Alexandrina TULICS: Eșarfa

(Cu dragoste, Ruxandrei)

 

Se așeză cu spatele la soarele de primăvară, să nu-i vadă fața ușor rumenită care începuse a semăna cu piersicile mature.

Dacă voi sta să mă mângâie până la prima ninsoare, o să arăt ca o pâine bine rumenită.

Închise ochii să-și liniștească sufletul de gândurile ce-ar fi vrut să fie băgate în seamă cât mai repede.

…Glasuri din copilăria fetelor, serbări, agitație mare, ultima repetiție, un pic de roșu în obrajii palizi de emoție, frânturi din cântecelul repetat, ce se îndârjea să nu intre pe ultimul portativ și ea, cu palmele pe obrajii emoționați și nerăbdători, ultimele cuvinte;

-Inspiră adânc, zâmbește, expiră liniștită și dacă ți-e bine, nu mă căuta în sală.

O cută străină se ivi între ochii întrebători;

-Cum să nu te caut în sală?

-Dacă te simți emoționată și-ți pare mult să fiu acolo, nu te uita în dreptul locului meu.

-Da dar tu ai locul lângă mama Claudiei și acolo… pot să mă uit.

Își lipi obrazul de roșeața zâmbetului de înger și simți cum parfumul se descompune în grădinile primăverii…

După plecarea fetiței mai stătu câteva clipe și mulțumi Domnului pentru acest trandafir.

Intră în sală când luminile erau aproape stinse să nu fie zărită, să creeze emoții.

Lângă Ligia era scaunul rezervat pentru ea pe care acum se odihnea poșeta ei ca semnul; ocupat.

Fețe atente, liniște, freamăt de corpuri ale copilașilor cu ochii fericiți sau timizi se opriră când primele acorduri se auziră.

Amalia, Ștefan, Claudia, Dinu și Rose cu fața fericită și încrezătoare.

Mă uit atent și parcă nu mai aud nimic, din cântec și nici din glasul copilului care recită…

Continue reading „Alexandrina TULICS: Eșarfa”

Alexandrina TULICS: Lacrimi de copii

Lacrimi de copii

                                                   (Din albumul ,,Fărâme de Lumină”)

 

Câţi copii se culcă-n lacrimi,

Ce-s pe post de rugăciune?

Câte mame înnoptează

Nestrigându-şi pui pe nume?

Câte lacrimi se-ntâlnesc

prin scrisori şi telefoane?

Ce nu pot să-mbrăţişeze,

Puiul mamii care doarme

´n lacrimi triste şi fierbinţi?

În oftat şi suferinţă,

Ce ţin locul… de părinţi?

Cîte planuri fac părinţii

când îşi părăsesc copiii?

Că se-ntorc plini de arginţi,

Răsfăţându-şi din plin puii?

Ei nu ştiu?

Sau au uitat,căci şi ei au fost copii?

Lângă ei au stat părinţii

Până-n vremile târzii.

Va veni-n curând o vreme

cănd veţi plânge cu amar,

-Dragi părinţi!

Nu aurul şi argintul

vă vor trece puii voştri

Peste-al suferinţei prag!

Când vă veţi întoarce acasă,

Veţi simţi amărăciunea,

Casa sufletelor, goală,

Ce-a adus-o-nşelăciunea!

Şi răceala în iubire,

Veţi simti căci aţi pierdut,

Din copii, a lor iubire

Dulcele, din al lor fruct!

****

Câte suflete oftează,

‘n lacrimi grele-n rugăciune,

Adormind pe mâini străine,

Cu gândul la mame bune!

——————————–

Alexandrina TULICS

Delafield, S.U.A.

1 iunie 2020

 

 

Ierodiacon IUSTIN T.: Copiii care am uitat că suntem…

  

Ce fel se văd copiii cu ochii Împărăției?

   Pe pământ noi vedem mame și tați. Bunici și bunice. Copii și nepoți.

   Dar asta doar în funcție de noi. De locul nostru pe „scara” descendenței pământești.

   În Cer, nu mai are nimeni să fie copilul „cuiva”, căci nu e nevoie… Asta e minunat! Toți suntem copiii unui singur Părinte. Din care unii sunt copii care au primit în grijă, pentru un timp, alți copii – adică mama și tata. Sau copii care au primit în grijă copii de alți copii – bunicul și bunica. După cum a venit fiecare – mai devreme, sau mai târziu – pe lume.

