterală. Ex: căldura și lumina sunt efectele colaterale ale focului și una poate fi inferată din cealaltă. În nici un caz cunoașterea acelei relații nu poate fi dobândită printr-un raționament a priori; dar ea se naște în întregime din experiență, care ne arată că anumite obiecte particulare sunt întotdeauna legate între ele. Dacă i se arată unui om cu multă rațiune și inteligență un obiect oarecare și obiectul îi este complet nou, el nu va fi în stare nici prin cea mai precisă examinare a calităților sale, sensibile să descopere vreuna din cauzele sau efectele sale. Prin calitățile care le are, nici un obiect nu ne dezvăluie cauzele care l-au produs sau efectele care se vor naște din el, iar rațiunea noastră neajutată de experiență, nu poate ajunge la nici o concluzie referitoare la existența reală și la fapte. De aici teorema: „cauzele și efectele nu pot fi descoperite prin rațiune, ci prin experiență”, va fi admisă ușor cu privire la acele obiecte, despre care ne amintim că odată ne-au fost cu totul necunoscute; căci în acest caz trebuie să fim conștienți de deplina noastră neputință de a prevedea în acel moment, ceea ce avea să decurgă din ele. Efectul e ceva cu totul deosebit de cauză și prin urmare nu poate fi niciodată descoperit întocmai în ea. Mai curând, cred că poate fi o supoziție. David Hume spune foarte clar că rațiunea este sluga emoțiilor. Rațiunea este puternică doar atunci când emoția este scăzută. Ce emoție poți să ai față de un triunghi, un cerc, o teoremă (a lui Pitagora de exemplu)? N-ai nicio emoție, gândești rațional. În concluzie, când suntem puși în situația de a lua o decizie, emoțiile primează în fața rațiunii.
Există două tipuri de cauze: Cauzele imediate care sunt ușor de înțeles deoarece acestea sunt cel mai aproape de efect, și cauze finale, care, fiind oarecum îndepărtate, nu sunt atât de evidente și pot fi chiar ascunse. Efectele respectă legea entropiei fiind ireversibile, motiv ce a asemuit entropia cu o săgeată de timp. Simțim aceasta instinctiv: totul se învechește, se tocește, se uzează, totul cade și nimic nu se ridică de la sine putere, totul se degradează.
Deci, principiul cauzei și al efectului este prezent în absolut orice ne înconjoară pentru că orice acțiune are o cauză și orice cauză are și un efect.
În lumea fenomenelor, spunea Immanuel Kant (1724-1804), orice efect este un eveniment sau ceva ce se petrece în timp; potrivit legii universale ale naturii, efectului trebuie să-i premeargă o determinare a cauzalității cauzei lui (o stare a acesteia), efectul urmându-i acesteia în conformitate cu o lege constantă. Dar și cauza trebuie să se petreacă, pentru a putea exista o succesiune între cauză și efect. Deci efectul trebuie să aibă propria lui cauză.
Filozoful englez Herbert Spencer (1820-1903) era de părere că o cauză produce mai mult decât un efect, ceea ce se poate ușor constata.
„Există o ordine universală. Nimic nu este accidental. Totul se întâmplă cu un motiv. Pentru fiecare efect există o cauză sau un set de cauze”, afirmă și Peter Arnold, profesorul de fizică al Universității din Virginia, USA.
Dacă mintea omului a rămas aproximativ aceeași, cantitatea de informație a evenimentelor a crescut exponențial. Nu mai avem nici puterea, adică capacitatea de a o prelucra, dar nici timpul necesar analizării sursei, credibilității ei, dovezilor din spatele informației respective, fapt care duce la nesiguranța rezultatului obținut, neînțelegerea cauzelor și a efectelor respective. Diferența dintre o informație verosimilă și una neverosimilă se atenuează. Din această cauză și manipularea e enormă și e cauzată în primul rând de cantitatea foarte mare de informații și de rapiditatea cu care apare.
În urmă cu peste două mii de ani, în Grecia antică apăruse pericolul similar cu cel de acum. În cetatea ateniană au apărut sofiștii, care puteau argumenta orice. În acel moment a apărut Aristotel. Dându-și seama de pericolul pe care-l reprezentau sofiștii, prin faptul că puteau să argumenteze orice cu date foarte problematice, el a scris două cărți de logică, arătând regulile logicii și subliniind: „ceea ce nu respectă regulile logicii nu e corect”. Altfel spus, a pus o barieră sofisticii. Și gândirea lui a ajutat enorm în jocul democratic, spunând că nu orice discurs argumentat sofistic, bazat pe dovezi problematice, este logic. Deci, Aristotel a făcut curățenie, dar acum, se spune, un Aristotel nu ar mai fi suficient. Ar fi necesară inteligența artificială care să poată filtra informațiile și să ne pună la dispoziție pe cele esențiale și credibile.
