Nicolae DINA: Spectacolul vieții în vremuri de restriște

          De câteva luni încoace, existența întregului mapamond este bulversată de unul dintre evenimentele catastrofale care pune în pericol umanitatea. Plecând din China, abominabila pandemie de coronavirus provocată de nevăzutul și nemaiauzitul inamic, Covid-19, virusul atât de neiertător și mai molipsitor decât oricare altul de până acum, care s-a întins cu repeziciunea undei pe toate continentele, provocând extincția a sute de mii de oameni, cu toate eforturile celor aflați în prima linie a acestui război, medicii și celelalte cadre medicale, care merită toată stima și recunoștința omenirii.

            Desigur că, la fel cu toți ceilalți, poate chiar mai mult având în vedere sensibilitatea, trăirile sufletești mai profunde decât ale oamenilor obișnuiți, înțelegerea mai acută a durerilor și suferințelor omului, și oamenii de litere, cu deosebire poeții, sunt afectați de acest inamic nevăzut și necruțător, ilustrând toate simțămintele lor în creații care vor rămâne un simbol al acestei negre perioade din viața tuturor oamenilor, indiferent de sex, rasă, credință, etnie.

            Devenită desuetă ca mijloc de comunicare, scrisoarea, cunoscută, mai ales, sub denumirea de epistolă, ca specie literară, a fost cultivată în perioada pașoptistă, notabile fiind contribuțiile în proză ale lui Ion Ghica și Costache Negruzzi, iar, în lirică, a lui Grigore Alexandrescu. Tradiția, odată formată, a fost continuată și de alți prozatori români din toate timpurile, dar epistola în versuri a fost dată uitării, astfel încât, publicarea, la începutul anilor 2000, a volumului „Scrisori deschise trupului TĂU”, urmat, în timp, de altele având în titlu denumirea speciei pe care Ioan Romeo Roșiianu o re-inventează, se constituie într-un ciclu tematic remarcabil, realizat într-o manieră poetică strict personală, transformând scrisoarea într-un text ficțional original, înscris prin excelență în lirica de reflecție filosofică asupra vieții sub toate aspectele ei, asupra existenței umane din toate timpurile.

            În fiecare poem-scrisoare al acestor volume, poetul-expeditor pare a-și fi asumat de bună voie starea de solitudine într-o vreme în care universul său interior este bântuit de amintiri, de oameni și de faptele lor, de locuri și întâmplări care i-au umplut viața, i-au fericit-o ori i-au amărât-o deopotrivă, de regrete ori de speranțe, de tristețe ori bucurie, textul devenind un monolog liric de mare forță expresivă, care, deși are, ca destinatar, iubita (vocativul aflat la începutul fiecăruia), se adresează, în egală măsură, tuturor cititorilor care își regăsesc gândurile și sentimentele comune cu ale poetului. Desigur că aceste scrisori au la origine iubirea, sentimentul profund trăit cu adevărat în orice timp și în orice spațiu, devenind o imagine nu numai a simțurilor, cât, mai ales, a sensibilității, iar cuvântul este modalitatea de a o eterniza în lumea Absolutului. Tocmai de aceea, cele mai multe dintre volumele anterioare cuprind „scrisori de dragoste”, „eternă” sau „pierdută”, „expediată” sau „neexpediată”.

            În niciuna dintre „scrisorile” volumelor anterioare iubita nu are un nume. Adevăratul nume al iubitei este FEMEIA, cea căreia îi împărtășește sentimentele și trăirile sale, surprinsă sub ipostaza de înger sau demon, de puritate sau concupiscență, de delicatețe sau vulgaritate, de fapt o personificare a ceea ce reprezintă frumosul sau urâtul, adevărul sau minciuna, binele sau răul. În același timp, însă, IUBITA (cu majuscule) destinatară poate fi pe muza care îi inspiră confesiunea, dar și conștiința proprie care îl îndeamnă să-și dezvăluie gândurile sau ideile despre viața, bună sau rea, trăită plenar, așa cum a fost sortită la naștere de niște ursitoare, mai degrabă prietenoase, căci l-au dăruit mai cu seamă cu harul artistic, cu talentul de a mânui cuvintele, de a le înnobila cu sensuri conotative, metaforice, în vederea mărturisirii propriilor experiențe și trăiri afective. Este o confesiune sinceră și spontană eliberatoare în fața cititorilor față de care are un indeniabil respect, dar și conștient de menirea sa ca poet, afirmând, cândva, că „metafora mea s-a înălțat la ceruri și că-n versul/nescris s-a ascuns lumina slovei/vei ști că-n poemul cu franjuri la colțuri am ascuns/sentimente pentru lumea întreagă”.

Continue reading „Nicolae DINA: Spectacolul vieții în vremuri de restriște” →

Dorel SCHOR: Fii înțelept (ziceri)

*   Egalitatea se discută, dar nu se execută…

*   Tata e foarte deștept și mama are întotdeauna dreptate.

*   Fii înțelept întotdeauna…E greu de îndeplinit, dar merită să încerci.

*   Experiența este totalul greșelilor noastre (fr).

*   Avem niște nostalgii de speriat…

*   Dinăuntru poți înfluența mersul lucrurilor mai bine decât dinafară.