   Și așa putem vedea Împărăția. Copii și copii care provin din alți copii. Dați unii în grija altora de unicul Tată: Dumnezeu. El rămâne singura „ierarhie” a copilăriei.

    Și dacă înțelegem asta, o liniște mare și necuprinsă se așterne peste noi…

    Nu mai avem a ne crește copiii în frică. Nu avem a ne teme de ceasul când vor da bacalaureatul. Când vor intra la facultate. Când se vor căsători și ne vor „părăsi”. Când vor suferi oarece dezamăgire.

    Căci niciodată nu au fost „ai noștri”. Noi, tot timpul, i-am crescut copiii… Lui. Am crescut alți copii, ca și noi, pentru o Taină mai Mare, a noastră, a tuturor.

    Și poate că acesta e gândul desăvârșit cu care trebuie să ne trăim „părinția” înaintea lui Dumnezeu. Cu sentimentul că creștem, mereu, copiii unui Părinte mai mare… Așa ochii noștri se trezesc. Și mintea noastră se ridica acolo unde stă adevăratul Tată. Cel pe care-l chemăm mereu în rugăciunea „Tatăl nostru”.

    Iar dacă învățăm să gândim „Tatăl nostru” duhovnicește, atunci vom vibra altfel când ne rugăm pentru copii. Voi zice Tatăl nostru cu sentimentul că zic, de fapt: „Tatăl meu. Tatăl lor…”, și-L voi Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Copiii care am uitat că suntem…”

Mircea Dorin ISTRATE: Unde ești copilărie (poezii)

DOAR   ACOLO

 

După ce, bătut-am calea vieţii veşnic urcătoare

Şi-am trecut de culmea care a rămas în amintiri,

M-am întors încă o dată în minunea-mbietoare

Când spre ieri deschis-am poarta tăinuitelor trăiri.

 

Nicăieri şi niciodată nu simţit-am fericirea

Şi plăcerile vieţii ce-au venit din preacurat,

Ca-n scurtimea tinereţii, unde chiar dumnezeirea

Coborâtu-s-a în toate, rai îmi facă, fermecat.

 

**

Cînd sub bolta de luceferi strălucind în feerie

Dulci săruturi arzătoare ne-mpărţeam nenumărate,

În plăcerea celei clipe ce-am crezut-o veşnicie

Ne-ndoios a noastre simţuri îndulcitu-s-au în toate.

 

Doar acolo fost-am clipă trecătoare, nepătată,

Pură toată, neminţită, strălucind a adevăr,

Doar acolo doritoarea sărutare ne-ntinată

Înălţat-a două inimi nesătule, ce se vor.

 

Doar acolo arsul clipei ne-a topit atunci pe dată

Iar simţirea-nfiorată a ’nălţat-o spre divin,

Doar acolo fost-am boabă într-o lacrimă curată

Din fântâna unui suflet, unde toate-s dulce chin.

 

***

Timpuri scurse-n strâmte maluri astăzi sunteţi amintire

Dintr-o vreme depărtată ce topitu-s-a în zări,

Taină-mi staţi în gândul celor miruiţi într-o iubire

Ce-au bătut, ca fiecare, ale dragostei cărări.

 

 

UNDE   EŞTI    COPILĂRIE 

 

Vânturat-am astă lume mult în lung, dar şi în lat

Şi-am văzut, de n-am cuvinte să le spună, să le scrie,

Dar nimic din toate astea, nu-s ca locu-n care-am stat

În cuibarul cald din satul, ce făcutu-l-am vecie.

 

Azi mă-ntorc, c-aici mă cheamă timpul meu de început,

Să mai văd cu ochii minţii, viaţa cum s-a tors pe fus,

Şi cum cea copilărie, toată încă a-ncăput

În dulceaţa unor clipe, ce cu mine-apoi s-au dus.

 

*

Las în urmă drumul ţării şi-o apuc pe cea cărare

Care-mi trece şerpuită printre vii spre Continit,

Şi tot urc în osteneală, căutând spre larga zare

Stâna, ce-a-ngropat-o veacul din vechime-n loc umbrit.

 

Cu privirea caut tainic trei ciobani şi-o Mioriţă

Care ştiu că-n vremi bătrâne colindatu-mi-au pe-aici,

Să mi-i pun într-o baladă şi din plânset de băciţă

Să-i fac lacrimă-nstelată pe-a ei ie cu arnici.

