Mircea Dorin ISTRATE: Ștefan cel Mare – Sfântul Neamului Românesc

Ștefan cel Mare

1433, Borzești – 02.06.1504 , Suceava

ICOANE PE ALTARUL ȚĂRII

La altarul țării mele, cu smerenie mă-nchin

La icoanele ce neamul din vechime mi-l tot țin,

Ele-s ÎNCEPUTUL nostru, MOȘII mei scoborâtori

Din a ZEILOR SĂLAȘURI, cele dincolo de nori.

Ei venit-au să ne-nvețe TAINE VECHI, necunoscute,

Să fim ÎNCEPUT DE NEAMURI prin ținuturi neștiute,

Să ne ducem limba, portul, datinile pământești,

Și poveștile străbune pân’ la porțile cerești.

Să fim DREPȚI , în tot și-n toate și ca pasărea de LIBERI,

Iar în suflete și inimi să rămânem veșnic tineri,

Nemurească-ne COLUMNE pentru sfânta LIBERTATE,

Ca de-acol’ să-și ia putere neamul nostru, mai departe.

Un ZAMOLXES, BUREBISTA, DECEBALUS , jertfitori,

Nimănui venit să prade nu rămasu-i-au datori,

Să se știe peste veacuri, că VIAȚA VAMĂ DATĂ

E PUTEREA născătoare de VIRTUTE, nepătată.

Și că-n vremea de-nceputuri îmi stă GLORIA străbună,

Fală încă și mărire la istoria ce-adună

Nume, fapte de legendă și mărețe întâmplări,

Ce ne fie-n calea vieții, dăinuite îndreptări.

Mă închin, mai cu sfială, mai smerit, la cât se poate

La icoanele bătrâne din cea vreme de departe,

Când, prin munți, prin deal și șesuri, bunii mei în viețuire

Înădeau cărarea vieții și a neamului vecie.

Voi, DESCĂLECĂTORI de țară, cu BOURII în PECEȚI

Tineri domni cu stele-nfrunte și în piept cu șapte vieți,

Voi, SĂMÂNȚĂ de DOMNIE ce-ngânat-ați veacuri multe,

Voi sunteți icoana țării, mari exemple de virtute.

Vin la rind, ei, DOMNITORII, la cea viță românescă

Ca s-o poarte mai departe pe sub pronia cerească,

MIRCEA, ȘTEFAN și VITEAZUL, inimosul, domnul CUZA,

Ce din veac în veac într-una reaprisu-mi-au iar spuza

DEMNITĂȚII noastre care, ne-a ținut SPERANȚA vie

Că suntem români și liberi, rotitori pe astă glie.

Cinste lor și-nchinăciune pentru fila cea de carte

Ce mi-au scris-o cu norodul, să mi-o ducă mai departe.

***

Vă-ncinstesc a vostre fapte, tinerimea mea română,

Ce cu moțul nostru IANCU, pus-ați pumnul la furtună,

Răscolindu-mi din adâncuri ce-a dorință minunată

De UNIRE-N LIBERTATE, vrerea ALBEI – ÎMPĂRATĂ.

A fost clipa când cuprins-ați în rotundul de hotare

Limba toată rămânescă și a inimi visare,

Ca-n cuibarul veșnicie să fim una, strâns uniți

Și așa să trecem lumea, în istorii amintiți.

***

ÎNSFINȚITE, VII, ICOANE care-mi stați pe TÂMPLA ȚĂRII

Voi ne dați puteri, speranțe, pentru visul înălțării,

Să trezim clipita vieții, ce-i acum în amorțire

Și uniți la neam să-i facem, clipa ei, de DĂINUIRE.

HRISOVUL LUI ŞTEFAN

Logofete ai poruncă de la Ştefan, domnul mare

Ca să scrii hrisov de suflet pentru vremea ce-o să vină,

Şi mi-l pune-n multe locuri ca să ştie orişicare

Ce-ntăreşte ţara, neamul, măreţindu-se pe sine.

Slovă fă, cu scris de aur, cum îs ramele la sfinţi

Ca să ştie peste veacuri cela care îmi citeşte,

Că din toate prima este DRAGOSTEA PENTRU PĂRINŢI

Ce s-o dai atâta vreme până unul mai trăieşte.

