Maria-Magdalena STAN: Cât de nemilos e dorul… (Poeme)

 

Cât de nemilos e dorul…

Cât de nemilos e dorul

Când îi frânge vieţii zborul

Te-ngenunche, te striveşte,

Trupul ţi-l îmbolnăveşte

Mintea searbădă oftează

Când hăul o-acaparează

Chipul, cândva fericit,

Se-ascunde schimonosit.

 

Şi se strâng la ceas de seară

Sub o piatră funerară

Inima, speranţa, dorul,

Prezentând sorţii onorul

Râuri din lacrimi prelinse

Sting focuri din iad desprinse

Se duc lupte seculare

Pân’ la ultima suflare.

 

Fruntea crucii-nlăcrimată

Dintre buruieni se-arată

Plânge cerul şi suspină

Cu-orice fir din rădăcină

Salcia pleata-şi coboară

Prinzând strâns la subţioară

Piatra rece ca de gheaţă

Năpădită de verdeaţă.

 

Ceasornicul

Ceasornic tiran, ne furi din viaţă,

Ne-mpungi cu limbile de foc,

Ne gâtui bruma de speranţă,

Ne vinzi pe-un ban în iarmaroc.

 

Timpul l-ai îmbrăcat în doliu,

Cu-otravă orele-ai stropit,

Se bat tic-tac-uri în orgoliu

Căci glasul lor a amuţit.

 

Ceasornic mârşav, n-ai demnitate,

Ne-mbălsămezi clipa de-amor,

Te crezi suprem în tot şi-n toate

Dar eşti un simplu călător.

 

Îmi potcovesc destinul…

Îmi potcovesc destinul să nu mai galopeze

Prin desfrânate prunduri să nu mai emigreze

Condurii ce-mi sugrumă picioare-nsângerate

Îi schimb cu-opinci din piele cu feţele ridate.

 

Căpăstru-l pun la poale de şleampete amurguri

Încorsetându-i norii în veşnicii de gânduri

Din raze lungi de lună coroană împletesc

Să-nnobilez pământul cu iz nepământesc.

 

Arunc pe soare şaua şi cale îmi croiesc

În galaxii surate în neant orbecăiesc

Culeg din fiecare norocul din trifoi

Să ţi-l presar în cale să fim din unu, doi.

 

Ultimul joc

Lanţuri grele, corodate, ştrangulează omenirea

Un strigăt de disperare curge din amărăciuni

Năvăleşte-apoteotic curmându-le grav venirea

Pruncilor ce-n burta mamei cântă dorul de străbuni.

 

Se-ncovoaie bumerangul aruncat la voia sorţii

Ce-nfăşoară-n caier aţa dată de la Dumnezeu

Rotocoale ce-nvrăjbesc ultima suflare-a morţii

Fură flacăra speranţei însuşi de la Prometeu.

 

Pârjolit e ochiul minţii zdrelind orice amintire

Graiul dulce amuţeşte pe buze de ventriloc

Pământul se arcuieşte sufocând dintr-o zvâcnire

Toţi actorii ce-au rostit replica-n ultimul joc.

 

Maria-Magdalena Stan

Germain Droogenbroodt: Fuga morții

Poezie distinsă cu Premiul Internațional de Poezie la ediția a opta a festivalului “I Colori dell’Anima”
San Remo, 2020

                                    Giacomo Manzù, Italie

 


FUGA MORȚII * (Coronavirus)

lui Donald Trump, Boris Johnson, Jair Bolsonaro…

 

Moarte, te bem,
te bem din ochi,
te bem din urechi,
zilnic te bem.

Morți,
nu ne rămâne timp de rămas bun,
nu ne rămâne timp de săpat gropi

Conducătorii calea ți-au așternut-o
cu prefăcătorii și cu minciuni

Moarte, te bem,
te bem din ochi,
te bem din urechi
zilnic te bem.

 

Germain Droogenbroodt

Traducere:  Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Altea, Spania, 28.3.2020

*Fuga morții, după poezia cu același nume de Paul Celan, dedicată evreilor omorâți

 

D.M. GAFTONEANU: O altă (re)descoperire legată de familia Poetului Mihai Eminescu?

O altă (re)descoperire legată de familia Poetului Mihai Eminescu?

-Călinești-Cuparencu, satul bunicului patern al (Poetu)lui Mihai Eminescu, cantorul Vasile Eminovici-

 

Casa documentară Vasile Eminovici:

La inițiativa ing. Florin Usatiuc din Vatra Dornei și a poetului Ioan Manole, a fost achiziționată o casă bucovineană din lemn (o casă cu cerdac, acoperită cu șindrilă, asemănătoare celei în care a locuit dascălul Vasile Eminovici, bunicul lui Mihai Eminescu). Ea a fost strămutată în vechiul cimitir al bisericii din satul Călinești-Cuparencu, acolo fiind amenajat un „Punct documentar Eminescu”. Casa memorială a fost dotată treptat cu câteva piese de mobilier și obiecte de epocă. În fața casei a fost amplasat un bust din bronz al poetului Mihai Eminescu, pe un bloc masiv de andezit; bustul a fost realizat de sculptorul botoșănean Marcel Mănăstireanu. În anul 2005, satul Călinești-Cuparencu a fost inclus în circuitul de desfășurare a Festivalului Literar „Mihai Eminescu”, organizat sub egida Consiliului Județean Suceava.