 

Pustiită-mi este stâna, că ciobanii-s duşi cu turma

Să îmi pască roi de stele prin câmpiile de sus,

Gârbovite-s cele timpuri şi-n tăcerile de-acuma

Doar uitarea mi-o mai cată, tot lăţindu-se pe-ascuns.

 

Prin pomiştea ce-a  rărită, amintirea re-nviată

Cată merele de aur ce-n-vrăjitu-mi-au pruncia,

Şi-un balaur ce-o păzeşte, cu privirea-nfiorată

Pe Ileana Cosânzeana, ce îşi plânge silnicia.

 

Nu-s, că nu-s mai cele timpuri ce mi-au fost atunci avere

Şi pe care tăinuite într-o ţandură de gând,

Le păstrez să simt şi-acuma gustul raiului de miere

Când eram copilul mamei şi-mi spunea poveşti, oftând.

 

***

Unde eşti copilărie, visul nopţii înstelate,

Bob de smirnă parfumată în cădelniţa uitării,

Mugur sărutat de roua purităţii-nlăcrimate,

Vamă dată-n amintirea timpului, sortit pieirii.

 

 

MĂ-NTORC  MEREU  CU  GÂNDUL

 

De-o vreme al meu suflet cernit şi-n lăcrimare

Se cere-n satu-n care mi-e neamul în nevoi

Şi-atunci, tot căt cu gândul în dulcea mea visare

Cea urmă veşnicită a carului cu boi.

 

Acolo, drumul ţării cu însfinţita-i tină

Şi Coasta cu pomiştea şi via ruginită

Şi Bercul de poveste cu vraja lui divină

Mi-au fost averi lăsate, la vremea sorocită.

 

În Tonorog şi-n Bedea aveam grădini în floare

Iar gâze jucăuşe şi fluturi argintaţi,

Puteam s-adun în roiuri doar scuturând cărarea

Ce-mi îngâna Târnava cu plopii tremuraţi.

 

Cea stână adormită pe-un braţ de colilie,

Frăgarii de pe uliţi şi cornii de pe deal,

Izvorul de sub dâlmă şi nucii toţi din vie

Şi stele câte-or ninge din ceruri pe Ardeal,

 

A mele fost-au toate, avere nemuncită

Lăsată de Măritul să-mi ţie loc de rai,

Eu ca neştiutorul, uşor am risipit-o

În cele patru vânturi, ca jarul pe vătrai.

 

Din tot ce-a fost rămas-am acuma doar cu dorul

Păcatelor făcute cu mintea-mi de copil,

Şi zbaterea din suflet, când mă-mboldea fiorul

În faţa unei fete, ca floarea de april.

 

Atunci şi doar atuncea au fost curate timpuri

Şi simţătoare clipe din inimă pornite,

Iubiri neîntinate ce-or veşnici de-apururi

În tainiţe de gânduri ascunse-n a mea minte.

 

***

Acum, în toamna vieţii, când brumele se-adună

Pe sufletele noastre în tremur picurate,

Ne-ntoarcem iar în visul clipitei de pe urmă

Să ne-ndulcim amarul cu vremi neîntinate.

 

 

NOAPTE   FERMECATĂ

 

Sub frunze de frăguţe, în puf de păpădie

Cuibar îşi are luna pe Coastă-n vârf de deal,

Şi-n liniştea adâncă, pe lunga sa vecie

Ninsori cu praf de stele coboară pe Ardeal.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Unde ești copilărie (poezii)”

Al. Florin ŢENE: Inima mamei

Inima mamei I

 

      Luna ca un sloi de gheaţă în topire

      Tristă aluneca pe cerul însorit,

      Era vremea morilor ce măcinau iubire

      Şi-a Cuvântului din sinele dorit.

 

      Dar în lumea asta pe dos întoasă

      Băiatul ce-şi bea ziua în paharul cu vin

      Îşi bătea adesea mama c-o palmă nervoasă,

      Apoi îşi îneca răutatea-n pelin.

 

      Într-o clipă cuvântul ucide l-a trăznit,

      A luat cuţitul şi cu sete în mama a lovit,

      Inima i-a luato din piept aruncând-o-n mărăcini,

      Primăvara începuse să plângă cu flori de mălini.

 

      În tufă sângele mamei a dat în floare.

      Iar inima ei îngrijorată şi tristă l-a întrebat:

      -Fiule, spune-mi sincer, te doare?

      Răspunsul n-a venit şi inima mamei a înlăcrimat.