Alta-i DRAGOSTEA DE ŢARĂ şi de huma ei străbună

Ce ne dă din ea putere ca să trecem de nevoi,

Să îi facem tare stâncă pe acei care s-adună

Să îşi apere moşia, chiar de-o fac cu pumnii goi.

Mai apoi, îmi spune dară că ce-a DRAGOSTE DE NEAM

E aceea ce uneşte românimea laolaltă,

Ea îmi ţine viu trecutul, măreţindu-l an de an

Să nu uite-n veci urmaşii calea noastră, înstelată.

Toate astea scrie dară logofete, să se ştie

Că aşa ne-am dus ursita până-n clipa cea din urmă,

Şi c-aici ar vrea urmaşii să trăiască-n veşnicie

Într-u dragoste de ţară, de cel neam şi-a noastră mumă.

O VORBĂ ’ MBĂRBĂTARE

-Spre voi oşteni ai ţării se nalţă al meu gând,

De azi veţi fi ca leii, ca zimbrii spumegând

Şi ne-nfricaţi de coasă, vom birui-mpreună

Şi-acasă ne-om întoarce scăpând a noastră turmă.

Nu puneţi viaţa voastră naintea vieţii ţării

Că nu-i de trebuinţă în clipa disperării,

Noi astăzi după luptă vom fi învingători

Că din cea străvechime, suntem nemuritori.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Ștefan cel Mare – Sfântul Neamului Românesc” →

Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Curcubeu peste Haifa – din lirica de idei a poetei Bianca Marcovici

Ce este curcubeul? Semn că a trecut ploaia, furtuna. Apare pe cer, colorat, ca un arc frumos, vestitor al liniștii. Dar este luminat de soare. Fără soare, curcubeul nu va apare, sau dacă soarele va apune, curcubeul va dispare în aceeași clipă. Oriunde, peste Ierusalim sau peste București, peste Paris sau peste New York, peste Iași sau peste Haifa. Dar chiar dacă este luminat de soare, dacă se datorează lui, este frumos. Fiecăruia îi place să-l privească. M-am gândit la acest lucru atunci când am răsfoit noul volum de poezii de Bianca Marcovici , „Curcubeu peste Haifa: manuscris de poeme Dada”, apărut la Editura Junimea din Iași în colecția „Cuvinte migratoare”, în primăvara acestui an.

Bianca Marcovici este o poetă cunoscută. Primul ei volum de poezii, apărut în anul 1985 la Iași și următorul, apărut în 1987 la București, i-au deschis ușa în salonul literaturii române contemporane. Stabilită în Israel, la Haifa, în anul 1991, ea a devenit unul dintre scriitorii israelieni importanți de limba română. Poetă prolifică, ea a publicat 26 de volume de poezii și de proză, unele dintre poeziile ei fiind traduse în limbile ebraică, engleză, franceză, germană. Cărțile ei au apărut atât în Israel, cât și în România. Unele în Iașiul ei natal, de care continuă să fie atașată sufletește, altele la Haifa, orașul în care trăiește, altele la Tel Aviv, București, Cluj, ba chiar și la Munchen, în Germania. Poezii ale ei au apărut și în multe antologii de poezie, în România și în Israel, în română și în ebraică. Odată am afirmat că ea este poeta generației noastre.

Volumul „Curcubeu peste Haifa” ne prezintă o poetă modernistă care reunește noutatea cu tradiția. Limbajul ei este contemporan, modern, include neologisme, dar și cuvinte din graiul local românesc din Israel. Conținutul poeziilor, scrise în vers alb, temele israeliene, arată că autoarea este o poetă israeliană de limba română, care stăpânește limba română contemporană perfect, prezentând adeseori realitatea israeliană în această limbă. Spre deosebire de alți scriitori israelieni de limba română, ea nu folosește un limbaj arhaic, ci o limbă bogată, reflectând evoluția socială și tehnologică de astăzi. Deși povestește într-o poezie că este bunică, adăugând „caut refugiu doar în cărți și în nepoți”, poezia este tinerească în formă, cu unele excepții. Pentru ea „poezia e o compoziție muzicală”, „poezia nu are trup”, „poezia nu e o decizie subtilă”. Autoarea adaugă în acest sens că „inspirația e dictată de cineva din mine./ Am o dublură./ Odată am fost violonista din mine./ Altădată inginera din mine/ Altădată am predat vioara/ mai târziu am fost autodidacta și poeta”. Scurtă autobiografie într-o poezie!