 …Citisem recent într-un impecabil eseu al unui om de cultură cu multă personalitate, articol presărat cu figuri de stil și expresii savuroase (marcă înregistrată a casei!), rezum, că, pelerin pe fața Pământului, turist străin și nu colonist cum se dorește, omul este o creație divină  „întru mister și pentru revelare”,  cum l-ar descrie cu profunzime filozofică marele Lucian Blaga. Existențial, prototipul uman în continuă evoluție spre perfecțiune- {aici nu puțini ar cădea pradă unui sarcasm devastator când ar analiza t(ip)arele morale ale societății în care trăim!}- este predestinat să alerge toată viața în căutarea Adevărului, simbol și pecete a Marelui Arhitect al Lumilor Văzute și Nevăzute, un adevăr pentru care trebuie să trudească din greu, să se anevoiască, să se sacrifice, să își asume riscuri… Să afle cine este cu adevărat propria persoană, cine sunt ceilalți, ce este viața, care sunt legile după care se ghidează societatea în care s-a născut… Ce anume se află în mod natural la scară micro și macro în jurul lui și care îi este locul, rolul, datoria, talantul, misiunea încredințată pentru scurta-i viețuire pe minusculul fir de praf numit Terra rătăcit printre umbrele giganților ce aleargă bezmetici cu viteze orbitoare prin cotloanele întinderilor fără capăt ale Universului…

Obeliscul de la Bursuceni, placa de marmură inscripționată de la Joldești și bustul pe fotoceramică al Poetului Mihai Eminescu și al mamei sale, Raluca

 

 

Există în viață întâmplări cu happy end după care te bântuie bănuiala că soarta te-a adus taman la momentul potrivit în locul potrivit, desigur există fatalmente și un revers al medaliei, dar nu la acela vreau să fac referire. Personal intuiesc, și chiar nu știu cine m-ar putea contrazice, că am văzut lumina zilei în mai puțin pomenitul  străvechi  sat natal de pe firul albiei Siretului tocmai pentru a confirma prin legenda-povestire a neamului meu, cunoscută încă din copilărie, spusele  (frate)lui Poetului, Matei Eminescu, referitoare la strămoșul cazac al acestuia, tatăl bunicii sale materne, Paraschiva Brehuiescu-Donțu.

Mâna neiertătoare a destinului te trece prin bune și rele, ar spune unii, dar eu sunt tentat să cred că există un echilibru, o paritate cu propriile noastre alegeri, și până la urmă absolut nimic nu e lăsat la voia hazardului pe fața pământului. Cu riscul de a fi catalogat că fac apologia unui obscurantism orb și irațional, deseori am impresia că tot ce ni se întâmplă este un rău necesar al șlefuirii noastre spirituale impus prin legi universale, iar gradul de cunoaștere al fenomenelor din Cosmos la care am ajuns este doar o infimă parte a unei construcții spirituale asupra căreia mintea noastră limitată nu are nici control și nici măcar un surogat de privire de ansamblu.

………………………………………………………………………………………………………………

…La cestiune, stimabile, la cestiune! Pe data de 15 septembrie a.c., după-amiază, mă sună d-l profesor Sergiu Manolache- pentru cei care mai au nevoie de această precizare/prezentare, Domnia Sa este eminescologul căruia îi sunt veșnic îndatorat pentru faptul că m-a ajutat dezinteresat cu precizări importante și a (și) participat efectiv la incursiunile în arhivele din Botoșani pentru a-mi definitiva căutările legate de antecesorii familiei mele.  Îmi spune încântat că a doua zi va merge împreună cu un mic grup (nu au dorit să li se publice numele), la Călineștii lui Cuparencu, acolo unde făcuse deja o scurtă vizită premergătoare și găsise, printre alții,  familia lui Ghiocel Eminovici, care, se pare, avea ceva legături, mai mult sau mai puțin discutabile, e adevărat, cu strămoșii paterni ai Poetului Eminescu. Așa că îmi propune să merg cu dumnealui pentru a scrie un scurt articol, un reportaj despre localitatea în care s-a născut tatăl genialului nostru poet  național Eminescu și, în egală măsură, ilustru gazetar în prima linie a apărării ființei noastre naționale românești,  calapodul termenilor în care îi place dumnealui să mi-l prezinte întotdeauna.

Mai mult, mi-a povestit că în zonă a avut două dintre rudele sale apropiate, stâlpi ai familiei, de a căror memorie era profund atașat.

E vorba despre Alexandru Smochină, unchiul soției dumnealui, născut la Râșca, Ripiceni, Botoșani, absolvent în 1930 al Școlii normale „Mihai Eminescu„ și fost învățător director la Școala din Șerbăuți. A studiat disciplina pedagogie-psihologie până în 1943 la Universitatea București, a fost căsătorit cu Artemiza Puiu din Pătrăuți și a avut două fiice medic (Cecilia, ca pe d-na Manolache, și Luminița). A plecat la Chișinău să-și preia postul, acolo a fost mobilizat cu gradul de căpitan în rezervă și a murit în război pe frontul antisovietic pentru eliberarea Basarabiei, spulberat fiind de un obuz sub zidurile Cetății Albe, în localitatea Tudora. Soțul Luminiței, mai mică decât sora ei cu cinci ani,  fost primar la Brașov.