 

      O, Doamne, ai grije de fiul meu

      Se ruga inima din spinii fără nume,

      Iar fiul înjurându-l pe Dumnezeu

      A uitat de mama ce l-a adus pe lume

      Şi de inima ei însângerând pământul.

 

      În poem mai pulsează  inima, Cuvântul.

 

Inima mamei II

 

Avea băiatul mereu un dor de casă;

Iubirea mamei îl aştepta cu mângâieri:

Însă o clipă din ancestral rămasă

Atingându-i pasul se prefăcea în ieri.

 

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Inima mamei”

Valentina TECLICI: Un Palat numit Copilărie


Într-un palat albastru
şi mare cât Planeta,
copiii lumii
pot zbura cu bicicleta.
Dacă de ea îi apucă plictisul,
zboară printre stele
c-un mânz fermecat
numit Visul.

La grădiniţă,
plini de importanţă
ei meşteresc tot anul
din plastilină şi cartoane
lucruri năzdrăvane
pentru vacanţă.
Aceştia sunt “prietenii” lor mai mici,
care-i însoţesc bucuroşi
la bunici.
Acolo se joacă
de-a “Uriaşii peltici
printre furnici”,
“Unde şi-a ascuns buburuza,
bluza?”,
“Ghici care gândac
s-a gătit în frac?”
“Buf! din cui
şi-un cucui”,
“1000 de balauri
fugăriţi de şoimi pe coclauri”
şi alte minunate născociri,
pe care-ţi trebuie
o vară-ntreagă
să le-nşiri.
Deasupra,
porumbeii cu străluciri de soare
întind o hora albă
ca o floare.
În dansu-acesta
mâinile se prind
şi-n râs copilăresc
pământul îl cuprind.
– Mamico, palatul de-azur e-adevărat?
sau, fericit de joaca zilei,
l-am visat?
– Palatul nu e vis
şi nici poveste.
Vegheat de pace şi lumină
este
copilăria ta senină.

Continue reading „Valentina TECLICI: Un Palat numit Copilărie”

Alina CRISTIAN: Suflet de copil

Într-un suflet de copil,
M-am ascuns fără să știu…
Și chiar anii de-au trecut,
Simt că n-am crescut prea mult…

 

Anotimpuri, toate trec,
Le privesc prin geam și sper…
Că-ntr-o zi voi fi ca azi,
Numai zâmbet și nectar…

 

Să nu știu ce-i lacrima
Și să-mpart la toată lumea,
Numai zâmbete și flori,
Să fiu cerul fără nori…

Să mă joc ca un copil,
Să mai stric iar jucării
Și să fiu certat, apoi,
De părinţii amândoi…

Să-i mai văd iar bucuroși,
Dragii mei părinţi frumoși…
Să mă strige-afară-un zmeu,
Să-mi înalţ visul cu el…

Să dansez cu fluturașii,
Prin grădini, să-mi zburde pașii…
Să fiu de toţi răsfăţat,
Suflet mic și alintat…

Să rămân mereu așa,
Un suflet ca lacrima…
Doamne, oare-ţi cer prea mult,
Spune-mi, dacă am crescut?…

——————————–

Alina CRISTIAN

Iunie 2019

Imagine sursa internet

Anna-Nora ROTARU: Pe ulițele amintirilor (versuri)

TĂRÂMUL POVEȘTILOR

Ne-am lăsat copilăria, undeva, în timp pierdută,
Printre mărăcinii vieții, poate-atât de tumultoasă…
Ne mai strigă când și când, ca răniții pe redută,
Cu oftaturi și cu geamăt, parc-aduse de vântoasă !

De departe, printre vremuri, ca ecou ne vine-n minte,
Anii acei de fericire, când nu cunoșteam de grijă
Și la glasul deznădejdii, al aducerilor aminte,
Parcă sufletul se strânge, ca rănit fiind de-o schijă !

Rămași singuri-singurei, ne simtim ca prinși în gheară,
Că nici timpul nu ne lasă să ne-ntoarcem înapoi…
Peste toate numai colbul și ceva lacrimi de ceară,
Ne-au umbrit copilăria, ne-au lăsat de suflet goi !

Tare-am vrea să ne găsim la scrânciobul din grădină,
Să se-adune c-altădată mulți copii de pe-ulicioară…
S-așteptăm iară pe Moșul, pe hogeag ca să ne vină,
S-aruncăm zmeul în vânt, să-l privim în nori cum zboară !

