Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: O zi din viața unui erou Hollywoodian

           Eroul despre care vom vorbi este preferatul multor generaţii de cinefili, prin urmare, un model către care mamele îşi proiectează educaţia copiilor, iar fetele, de toate vârstele, visele. Însă el, deşi are, obligatoriu, un metru nouăzeci, o tonă şi ceva de muşchi, jeans impecabili şi o figură foarte macho, este un familist înrăit dependent de soţia sa blondă, frumoasă şi casnică, dar şi de cei doi copilaşi. Dar ce spun eu copilaşi!? Adevăraţi îngeraşi, dintre care băieţelul are astăzi serbare la grădiniţă şi joacă rolul unui pitic de grădină, ceva extraordinar de complex care necesită, obligatoriu, sprijinul emoţional al întregii familii. El, eroul deci, se numeşte, cum altfel decât Bob Tren. Păi, hai să fim sinceri, cum ar putea să fie un erou dacă s-ar numi Franklin Delano Roosevelt Jr. de pildă? Jenant! Un adevărat erou trebuie să aibă un nume care să dea senzaţia că mesteci pietriş…

            Ziua de muncă a eroului începe, în mijlocul întregii familii, copiii leorpăind fericiţi cu lingura în nelipsitele siriăls aruncate într-o strachină cu o zeamă albicioasă, el înfulecând grăbit o gogoaşă, iar superba lui soţie lincăind visătoare o ceaşcă cu ceva verde şi tulbure. Deci eco! Visarea ei, aflăm din sărutul pasional pe care-l primeşte de la eroul cu gura plină, se datorează unei nopţii de amor nebun, abia încheiată în zori când îngeraşii, inocenţi, ca toate fiinţele semidivine, năvăliseră în dormitor să joace bâza cu: „mom and dead”. Ei, zâmbind cam ruşinaţi, se jucaseră totuşi, preţ de câteva cadre, cu micii terorişti. Din cauza asta el a cam întârziat, iar acum fuge la serviciu cu gogoaşa în gât. Este desigur poliţist şi când deschide uşa secţiei şeful îl cheamă urgent la el şi îl suspendă pentru că, în seara precedentă, împuşcase fără aprobare vreo cinci bande de hoţi, drogaţi, asasini, kileri şi, din greşeală, un câine maidanez, iar nesuferiţii ăia de la Asociaţia pentru Protecţia Animalelor deschiseseră acţiune în tribunal pe chestia asta. Omenos din cale afară, şeful, un vechi prieten de Vietnam, îi dă de la el un pistol, o maşină şi îl asigură că va închide ochii dacă astăzi îi lichidează şi pe nemernicii care îl sechestraseră pe preşedinte statului şi voiau, cu orice preţ, să arunce o bombă nucleară piratată de chinezi, auzi, nebunie,  într-o grădiniţă.

            Eroul simte cum îi vine sângele la cap, sare în maşină şi, ca măsură de siguranţă, o ia ostatecă pe amanta boss-ului, altă blondă, de data asta însă una foarte tâmpită care dă pe trompă totul despre bandiţi şi, ca să arate cât de mult îl apreciază ea pe erou, de care era îndrăgostită încă din liceu, dar el n-o băga în seamă, începe, cu graţie şi multă tandreţe să-i tragă un scurt. Eroul, în acest timp, goneşte cu o sută de mile pe oră fiind urmărit de nişte paranoici care trag cu mitraliera şi dă un sms soţiei ca să-i spună că, probabil va întârzia puţin la serbarea micului Thiboldt, scumpul lor băieţel.

            Mă-sa se cam şucăreşte şi-i face puţin tapaj precum că să-i fie ruşine, că nici data trecută nu a venit şi ăla micu’ era tot numai lacrimi şi muci de supărare. Eroul este nevoit să închidă deoarece tocmai a încasat un glonţ în telefon. De ciudă face o fentă cu maşina şi nemernicii de bandiţi se prăbuşesc într-o prăpastie apărută pe neaşteptate în dreapta autostrăzii. Eroul opreşte regulamentar vede cu destulă durere că gagica fusese şi ea făcută ferfeniţă cu o rafală de tun antiaerian şi se bucură că dintr-un elicopter coboară bunul său coleg de serviciu un afroamerican cam la fel de solid şi pus, nevoie mare, pe făcut dreptate. Cei doi schimbă unele glume cu specific poliţist şi pleacă în trombă să-i pedepsească pe bandiţi întrucât ăia anunţaseră la televizor că-l înjosesc pe preşedinte cu vorba şi cu fapta dacă nu primesc un vagon de bani. Preşedintele apare şi el pe ecran, puţin vânăt la un ochi şi le ordonă tuturor să nu-şi rişte vieţile fiindcă se descurcă el singur, aşa cum a făcut-o şi în alegeri. Naţiunea face o mică explozie de lacrimi şi bucurie, apoi îşi vede de ale ei. Eroul însă ştie ce are de făcut! Se furişează pe lângă şopronul unde era statul major al infractorilor şi preşedintele ostatic. Primeşte un telefon de la vicepreşedinte care-l asigură că îşi va primi insigna înapoi dacă reuşeşte. Dacă nu, nu! Scârbit, eroul aruncă şi acest telefon. Se prinde însă la timp că gagica-l trăsese în piept şi îl vânduse, deoarece aici este aşteptat cu mii de guri de foc de toate calibrele căci pe şeful bandei nu-l interesa neapărat preşedintele, sau vagonul de bani ci, în primul rând, să-i ia eroului gâţii fiindcă în urmă cu un an îl arestase pe fratele lui, un tip ceva mai idiot, care călca oameni cu maşina, dar la care el, deşi mare canalie, ţinea totuşi enorm.