În altă poezie, al cărei titlu, „Cunoașterea sinelui”, este continuat de primul vers, după care aceasta „presupune să fii narcisist”, ea adaugă: „Eu am cântat într-o orchestră/ și cunosc ce înseamnă să fii dirijor,/ o baghetă”. Plecarea ei de la Iași la Haifa este menționată sub forma: „Eu mi-am găsit locul./ Din balcon văd marea./ La orizont sunt dușmanii” („Poezia e o compoziție muzicală”). În altă poezie, „Discurs pentru cei de Dincolo”, ea spune: „Vin de departe de la peste/ 2000 de km de zbor, ca o pasăre migratoare/ Care se întoarce când cireșii au înflorit/ Să-și caute cerdacul casei. Cerdacul bunicilor!”. Totuși, amintindu-și de faptul că „a fost cândva o lume mai bună”, ea spune că „nimic nu-i nou sub soare/ dar acum fiecare își închipuie/ că avionul meu de hârtie/ spre Iași e autentic/ chiar și falsul are ceva autentic” („Indigoul lui Chagall”). Desigur, ea vizitează Iașiul copilăriei, studenției și tinereții. Deși este poetă Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Curcubeu peste Haifa – din lirica de idei a poetei Bianca Marcovici” →

Mircea Dorin ISTRATE: Închinăciune sfântă

ÎNCHINĂCIUNE SFÂNTĂ

Când n-o mai fie cine aminte să-și aducă

De Buna și de Moșu, de scumpii noști’ părinți,

Și-un muc de lumânare n-or pune ca la sfinți,

Atunci, în urma noastră va fi uitare-adâncă.

Ne-om rupe de trecutul și glia țării mele,

N-om mai avea puterea venită de la ei,

Ne-om nevoii sub timpuri, vom fi cu toți mișei,

Și-or fi de-apururi vremuri urâte, mari și grele.

Uita-vom cele sfinte și datina străbună

Ce leagă viața noastră de moșii mei, strămoși,

De toate căt făcut-au smeriți și bucuroși

Ne fie de mai bine, cu neamul dimpreună.

De-i vom uita, uita-vom istoria, trecutul,

Cărarea ce-am suit-o de la-nceputul lumii,

Ce-a fost în timp pe-aicea cu noi pe fața humii,

Să nu luăm iar totul mereu ca la-nceputul.

De ceia duși de-apururi aduceți-v-aminte

De câte ei făcut-au râmăie pentru noi

Și vieții câtă jertfă îmi dat-au ca eroi,

Când semănat-au țara cu ale lor morminte.

S-or mulțumi sărmanii cu-n fir de lumânare

Aprinsă-n sfântă rugă în față la icoane,

Și-un gând de pomenire ‘nălțat la Tine Doamne

De noi, urmașii celor, ce nu se vor, uitare.

Eu, ce-am ajuns aicea urcând pe urma voastră

Îndatorat sunt încă la toate ce-ați făcut,

Să fiu cu leatul ăsta preumblător sub scut,

Iar voi în cele ceruri, o lucitoare astră.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

1 iulie 2020

Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Caietul din sertarul doamnei Getta Berghoff

Acum câteva zile am reînceput să răsfoiesc o carte pe care am citit-o acum aproape un an. M-a tentat parcă tema și mai ales titlul ei ciudat: „Caietul din sertar”. Titlu însoțit de un subtitlu explicativ: „Jurnal israelian, 1987-2017”. Observații personale ale unei scriitoare israeliene de limba română, timp de treizeci de ani. Cum a văzut autoarea societatea israeliană sub toate aspectele acesteia. Cartea include textul unui jurnal personal, cu însemnări strânse laolaltă, poate cu unele mici reveniri, care le completează. Aș spune, parafrazând titlul, că este nu numai caietul din sertar, ci și sertarul cu amintiri din caietul autoarei. Răsfoind acest caiet, pătrundem în sertarul personal al ei, în gândurile ei din trecut. De fapt, nu este numai un caiet dintr-un sertar, uitat și regăsit. Este un sertar al trecutului, strecurat într-un caiet. Un prieten al meu, care din nenorocire nu mai este printre noi, și-a ținut un jurnal mai mult de cincizeci de ani, dar nu l-a publicat. Atunci când cineva îl întreba „de ce?”, el răspundea că astfel, când răsfoiește caietele în care și-a scris jurnalul, regăsește și își amintește de ceea ce a gândit și a făcut în urmă cu 10, 20, 50 de ani în urmă, în aceeași zi. Era filosoful israelian Yakov Lavie, de binecuvântată amintire.