Și-am avea așa de multe de făcut și-ncă de spus…
Și secrete și mistere… povestiri la gura sobei…
De îmi spun, că-i nemiloasă soarta care ne-a impus,
Să uităm copilăria, drag cuvânt din tolba vorbei !

 

CINE MI-A LUAT-O, S-O ADUCĂ ÎNAPOI…

 

Mi-am pierdut copilăria undeva în timp,
Rog, cine mi-a luat-o, s-o aducă înapoi…
Nu pot spune prin ce anume anotimp,
Știu, că de-atunci, au fugit anii în convoi…

Și mi-am pierdut și prieteni și părinții,
Făr-a le mai auzi, nici voci și nici cuvinte…
Amintirile mi se destrămă-n colțul minții,
Ca umbre străvezii, în străvezii veșminte !

Să cobor încerc, pe scara timpului, febril,
Acolo adunați, poate-i voi întâlni vreodată…
Chiar și pe mine, poate m-oi regăsi copil,
Cum eram cu ursuletu-n brațe… odată !

Îmi era cât mine-aproape, dar de la tata,
Să-mi țină seara de urât când el lipsește…
Că, ce-avea mai scump pe lume-i era fata
Și-acuma simt c-atunci, cum mă iubește…

În văgăuni de timp, m-afund și scormonesc,
Pe mamă s-o găsesc, pe dragii mei bunici…
Îmi sare-n poală Azorel, un câine ciobănesc
Și pisoiașii mei, cu toții, dragii mei amici…

Ah, Doamne… copilă, plină de vise și iubire,
Cu plete lungi, ce-mi fluturau pe spate…
Cu ochi vioi, cătând la sori și stele în neștire,
Dorind printr-ele, la vreuna de-a răzbate !

 

PE ULIȚELE AMINTIRILOR…

 

Mi-e dor de sătucu-acel-al meu, din copilărie,
Acolo, unde mă simțeam ca-n adevăratul Rai…
Cu desele-i păduri, podgoriile de razachie,
Cu-ntinse lanurile de grâu, cu flori prin bălărie,
Prin care alergai râzând, de nu te mai săturai,
Dar și de jocuri, povești la gura sobei-n dulce grai,
De doinele ce fluierai…

Mi-e dor de aerul din zori, proaspăt și înmiresmat,
Când iernile și primăverile ne ciocneau la geam…
De verile cu fân cosit, toamne-n rodul parfumat,
De gustul mămăligii în ceaun și laptele-afumat,
De magiunul bunicii, când în livezi prune strângeam,
De furatul agudelor, cireșelor când culegeam
Și verzi nucile spărgeam…

Mi-e dor, de după ploaie, jilav mirosul de țărâna,
Când norii adunați pe cer în furtuni se scuturau…
De ciutura cu apă proaspătă, rece din fântână,
De gutuile din geam, de-afumături și de smântână,
De gospodinele, ce cu sârg cerdacu-și măturau,
De-al rufelor mamei miros, albe ce se zvânturau,
Chiar și de-urzici ce usturau…

Mi-e dor de mierea suptă din bucățile de faguri,
De duminici cu fanfară-n zilele de sărbătoare,
Când îmbrăcați cu ce-aveam bun și-n mână steaguri,
Pe-ulița satului defilam, toți mândri, în șiraguri,
C-atunci zilele-mi păreau mai senine, lucitoare,
Decât astea ce-azi trăim, fade și apăsătoare,
Iar noi… păsări călătoare…

Îmi pare totul astăzi, așa de trist și pământiu,
Cu satul gol, goluț, oameni bătrâni, sărmani cu jale…
Le tremură lacrima-n ochi, obraji supți, păr argintiu,
Privind drumul pierduți, parcă tot mai lung și mai pustiu,
De pe prispe și-n toiaguri așteptând voci dulci din vale,
Cu farfurii gata pe mese și mâncărurile-n țucale,
Doar le-or veni ai lor pe cale…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Pe ulițele amintirilor (versuri)”

Eleonora SCHIPOR: Ziua Internaţională a Ocrotirii Copilului

În fiecare an în preajma  zilei mondiale a ocrotirii copiilor la CIE Cupca se organizează felurite măsuri pentru elevii noștri. Excursii, odihnă activă în sânul naturii, filme cu desene animate pentru cei mai mici, desene cu cretă colorată pe asfalt (dacă ne permite vremea), răsfoirea unor cărți cu imagini în culori, jocuri distractive etc.