*   Din milionar poți deveni scriitor. Invers, ceva mai greu.

*   Poezia are fusta mai scurtă decât proza, i se văd picioarele când șchioapătă.

*   Nu mă fac eu de râs pentru orice sumă…

*   Dacă ai ajuns mare nu te mai poți ascunde.

*   S-a spus despre el că-i dracul gol. Colegii i-au cumpărat un chiloțel.

*   Trecutul este mereu în schimbare.

*   Ce să fac dacă nu-mi vine nici să plec, nici să rămân?

*   Jules Verne – Cinci săptămâni în balcon.

*   Minciunile sunt servite gratuit. Adevărul se plătește.

*   Ai toată stima noastră, dar n-o să-ți fie de mare folos…

*   A cădea nu-i un eșec. Eșecul este dacă rămâi unde ai căzut (Socrate).

*   Nici o birocrație nu se desparte ușor de hârtiile ei.

*   Ce-i bun se termină repede.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Dana Antoaneta BĂLĂNESCU: Petrikă Ionesco – un scriitor călător și vizionar

EVENIMENT LITERAR:

La începutul lunii aprilie, a apărut la editura RAO Bucureşti (în seria Românce/ Ficțiune pentru adulţi): „Cântecul lebedei mecanice” de Petrikă Ionesco. Număr de pagini: 560; preț: 32,99 Lei (după reducerea promoţională de 50% valabilă până în 31 mai 2020). Volumul poate fi comandat virtual la editură (pe bază de cont şi plată cu card) sau telefonic (plata cash la livrare). Livrarea la ambele variante prin curier – 10 lei. La comenzi peste 80 lei – fără taxă transport.

 Opiniile mele:

  • Un subiect incitant, o viziune categoric complexă, conform experienței artistice ample a autorului.
  • O copertă elocventă, armonioasă, care dezvăluie multe (ilustrație creată special şi nu preluată din mediul virtual, cum se procedează, în ultimul timp).
  • Lectura romanului reușește, încă de la primele capitole, să ofere o transpunere/teleportare, pe care doar cărțile autentice o pot declanșa! Așa cum izbutesc și montările de teatru și de operă ale autorului!

 Sunt convinsă că va fi căutată și citită. Deja câteva impresii ale primilor cititori (distribuite în mediul  virtual) confirmă concluzia mea. De altminteri, în România şi în diaspora, literatura SF este agreată. Iar romanul are în plus, valențe psihologice, precum și trăsături ale genului de aventuri. Acum, în această perioadă, chiar s-a revenit la lectura clasică (conform gândirii mele pozitive: oportunitate pentru criza pandemiei).

Despre autor:

Dacă în romanul său, acesta propune o călătorie terestră și galactică, trebuie să menționez că autorul volumului este, el, însuși, un călător! În tinerețe, un adevărat  hoinar (prin Europa şi SUA), plecând din țara sa natală, ca să‑și urmeze visul de scriitor şi regizor. Apoi, datorită succesului obținut prin spectacolele sale fascinante, a străbătut și Asia, America de Sud, din nou SUA şi Europa.

PETRIKĂ IONESCO este un renumit regizor de teatru şi operă, scenograf, dramaturg român, stabilit în Franța. A montat multe şi apreciate spectacole pe marile scene din Europa, America de Nord şi Asia. A fost profesor la Conservatorul din Paris (Conservatoire national supérieur de musique et de dânse). De asemenea, director artistic de proiecte la „Disneyland” – Los Angeles, Orlando (Florida) şi Paris (fondator). Portalului autorului este: www.petrikaionesco.net

În România a montat piese de teatru în spectacolele de la Teatrul Național București: „Burghezul gentilom” de Moliere (2006) şi „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare (2015), iar la Opera Națională București, spectacolele cu: „Oedip” de George Enescu (2003, festivalul George Enescu ) şi „Macbeth” de Giuseppe Verdi” (Festivalul Shakepeare 2008).

DECORAŢII/Ordine primite de autorul volumului:

Ofițer al Artelor și Literelor – Franța; Comandor al Ordinului Artelor – România. Iar în 2019 i s-a înmânat unul din Premiile „Constantin Brâncoveanu“ pentru diaspora http://www.mandrusafiiroman.ro/petrica-ionescu

APRECIERI:

„Un geniu care-și captivează cititorii prin istorii pe cât de veridice, pe atât de neverosimile. Ca într-un roman de García Márquez, el se convertește azi în scriitor și semnează o carte în care îl regăsim din plin! Enorm și derutant!”  (George BANU)

„Un regizor și un scenograf genial, ale cărui titluri de glorie fac parte din istoria operei și a teatrului.” (Eve RUGGIERI)

„Măiestria să artistică în domeniile teatrului, dansului, operei, filmului și muzicii a marcat secolul nostru. Petrikă Ionesco este un geniu inovator al timpului nostru.“ (Carolyn CARLSON)

„Coroziv!“ (Jack LANG)

„Fenomenal!“ (Horațiu Mălăele)

