„Dacă un lucru nu este, unu este încă/ și cu el toată lumea”./ Toate în Unul și El – peste toate!/ Dumnezeul inimii mele!/ „Minus doi a b de înmulțit cu trei a”,/ unu operația algebrică inteligibilă făcând,/ înțeles Universului dând./ Dumnezeul minții mele, Dumnezeule algebric,/ Dumnezeule al absolutului,/ Unu-le care ai pus în mișcare orologiul cosmic/ ce bate secunda pentru univers,/ ca timpul să curgă într-un singur sens./ Ți-a plăcut atât de mult ordinea, Doamne?/ Ai cunoscut vreodată regretul?”

(Poemul „Demiurgos” din volumul „O mie și una de poeme”, ed. 2016)

   Am scris în eseurile anterioare despre marile sisteme filozofice din epoca modernă care a succedat epocii evului mediu, adică sistemele lui Descartes, Spinoza și urma să mai scriu despre cel al lui Leibniz , toți trei – promotori ai încrederii în puterea rațiunii. Fraza rostită de Leibniz: „Ia ceea ce trebuie și fă așa cum trebuie, și vei avea ceea ce dorești”, certifică crezul lui.

   Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716) a fost filozof și matematician, unul dintre întemeietorii iluminismului german. O personalitate complexă, caracterizată printr-o forță creatoare impresionantă, realizată în diverse domenii. S-a născut la Leipzig, oraș în Germania, într-o familie luterană evlavioasă, ca timp – aproape de sfârșitul Războiului de Treizeci de Ani, război care a ruinat Germania. Tatăl său era avocat și profesor de filozofie morală la universitatea din localitate. Ca adolescent, a fost educat în școală, dar în mare măsură a fost autodidact, studiind în biblioteca tatălui său, decedat în 1652. În anul 1661, el este admis la Universitatea din Leipzig ca student la drept. Acolo intră în contact cu convingerile oamenilor care au revoluționat știința și filozofia – precum Galileo, Francis Bacon, Thomas Hobbes și René Descartes.

   În 1666 obține titlul de doctor în Drept și intră în serviciul lui Johann Phillipp von Schӧnborn, arhiepiscop și prinț elector în Mainz, pentru care îndeplinește un mare număr de însărcinări politice și diplomatice. În 1673, întreprinde o călătorie la Paris, unde rămâne timp de trei ani și se ocupă în mod intens cu studiul matematicii, științelor naturale și filozofiei. Întors în Germania, obține în anul1676 postul de bibliotecar, și apoi solicită postul de consilier, care i-a fost acordat, în 1678, devenind consilier privat pe lângă Ernst August, prinț de Braunschweig-Lüneburg, și mai târziu prinț elector de Hanovra, apoi pe lângă urmașul lui, Georg Ludwig, care va deveni rege al Marii Britanii – George I. În această funcție rămâne până la sfârșitul vieții. Se bucură de o deosebită prețuire în viață, considerat a fii un geniu universal. Opera sa se extinde nu numai în domeniile filozofiei și a matematicii, ci tratează și teme variate de teologie, drept, diplomație, politică, istorie, filologie și fizică. A fost fondatorul și primul președinte al „Academiei de Științe” din Berlin (1700). În 1685 Leibniz fusese numit și istoric pentru Casa Brunswick, având misiunea să dovedească, cu ajutorul genealogiei, originea casei princiare. În căutarea documentelor, își începe călătoriile doi ani mai târziu. Trecând prin sudul Germaniei, ajunge în Austria, unde află că Ludovic al XIV-lea a declarat din nou stare de război (rege născut din părinți aflați la o vârstă înaintată, considarat a fi copilul-minune trimis să salveze Franța de la dezbinare spirituală). În Viena este bine primit de către împărat; pleacă apoi în Italia. Oriunde va merge, el se întâlnește cu oameni de știință și își continuă astfel lucrările. Se întoarce la Hanovra la jumătatea lunii iulie 1690. Până la sfârșitul vieții Leibniz își continuă cercetările în domeniul istoric, depășind interesul pentru genealogia Casei din Brunswick, lărgindu-și interesul către o istorie a Pământului, care a inclus aspecte precum: evenimentele geologice și descrieri ale fosilelor. A căutat, cu ajutorul monumentelor și lingvisticii, originea și migrația popoarelor, nașterea și progresul științelor, eticii și politicii și, în final, elemente ale istoriei sacre. În acest proiect al unei istorii universale, Leibniz nu a pierdut niciodată din vedere faptul că totul se sincronizează. Chiar dacă nu a reușit să scrie această istorie, efortul său a fost mare și util. Moare la 14 noiembrie 1716 în Hanovra.

   Ca înfățișare, Leibniz a fost un bărbat de înălțime medie, cu o aplecare a umerilor, spătos, cu picioarele depărtate și curbate; era în stare să stea gânditor timp de mai multe zile așezat în același scaun, dar și străbătând drumurile Europei vara și iarna; muncitor neobosit, scriitor universal de scrisori, patriot și cosmopolit, un mare om de știință, unul dintre cele mai puternice spirite ale civilizației occidentale. Pe parcursul întregii sale vieți, Leibniz a fost perceput ca fiind un om manierat, dotat cu imaginație și humor, calități care i-au asigurat succesul dobândit în activitatea sa diplomatică și nu numai.