 

 

            Deoarece la acest sfârșit de mai, printre nori și ploaie, am avut parte și de câteva zile calde, copii, împreună cu conducătorii și diriginții de clasă, au reușit să se odihnească în sânul naturii, admirând frumusețea câmpiilor doldora de flori, ascultând ciripitul păsărelelor din poienițele pădurii, bând apă curată ca lacrima din izvoarele pitite sub dâmburile acoperite cu iarbă deasă, dar principalul jucându-se pe îndelete.

            Or, odihna în sânul naturii, aerul curat, dispoziția bună și senzația de vacanță, te fac să te simți cu adevărat fericit.

 

 

            Am selectat doar câteva îmagini, care ne reflectă, cât de fericită poate fi doar copilăria, unde elevii clasei a 2-a se odihnesc împreună cu harnica lor conducătoare  de clasă, doamna Viorica Marcu, într-o mândră poieniță din pădurea din preajmă.

            Lor, dar și tuturor copiilor din lume le dorim o copilărie fericită, pașnică, frumoasă, plină de vise, care poate se vor realiza. Doamne ajută!

———————————-

Eleonora SCHIPOR,

Cupca, Ucraina

1 iunie 2019

Marin BEȘCUCĂ: Confesiuni din placentă

CONFESIUNI DIN PLACENTĂ

… e ziua copilului !
copilul din mine s-a trezit …
La mulți ani !
toate ale mele i se adresau cu o emoție nefirească,
eu ?
rece,
un sloi gânditor !
inima,
un țurțure cu rațiunile lui …
și ce țurțure !!
cândva,
ehee …
încercam o fierbințeală prin memorie,
veneau amintirile-n buluc,
se amestecau crepusculii fără de vârstă,
veneau să-mi ceară preempțiune …
eu ?
scoteam la repezeală încercări,
aiurea chiar !
veneau frânturi de timpi târzii să-mi spună oarece,
somnul pierdut îmi cerea să-mi amintesc, atunci …
în anii aceia, somnul cum era !?
un vânt și el aduse întrebarea:
mă mai știi ?
mă ridicam în capul oaselor, privind, cum o fac ades,
în niciunde …
cuvintele se dezlânau silabe, să le-mpart mai mult mângâi
și le-mpărțeam,
de sufletul se stăruia să mă-nțeleagă …
câteodată, mă uit în mine și văd atâta adâncime,
că timpul mi-ar fi invidious
altădată, tac tăceri sfărâmate-n colțul lacrimei,
ochiul știe,
dar lui nu-i pasă !
niciodată nu i-a păsat decât căutarea,
i-am dat pace …
intram înghemuit în iz de nămiaz,
un pui de somn trecea atât de aproape încât fâlfâiul
i-l simțeam …treceam un ațipit, chiar două, poate trei,
nu știu dormeam de-a binelea când,
o izbitură din subpleoapă – un vis fusese-nghesuit de-un cip ce mi se fusese mie destinat în fapt și acum,
visul trebuia să-l suporte,
numai că musai eu să-i știu fiece mișcare …!
îl îmbrăcaseră de gală,
cu un frac alb, cât paralela 45,
papion, dintr-o cheie sol,
joben, dintr-o calotă duhnind a untură de focă,
pantofi albi, în măsura codului meu numeric …
purta baston !
avea batistă-n piept,
violet !
pantalonii lui Cristoiu – rupți în fund !
… și-avea să-mi povestească:
te știu din burta mamei !
te știu din celula ou !
câtă bătălie până ți-au dat masculul !
dar te trăgeai mai mult spre sfială,
mai apoi ai deprins curaj !
erai destul de mâncăcios !
ciuleai simțurile și fereai anatomiile la fiece semn
de mișcare, fremătai la muzică, la joc,
dar șoapta te trăgea cel mai ades …
și câte șoapte mama !
lacrimi câte,
qintale de suspin !
plină de spini pe mîini când apa i s-a pornit,
haha,
parcă nu te-ai mai fi vrut ieși luminii,
atâta chin până ce te-ai dat în scâncet …
era o joi nămiaz, din 12 de septembrie a lui 1957,
poate d-aia timpul nu ți s-a rămas prieten,
mereu te-ai fost un amurg prematur,
predestinat congenital chiar !
pasul ți s-a pus fix la un an, vorbirea s-a venit normal
și, da s-a curs fluient, singurul bâlbâi, așa cum zici,
mi te-am iubesc !