Este greșit a spune: „cum ne-o fi norocul, trăim sau scăpăm de COVID 19”. Poetul și eseistul american Ralph Waldo Emerson (1803-1882) spunea că oamenii superficiali cred în noroc, cei puternici cred în cauză și efect. De aceea efectele, dar și cauzele trebuie real cunoscute, pentru a se putea da răspunsuri la întrebările: unde, când și cum.
Cauza producerii unui eveniment dintr-o idee, poate fi realizată integral, parțial sau poate eșua. Este necesar a se lucra cu dorința de bine pentru omenire și cerând ajutorul divin („Nihil Sine Deo!”).
Fac o paranteză și amintesc de doctorul român Nicolae Paulescu (1869-1931) considerat un savant de renume, cu o viață creștină exemplară, cunoscut drept cel care a descoperit hormonul antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu „insulină“. Viața și activitatea sa au fost dedicate slujirii lui Dumnezeu și slujirii aproapelui, conform poruncii universale a iubirii. El spunea: „Știința este îngenuncherea smerită a creaturii în fata Creatorului”; „Medicul trebuie deci să fie, în același timp, un savant care iubește din tot sufletul știința medicală, adică știința omului; să fie o ființă care se jertfește pentru alții, până la moarte și, în sfârșit, să fie un învățător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei.”
Și revin, spunând că eșecul face parte din sfera posibilului, este un eveniment nerealizat, o imperfecțiune, un insucces, o înfrângere, o acțiune nereușită, un efect care poate trăda cauza. Omul este doar persoana care a încercat să acționeze (de a crea evenimentul, proiectul) poate fără a fi dorit, sau dimpotrivă – pasionat de idee, poate înainte de a fi pregătit, de a avea toate datele, de a-și lua toate precauțiile, sau, dus în eroare de către altcineva, chiar cu o dorință perversă de a lucra pentru un posibil rău îndreptat către semenii săi, către omenire (dacă ar fi putut realiza dimensiunea răului). Succesul acțiunii este tot un eveniment realizat care a fost pregătit și intenția căruia a fost prevăzută. Nu cred că cel (cei) care pregătesc evenimentul, chiar dacă sunt convinși de buna intenție a cercetării și pilotării evenimentului, nu cunosc riscurile unui eșec, efectele negative posibile în cazul neîmplinirii evenimentului pregătit, deși istoria a dovedit și astfel de situații. De aici necesitatea măsurilor de siguranță extreme în pregătire, până la realizarea respectivă. Cel puțin aceasta este gândirea logică a unei acțiuni devenită cauză și pregătită pentru a determina un efect. Se produce, de cele mai multe ori în domeniul științei.
Filozoful științei, englezul de origine austriacă Karl Popper (1902-1994) distinge clar adevărul de certitudine. El scrie despre cunoașterea științifică, că ea „constă în căutarea adevărului”, dar nu este căutarea certitudinii. „Întreaga cunoaștere umană este supusă greșelii și, prin urmare incertă”. Știința nu se ocupă cu ceea ce nu se află în sfera demonstrabilului, cu elementele de rang absolut și de ordin subiectiv, ci cu ceea ce este relativ și obiectiv, limitele ei raționale – rigurozitatea și obiectivitatea – conferindu-i forța. Teoria lui Popper poate fi rezumată de fraza: „Aceasta nu este o lume a confirmării adevărurilor ci, una a infirmării erorilor. Noi înțelegem doar dacă eliminăm eroarea”.
Dar, să revin la situația din zilele noastre și pe care toți o numim Criză. Dicționarul Oxford dă următoarea definiție crizei: „Un moment de dificultate intensă sau pericol; un moment când o dificultate sau o decizie importantă trebuie luată; un punct de evoluție a unei boli, când se produce o schimbare importantă indicând fie recuperarea fie moartea.” Dicționarul explicativ al limbii române dă următoarea definiție: „Manifestarea unor dificultăți (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate …”
Tatonam ceva mai înainte, și spuneam că avem o criză a culturii, apoi am considerat că este o criză morală, apoi ne-a izbit această epidemie, pandemie și ne-am trezit în față cu pericolul unei crize economice, fiindcă „Criza Corona”, a exprimat de curând un istoric german, are multe puncte comune cu economiile din timpul războaielor” și „suntem de-abia la începutul crizei”.
Obișnuiți cu faptul normal că omenirea progresează și motorul progresului îl reprezintă creșterea economică, orice încetinire, oprire sau cădere a creșterii economice produce, automat, un regres al civilizației și acesta ar fi tabloul ivit în fața ochilor noștri, în prezent, datorat pandemiei.