***

Editura RAO despre subiectul cărții: „O epopee vastă și originală, delirantă, unică, deoarece este prima ficțiune Bio-Thriller. Plină de farmec, vrăjitorie, speranțe și dezamăgiri, care îmbină cruzimea, realismul și fantezia. Prin aventurile umane, pământești și spațiale, ale lui Dan Pau, este analizată minuțios și cu umor o societate decadentă, morbidă, în care pasiunile amoroase și extravaganțele se îmbină cu artă și știința, pe de o parte, și cu acțiunile poliției și ale armatei, pe de alta. Un volum cu o acțiune complexă, cu trăsături proprii atât genului science-fiction, cât și romanului psihologic sau de aventuri. Prezintă întâmplări și personaje fascinante, ieșite de sub până unui autor cu o personalitate la fel de complexă ca și opera sa. Acest lucru se detașează din felul în care sunt concepute acțiunea și locurile unde aceasta se petrece, precum și personajele, în toate vădindu-se gândirea și viziunea regizorului și scenografului, a realizatorului de spectacole care este autorul. Povestea începe la 13 octombrie 2068, la București, apoi se desfășoară la Paris, San Francisco, pe Saturn și, în sfârșit, în constelația Lebedei. Eroul este un tânăr regizor de teatru, fiul unui cunoscut om de știință care lucrează la subiecte ultrasensibile și care va fi răpit. Încercând să-și găsească tatăl, eroul va fi prins într-o aventură infernală, cu multiple răsturnări de situație.”

https://www.raobooks.com/product/cantecul-lebedei-mecanice/?fbclid=IwAR0RfjkYdtEEhYBUD_i_I_PvbVSuB2dxNsZWaD32Fi_DiLBNApvJ2XTJj_c

––––––––––––

Dr. (istorie) Dana Antoaneta BĂLĂNESCU

Reșița, 15 mai 2020

Al. Florin ŢENE: Critica stilistică în jurnalism

           Critica stilistică în jurnalism nu s-a prea folosit în lumea ziaristicii-în ordine diacronică- se înscrie în ceea ce în vremea din urmă a fost numită reacție antipozitivă în critica literară. Aceasta a apărut, alături de alte demersuri, ca expresie a nemulțumirii iritate față de metodele studiului literar dezvoltate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Factologia, istorismul limitat și exterior, scientismul cu modele împrumutate în special din secolul trecut, au generat și în istoria, critica stilului în journalism, și teoria literaturii reacții și  inițiative de înnoire, desfășurate în numeroase direcții, așa cum sublinia Wellek, R. în Revolta împotriva pozitivizmului, în “Conceptele criticii, tradus în românește,” București, 1970, paginile 265-290.

            Critica despre materialele jurnalistice, cum ar fi reportaje, reportaje literare, interviuri, articole, informații, analize etc a devenit o artă a citirii. Cititorul, în general, nu-l interesează stilul materialelor, dar îl apreciază, pe cititor îl atrag ideile și știrile proaspete transmise prin textul respectiv. O formulare lipsită de vibrația polemică nu este atrăgătoare. Obiectivul propriu al criticii nu poate fi decât materialul jurnalistic. Acesta poate fi obiectul numai al bucuriei estetice sau poate servi ca document pentru tot felul de investigații particulare- psihologice, psihanalitice , istorice, sociale, filozofice, lingvistice sau de actualitate. Critica stilistică în jurnalism se constituie ca răspuns la experiența exigenței , va participa la marcarea orizonturilor noi în care caută să se așeze actul critic în jurnalism, iar prin procedura ei de ansamblu va contribui hotărâtor la promovarea textului în primul plan al atenției. Un al doilea reper ar putea fi invocate pentru această sumară situare a criticii stilistice în jurnalism îl constituie accentuarea pronunțată a interesului pentru individualitate.

            Un alt reper  îl constituie accentuarea pronunțată a interesului pentru individualitate.Desigur acest interes datează de când jurnalismul s-a impus în țara noastră când se afirmase individualizarea prin stil, iar critica romantică adusese, cu hotărâre și pasiune, în primul plan al orizontului, surprinderea și configurarea individualității originale a jurnalistului așa cum îl găsim la  Nae (Nicolae) Bassarabescu , I.C. Fundescu. Există o zicală printre ziariști: e bine întotdeauna că trebuie să iei din călimara fiecărui ziarist cerneala cu care dorești să-l zugrăvești.

            Atunci când un specialist în stilistica jurnalistică dorește să abordeze un text trebuie să pornească de la dimensiunea  individualității jurnalistului și al totalității materialelor publicate.În acest context se dezvoltă o filozofie a calității care iradiază în multe direcții și domenii de gen, existând interesul pentru diferență, unicitate, irepetabilitate.

            Dacă aceste repere diacronice ne-au ajutat să observăm integrarea criticii stilistice în presa scrisă s-ar cuveni să aflăm și câteva coordinate în plan sincronic pentru a vedea, în linii mari, prin ce se particularizează aceeași critică în cadrul mutației generale la care participă.Prima coordonată în acest sens, ne poate folosi preocuparea – tot mai active Aceasta se află în prioritatea acordată dimenisunii lingvistice a operei literare, e în present- pentru specificul literar,  și mai puțin cel jurnalistic.Așa-numitele “științe ale spiritului”(științe ale culturii), ieșite de sub dominația științelor naturii, se află în fața grelei problem a definirii obiectelor lor și a metodelor adecvate acestora. Critica stilistică dorește să participle la dezvăluirea originalității ireductibile a jurnalismului. Aceasta se află în pioritatea acordată dimensiunii lingvistice a operei literare, dar de acum se pune problema și a materialelor ziaristice, pentru acuitatea ideilor trasmise. Noile funcții ale limbajului în jurnalism, pune în termini noi relația dintre articolul de presă și limbă.