copilăria s-a fost o acuarelă, fără pretenții de expus !
și cum apa, s-a și dus …
copilul și-a urmat firescul timpului,
balanța n-aș ști spune încotro s-a înclinat,
dar panta n-a avut vreme să te audă de strigi mâna,
Dunărea ți-a păstrat mereu albii de dor,
poate tocmai de aceia acum ALBIILE DORULUI,
iar de nu mai auzi chemarea locului, te cugi spre mare, simte-i talazul !
chiar, ție cum de nu ți-a plăcut apa ?
am dat din cap doar …
m-am oprit la doar să cânt Dunărea !… susur doar mie,
apoi tac …
tăcerea mă poartă-n adâcul atât de adânc al uitării
și scot de acolo fascicule de Adevăr,
iar Adevărul îmi face discret cu ochiul, ca și cum mi-ar cere să-l prindem cu minciuna …
știu călătoriile cu trenul în înconjurul țării,
fuseseră marile inunduri din 1970…
ce îngroziți voi, copiii care nu apucaseți să vedeți…
știu când ați avut în casă televizorul,
știu micile tale năzbâtii …
îți știu frica de te-a urmărit o viață
(și încă !… mă aud prin tăcând)
m-am făcut băiat mare mai repede decât alții !
spuneai într-un poem,
din placentă te-ai venit cu dorința mamei de a te fi
un băiat cuminte …
și ?
și chiar te-ai fost !
școlile le-ai decupat – figuri din hârtie colorată !
plastilina nu ți-a plăcut,
cum olar ?
dar tina de pământ ai călcat-o cu picioarele, ai dus-o la formă cu brațele pline, spărgând bobii de sudoare-n strânsoarea dinților, învățând zidirea,
și tot din placentă știm înclinația spre răbdare …
ce greu prima declarație de dragoste !
câtă grabă mai apoi printre fete … eh !
armata-n câtă grabă …
fuga la pirostrii !
doi copii,
alte frâturi de școli,
acolo însă era altceva scris, dar fiind masă vie,
viul crește și se transmută din stare – n stare.
suporți !
te uiți înapoi și timpul rânjește …
timpul !
el te adună, te face, te desface …
erau semne de singur !
te-am și simțit cum te-ai lipit …
târziu, peste viață, am găsit similitudini,
dar cum de-ai uita limba sângelui ?
clocotind el a purtat toate câte s-au fost amniotic
și s-ar fi trebuit și tu …
iubirile tale ?
eh …
pete de timp adunate peste depuneri de trecere
și cât precipitat …
recunosc, n-am văzut peniță !
și-atunci cum ?… întreb,
tainicul de-aia e tainic, nici eu nu pot spune,
dar Marele Ghem … eheee …
Marele Ghem !
dar cu el n-ai știut sta de vorbă, chiar dacă el are un capăt de fir lipit placentar, e și-acum, dar cum te mai poate ajuta din moment ce trei părți de viață nu i te-ai uitat
o uitătură măcar ?
da, visule, cum spui tu …
acolo, în placentă aveam să aflu …
aveam să aflu !
viața însă, m-a deșirat cum și-a vrut ea,
uneori,
auzeam în simțuri reverberațiile celor din placentă dar …
uneori încercam marea cu degetul,
dar viața avea mareele mai pronunțate decât marea aspirațiilor mele … și câte aspirații …și ce aspirații …
m-am visat ambasador !
era un feeric pe care târziu l-am dezavuat, dar la ce bun ?
câteodată zicem că niciodată nu e prea târziu,
dar asta n-am auzit-o din degeaba sub copacul unde
Ăl Bătrân mă chemase să stăm de vorbă,
la umbră !
da, mai nimic nu mai era placentar, dar sângele de unde ?
carnea din carnea ei, de unde ?
os, e drept nu din cel domnesc, dar os, de unde ?
până și aura ei m-a urmărit de șapte ori șapte plus șapte !
după ce viața m-a-ngenuncheat abia, am început să chem. spiritele benefice, dar ele nu erau în Marele Ghem …
iar spiritul meu păzitor am avut mult timp impresia că nu-mi e mie, mult timp …
impresia !
ce imprecație de simț primar …
Înger -Îngerașul meu, Ce mi Te-a dat DUMNEZEU …
Tatăl nostru,
Cel din Ceruri …
și Cerurile s-au aruncat asupra mea, unda-n desfășurarea ei neținând cont de nimic din ceea ce sunt, ce vreau și ce pot să fac,