Poate că rostul unui jurnal este tocmai ceea ce spunea regretatul meu prieten. Ceva personal, strict individual. Jurnal intim. Bineînțeles, până când ajunge la publicul cititor, fie că autorul vrea sau nu vrea. Atunci află alți oameni date asupra vieții autorului. Jurnalul devine un document public, pe lângă o carte cu valoare literară. Aceasta în privința jurnalelor apărute după ce autorii lor au dispărut. Mihail Sebastian, Anna Frank, Cesare Pavese și alții, mulți alții. Dar sunt și cazuri în care autorul însuși își publică jurnalul în timpul vieții. Are ceva de spus, de transmis, din propriile lui însemnări și reflecții asupra lumii. Vrea să dialogheze cu publicul. Iar cititorul citește jurnalul, își pune întrebări, se gândește ce ar fi făcut el dacă… Aș spune: scotocește în sertarul minții și sufletului autorului sau autoarei. Îi cunoaște intimitatea, viața zilnică, bucuriile și suferințele. Este și cazul de față, al doamnei Getta Berghoff. Ea nu povestește trecutul în formă memorialistică, ci transmite „documentul” în mod direct cititorului. Ia, drag prieten, vezi, aceasta sunt eu, prin asta am trecut, ăsta este Israelul meu, asta este și România mea.

Aceștia sunt oamenii printre care am trăit și trăiesc, așa cum pot și cum se poate, așa cum am vrut și vreau, dacă este posibil. Cutare sau cutare fapt sau eveniment m-a impresionat într-atât, încât l-am introdus în jurnal. Fiindcă m-a bucurat sau mi-a zgândărit memoria. Am avut bucurii și necazuri în familie, ca tot omul. Cei doi fii ai mei au mers, fiecare, pe drumul lui. Acum e rândul nepoților. Iar eu? Mi-am păstrat trecutul în minte, dar l-am și scris, pentru ca să fie la îndemâna oricui. „Răsucesc cheia în urma mea și mă așez la scris…

Cei cincizeci de ani trăiți în Israel mi-au oferit destul timp să cunosc țara, să mă identific cu realizările, dar și cu suferințele. Aceasta e țara mea, a copiilor mei și a nepoților mei. E țara în care ei vorbesc limba ebraică, limba patriei lor. O vorbesc și o cântă liberi. Sunt la ei acasă”. Fragment din jurnal reprodus pe ultima copertă a cărții. Dar ce se întâmplă cu limba română, în care scrie autoarea?

Regretatul poet Shaul Carmel obișnuia să spună că patria unui scriitor este limba în care scrie. Nu știu dacă fiii și nepoții autoarei pot citi acest roman, ca și alte cărți ale ei, pentru a ști cine este și ce gândește mama și bunica lor, care este trecutul familiei lor, de unde vin și încotro se duc. O problemă grea și spinoasă a familiilor originare din România, ca și din orice altă țară. Cu alte cuvinte: omul e făcut să nu prea știe de trecut, nici ce-l așteaptă viitorul. Dar se poate aceasta? Tradiția iudaică e diferită: să știi de unde vii, ca să înțelegi încotro te îndrepți. Apropo de memorii. Scriitorul italian Giuseppe Tommaso di Lampedusa afirma că, dacă ar avea putere legislativă, ar propune o lege care să-l oblige pe fiecare om să-și scrie memoriile. Dar, adaug: de ce nu un jurnal, dacă are posibilitate și talent?

Răsfoiesc volumul la întâmplare. Multe din însemnările din anumite zile sunt ca niște adevărate povestiri scurte. Pe lângă aspectul documentar este aspectul literar, plăcerea lecturii. Și încă un aspect: mă face să mă gândesc, să încerc să-mi amintesc evenimentele din acea zi, sau evenimente asemănătoare. Sau să mă gândesc ce aș fi făcut în aceeași situație sau într-o situație proximă. De exemplu, câteva fragmente, aparent fără legătură unul cu celălalt, dar care arată personalitatea autoarei.