Apoi despre cumnatul Mihai Bunduc, consătean cu Alexandru Smochină, acesta era tot din Râșca, mi s-a spus, sat înființat lângă Lehnești de către călugării de la Mănăstirea Râșca din Suceava. Pe data de 23 august 1944 cade prizonier la ruși, și, în vagoanele unui tren va ajunge în Siberia. Revine în țară în 1946 și este învățător director la Călinești-Cuparencu până în anul 1948, anul reformei (sovietice) a introducerii învățământului în limba ucraineană, reformă care a durat doar 2 ani, întâmpinând opoziția localnicilor. D-l profesor Bunduc era tatăl doamnei Rodica Alexandru, dr. în istorie cu numeroase articole publicate, fost director la Școala Pedagogică Suceava (Școala Pedagogică din Cernăuți evacuată în 1944) până în anul 1965, apoi inspector-șef (general) al Regiunii Suceava între anii 1965-1968, și, până la pensie, a ocupat postul de director la Liceul „Ștefan cel Mare„. Soțul dumneaei a fost procurorul militar Radu Alexandru.
Cum să refuz o invitație atât de tentantă, nu mai fusesem niciodată în zonă, deși citisem de-a lungul timpului o mulțime de însemnări și cunoșteam multe lucruri legate de rădăcinile de acolo ale eminovicilor, iar în seara respectivă, de bucurie că am șansa de a ajunge cu așa o selectă companie în acest sat, ajutat fiind și de memoria mea de elefant… bătrân, am și alcătuit un amplu crochiu cu conținutul paginilor de început ale prezentului documentar despre Călineștii lui Cuparencu.

 Trebuie să amintesc cu onestitate că am avut pregătită mai de dinainte și o prezentare sumară a ceea ce a fost și se află acum în perimetrul satului, inclusiv locul real al casei bătrânești a  dascălului, undeva vis-à-vis de casa parohială, nu departe de biserică, așa cum am aflat de la niște familii care au locuit multă vreme acolo.

………………………………………………………………………………………………………………..

 La școală, clasele primare se făceau în ruteană, eram practic sub ocupație sovietică…  rugăciunea „Tatăl nostru” și „Crezul” le-am învățat acasă ca pe apă, tata, Vasile Butnaru, era preotul satului… conacul boieresc al familiei Marin, deosebit, cu spații verzi, magnolii și toporași vienezi devastat de către săteni…  oameni băuți urcați pe mobila din căruțe…  un jaf, dacă nu orchestrat sau încurajat, a fost măcar unul cu știrea noilor autorități… mai apăreau și tensiuni interetnice, nu e pădure fără uscături… castelul de apă de la intrarea în sat… cantonul silvic… noua orânduire socialistă… localnicii nu erau deloc avuți… profesorul distins, mereu preocupat de notițe și schițe, extrem de politicos, sosit de la București la casa preotului pentru a investiga ce a mai rămas din familia bunicilor lui Eminescu… s-au reținut în cărți prea puține lucruri din caietele cu însemnări și cu declarații… am cunoscut-o pe bătrâna Matroana Repta și pe fiul ei Ștefan, ea avea grijă de copiii preotului… Ion Cozmei ne spunea că noi suntem dintr-o ramură ceva mai apropiată de bunicul lui Eminescu ca el… tatăl meu, Mircea Iseceanu, a absolvit liceul cu bacalaureat, a fost învățător, apoi a fost luat prizonier în război, ulterior a fost cooptat în învățământ și a colaborat cu A.Z.N. Pop la cartea dumnealui… mai sunt în viață și dintre Mălinești, iar cei care mai trăiesc din familia Volcinschi și-au schimbat legal numele în Vâlceanu, undeva pe vremea războiului, așa cred, dar ar trebui căutat în arhive…

…………………………………………………………………………………………………………………

Despre caracterul (total) inedit al unora dintre cele relatate în acest modest articol am anumite rezerve bazate pe informații pe care le consider certe, nu ar fi nicio surpriză dacă dovezi ulterioare ar demonstra că binecunoscuta cugetare „nimic nu e nou sub soare” se repetă și în acest caz. Căutam un răspuns mai multor întrebări pe care mi le-am propus, dar, pentru că îmi era limpede că nu o să am la dispoziție o investigație de mai lungă durată, m-am oprit doar la acestea trei:  de a cerceta/întreba/căuta detalii referitoare la Ștefan Eminovici, bănuit că ar avea pe lângă Dumbrăveni descendenți, apoi dacă teoria originii ardelenești a familiei Eminescu este bătută în cuie cu documente de necontestat și dacă la aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, la festivități,  Mihai Eminescu  și Ciprian Porumbescu s-au cunoscut sau chiar ar fi fost rude pe mai departe, cum se mai spunea. Până la urmă, unde dai și unde crapă, aveam să rămân doar cu… scheletul planului, am tras concluzia că sunt întrebări-maraton, așa că m-am consolat cu concluzia de bun simț că toate lucrurile își au o vreme a lor.

A doua zi de dimineață, o zi caldă, superbă, de toamnă autentică, parcă predestinată pentru călătorii de neuitat la obiective culturale, din categoria acelor excursii pe care le faci o singură dată în viață, așa că i-am mulțumit din suflet pentru originala propunere de a mă scoate din casă d-lui profesor Manolache, om de mare caracter, ca întotdeauna.