            Critica stilistică de la noi a textelor din presă nu a reușit să impună primatul textului și să atragă cititorul să guste pagina de ziar.Dar despre modul concret, critica stilistică în jurnalism la noi este inexistentă.

            Admițând că între critica stilistică, critica literară, critica stilistică a textelor jurnalistice, istoria și teoria literaturii nu se pot trasa granite rigide, se cuvine să recunoaștem totuși perspectivele lor diferențiate.

            Interesul pentru individualitate face parte, în spațiul criticii jurnalistice, dintre justificate obiective în perioada aceasta de trecere de la o mentalitate impusă de un regim de dictatură Continue reading „Al. Florin ŢENE: Critica stilistică în jurnalism” →

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (VI)

Boala fiului preferat, Mihai (Coca Mițu), îi acutizase Valeriei suferințele fizice asociate obezității. În zilele ei mai bune îi poruncea șoferului s-o ducă pe dealul Boureniului, la pinii ei dragi care-i umbreau micul edificiu bizantin cu funcție de „casă de veci”. De acolo privea cu binoclul spre Mănăstirea Văratec, unde scumpa ei mamă, Veronica, îşi doarmea somnul etern în mormântul din curtea Bisericii „Sf. Ioan”. Sau medita lângă un izvor umbrit de un stejar secular, locul ei preferat întru cugetare. Poiana în care era hotărnicit acest spațiu romantic se va fi numit Poiana Doamnei sau a Cucoanei (după cum Drumul Cucoanei, despre care știm cu mărturie că s-a numit o vreme).

În 1928 petrecu Craciunul cu privilegiul de a-i avea la Boureni pe cei dragi ai ei, pe Graziella cu Ana-Maria, fiica din prima căsatorie și nepoata. Nici un semn al ursitei, legat de apropierea sfârșitului, pentru cea care își avea gata pregătit sălașul eternității. La nici două luni, în ziua (sau poate noaptea) de 14 februarie 1929 „…volburi otrăvite întunecă cerul și apa Moldovei… O viziune a pinilor netăiați strigă dezghețul, cu toată puterea pămîntului!”. Lirismul vizionar, purtător de verdict, al accestei citări după măestrul condei al Elena Vulcănescu, se traduce prozaic astfel: Valeria Micle Sturza muri subit. La trei luni după ce împlinise 62 de ani. Muri singură sau, poate, asistată de de vreo femeie din vecini, care îi va fi ținut lumânarea. Costică Tarcan, vecin și om de curte al boierului Sturza știa și cauza morții: “Doamna Valeria a murit pe iarnă în ’29, după o săptămână de inimă rea, de făcătură, de ursită (farmece, vrăji)… A lăsat cu limbă de moarte să fie îngropată cu capul spre sat… deşi satul îi înspre apus…” Ultima ei dorința încălca o cutumă creștină. Cu ce taină oare?

Soțul Valeriei, boierul, om ocupat cu afaceri, era mai mult prin străinătate. La nici zece kilometri la nord de Boureni era moșia fratelui său Constantin, cu telegraf și tren care făcea legătură, la Pașcani, cu expresul de Berlin. Relația prințului Dimitrie cu soția era compromisă de mult timp, dar boierul avea onoare și le-a arătat oamenilor locului respectul său pentru defunctă, mama copiilor lui. I-a făcut înmormântare după rangul ei de soție de prinț și, poate, după dorința ei expresă de prețuitoare a datinilor locului, pe care le-a cunoscut și poetizat în cartea sa de versuri mai sus numită. În urma sicriului de cristal, comandat de boier din străinătate, „…au condus-o pe ultimul drum şi au jelit-o mii şi mii de oameni, din toate satele din jur, pentru bunătatea ei, dar şi pentru soarta ei tragică”. Și mare parte a acestei mulțimi a zăbovit apoi la un praznic „cum nu s-a mai văzut” prin această parte de țară. (prof. dr Constantin Partin). După înmormântare, o vreme, sătencele din Boureni o simțeau pe Cucoana Valeria în noaptea de Rusalii, „…când scăpa de strânsoarea veciei şi poftea cireşe”.

Cât despre singurul fiu (din trei) aflat în viață la moartea mamei sale, dar departe de ea (scriitor și traducător, decedat și el prematur, la zece ani după moartea Valeriei), iată o frază a sa care-i măsoară povara filială după moartea mamei: „Din noaptea de grai a trecutului, fiu alintat al doamnei Vanozza am vegheat, ca un vrăjitor blestemat, să însufletesc cu viată din viața mea, silueta tragică, pierdută în vraful colbăit al istoriei…”(Grigore M. Sturdza).

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (VI)” →

Alexandru NEMOIANU: Câteva gânduri despre 1918 și Marea Unire

Zona Banatului „muntos” a avut o istorie deosebită dominată, având de caracteristică principală, independența, libertatea locuitorilor ei.