„6 octombrie 1990. Mă gândesc adesea la clipa când am luat condeiul în mână și am început să scriu. Eram singură cu mine, cu cealaltă care începea să scrie, fără să-mi dau seama, fără să înțeleg cine și ce mă stăpânește… Să fi fost o datorie de conștiință? Trecutul, care de multă vreme trebuia să iasă la lumină, de astă dată va ieși prin voia mea, prin munca mea, prin eforturile mele”.

„3 septembrie 1992. Criticul Henri Zalis mi-a scris o scrisoare în care își exprimă regretul: Sub Zodie Sumbră este manifestarea legăturii organice cu identitatea Ați scris o carte radical evreiască. Scrisul este luarea în posesie a unui tărâm însetat și arid ce trebuie înveselit de mâna și ochiul scriitorului”.

Autoarea l-a cunoscut pe criticul Henri Zalis și a disputat cu el asupra propriei ei cărți! „19 septembrie 1992. În orele de lucru, la Bancă sunt ca un robot în permanentă funcțiune. Pot afirma, fără greșeală, că fac parte dintre pionierii care au traversat revoluționarul drum de la scripte și calcule la computer. Drumul rămâne anevoios, cu multe piedici, cu timp risipit de defecțiunile inerente începuturilor”. Pentru a se întreține, autoarea a lucrat ca funcționară la o Bancă și a trebuit să învețe să utilizeze computerul. Cine știe ce noutăți, totdeauna spre binele omului, vor apărea în generațiile viitoare și cum se vor adapta la ele oamenii din aceste generații!

Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Caietul din sertarul doamnei Getta Berghoff” →

Ion Iancu Vale: Scurt excurs – Climate literare (1)

PREAMBUL

Prezint mai jos o metaforică declarație de imagine, pe care nu am facut-o publică la momentul când am conceput-o. O fac acum, după trei ani, notând că în acest răstimp revista noastră și-a continuat demersul menit, promițând să revin cu completări și amănunte, punctuale, privind pe toți cei care, într-un fel sau altul, au susținut perenitatea ei miraculoasă:

Într-un moment de sublimă luminare, în iunie 2007, a debutat la Târgoviște publicația de cultură și literatură românească „Climate literare’, pe care am conceput-o împreună cu alți câțiva inimoși oameni de litere târgovișteni. Inițial, revista a fost susținută financiar prin chetă publică, apoi prin sponsorizările făcute de către anumiți întreprinzători particulari, de finanțare instituțională beneficiind doar aproximativ doi ani. De notat și faptul că unii scriitori, în afara colaborării literare, au intervenit și material la realizarea și continuitatea revistei, și care modest dar salvator, în momente de mare impas, (și au fost foarte multe…), ne-au sărit în ajutor la această „Lucrare plăcută lui Dumnezeu care nu va muri”, după cum am sortit-o, fapt ce, iată, s-a „imprimat”. Tuturor le mulțumesc și le doresc să aibă parte de sănătate și de tot binele din lume.

Foarte importantă în existența de până acum a revistei a fost și colaborarea cu personalități și entități culturale din țară, dar și din diasporă, cu care am fost într-o permanentă legatură și de la care am primit un necondiționat sprijin. Inițial revista a fost tipărită în format A3, după care din 2010 a apărut atât pe hârtie cât și electronic, dar în format A4, fiind transmisă și online, într-un larg areal cultural, atât în țară cât și peste hotare.

La acest moment revista are colaboratori din numeroase localități din România și din multe alte țări ale lumii, după cum se poate deduce și din Caseta redacțională. Ea a devenit astfel foarte cunoscută în rândul scriitorilor de limbă română, din Europa și din lume, constituindu-se, după cum s-a remarcat: „O oglindă a unui spațiu pan-românesc, de la Focșani și Severin, la Uzdin și Chișinău de pildă, până în Gibraltar, Israel, și chiar mai departe, în îndepărtata Australie, Canada și S.U.A., de unde a adunat nume și mărturii unice, greu de identificat în alte publicații similare. Cu totul ,,Climate literare” este acum un magazin literar modern, viu și alert, așa cum numai în presa românească de la Tel Aviv, mai întâlnești…”(citat dintr-un interviu realizat de către scriitorul și jurnalistul Marian Nencescu).