 „…Domnule, dacă promit ceva, să fie clar, eu mă țin de cuvânt!” Am călătorit cale de vreo 50 de km sporovăind câte-n lună și câte-n stele împreună cu d-l profesor Manolache, pe asfalt o scurtă vreme, iar mai apoi pe un drum îngrozitor de țară folosit pe alocuri ca drum forestier, mai rău chiar nici că se putea, era undeva la limita… de sus a coșmarului, se pare că ghidarea prin GPS către destinația Călinești-Cuparencu a șoferului microbuzului, probabil din dorința de a scurta drumul, ne-a jucat o festă de zile mari. Traseul străbătut printr-un peisaj pe jumătate sălbatic amintea mai degrabă de o secvență autumnală din „România pitorească” a lui Vlahuță decât de căile de acces necesare integrării noastre depline în Uniunea Europeană, foarte probabil că era mai potrivit de străbătut la pas cu piciorul sau călare pe… Pisicuța lui Calistrat Hogaș decât cu un vehicul auto, fie acesta și unul nou-nouț și în perfectă stare de funcționare.

În fine, judecând la rece cu mintea de acum, nu cred că am cunoscut un context mai potrivit ca să-mi repet până la saturație binecunoscutul citat: „Dacă găsești un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce nicăieri.” (J. F. Kenedy)

După ce am văzut Casa Documentară Vasile Eminovici și statuia ridicată de sculptorul botoșănean Marcel Mănăstireanu (deosebit artist!) am mers în apropiere la Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, „târnosită” la 1805, un an după sosirea în sat a dascălului Vasile Eminovici. Ni se spune că, datorită morții ctitorului Mihalache Cuparencu- Maria, Mihalache, Ion și Vasile erau copiii lui Miron, fiul lui Vasile, fost „cupar”, de unde și numele lor de familie prin rutenizare- deși era terminată de pe la 1799, acest lucru a fost oficializat șase ani mai tîrziu. După moartea celor trei fraţi Cuparencu,  satul e moștenit de către fiii lui Ion –  Gheorghe şi Luca Cuparencu (Mihalache şi Vasile n-au avut copii). Cercetând mormintele dimprejurul bisericii, am observat lângă niște lucrări de restaurare ale unor monumente funerare o cruce din piatră binișor înclinată, cam la 30 de grade, în mod evident lăsată de ani buni în paragină… M. V., femeie în etate, decedată la 1904… Numele de familie  al acesteia apărea și pe alte cruci, dacă îmi amintesc bine. Nu i-am redat numele în clar pentru a nu impieta în vreun fel asupra memoriei defunctei, cu atât mai mult cu cât nu am nici un fel de legături  cu urmașii direcți. Eram lângă monumentul funerar, când, pe spatele acestuia, am zărit printre crengile de arbust ale vegetației dense ceva scris cu caractere chirilice și care semăna binișor cu MINOVICI. „Asta merită atenție!”, zic amuzat cu voce tare, și mă duc la un altul, tot cu numele de V., la câțiva metri de celălalt. Apoi mă reîntorc și continui pentru una dintre doamne, care se apucase deja să curețe verso-ul crucii pe care crescuseră tot felul de plante agățătoare: „Nu se face să lăsăm o doamnă să  rupă bălăriile astea!”, și, când să caut pe telefon ceva referitor la mormintele bisericii, încep să râd de unul singur, constat cu stupoare că mi-am lăsat ochelarii pe un birou iar în buzunar aveam numai tocul acestora. Colac peste pupăză, câteva minute mai târziu, și pe acela l-am pierdut smulgând precipitat buruienile de pe lângă cruci. Cred că s-a și filmat/fotografiat ceva atunci. O altă doamnă a șters cu un servețel umed literele într-o scriere veche și am început să silabisim toți trei cu emoție câte o literă inscripționarea în piatră. Indubitabil, acolo apăreau un Vasil(i)e (Ie)minovici, anul 1859, Isus, u(nsul lui Dumnezeu)  a învins, aice odihnesce robul lui Dumnezeu, și altele mai puțin lizibile. Părea să conțină și o reprezentare iconografică a „Ochiului lui Dumnezeu” într-un triunghi, motiv al Sfintei Treimi, m-am documentat ulterior, din gama de insemne care apar în spaţiul liturgic ortodox începând cu secolul al XVIII-lea, perioadă în care proliferează și registrul simbolurilor sigilografice şi heraldice ale cancelariei statului în curs de separare de Biserică. La fel, erau săpate, mai degrabă primitiv scrijelite, și niște ornamente florale ale simbolisticii solare sacre/creștine, rozeta cu patru petale. Îmi amintesc că am mai vorbit câte ceva despre căutările lui Ion Drăgușanul, Ion Cozmei, Carmen Veronica Steiciuc, ale preotului Dimitrie Fortună, dar mai ales despre arhimandritul mitrofor Inochentie Ștefaniuc-Ștefanelli în cartea lui Vasile Gherasim, am repetat de mai multe ori numele acestuia, îmi aminteam binișor toate detaliile acelei relatări în care se vorbea despre un mormânt văzut de parohul de la Călinești,  și pe care cercetările ulterioare, la  vreo zece ani de la moartea acestuia, nu reușiseră să îl depisteze…

S-a mai spus câte ceva și despre prestigiul social, plusul de imagine în ochii locuitorilor zonei pe care îl câștiga familia răposatului prin ridicarea unei cruci durabile din piatră, cam la fel cu ctitorii de fântâni pe la răspântii de drumuri sau de lăcașuri sfinte, biserici/mănăstiri.