Din cele mai vechi timpuri, sub conducerea fruntașilor locali, a cnezilor,locuitorii acestei zone au avut rosturi nobiliare, adică libertatea individuală și dreptul de a purta arme. În schimb ei trebuiau să apere zona de năvăliri din afară.

Aceste rosturi s-au perpetuat în tot cursul vremii, în vremea ocupației otomane prin nesupunere, prin „lotrie”,iar în vremea dominației hapsburgice sub și în sistemul „graniței militar.

Ceea ce aș vrea să amintesc aici sunt câteva amănunte care pot fi ilustrate prin cazul Văii Almăjului și al „casei” Boldea din Borlovenii-Vechi, înaintașii mei pe linie maternă. În acest context am să amintesc și contribuții ale unor membrii ai familiei mele paterne, Nemoianu, la Marea Unire din 1 Decembrie, 1918.

Acești locuitori ai Almăjului erau cu rosturi nobiliare, după statutele medievale, dar nu aveau nimic de a face cu decorul romantic care însoțește construcțiile imaginare. Acei oameni erau țărani și cel mai adesea țărani săraci. Dar această împrejurare nu îi făcea mai puțin nobili.

Dar circumstanța că erau liberi, că aveau dreptul și voința de a apăra ceea ce era al lor cu arma, la caz de nevoie, faptul că rosturile militare îi purtau în locuri și împrejurări diferite, îi făcea să fie mental pregătiți să accepte și să înfrunte „noul”. Ei acceptau „noul” istoric dar rămâneau încrâncenați în rostul lor existențial, în tradiția lor românească și a „locului’.

În veacul al XIX-lea această deschidere mentală s-a manifestat prin grija de a da „înainte” și încă mai vârtos prin trimiterea ,măcar unora dintre copii,la „carte”.

Așa a fost cazul „casei” Boldea din Borlovenii Vechi.

Dascălul Pavel Boldea și-a trimis copii la școală și unul dintre ei a dat înainte și a devenit fruntaș în rândul preoțimii militare ortodoxe din armata imperială chesaro crăiască. Colonelul K.u.K Pavel Boldea a devenit fruntaș, dar în sufletul lui a rămas ceea ce fusese din naștere, un țăran din Borloveni, cu grijă pentru frații și rudeniile mai mici, cu grijă pentru satul și „țară” lui, Almăjul. El a avut grijă și pe cheltuiala lui au mers la școli și au devenit „domni” frații lui și nepotul Coriolan Buracu.

Feciorul sau,Lt.Col.KuK Romulus Boldea, a avut la rândul sau o carieră militară și apoi polítică meritorie. A luptat pe frontul italian și a primit numeroase decorații austriece, dar și germane,între ele Crucea de Fier Germană. S-a căsătorit cu Otilia Bauer, fica unui fruntaș german din Bijeljina, Bosnia și care s-a atașat cu pasiune casei Boldea. Romulus Boldea a fost Prefect al Județului Severin și Președinte al Comunității de Avere Grănicerești din Caransebeș. Dar în același timp a gospodărit cu mare grijă bunurile familiei din Borloveni și casa din Borloveni i-a fost principala reședința, în care Dumnezeu i-a îngăduit să închidă ochii. Casă care și azi este în picioare și în bună stare.

Pentru acești oameni și pentru urmașii lor, inclusiv subsemnatul, Borloveniul și Almajul au fost și rămas “patria” ideală.

Din neamul lor mai mulți au contribuit la realizarea “marii Uniri”. Romulus Boldea și unchiul lui Grigore Boldea, amândoi ofițeri în armata chezaro-crăiască, au fost între primii ofițeri bănățeni care au trecut călare munții și s-au înrolat în armata română. Amândoi au luptat pe frontul”de la Tisa”, împotriva bolșevismului maghiar. Ei au făcut parte din corpul de artilerie care a forțat Tisa și a îngăduit ofensiva armatei române, ocuparea Budapestei și izgonirea lui Bela Khun. Vărul primar al lui Romulus Boldea, Coriolan Buracu, a avut un rol esențial în mobilizarea Almăjenilor și a fost delegat la Marea Adunare de la Albă Iulia care, la 1 Decembrie 1918 proclamă unirea tuturor Românilor. ”Casa Boldea” a fost parte activă la Marea Unire.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Câteva gânduri despre 1918 și Marea Unire” →

Alexandrina TULICS: Atât de albe și smerite (stihuri)

Atât de pur, atât de fraged…



…Atât de albe și smerite,
Petale alb-mărgăritar,
Sunt ca Mireasa pregătită
Să se închine la altar.

Atât de pure și gingașe,
Rostesc din adevărul sfânt.
Sunt ca arcușul pe vioară,
Ce note-n alb, Îți cânt’.

Atât de sincere-s întruna,
Ca preaiubita ce o-aștepți,
Să fiți pe veșnicii, doar una,
Pecetluită de Sfintele Peceți.

…Atât de pur, atât de fraged
Atât de alb la sfânt altar,
E voalul de Mireasă îmbrăcată
De Tine, ca un alb mărgăritar…

 

 

-De ce?

  (Din albumul ,,Colț Stelar”)

 

-De ce ninge Tată-n vară?
Iar pomii frunzele își pierd?
De ce își părăsesc mame, copiii
Și sunt atâtea lacrimi fără crez?