Continue reading „Ion Iancu Vale: Scurt excurs – Climate literare (1)” →

Nicolae NICOARĂ-HORIA: Poezii și adevăruri

SE SCURTEAZĂ VREMEA

„Și aceasta v-o spun, fraților:

Că vremea s-a scurtat de acum…”

1 Corinteni 7, 29

Se scurtează timpul, după cum v-am spus

Ziua nu mai are orele avute,

Se scurtează Calea înspre Cel de Sus,

Cât o fi să fie, Bunul să ne-ajute!

Se scurtează noaptea, tot mai obosiți

Ne trezim din somnul gândurilor oarbe,

Știu că fiecare dintre voi simțiți

Dinspre azi, spre mâine, grija cum vă soarbe…

Clipa lepădată amiroase-a scrum,

Cel de lângă mine are chip de Nero

Și Poemul parcă e mai scurt de-acum,

Se scurtează Vremea, cât de-aproape-i zero!

CĂMAȘA ROMÂNEASCĂ

Cămașă Românească, ie pură,

Plină de căldură și de pace,

Tu niciodată nu le-ai purtat ură

Celor ce n-au vrut să te îmbrace!

Cămașă de-adevăr și de sudoare,

Lipită ne-ai fost pururea de trup,

Cusută ești cu razele din soare,

Oricât ar vrea, dușmanii nu te rup;

Cămașă Românească, Dor ce plânge

Pe umeri de bărbat și de femeie,

Pătată cu noroi, dar și cu sânge,

Așa ne-ai fost târâtă prin tranșee…

Ce bucurie înaltă mă pătrunde

Oriunde sunt, atunci când te-ntâlnesc,

Tu nu ai preț ca să te poată vinde

Cei ce nu poartă suflet românesc!

EMINESCU DIN DOR

Poete drag, Mihai, române, frate,

E Iunie, mă iartă dacă vin

Împovărat de vremuri și de toate

La Umbra crucii tale să mă-nchin…

Lăsați-l dar din ultimul său Dor

Să-i fie împlinită vrerea sfântă!

Spre malul Mării și eu mă cobor,

Cu Veșnicia nu mă iau la trântă;

Pe calea rânduită, demiurgă,

Cu nimeni, niciodată nu mă-ntrec,

Nu-i Râu pe lumea asta să nu curgă,

Toate de sub soare vin și trec!

„Istoricii” plătiți, cu cât anume?

Îi scriu Biografia lui amară

Și-așa pe rând, cu nume și prenume

Îl scot încet din limbă și din Țară,

(Tot „incomod” și azi, spurcată-i vina!),

Din Dorul nostru, însă, niciodată!

E Iunie și teii-și frâng lumina

Prin Bucovina lui nevindecată…

MĂ DOARE DE TINE, ROMÂNIA MEA DRAGĂ

Fulgeră tulnicul Acasă pe Deal,

Mă doare de tine, Țară Românească,

Mă doare de tine, Moldovă, Ardeal,

Toate trei împreună purtătoare de mască!

Și strămoșii au purtat botnițe, știu,

Când culegeau rodul stăpânilor viei,

Mă arde cuvântul acum când îl scriu,

Se-ntunecă-n mine tot cerul Poeziei;

Doamne al nostru, dă-mi putere de zeu

Să răscumpăr vremea aceasta păgână,

S-aduc libertatea neamului meu

Pe care tu ne-ai lăsat-o stăpână!

În Noua Ordine care se face

E-atâta dezordine sub soare, sub stele,

Peste dușmanii ce nu ne dau pace

Să se prăvale Detunatele mele!

Dumnezeul Dreptății, Te rog să m-asculți,

Ocrotește-ne Patria din suflet întreagă,

Fulgeră tulnicul acasă pe Munți,

Mă doare de tine, România mea dragă!

MI-E DOR…

Mi-e dor de vremea cea „incultă”

Pe când eram în Satul meu

Plin de-Adevăr și zarvă multă

Între pământ și Dumnezeu!