Subliniez că deocamdată nu cunosc să existe vreo legătură de rudenie între Teodor V. Ștefanelli (născut Theodor Ștefaniuc), fost coleg la Cernăuți cu Eminescu și preotul Inochentie Ștefanelli (născut Ioan Ștefaniuc), fost egumen al Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava.

Extras din Bătălia bucovineană pentru Eminescu, Vasile GHERASIM, pag. 15: „Datele biografice, dintre care pe unele le-am scos de prin diferite condici, chiar în acea zi, trebuiau, în mare parte, să fie verificate. În seara trecută, d-na Cilievici îmi spuse că părintele arhimandrit Stefanelli din Suceava, care, pe vremuri, fusese paroh în Călineşti, i-a arătat, odată, în cimitirul din Călineşti, mormântul unui Eminovici. Joi, după amiază, d-na Cilievici fu atât de amabilă să mă conducă la cimitir. Părintele Furtună şi fiul său Tiţiu ne însoţiră. Nori grei şi alburii ca de zăpadă atârnau de parcă să-i poţi ajunge cu mâna. Un vânt rece te făcea să-ţi închei bine haina. Stăturăm printre pietrele de cimitir mai mult de o oră, căutând mormântul vreunui Eminovici. De astă dată, truda noastră a fost fără nici un succes. Pe multe dintre pietre de mormânt mai vechi crescuse muşchi care mâncă contururile slovelor săpate cu dalta. Ploaia şi zăpada, lovite de vânt asupra lespezii nisipoase, îndepărtă legăturile dintre cuvânt şi cuvânt, dintre semn şi semn. Ne-am încredinţat că nu e cu putinţă să prindem de acolo vreun înţeles. Mormintele mai noi şi mai bine conservate nu ne vorbeau nimic despre familia Eminovici.”

Iau în calcul ipoteza că, pentru a doua oară, crucea (dascălu)lui Vasile Eminovici putea fi inscripționată cu noul nume  și întoarsă cu 180 de grade, cu noua față către biserica satului, caz în care cele două morminte trebuie să fi fost apropiate, cap la cap, deși personal nu cunosc vreun precedent. Înmormântarea răposatului cu capul către Răsărit, spre biserică, ar putea fi luată iarăși în calcul aici. La fel de bine, însă, putea să fi fost de la bun început vorba despre o cruce-rebut ca înscriere a meseriașului pietrar, una neachitată de către solicitant, sau putea să fi fost una pregătită chiar de către cantor în persoană din timpul vieții (a decedat subit la epidemia de holeră din 1844 și, odată găsită crucea prin atelier sau acasă la urmașii săi, a fost ridicată 15 ani mai târziu). Pur și simplu, având în vedere prețul deloc modest al lucrării, putea fi vorba și de o cruce refolosită abuziv sau cu acordul, de ce nu, interesat al vreunui descendent al dascălului, dintre cei care mai erau în viață la vremea respectivă, posibil chiar rude cu M.V., decedata.

Posibilitatea ca această cruce să fie rezultatul hibrid al inte(rve)nției/tentativei cuiva de a construi un fals grosolan (?)  doar din dorința de a ridica un mormânt cu valoare de simbol înaintașului patern al Poetului și al neglijenței/nepăsării localnicilor, idee cvasiutopică la o primă apreciere, precum  și întrebarea logică, de ce nu a fost șters înscrisul înainte de refolosirea crucii, dacă despre asta e vorba în acest caz, o să le las cu încredere pe seama experților în domeniu.

Este evident că nu a apărut din pământ, din iarbă verde, și cu atât mai puțin din spuma mării numai pentru a tulbura apele și așa destul de învolburate ale rădăcinilor străbunilor Poetului.

Oricum contrastul major între arhitectura monumentelor funerare ale foștilor stăpâni ai unei părți a satului, fam. Marin, și modesta inscripționare, neprofesională, cu numele lui Vasile Eminovici, nu suportă nici termeni de comparație și nici vecinătatea, ca urmare și aceasta ar putea fi o explicație rezonabilă a căderii în dizgrația celor care au administrat cimitirul.

Desigur, trimiteri oarecum indirecte la tema în discuție găsim în comentarii și afirmații ale unor cercetători ai biografiei familiei Marelui Eminescu, iar aici, spre exemplificare, fac trimitere la cea a dlui Ion Drăgușanul: „…în Călineşti au trăit şi s-au îngropat cinci generaţii de Eminovicieni, dar nici un mormânt nu a mai rămas drept amintire, pentru că s-au năpustit peste ele bogătoii fuduli ai satului fără memorie.” 

Privind retrospectiv, cu detașarea și cu umorul care nu mă părăsesc vreodată, dacă importanța subiectului se va confirma și va rămâne menționat pe undeva, chiar dacă a fost vorba, bineînțeles, despre un efort de echipă în cinci persoane,  „instigatorul moral” al identificării crucii cu înscrisul despre care vorbim aici pare a fi fost nimeni altul decât d-l profesor Manolache pe post de ghid, ajutat conjunctural și de lucrările de reabilitare ce au curățat  zona, amănunt fără de care e puțin probabil că s-ar fi descoperit atât de ușor inscripționarea de pe spatele crucii.

