În noaptea de 26 spre 27 aprilie 1963 s-a ridicat la Ceruri sufletul scriitorului martir și medicului fără de arginți Vasile Voiculescu.
Prima dată când am luat în mâini o carte de poezii semnată Vasile Voiculescu mi-a fost de- ajuns să citesc o singură strofă ca să-mi dau seama de marca de aur a poetului. De atunci Universul îmi pare mai înalt, de atunci pe cerul sufletului meu s-a ivit încă un Luceafăr.
Sunt sigură că prin anii 1956-1958 studentă fiind la București paşii ni s-au intersectat prin parcurile Elefterie sau Cişmigiu, poate că am trecut pe lângă el fără ca tinereţea mea să-l recunoască. Destinul mi l-a descoperit altfel şi la rândul meu vreau să-l descopăr oamenilor, acelor oameni care nu visează numai „Americi” ori Regate opulente, dar nu regatele spiritului: Eminescu şi Blaga, Bacovia şi Arghezi! Dacă-i vom străbate toate itinerariile vom fi în egală măsură răsplătiţi citindu-i „Poeziile”, „Nuvelele fantastice”, romanul „Zahei Orbul” dar şi piesele de teatru. În toate vom simţi aproape de sufletul nostru pe omul care le-a scris înmuindu-şi condeiul de-a dreptul în inimă:
„Îmi scânteiază-n mână azi iarăşi stinsa pană
Şi-mi bate-n ea tot gândul asemeni unui puls;
În inimă de-a dreptul o-nmoi, păstrez o rană
Din care nici o forţă săgeata nu mi-a smuls”
(Sonetul 89)
O inimă sinceră şi bună cum numai sfinţii şi martirii pot avea. Sfânt şi martir şi totuşi Om, căruia nimic din ce este omenesc nu i-a fost străin, medicul scriitor ne-a lăsat comori inegalabile, unice.
Omul şi opera, un tot fără discrepanţe.
Vasile Voiculescu este unul din rarii scriitori a cărui permanentă grijă a fost aceea de a se pune tot timpul de acord cu propria sa conştiinţă. Misionarismul în care s-a implicat încă de la începutul practicii medicale i-a făcut pe contemporani să-l numească „doctorul fără de arginţi”. Scrisul său este pentru cine îl aprofundează o continuă comunicare cu divinitatea. Asceza din anii prigoanei comuniste, puterea de-a refuza colaborarea, l-au ridicat pe înălţimi numai de el cunoscute, în aerul pur şi tare al celor capabili de jertfire.
Cred că blândul poet V. Voiculescu şi-a răbdat martiriul conştient că într-un fel şi l-a asumat. Cum altfel se explică faptul că vreme de 10 ani îşi scrie capodoperele fără să publice un rând. „Ultimele sonete”, „Nuvelele fantastice”, romanul „Zahei orbul” şi „Poezia religioasă” vor vedea lumina tiparului numai după moartea sa.
Vasile Voiculescu a reprezentat în acei ani adevărata rezistenţă scriitoricească. Ar fi putut să le dea ceva, acolo, şi închinătorilor la steaua roşie, măcar de teama puşcăriei, măcar din dorinţa de a-şi salva viaţa. Dar, nu! El deşi recunoaşte norii unei noi prigoane ce venise pentru creştini, ca un alt Christ, acceptă în tăcere Crucea mântuitoare. Dacă frica omenească le-a aplecat prea multora grumazul, cineva trebuia să salveze onoarea breslei. El a fost alesul şi poate pentru că Dumnezeu l-a iubit cel mai mult i-a pus pe umeri şi cea mai grea Cruce. A primit-o fără răzvrătire:
„Chip al infinitului răstignit în noi
Punem slabele noastre braţe peste-ale-Tale,
Pironeşte-mi-le de aripile-ţi triumfale
Să mă înalţ cu Tine din lăuntricul gunoi.”
(Crucea Înălţare)
La cei 74 de ani câţi avea la data arestării era greu de crezut că va supravieţui cumplitului regim penitenciar şi durităţii anchetelor. Cel mai paşnic, cel mai blând, cel mai iubitor de Neam şi Ţară dintre fiii acestui popor a fost etichetat „duşman al poporului”, arestat şi condamnat la ani de grea detenţie, ispăşiţi în închisorile Aiudului şi Jilavei, întrerupându-se brutal şi pentru totdeauna fluxul genialelor creaţii voiculesciene.
Cu sănătatea iremediabil distrusă, va fi eliberat pe 2 mai 1962. Un an mai târziu (26 aprilie 1963) se stinge din viaţa aceasta pământeană la Bucureşti, în casa sa din str. Dr. Staicovici, trecând în Duhul eternităţii. SĂ nu-l uităm niciodată!
–––––––-
Sabina MĂDUȚA
Membră a Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România
Membră a Uniunii Ziariștilor Profesiniști din România
București – Oradea, aprilie 2020