-De ce, în loc de fericire,
Trăim printre suspine-n vale?
Şi parcă norii se-mbulzesc
Lăsând tristeți pe-a noastră cale?

-De ce își plânge rândunica,
Dând roată, cuibul la plecare,
În zbor-suspin chiar de se-nalță
Plutind spre alba zare?

Continue reading „Alexandrina TULICS: Atât de albe și smerite (stihuri)” →

Ileana VLĂDUȘEL: Îți caut iubire, portul

Îți caut iubire, portul

 

Îmi lipsești iubire noaptea, când singurătatea poarta

Către inimă-o deschide

Și la mine-n piept pătrunde.

 

Și-mi lipsești iubire ziua când se- întoarce amintirea

Și-mi bate încet la ușă

Și  apoi deschide și intră.

 

Te caut iubire în vise cânt tristețea mă ajunge

Și-ți caut cerul și steaua

Unde te-a ascuns ghionoaia.

 

Pe nisipul ars pășesc încercând să te găsesc,

Dar nu ești, doar urme goale

Și absența ta mă doare.

 

Când oftez și doare oful îți caut iubire portul

Și nava ce mi te-a dus

Mării, să nu te ajung

 

Și privesc spre farul stins căutând urme prin timp

dar nici  tu și nici  catargul

nu mai umpleți astăzi largul!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

14 mai 2020

Emilia-Paula ZAGAVEI: Dor

Dor

 

Îmi scriu poemul pe un fir de iarbă

Și îl botez cu lacrimi mari de ploaie,

Descânt iubirea într-o palmă oarbă

Din zdreanța sufletului detronez războaie.

 

Adun poveștile din umbrele pustii

Al pașilor ce slobozesc blesteme,

Bucăți de dor întemnițez în triste gratii

Zidite-n stânci ce tăinuiesc dileme.

 

Înmormântez tristețea sub sărut

Bocind pe-ascuns a mea copilărie,

Mă-nchid în mine supunându-mă tăcut

Regulilor scrise cu aprigă silnicie.

 

Mă-nchid în mine nimicind amarul

Tristeților otrăvitoare și viclene,

Pictat de pașii ce-au strivit aleanul

La crucile regretelor eterne.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

14 mai 2020

 

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: O zi din viața unui erou Hollywoodian

           Eroul despre care vom vorbi este preferatul multor generaţii de cinefili, prin urmare, un model către care mamele îşi proiectează educaţia copiilor, iar fetele, de toate vârstele, visele. Însă el, deşi are, obligatoriu, un metru nouăzeci, o tonă şi ceva de muşchi, jeans impecabili şi o figură foarte macho, este un familist înrăit dependent de soţia sa blondă, frumoasă şi casnică, dar şi de cei doi copilaşi. Dar ce spun eu copilaşi!? Adevăraţi îngeraşi, dintre care băieţelul are astăzi serbare la grădiniţă şi joacă rolul unui pitic de grădină, ceva extraordinar de complex care necesită, obligatoriu, sprijinul emoţional al întregii familii. El, eroul deci, se numeşte, cum altfel decât Bob Tren. Păi, hai să fim sinceri, cum ar putea să fie un erou dacă s-ar numi Franklin Delano Roosevelt Jr. de pildă? Jenant! Un adevărat erou trebuie să aibă un nume care să dea senzaţia că mesteci pietriş…

            Ziua de muncă a eroului începe, în mijlocul întregii familii, copiii leorpăind fericiţi cu lingura în nelipsitele siriăls aruncate într-o strachină cu o zeamă albicioasă, el înfulecând grăbit o gogoaşă, iar superba lui soţie lincăind visătoare o ceaşcă cu ceva verde şi tulbure. Deci eco! Visarea ei, aflăm din sărutul pasional pe care-l primeşte de la eroul cu gura plină, se datorează unei nopţii de amor nebun, abia încheiată în zori când îngeraşii, inocenţi, ca toate fiinţele semidivine, năvăliseră în dormitor să joace bâza cu: „mom and dead”. Ei, zâmbind cam ruşinaţi, se jucaseră totuşi, preţ de câteva cadre, cu micii terorişti. Din cauza asta el a cam întârziat, iar acum fuge la serviciu cu gogoaşa în gât. Este desigur poliţist şi când deschide uşa secţiei şeful îl cheamă urgent la el şi îl suspendă pentru că, în seara precedentă, împuşcase fără aprobare vreo cinci bande de hoţi, drogaţi, asasini, kileri şi, din greşeală, un câine maidanez, iar nesuferiţii ăia de la Asociaţia pentru Protecţia Animalelor deschiseseră acţiune în tribunal pe chestia asta. Omenos din cale afară, şeful, un vechi prieten de Vietnam, îi dă de la el un pistol, o maşină şi îl asigură că va închide ochii dacă astăzi îi lichidează şi pe nemernicii care îl sechestraseră pe preşedinte statului şi voiau, cu orice preţ, să arunce o bombă nucleară piratată de chinezi, auzi, nebunie,  într-o grădiniţă.