 …Referitor la numele care prezintă interes pentru noi, o colectă publică pentru Societatea „Şcoala Română”, făcută, în anul 1893, în Şerbăuţi, de parohul Eugeniu Seretean, cuprinde mai multe nume de localnici: parohul din Călineşti Ioan Ştefaniuc, Teofila Ratca (soţia lui Vasilie de Radca, proprietar în Călineşti), George de Ursulean, Ioan de Mălinescu, Nicolae de Volcinschi şi comerciantul Lazăr Ştefaniuc.

…De asemenea, Banca populară românească din Călineştii lui Cuparencu şi Călineştii lui Enachi, an de înființare 16 noiembrie 1902, sub preşedinţia preotului Ilie de Mălinescul, director fiind Ioan Ştefaniuc, vistiernic – Nicolai Volcinschi, între membrii comitetului de direcţiune şi control aflându-se George Ursulean, Georg Steinbach şi George Hostiuc.

…Merită menționat și amănuntul că preotul Cezar Onesim în Genealogia lui Mihai Eminescu din satul Călinești Cuparencu-Suceava: noi contribuții documentare, printre altele, a întocmit un arbore genealogic al familiei Volcinschi în Bucovina.

Mi se pare plauzibilă ideea că 1859 este un an rezultat prin scădere cu șapte ani din 1866, care ar putea fi, de fapt, anul ridicării (de către fratele căminarului, Ioan și cumnatul acestuia) acelei cruci din piatră comemorative, anul sfințirii, evident, pentru că 1844 pare să fie acceptat unanim și demonstrat ca an în care a murit de holeră dascălul Vasile Eminovici. Îmi este limpede și faptul că, dacă preotul Ștefanelli vorbea despre mormântul unui Eminovici, și nu punctual de cel al dascălului Vasile Eminovici, asta se întâmpla datorită anului inscripționat 1859, an-măr al discordiei care nu era cel al morții bunicului lui Eminescu. Un alt sătean cu numele de Vasile Eminovici, dacă ar fi existat, foarte probabil că ar fi fost depistat până acum. Greu de crezut că preotul de atunci nu va fi știut mai multe despre acest edificiu funerar, că nu va fi aruncat o privire pe catastife și ar fi interesant de aflat dacă mai există informații, dovezi scrise pe undeva. Cum preotul Ioan Ștefaniuc (n. 22 februarie/7 martie 1858, Siret – d. 2 iunie 1934) era paroh  la Călinești între 1888-1914, iar anul morții defunctei reinscripționat pe cruce este 1904, e foarte probabil ca acesta să fi știut ce și cum s-a întâmplat.

Chiar dacă pământul primit ca înzestrare de la boierul Mihalache Cuparencu și cel din zestrea soției sale, Ioana Serghie, nu era deloc puțin, dat fiind faptul că acesta a fost lăsat ca zestre/moștenire copiilor săi, nu pot să nu mă duc cu gândul că cel care a plătit crucea din piatră a fost Gheorghe Eminovici în 1866, iar ulterior, după mai bine de jumătate de veac, foarte probabil cu știrea urmașilor lui Vasile Eminovici (în 1904, fiica sa, Anița, era încă în viață), crucea a fost cumva refolosită pentru a marca (și) mormântul răposatei M. V. în 1904. Moartea celui de-al unsprezecelea copil al familiei Eminovici, Vasile, la vârsta de un an și jumătate, în jurul anului 1859, este iarăși ceva care suscită interes ca pistă de studiu. O cruce pe un mormânt  al nepotului dascălului, chiar dacă purta același nume de Vasile, dar de ce la Călinești-Cuparencu? Vorbim despre o ,,licență poetică” asumată de către căminarul Gheorghe Eminovici?

,,În prima jumătate a secolului al XIX-lea, moșia satului Călinești-Cuparencu a fost cumpărată de Adolf Heinrich Marin, inginer ținutal din Cernăuți, de origine austriacă. El a construit un conac înconjurat de un parc cu stejari și alți arbori ornamentali aduși de la Viena, trei iazuri și o livadă.”

Adolf Heinrich Marin (29 iunie 1795 – 2 iulie 1859) a decedat în același an 1859 care apare pe crucea lui Vasile Eminovici, aparent, cu (vre)o lună înainte de ridicarea/sfințirea acesteia, dar o anume legătură între cele două evenimente intră în sfera supozițiilor fără un suport real.

Interesantă este și coincidența ridicării crucii dascălului Vasile Eminovici, bunicul lui Mihai Eminescu, tocmai în vara anului Unirii Principatelor, 1859, act istoric susținut de către Gheorghe Eminovici- aici avem destule argumente solide, dar și unele contra pe care, din respect pentru adevărul istoric, nu le putem neglija în totalitate. Să fi fost aceasta o cruce folosită nu de două ci de mai multe ori?

Un amănunt-cheie legat de rezolvarea enigmei acestei (re)descoperiri a mormântului „cu cruce al unui Eminovici”, detaliu care va fi dezvăluit când va fi cazul, a fost păstrat pentru o analiză cu specialiștii domeniului.

Sunt optimist în ceea ce  privește dezlegarea misterului crucii, dacă aceasta îi aparține sau nu cântăreţului în strană Vasile Eminovici din  Călineştii lui Cuparencu, comuna Şerbăuţi, și sper  să nu rămână pe nisipuri mișcătoare la stadiul zvonurilor despre dispariția cu rea-voință a Psaltirii  lui Gheorghe Eminovici cu însemnarea: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropieneşti s-au născut fiul nostru Mihai.”