de-aia ANNA – Scrisoare către DUMNEZEU și-a avut Rost în facerile mele, acolo am adunat desfășurarea de stări, iar stările mi-au impus să dau socoteala:
Doamne, mă uite !
dar, visule,
spune tu cipului meu care a nimerit la tine că a 12 bufnitură nu mi-o mai vreau …
TOTUL CURGE MĂRȚIȘOR !!
sigur,
vreau să plătesc marile răspântii de le-am tot încurcat,
dar acum îngerul din răspântii îmi tot cere …
zi cu zi aduc răspunsuri chemărilor sale, zi de zi …
da, vreau să plătesc !
pentru fiecare cărare din sufletul meu am adus o piatră, din privirile ei mi-am adăpat ochii, iar ochii mei au smuls din mine lacrima cu puteri de Heracles … am colindat marginile timpului fără să -i alterez citoplasma, dar niciun nucleu nu m-a atras cum mă atrage cosmosul …
și de m-ai întreba în limba Halley, tu, Cititorule,
ți-aș răspunde că m-aș semăna în snopi de câte 75
pentru fiecare suflet căruia i-am dat măcar o cărare !…
în schimb cu fiecare piatră voi să arunc în zidurile agorei care mi-a refuzat primirea …
dar nota de mi-o dai nu mă sperie, nici nu mă uit în curtea vecinului (de unde să mai fie capră ?)
îmi văd de munca mea,
din care beethowenizez atâta bucurie, uuu !
apoi,
plec din mine, convins că am cules ce se putea culege,
din placentă fără să știu că într-un cândva s-ar trebui
să-mi fie de CONFESIUNI …
da, visule, CONFESIUNI PLACENTARE !
iar când un om vine și-ți spune:
” Ales Poet al timpului meu/ nostru,
Miorița nu e un moft, cum – cu noimă ascunsă – vă întrebați!… Iar fiindcă interlocutorul Dvs. lăuntric din acest magistral Poem, ce atinge corzile cele mai sensibile ale receptorului, pare a fi un dascăl de la temelia Școlii, atunci un substitut al acestuia v-ar răspunde cu sfială astfel: „Imaginatul Dvs. interlocutor e copleșit de onoarea prin care îl faceti părtaș la zbaterile lăuntrice ale ființei Dvs lirice. Zbatere, în sensul de a ne scoate la lumină frumusețea dramatică a raportării Poetului, întru românism, la Miracolul Vieții .
NU, MIORIȚA NU E UN MOFT! Iar Poetul, respectiv Maestrul care semnează Poemul, știe mai bine decât receptorul adevărul inclus în întrebare. Eu nu mă învrednicesc deloc de cinstea pe care mi-o faceți subliminal. Dar pun pe seama generozității harice a Poetului Marin Bescucă – față de cititor, desigur – distincția de a mi se sugera că aș fi avut onoarea de a participa la adânca sa meditație, din care s-a născut acest antologic Poem. ”
da, visule,
am știut din Marele Ghem că îngerii sunt printre noi,
iar că DUMNEZEU mi l-a arătat pe Gheorghe PÂRLEA,
este o dovadă vie că NIHIL SINE DEO …
da, chiar așa, cine mi-s eu ?
ia, dintr-un suspin apuc să spun că, sunt un biet om !!
robul lui DUMNEZEU, dacă cel mai păcătos …
am adus Șoapta la rangul chintesenței aplecării mele
în ruga de zi cu zi, către DUMNEZEU și întru binele
de aproape, rugă din care mă știu simți în căutarea fără de ogoi a Cărării Împărăției,
iar DUNNEZEU mă știe cum placentar aveam să aflu care este frumusețea parcursului în viață,
de-aia nu schimb macazul !
s-ar fi prea ușor pentru un om care a știut să caute,
să asculte, și să-L întâmpine pe DUMNEZEU atunci când Calea i se va fi deschisă …
Doamne,
primește-l pe robul Tău, Marin, sub Mila Ta Cea Mare și Sfântă, de DUMNEZEU,
lasă-mă Doamne să-mi știu suporta durerea genunchelui
ca semn că Greșalele mele sunt nu doar știute de Tine,
Doamne !!
viața mea e de-acuma poveste…
primește-mă de închinare,
iar din puținul de care sunt în putere,
află dinspre mine că am dat alt rost filozofiei din căpătâi:
TOTUL CURGE MĂRȚIȘOR !!

––––––––––––-

Marin BEȘCUCĂ,
Dumbrava Roșie

1 Iunie, 2018