            Eroul simte cum îi vine sângele la cap, sare în maşină şi, ca măsură de siguranţă, o ia ostatecă pe amanta boss-ului, altă blondă, de data asta însă una foarte tâmpită care dă pe trompă totul despre bandiţi şi, ca să arate cât de mult îl apreciază ea pe erou, de care era îndrăgostită încă din liceu, dar el n-o băga în seamă, începe, cu graţie şi multă tandreţe să-i tragă un scurt. Eroul, în acest timp, goneşte cu o sută de mile pe oră fiind urmărit de nişte paranoici care trag cu mitraliera şi dă un sms soţiei ca să-i spună că, probabil va întârzia puţin la serbarea micului Thiboldt, scumpul lor băieţel.

            Mă-sa se cam şucăreşte şi-i face puţin tapaj precum că să-i fie ruşine, că nici data trecută nu a venit şi ăla micu’ era tot numai lacrimi şi muci de supărare. Eroul este nevoit să închidă deoarece tocmai a încasat un glonţ în telefon. De ciudă face o fentă cu maşina şi nemernicii de bandiţi se prăbuşesc într-o prăpastie apărută pe neaşteptate în dreapta autostrăzii. Eroul opreşte regulamentar vede cu destulă durere că gagica fusese şi ea făcută ferfeniţă cu o rafală de tun antiaerian şi se bucură că dintr-un elicopter coboară bunul său coleg de serviciu un afroamerican cam la fel de solid şi pus, nevoie mare, pe făcut dreptate. Cei doi schimbă unele glume cu specific poliţist şi pleacă în trombă să-i pedepsească pe bandiţi întrucât ăia anunţaseră la televizor că-l înjosesc pe preşedinte cu vorba şi cu fapta dacă nu primesc un vagon de bani. Preşedintele apare şi el pe ecran, puţin vânăt la un ochi şi le ordonă tuturor să nu-şi rişte vieţile fiindcă se descurcă el singur, aşa cum a făcut-o şi în alegeri. Naţiunea face o mică explozie de lacrimi şi bucurie, apoi îşi vede de ale ei. Eroul însă ştie ce are de făcut! Se furişează pe lângă şopronul unde era statul major al infractorilor şi preşedintele ostatic. Primeşte un telefon de la vicepreşedinte care-l asigură că îşi va primi insigna înapoi dacă reuşeşte. Dacă nu, nu! Scârbit, eroul aruncă şi acest telefon. Se prinde însă la timp că gagica-l trăsese în piept şi îl vânduse, deoarece aici este aşteptat cu mii de guri de foc de toate calibrele căci pe şeful bandei nu-l interesa neapărat preşedintele, sau vagonul de bani ci, în primul rând, să-i ia eroului gâţii fiindcă în urmă cu un an îl arestase pe fratele lui, un tip ceva mai idiot, care călca oameni cu maşina, dar la care el, deşi mare canalie, ţinea totuşi enorm.

            Hopaaa! Intriga ia o notă personală ceea ce nu este admis din punct de vedere deontologic. Bravul partener afroamerican, Heatcliff pe numele lui mic, căruia i se văd mai mult dinţii deoarece perimetrul acţiunii este luminat intermitent cu tot felul de flash-uri colorate, îl sfătuieşte s-o lasă baltă şi să nu se implice emoţional. Eroul însă este din beton armat şi, la această observaţie, zâmbeşte sexi, dă o replică spirituală, apoi îl doboară dintr-un foc tras la plezneală, pe unul care stătea pe un acoperiş cu o puşcă cu lunetă, probabil special pentru a fi împuşcat. Abia acum începe, cu adevărat, măcelul. Bandiţii trag în disperare întrucât regia le-a asigurat muniţie cât pentru un război de rutină. Adăpostiţi după un gard de sârmă, eroul şi partenerul său trag agale, foc cu foc, pentru economie de muniţie (seara vor face un raport în care vor specifica fiecare glonţ tras şi cu ce efecte), dar şi pentru că, fiind ei bine antrenaţi, la fiecare foc, doboară minimum doi bandiţi. Apare însă un elicopter care pune proiectorul pe ei, se făcuse deja seară, dar şi un dement ieşit pe o uşă începe să-i mitralieze energic. Se face puţină jale, fiindcă acţiunea elicopterului este susţinută şi de un submarin, apărut dracu’ mai ştie de unde, din care se revarsă salve de tun cam cât pentru o debarcare. Situaţia se agravează eroul fiind rănit uşor în picior şi puţin în inimă. Heatcliff însă este făcut treci. Furios, eroul smulge un par dintr-un gard şi-l zvârle în palele elicei care-i zbârnâia deasupra capului împiedi- cându-l să se concentreze. Elicopterul se prăbuşeşte peste submarin şi, ambele, se duc la fund nu înainte de a exploda extrem de spectaculos, ştiut fiind că altfel nu te crede publicul.  Acum eroul se poate ocupa în linişte de bunul său camarad şi prieten.

            Pentru început îl întreabă:

            – You are all right?