Legat de acest subiect, îmi amintesc spusele preotului Constantin Jaba de la Dumbrăveni, în prezența dnei Elena Condrei, a dlui Mihai Cornaci și a subsemnatului, cel care ne-a arătat o psaltire foarte veche, într-o stare de degradare avansată, din care lipseau câteva pagini,  ca fiind cartea încredințată lui George Călinescu și care i-ar fi fost restituită fără pagina în discuție.

,,…Cartea nu se mai găsește, sau se presupune a fi o Psaltire a cărei primă pagină, albă, este ruptă; legendele științifice pretind că această pagină ar fi fost ruptă intenționat de către un mare istoric literar – nu spun numele, e persoană importantă! – pentru a nu mai persista această dată de rezervă în biografia eminesciană: legendele nu intră, însă, nici în zona enciclopediei – nici în cea a istoriei…”, spune eminescologul Nicolae Georgescu.

Revin la Bătălia bucovineană pentru Eminescu, Vasile GHERASIM: „În satul Eminovicienilor” (pag. 16) …Vasile Ieminovici a avut doi feciori, dintre care unul, în Moldova (România), a ajuns mare domn. Adică tatăl lor i-a bătut straşnic, căci nu se dădeau la carte, şi astfel au fugit de acasă. Despre Eminescu însă, numai puţin ştia, şi nelămurit.

(pag. 17) …Era în vremea foametei din 1866. Se stingeau oamenii cu zile. Atunci Ioan Eminovici, fiul lui Vasile, îşi aduse aminte că dincolo, în Moldova, trăieşte un frate bogat, boier chiar, şi, într-o bună zi, împreună cu Procop Smocot, cumnatul său de la Şerbăuţi, s-a pornit la drum. După câtăva vreme de călătorie, ajunge el la curtea „boierului” George. Acesta însă nu era acasă. Spre seară, vine de unde o fi fost şi vede pe cei doi ţărani – smeriţi şi plecaţi în faţa lui. „Cine sunteţi şi de unde veniţi?”. Şi atunci Ioan vorbi: „Sunt fratele tău şi-am auzit că ţie-ţi merge bine şi eşti bogat aici. Pe la noi bântuie foametea, mor copii şi bătrâni, şi bogaţi şi săraci. Am venit să te rugăm să ne dai puţin porumb, că teom pomeni”. Şi Trişciuc zice că Ioan, când era cu chef, povestea: „Şi ne-a luat fratele George şi ne-a dat de mâncare şi de băut, apoi – a spus să ni se umple sacii cu păpuşoi. Ne-a mulţumit şi ne-a omenit cu de toate, – numai în casa lui nu ne-a luat. Că noi eram ţărani şi el era boier şi domn mare”. Şi explică bătrânul Trişciuc: „Se vede că domnişorul George se ruşina să-i arate cucoanei lui din ce soi de oameni se trage...”

Faptul că Ioan Eminovici vine de la Călinești-Cuparencu la Ipotești la fratele George- unde, atenție, nu este recunoscut de către acesta!- în timpul foametei din 1866, lasă deschisă ușa supoziției că  acea cruce funerară a fost plătită atunci de către boiernașul Ghe. Eminovici, care va fi ținut legătura în secret cu familia părintească din zona Șerbăuților.

…Odată cu moartea în 1904 a lui George, fiul lui Ioan Eminovici, retras la sora lui, Ileana de la Pătrăuți, numele de Eminovici dispare din Bucovina, iar unii poartă pe nedrept acest nume ulterior. („George, feciorul lui Ioan, după moartea soţiei dintâi, s-a căsătorit cu Zoiţa lui Nicolae Cozmei. Aceasta, însă, îl părăsi în scurtă vreme şi trăi în fărădelege cu George Ungureanu. George Eminovici, nemaiputând suporta această ruşine, a părăsit satul, ducându-se la sora sa, Ileana, din Pătrăuţi, unde a şi murit, la 1904.”)

Dintre cei patru băieți ai familiei cantorului Vasile Eminovici, se cunoaște doar despre Gheorghe („conu‘ Gheorghieș”) și Ioan că au avut descendenți. Iordache a murit, după cum spun registrele,  de mic copil, iar în privința ipotezei care circulă printre cercetători precum că în localitatea Sălăgeni de lângă Dumbrăveni, ambele pe fosta moșie a familiei Balș,  ar trăi descendenți ai lui Ștefan Eminovici (să fi fost dascăl/preot acolo?), nu am găsit deocamdată probe concrete care să demonstreze acest lucru. Deocamdată, repet, iar cercetări mai amănunțite sunt de dorit pentru clarificarea ipotezei, una extrem de interesantă.

Pentru descrierea lui Ştefan, Ion Roşu face trimitere la o epistolă a lui Matei Eminescu adresată lui Leca Morariu,  25 octombrie 1923, în care fratele poetului spune: „Tata a mai avut un frate, anume Ştefan, pe care îl adusese pe lângă sine la Dumbrăveni, dar a murit de holeră. Şi pe acesta îl pictase pictorul adus la Dumbrăveni (neamţul Zigri, adus la Dumbrăveni spre a o picta pe Raluca Eminovici – n. n.), dar a fost în format mai mic ca pe mama; acest portret îl avea tata în perete în camera lui de culcare. Era mai tânăr ca tata, ca şi cel venit pe la el din Călineşti şi după pictură nu semăna cu tata. Numai nasul parcă aducea puţin cu al tatei.”