   Opera sa se extinde în domeniile filozofiei și matematicii, dar tratează și teme variate de teologie, drept, diplomație, politică, istorie, filologie și fizică. „Marii filozofi au fost totdeauna și mari oameni de știință: un Aristotel, un Descartes, un Leibniz, un Kant, un Wundt…” nota un filozof. Amintea, de asemenea, faptul că germanii au excelat întotdeauna în extreme opuse, și exemplifica pesimismul lui Schopenhauer și optimismul absolut al lui Leibniz, idealismul absolut al lui Hegel și materialismul lui Bruckner.

   Împărțind adevărurile în „raționale” și „faptice”, Leibniz considera că primele, având un caracter necesar și universal, nu pot proveni din experiență; principiile lor se află în intelect în stare embrionară și primesc de la simțuri doar un impuls pentru dezvoltarea lor. De aceea, la cunoscuta teză a sensualismului (plăceri ale simțurilor) scrie: „Nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simțuri”, și adaugă: „în afară de intelectul însuși”. Astfel el completează cele trei principii ale logicii aristotelice (bazate pe principiul identității), cu principiul rațiunii, necesar pentru verificarea adevărurilor faptice obținute pe calea inducției. (Logica se ocupă de condițiile gândirii normale, folosind rațiunea în realizarea anumitor activități).

   Operele filozofice ale lui Leibniz au exercitat o influență deosebită asupra dezvoltării ulterioare a filozofiei germane. Cea mai amplă lucrare filozofică a lui – Theodiceea – a fost publicată în 1710, lucrare în care predomină ideea lui de reconciliere a Bisericilor Protestantă și Catolică. Încercase de asemenea să formeze o alianță ecumenică între Asia confucianistă și Europa creștină. A lucrat alături de misionarii iezuiți, ce urmau misiunea ecumenică a fondatorului lor, în China. După ce descoperise asemănarea între conceptul creștin „Agapé” și conceptul gânditorului neo-confucianist Chu Hsi, numit „Jen”, întreba: „Nu putem noi să spunem că Li-ul chinezilor nu este substanța suverană, pe care noi o venerăm sub numele de Dumnezeu?”. Chu Hsi aparținea Școlii confucianiste a Principiului, care urma tradiția lui Confucius și Mencius, anume Legea naturală, oponentul acesteia fiind Școala Minții, a pragmatismului.

   Concluziile la care ajung simultan mai mulți cugetători, dovedesc importanța științei și a filozofiei și a ideilor filozofice asupra evoluției intelectuale a unei epoci.

   În domeniul Matematicii, Leibniz, în jurul anului 1675 a elaborat, independent de Isaac Newton, bazele calculului diferențial și integral, de o mare însemnătate pentru dezvoltarea ulterioară a matematicii și fizicii, care enunțase principiile calculului infinitezimal într-o lucrare din 1666. Simbolurile matematice introduse de Leibniz în calculul diferențial și integral se folosesc și astăzi. Perfecționând realizările lui Blaise Pascal, Leibniz a construit un calculator mecanic, capabil să efectueze înmulțiri, împărțiri și extragerea rădăcinii pătrate. A dezvoltat forma modernă de numărare binară, utilizată astăzi în informatică și pentru calculatoare, a încercat să creeze un calcul logic, o logică bazată pe utilizarea simbolurilor, fiind un precursor al logicii matematice.

   În fizică, Leibniz a introdus noțiunea de „forță vie” (mv2) ca măsură a mișcării (energia cinetică, cum o numim azi), diferită de cea de „cantitate de mișcare” (mv) (numit astăzi impuls), premergător noțiunii moderne de energie.

   În Filozofie, a susținut o nouă teorie asupra substanței care are în centru ideea de acțiune, spre deosebire de teoria carteziană a substanței, bazată pe noțiunea de întindere. Acțiunea unei substanțe se traduce în percepția sa.

   Filozofia modernă era și ea dualistă, la începuturile ei prin Descartes pentru care lumea este alcătuită din două categorii de substanțe, absolut independente între ele, substanțele cugetătoare – spiritele – și substanțele întinse, corpurile. Se crede că din cauza exagerărilor acestui dualism s-a ajuns la reapariția monismului, sub forma panteismului lui Spinoza, și a celui dinamic susținut de Leibniz.

   Leibniz considera că un lucru este din punct de vedere metafizic reductibil la o substanță simplă, un element spiritual indivizibil numit monadă. În limba greacă „monas” înseamnă „unitate, sau ce este unu”. Prin urmare, când ne referim la monade trebuie să avem în vedere faptul că ele reprezintă substanțe simple, care nu se nasc și nu pier, autonomia lor fiind totală; sunt indestructibile, o oglindire a universului. Or, acea ființă deghizată în monadă de care vorbea Leibnitz era chiar divinitatea, Dumnezeu. Monadele nu pot fi influențate de factori externi; faptul că nu sunt identice le oferă acestora o forță activă.

   Monadele dețin un grad ridicat de cunoaștere a lumii, mai bine spus un grad distinct, unic care se datorează faptului că sunt eterne,  fără spațialitate. Prin multiplicitatea infinită a monadelor ne referim la faptul că acestea fiind unice, este imposibil să intre în context cu altceva. Astfel, Leibnitz consideră că monadele nu au ferestre și că ordinea prestabilită a acestora se datorează faptului că nu există cauză-efect.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (18) – Leibniz” →