Continue reading „Nicolae NICOARĂ-HORIA: Poezii și adevăruri” →

Ileana VLĂDUȘEL: Vara

Vara

Pământul râde cu dinți verzi de iarbă,

Dintr-un sărut nasc florile culori,

Într-un răzor de soare crește nalbă

Împodobind câmpiile în zori.

Coroane de cireș ascund granate,

La gâtul verii macii înfloresc,

Din plete îi curg raze luminoase,

Albinele cu flori se contopesc.

Respiră orizontul rouă în cale

Peste piciorul timpului, udând

Bobocii înfloriți peste petale

Și zburdă pițigoii fredonând.

Se cuibărește soarele în mare

Și valurile ei se-înalță în cânt

Îmbrățișând nisipul cu răcoare

În timp ce-i murmură foșnit descânt.

Adună apele-în buchet agate,

Pe maluri mușchi cu glasuri înfloresc

Ce saltă de încântare spre înalturi

Și cad apoi și-n cercuri se rotesc.

Peste priviri se arcuiesc izvoare

Ce-n verdele de frunză se gătesc ,

Plâng ramurile în roade și în ulcioare

Arome cu mied dulce clocotesc.

Și peste toate acestea, ca o vrajă,

În jurul meu, în auriu regesc

Dansează vara vals și stând de strajă,

În jurul ei, copacii înfloresc!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

1 iulie 2020

Al. Florin ŢENE: Au apărut numărele 2 (12) și 3 (13) al revistei CUVÂNTUL ARGEȘEAN, editată de Filiala Argeș a Ligii Scriitorilor Români

Numerele 2, martie, și 3 mai 2020, ale revistei ,,Cuvântul argeșean“ îmbogățește palierul revuistic al paletei celor 18 publicații ale Ligii Scriitorilor Români, dar și al țării, cu bogate pagini de creații semnate de scriitorii argeșeni, și nu numai.

Ca de obicei revista nr.2 se deschide cu editorialul domului Adrian Mitroi, președintele filialei Argeș, intitulat ,,Lecția de anatomie “, un text moralizator, adaptat zilelor noastre. În revistă mai publică Al.Florin Țene (Jocul de șah), poezii Cristina Onofrei, Nicolae Braniște, Ion Alexandru-Dâmbovnic, Simona Vasilescu, Constantin Samoilă, Alexandru Oprea, Liliana Nanu, Ramona Enache, Ovidiu Ștefan Ciucă, Doina Panaete, Dorina Mihai Moise, Mihai Moise, Marius Ionescu, Denisa Coroja, Maria Pantazi, Daniela Ioana Chițescu, George Badea, Miruna Avram, iar proză și eseuri: Vasile Ghițescu, Vasile Munteanu, Alexandru Boroiu, Constantin Samoilă, și Pușa Chiriță.

În numărul pe mai, respectiv nr.3, al revistei descoperim editorialul președintelui filialei, Adrian Mitroi, eseul lui Al.Florin Țene, analiza eseistică a lui Vasile Ghițescu, reportajul lui Vasile Munteanu, articolul lui Alexandru Boroiu, eseul lui Pușa Chiriță, urmate de un evantai de poeme semnate de: Cristina Onofrie, Nicolae Braniste, Constantin Teodor Craifaleanu, Ion Alexandru- Dâmbovnic, Simona Vasilescu, Alexandru Oprea, Maria-Alexandra Bulgar, Constantin Samoilă, Liliana Nanu, Ramona Enache, Ovidiu Ștefan Ciuca, Dorina Mihai Moise, Mihai Moise, Elena Maria D., Marius Ionescu, Marina Pantazi, George Badea, Daniela Ghițescu și Miruna Avram.

Cele două numere ale revistei “Cuvântul argeșean “ sunt tot atâtea trepte spre scrierea Istoiei literaturii contemporane din mers, datorită redactorului șef Nicolae Cosmescu, un mare animator și promotor cultural, care și în perioada epidemiei ține flacăra aprinsă a culturii române.

–––––––––

Al.Florin Țene

Stelian PLATON: Iluzii și cuvinte (poeme)

AȘ VREA SĂ MĂ ÎNTORC

Catargul meu pustiu și-a falțuit lumina
Bizar dansând împleticit în pas de pipăruș,
Pe val razele-și pictau fluoresceina,
Strident vocaliza-n albaștri nori un pescăruș.