            Hopaaa! Intriga ia o notă personală ceea ce nu este admis din punct de vedere deontologic. Bravul partener afroamerican, Heatcliff pe numele lui mic, căruia i se văd mai mult dinţii deoarece perimetrul acţiunii este luminat intermitent cu tot felul de flash-uri colorate, îl sfătuieşte s-o lasă baltă şi să nu se implice emoţional. Eroul însă este din beton armat şi, la această observaţie, zâmbeşte sexi, dă o replică spirituală, apoi îl doboară dintr-un foc tras la plezneală, pe unul care stătea pe un acoperiş cu o puşcă cu lunetă, probabil special pentru a fi împuşcat. Abia acum începe, cu adevărat, măcelul. Bandiţii trag în disperare întrucât regia le-a asigurat muniţie cât pentru un război de rutină. Adăpostiţi după un gard de sârmă, eroul şi partenerul său trag agale, foc cu foc, pentru economie de muniţie (seara vor face un raport în care vor specifica fiecare glonţ tras şi cu ce efecte), dar şi pentru că, fiind ei bine antrenaţi, la fiecare foc, doboară minimum doi bandiţi. Apare însă un elicopter care pune proiectorul pe ei, se făcuse deja seară, dar şi un dement ieşit pe o uşă începe să-i mitralieze energic. Se face puţină jale, fiindcă acţiunea elicopterului este susţinută şi de un submarin, apărut dracu’ mai ştie de unde, din care se revarsă salve de tun cam cât pentru o debarcare. Situaţia se agravează eroul fiind rănit uşor în picior şi puţin în inimă. Heatcliff însă este făcut treci. Furios, eroul smulge un par dintr-un gard şi-l zvârle în palele elicei care-i zbârnâia deasupra capului împiedi- cându-l să se concentreze. Elicopterul se prăbuşeşte peste submarin şi, ambele, se duc la fund nu înainte de a exploda extrem de spectaculos, ştiut fiind că altfel nu te crede publicul.  Acum eroul se poate ocupa în linişte de bunul său camarad şi prieten.

            Pentru început îl întreabă:

            – You are all right?

            – Yes, I ‘am fine! Răspunde calm Heatcliff că să nu-i distragă atenţia de la acţiune. Nici nu prea mai era cazul, deoarece, acum nu mai trage nimeni, ba chiar, pe fundal, se aude o vioară care cântă duios ceva foarte trist. Ce-i drept Heatcliff chiar moare, deşi nu-şi prea dă seama de la ce i se trage. Bineînţeles, nu înainte de a schimba câteva glume cu specific soldăţesc de pe vremea când erau ei puşcaşi marini. Apoi, cu câteva clipe înainte de a închide definitiv ochii, îi mai spune să nu cumva să uite de preşedinte, dar nici de serbarea copilului iubit. Eroul îl dă la o parte pe vioristul care începuse să se bage în cadru şi-i lua faţa, apoi pleacă scrâşnind din dinţi. Simţi cum îi clocoteşte adrenalina în vene. Împuşcă încă vreo zece nemernici care-l pândeau pe la colţuri şi, în sfârşit, ajunge la o uşă blindată pe care o zboară cu o lovitură de picior. Apoi mai deschide alte uşi cu cifru… Tot cu piciorul!

            Numai că, în tot acest timp, nici preşedintele nu stătuse de lemn Tănase chiar dacă era legat cu nişte funii deasupra unui cazan cu crocodili. Bun sportiv, făcuse parte, în tinereţe, din vestitele Berete Verzi, distrage atenţia nemernicului de boss cu nişte paragrafe din constituţie, profită de deruta ăluia, se răsuceşte pe funii şi face un salt drept în faţa lui. Prilej cu care îi arde vreo două lovituri speciale cu muchia palmei şi-l dă cu capul de pereţi. Apoi îşi scoate cătuşele şi i le pune imbecilului, spunându-i calm că va putrezi pe veci în închisoare, dacă nu-i destăinuie, acum şi aici, în amănunt, cum stă treaba cu bomba de la grădiniţă. Monstrul, fraier, rânjeşte batjocoritor. Acum este momentul în care sare din ţâţâni uşa încăperii cu crocodili şi intră eroul. Primul lucru pe care-l vede este că o jivină se apropie de gamba preşedintelui. O anihilează dând o lovitură de pumn în moaca banditului. Nu voia să mai aibă probleme cu descreieraţii de la protecţia animalelor! Crocodilul preia, foarte sfinţit, semnalul din subliminal şi se duce mârâind la groapa lui. Ce le spune celorlalţi nu mai ştim, cert este că toţi se dau la fund. Boss-ul înspăimântat de forţa psihică a eroului dă pe trompă toată mişculaţia. Preşedintele formează imediat un număr de telefon strict secret şi forţele speciale intră în acţiune la grădiniţă. Se rulează câteva cadre cu nişte copilaşi fericiţi care habar nu au prin ce-au trecut.