            – Yes, I ‘am fine! Răspunde calm Heatcliff că să nu-i distragă atenţia de la acţiune. Nici nu prea mai era cazul, deoarece, acum nu mai trage nimeni, ba chiar, pe fundal, se aude o vioară care cântă duios ceva foarte trist. Ce-i drept Heatcliff chiar moare, deşi nu-şi prea dă seama de la ce i se trage. Bineînţeles, nu înainte de a schimba câteva glume cu specific soldăţesc de pe vremea când erau ei puşcaşi marini. Apoi, cu câteva clipe înainte de a închide definitiv ochii, îi mai spune să nu cumva să uite de preşedinte, dar nici de serbarea copilului iubit. Eroul îl dă la o parte pe vioristul care începuse să se bage în cadru şi-i lua faţa, apoi pleacă scrâşnind din dinţi. Simţi cum îi clocoteşte adrenalina în vene. Împuşcă încă vreo zece nemernici care-l pândeau pe la colţuri şi, în sfârşit, ajunge la o uşă blindată pe care o zboară cu o lovitură de picior. Apoi mai deschide alte uşi cu cifru… Tot cu piciorul!

            Numai că, în tot acest timp, nici preşedintele nu stătuse de lemn Tănase chiar dacă era legat cu nişte funii deasupra unui cazan cu crocodili. Bun sportiv, făcuse parte, în tinereţe, din vestitele Berete Verzi, distrage atenţia nemernicului de boss cu nişte paragrafe din constituţie, profită de deruta ăluia, se răsuceşte pe funii şi face un salt drept în faţa lui. Prilej cu care îi arde vreo două lovituri speciale cu muchia palmei şi-l dă cu capul de pereţi. Apoi îşi scoate cătuşele şi i le pune imbecilului, spunându-i calm că va putrezi pe veci în închisoare, dacă nu-i destăinuie, acum şi aici, în amănunt, cum stă treaba cu bomba de la grădiniţă. Monstrul, fraier, rânjeşte batjocoritor. Acum este momentul în care sare din ţâţâni uşa încăperii cu crocodili şi intră eroul. Primul lucru pe care-l vede este că o jivină se apropie de gamba preşedintelui. O anihilează dând o lovitură de pumn în moaca banditului. Nu voia să mai aibă probleme cu descreieraţii de la protecţia animalelor! Crocodilul preia, foarte sfinţit, semnalul din subliminal şi se duce mârâind la groapa lui. Ce le spune celorlalţi nu mai ştim, cert este că toţi se dau la fund. Boss-ul înspăimântat de forţa psihică a eroului dă pe trompă toată mişculaţia. Preşedintele formează imediat un număr de telefon strict secret şi forţele speciale intră în acţiune la grădiniţă. Se rulează câteva cadre cu nişte copilaşi fericiţi care habar nu au prin ce-au trecut.

            Preşedintele îl bate pe umăr pe erou şi-i strânge mâna. Eroul are pregătite câteva fraze protocolare despre aptitudinile preşedintelui. Acesta, modest din fire, rosteşte fraza devenită celebră:

            – Eii, nu am fost toată viaţa mea preşedinte…

            Ies împreună exact când sosesc şi câteva zeci de maşini ale poliţiei cu girofarurile în funcţiune şi cu sirenele al maximum. Plus o divizie de elicoptere ale armatei pline ochi cu soldaţi vopsiţi pe faţă. Cam o mie de  reflectoare luminează scena în cei doi care păşesc zâmbind fericiţi spre camerele de luat vederi. Reapare vioristul tot cu ceva melancolic şi trist. Vine în fugă şi cu ochii umezi de emoţie însuşi vicepreşedintele. Îşi şterge ruşinat câteva lacrimi bărbăteşti, îl îmbrăţişează pe prietenul lui de o viaţă, Tom (preşedintele!) şi îi spune şefului poliţiei să pregătească ceremonia.

            Şeful pricepe imediat, nu pune întrebări prosteşti cum suntem noi învăţaţi şi, întreg alaiul se pune în mişcare. Pe undeva prin planul secund se vede, preţ de câteva clipe, figura ofticată a banditului şef.

            În cadrul unei ceremonii extrem de bine definită în plan emoţional este îngro- pat, cu salvele şi drapelul de rigoare, viteazul Heatcliff, iar eroul primeşte, în altă ceremonie, la fel de fastuoasă, Medalia de Onoare a Congresului, apoi i se returnează insigna şi pistolul din dotare. Neatent şeful îl bate pe umăr, în semn de prietenie adâncă, însă eroul se strâmbă puţin. Să nu uităm că avea două gloanţe în el. Dintre care, cel mai dureros, în inimă! Cei doi râd amuzaţi de întâmplare, iar seara îl vedem pe erou intrând în sala de spectacol, în uniformă, cu medalia la gât şi, alături de el, preşedintele, cu care se pare că a devenit bun prieten şi au convenit să vadă împreună piesa în care juca micuţul Thiboldt. Abia după asta planificaseră să bea o bere, în linişte, la birtul din colţ. Sala ovaţionează, Thiboldt se cam încurcă, de emoţie, mămica îi dă un sărut foarte pasional eroului şi, după, face o glumă epocală:

            – Acum că ştiu cu cine eşti când lipseşti de acasă te iert… Dar îi voi telefona Primei Doamne să ştie şi ea cu cine pierde vremea distinsul ei soţ. Se râde pe rupte şi filmul se termină tot cu o piesă de vioară.

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: O zi din viața unui erou Hollywoodian” →