Luceafărul ar vrea să se fixeze-n mare
Când vântul îl îmbrăcă într-un cânt de matelot,
În sinea mea mai pun pe sânii tăi o floare
Naiv și sincer, ca cel mai convertit bigot.

Spre barca ta mă împinge valul dintr-odată,
Emoțiile scapără-n mine o scânteie.
Tu șoaptă prefăcută-n lumină tulburată
Te-ascunzi în semicercul aprins de curcubeie.

Te-ademenesc în lumea mea îndepărtată,
Să rătăcim pe ștraifuri de-amurg pe Marea Neagră,
Cu o corabie prea mult înstrăinată,
Ce a fost sortită doar cu noi doi să meargă.

CÂNTEC PENTRU DOI
(Lui Harrie & Ruxandra- Vodă, Opera din Karlsruhe)

Călătoream spre Univers printr-un fantastic tub
Și am traversat orbitele prin spații grele,
Derivam imponderabil prin exuberant youtube,
Ajungând la marile îndepărtate stele,

Unde scânteiau divin numai aștrii mari de foc.
Pe esplanada cerului deschis făcui popas,
Pe aripi diafane îngeri mi-aduceau noroc
Și lung ecou de Harrie și Ruxandra van der Vlas.

Se desprindea din sunetul adânc fremătător
În aburi calzi din ev de invincibil teuton,
Harrie, un cavaler cu frac și glas mântuitor,
Serafic învingător în divinul maraton.

Ademenind cu zâmbet și nalte vocalize
Se-alinta-n raze prea-curate din luceferi moi,
Ruxandra, aducătoarea răcoroasei brize
Și sublima duioșie-n cântec pentru amândoi.

CLIPELE RUINE

Mi-e greu să cred, că nu mă-nțeleg nici pe mine
Când spun că încă mai aștept la porțile de rai,
De unde voi culege clipele ruine
Și tăcerile în care tu te zăvorai.

Și iară mai aștept o altă dimineață
Zâmbindu-mi la ferești când razele presară,
Să te disting duioasă printr-un văl de ceață
Curatul giulgi în care îngeri te-nfășoară.

Adie în ramuri vântul și ramuri se frâng,
Inocent un vis te aduce iar spre mine,
Un viscol rece bate sub umărul meu stâng
Și mă duce în Valea Clipelor Ruine.

DEZNĂDEJDE

Te mai refac și astăzi din fir de amintiri
Punctate cu suspine de-a lungu-acetui veac,
Mi-alunecă-n cuvinte aceleași povestiri
Din resturi de imagini încerc să te refac.

În vis mi se-aprinde durerea vorbitoare
Cu flacăra în care tot curgem amândoi
Argintate ape, cu unda stătătoare,
Prin ani sedimentați ca straturi de noroi.

Aș vrea să-ți povestesc așa cum numai mie
Mi-aș recita cu lacrimi din vechile psaltiri,
S-auzi povestea noastră cât este de vie,
Să cobori în clipe blânde măcar să te miri.

Continue reading „Stelian PLATON: Iluzii și cuvinte (poeme)” →

Gențiana GROZA: Cartoful – alimentul sănătos (poem satiric)

Cercetările arată

Ce vă spun acum îndată,

Că-n meniul sănătos

Stă cartoful arătos,

Fiert, prăjit sau pe grătar,

Gol, fără un sos tartar.

Că oaia s-a-îngălbenit,

Porcul s-a trichinelit

Și se pare că-i de vină

C-are și pestă porcină…

Și găina are-un of,

Ouă-n tindă, în pantof!

Păsările sunt stresate,

Zice că nu-s alergate…

În meniul sănătos

Stă cartoful fără sos.

Ce mai, fraților, vă spun

Că nimic nu e mai bun,

Ca să nu fii ca plăvanul

Și să-ți crească burdihanul,

Să-l arăți fălos pe stradă

Ca tot natul să îl vadă…

Deci, tuberculul gustos

Este cel mai sănătos.

Un cartof, neapărat

Eu îl văd că-i împărat!

În meniul sănătos

Tot cartoful e băftos!

Să lăsăm carnea deoparte,

C-așa scrie într-o carte

Cu meniu în pandemie,

Și covid n-o să mai fie!

––––––––

Gențiana GROZA

Cluj-Napoca

1 iulie 2020