            Preşedintele îl bate pe umăr pe erou şi-i strânge mâna. Eroul are pregătite câteva fraze protocolare despre aptitudinile preşedintelui. Acesta, modest din fire, rosteşte fraza devenită celebră:

            – Eii, nu am fost toată viaţa mea preşedinte…

            Ies împreună exact când sosesc şi câteva zeci de maşini ale poliţiei cu girofarurile în funcţiune şi cu sirenele al maximum. Plus o divizie de elicoptere ale armatei pline ochi cu soldaţi vopsiţi pe faţă. Cam o mie de  reflectoare luminează scena în cei doi care păşesc zâmbind fericiţi spre camerele de luat vederi. Reapare vioristul tot cu ceva melancolic şi trist. Vine în fugă şi cu ochii umezi de emoţie însuşi vicepreşedintele. Îşi şterge ruşinat câteva lacrimi bărbăteşti, îl îmbrăţişează pe prietenul lui de o viaţă, Tom (preşedintele!) şi îi spune şefului poliţiei să pregătească ceremonia.

            Şeful pricepe imediat, nu pune întrebări prosteşti cum suntem noi învăţaţi şi, întreg alaiul se pune în mişcare. Pe undeva prin planul secund se vede, preţ de câteva clipe, figura ofticată a banditului şef.

            În cadrul unei ceremonii extrem de bine definită în plan emoţional este îngro- pat, cu salvele şi drapelul de rigoare, viteazul Heatcliff, iar eroul primeşte, în altă ceremonie, la fel de fastuoasă, Medalia de Onoare a Congresului, apoi i se returnează insigna şi pistolul din dotare. Neatent şeful îl bate pe umăr, în semn de prietenie adâncă, însă eroul se strâmbă puţin. Să nu uităm că avea două gloanţe în el. Dintre care, cel mai dureros, în inimă! Cei doi râd amuzaţi de întâmplare, iar seara îl vedem pe erou intrând în sala de spectacol, în uniformă, cu medalia la gât şi, alături de el, preşedintele, cu care se pare că a devenit bun prieten şi au convenit să vadă împreună piesa în care juca micuţul Thiboldt. Abia după asta planificaseră să bea o bere, în linişte, la birtul din colţ. Sala ovaţionează, Thiboldt se cam încurcă, de emoţie, mămica îi dă un sărut foarte pasional eroului şi, după, face o glumă epocală:

            – Acum că ştiu cu cine eşti când lipseşti de acasă te iert… Dar îi voi telefona Primei Doamne să ştie şi ea cu cine pierde vremea distinsul ei soţ. Se râde pe rupte şi filmul se termină tot cu o piesă de vioară.

END!

***

            – Uaaoo, moamăă, ce miştou, spuse tânărul domn Lamborghinel Cărămidaru, zis Titi Duru’ şi închise sistemul homecinema, deoarece era aproape de miezul nopţii şi trebuia să se ducă la o cursă ilegală de maşini la care se pariau sume imense. Mă rog, imense pentru amărăştenii care merg la slujbă zi de zi, cel puţin opt ore, însă nu şi pentru „băieţii de băieţi” din zona infracţionalităţii. Totuşi, pentru a nu se plictisi pe drum, îi dădu un telefon lui Jegu, proxenetul cartierului, să i-o trimită pe simpatica Mimi zisă, Jarteaua. Peste cinci minute Mimi era la uşă, radiind de energie şi elan profesional fiind ea puţin cu praful în nas. Imediat ce au urcat, fata a început să facă manevrele de rigoare, însă Titi a rugat-o, mă rog, este un fel de a spune, să mai aştepte până ies la stradă ca să poată accelera. Mimi chicoti deşi nu era sigură că a înţeles. Abia când maşina a prins o sută de kilometri pe oră, Titi a invita-o (un alt eufemism) pe Mimi să intre în acţiune ceea ce fata, sârguincioasă chiar făcu, demonstrând astfel priceperea căpătată, în urma unui antrenament îndelungat şi bine susţinut, prin exerciţii zilnice.  Aici Titi avu ideea cea mare! Să scoată trabucul din gură şi să-i dea un semeseu jmecher, ca-n film, prietenului Ghiulu’ ca să aranjeze ceva, ştia el ce, la maşina concurentului…

            A apucat să scrie o singură literă… În faţă era un stâlp de beton.

END!

———————————–

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ

Iași, 13 mai 2020

 

Lasă un răspuns