Ne-am bucurat un timp de o creștere a nivelului de trai. Pandemia de corona-virus a întrerupt această creștere venind ca o criză fără veste, căreia suntem obligați a-i face față. Istoric vorbind, virusurile gripale demult au fost o cauză a bolilor grave, venite pe neașteptate. Primele descrieri ale epidemiilor caracterizate prin simptome asemănătoare gripei datează din secolul V î. Hr. în Grecia, și s-au menținut pe tot parcursul erei creștine. Recent, s-a presupus că ciuma din Atena, care a avut loc între 430 și 427 î. Hr. și descrisă de istoricul grec Thucidides, a fost de fapt o epidemie de gripă agravată de complicații. Unii consideră prima epidemie de gripă fiind cea din 1173, iar prima pandemie de gripă cea din anul 1580. De atunci, au fost descrise 31 de pandemii, dintre care cea mai mare a avut loc în 1918-1919 (gripa spaniolă), manifestându-se pe parcursul a trei valuri succesive. Venit de nicăieri, virusul gripal care a lovit la finele Primului Război Mondial a omorât peste 20 de milioane de oameni, în special tineri. S-a numit „gripa spaniolă” deoarece a primit mai multă atenție în presa spaniolă decât în restul Europei. Se știa pe vremea acea că gripa e cauzată de „microbi”, însă doar bacteriile puteau fi observate. Nu se cunoștea mai nimic despre virusuri, aflați la intersecția dintre viu și neviu. Deși virusul gripal a fost descoperit atunci, în 1918, primele izolări ale virușilor gripali la om s-au făcut după anul 1933. Din 1940 virusurile gripale au fost izolate în fiecare an, în diferite părți ale lumii, în timpul epidemiilor și pandemiilor.
Or, corona-virusul, adus de nu știm unde, de nu știm cine – culmea!, vine în vremuri de creștere continuă a științei. Spre deosebire de începutul secolului XX, acum avem o știință numită virusologie, avem tehnologii de secvențializare a genomului, avem posibilități de intervenție, standarde de creare a vaccinurilor. Totul este, cred, să mizăm pe loialitatea și independența științei față de politică.
Dar, știința nu explică lucrul, ci spune cum se întâmplă; nu spune de ce se întâmplă lucrul așa. „Cunoașterea științifică nu înseamnă înțelegerea realității, înseamnă stabilirea exactă a proceselor din realitate, dar stabilire absolut exterioară, fără a se pătrunde în forțele intime care mișcă această realitate”, spunea tot Nae Ionescu. Cunoașterea prin cauze este cunoașterea explicativă, cea care ne poate da înțelegere; cunoașterea științifică este cunoașterea prin legi, nu prin cauze. Și filozofii consideră cunoașterea prin cauze o prelungire a personalității noastre metafizice în univers.
Am aflat din presă că un medic, profesor american de la facultatea de medicină, cercetare și politici de sănătate a Universității din Stanford, USA, a semnalat public problema încă din vara lui 2005, când a publicat într-o revistă medicală un articol cu titlul: „De ce cele mai multe rezultate ale cercetării publicate sunt false”. Demersul lui a dus la dezvoltarea unei discipline numită meta-cercetare, care analizează motivele pentru care oamenii de știință greșesc și încearcă să dezvolte noi reguli de funcționare a comunității științifice per ansamblu. Întrebat cum poate fi protejat publicul de așa-zise descoperiri – de rezultate prezentate mereu ca „noi” și „de excepție”, medicul american a răspuns sincer și clar că nu poți servi oamenilor, continuu, tot felul de rezultate exagerate: „…dacă acela este adevărul, de ce să nu fii cinstit? Asta știm și asta nu știm…”
Cred că, în cazul de față, adevărul trebuie să aparțină cercetării în domeniul medicinei, onestității acestor medici, respectării jurământului lui Hipocrate (460 -370 î. Hr.) – un adevărat codice moral al medicului în exercitarea profesiunii sale. Restul, adică măsurile luate pentru protejarea populației, aparțin guvernanților, care vor lua drept ghid rezultatul cercetărilor științifice adevărate și nu false.
„In interiore homine habitat veritas” (în interiorul omului trăiește adevărul), spunea Sfântul Augustin (354-430 d. Hr.), cel mai important gânditor creștin după Sf. Pavel. Iar privitor la minciună, îndemna oamenii la a o reflecție, astfel „putem ajunge să conștientizăm mai bine răspunderea pe care-o purtăm ori de câte ori mânuim cuvântul rostit sau scris – oglinda fidelă sau deformată a ceea ce simțim sau gândim”; „Am scris o carte – Despre minciună – care, deși se înțelege cu ceva efort, oferă totuși un exercițiu nu lipsit de utilitate pentru spirit și minte, și care mai cu seamă este de folos conduitei morale, născând dragostea de a spune adevărul”.
Mai întâi de toate „Fii sincer față de tine însuți…”.
————————————-
Vavila POPOVICI
Carolina de Nord
10 mai 2020