  Continue reading „D.M. GAFTONEANU: O altă (re)descoperire legată de familia Poetului Mihai Eminescu?” →

Al. Florin ȚENE: Rațiunea activă în meseria de jurnalism

  

        Până la analizele lui Imm.Kant, rațiunii i se recunoștea calitatea de principiu al cunoașterii și de ghid al acțiunii.însă nu era recunoscută natura sa esențială de a fi o activitate. Puțin mai târziu Leibniz a introdus în filozofie teza spontaneității, atât de utilă ziariștilor de știri și fotoreporterilor.

          Imm Kamt este cel care scrie dezvoltând teza rațiunii active atât de necesară celor care lucrează în presă. Însă, filozofii postkantieni au dezvoltat în continuare și modificând o serie de aspect ale acestei teorii, ducând teza rațiunii active până la ultimile ei consecințe.

          În acest context ne interesează modificarea pe care teza rațiunii active în acțiunea ei a avut o influență asupra imaginii despre activitatea spirituală a jurnalistului, psihică, și despre aria și conținutul acesteia. Se observă că noțiunile de activitate, rațiune, inconștiență, sunt foarte strâns unite între ele, și că, dacă se vorbește despre activitate în ceea ce privește rațiunea, trebuie să se vorbească și de inconștient.

         Kant precizează că legile fenomenelor și legile rațiunii, fiind vorba de categorii, sunt identice, că ele nu sunt altceva decât legile după care se realizează sinteza mentală, adică unificarea Continue reading „Al. Florin ȚENE: Rațiunea activă în meseria de jurnalism” →

Adrian MUNTEANU: SONETOTERAPIE (II)

 

IDEEA MEA DE ZBOR 

 

Ideea mea de zbor şi de fiinţă

Nu e făptura, slabă desfătare.
Ea nu-i decât arίpă plutitoare
Şi dorul de a fi, după voinţă.

Să nu mă tem de somn şi nemişcare,
De nesfârşit, de este cu putinţă,
Ca să-mi păstrez o clipă de silinţă
Pentru oprirea clipelor fugare.

Să nu mă plec când visul se ridică,
Sperând să am statornic panaceu
În bâjbâiri de gest ce se implică.

Să nu mă cred un bulgăre de seu.
La moarte de-oi gândi, fiindu-mi frică,

Nu voi putea să mă transform în zeu.

 

 

BOGAT MĂ VREAU 

Bogat mă vreau pe-o scară a fiinţei,
Dar mă afund în propria-mi durere.
Înţepenesc în scheme austere,
Şi dau prinos şi jertfă neputinţei.

Nu mă disting prin rang şi prin avere
Şi nici prin gestul aprig al voinţei.
Lovesc tăcut în poarta cuviinţei
Ce nu-mi primeşte bruma de plăcere.

La colţ de gând rămân cu mâna-ntinsă,
Dar nu primesc obolul aşteptat.
Păşesc timid, cu patima învinsă,

Dar am decis să urc eliberat.
Sparg sticla-n care mintea mea e prinsă,

Din cioburi să compun un trup curat.

 

 

NU-I PREA TÂRZIU

Încă mă las furat de-adânci clişee
Îm lumea asta ticălos tocmită,
Mustind a hoit, a jeg şi a pirită,
În loc să zburd prin câmpuri Elizee.

Încă mă-mbrac cu mantia cernită,
Trufaş cuprins de rang şi logoree,
În loc să caut o sublimă cheie
Ce îmi deschide camera tihnită.

Dar traversez o maiestuoasă mare,
Chiar dacă-n jur sunt zâmbete molâi
Şi amăgiri de umbre trecătoare.

Culcat pe prund, cu visul căpătâi,
Nu-i prea târziu s-aud cuvântul care

A fost uitat din clipa cea dintâi.

 

 

DACĂ-NŢELEGI PĂMÂNTUL

Dacă-nţelegi pământul, peste toate,
Ca pe-un grăunte de nisip din slavă,
S-ar mai putea, pe-a vremurilor lavă,
Să poţi curma meschina vanitate.

Mă lauzi pentru rima mea jilavă
Ce-şi caută temeiul dând din coate
Şi-n mine cresc speranţe că se poate
Să mă ridic mai mult cu o octavă.

Dar ce sunt eu? Măruntă creatură
În smârcuri de-ntuneric devorat,
Un verb steril, trăind prin sinecură,

Molar scălâmb, ştirbit şi cariat.
Abia acum, umil şi fără ură,
Pot să mai sper că voi trăi curat.

 

 

ZIDIRE PRIMENITĂ

 

Mă plec umil în faţa celui tare,

Dar şi a celui ce suflarea-şi sfarmă;
Rămân tăcut, ca ochiul să adoarmă,
Să-mi pot purta fiinţa spre-nălţare;

Supus rămân când ura-ţi este armă
Şi-atunci când vii să-mi dărui alinare,
Când ceri răspuns la simpla întrebare
Sau fără pace mă-nconjori cu larmă.

Nu fac nimic când spaima se abate
Şi dinţii ei hulpavi mă zdrenţuiesc,
Când dau în drum de porţi desferecate.

Smerit mă port şi-atunci când te iubesc.

Atâtea umilinţe revărsate

Îmi primenesc zidirea şi-o sfinţesc.

 

 

RĂSTIMP NEBUN

 

Dacă întâi grăuntele nu moare,

Nici planta din pământ nu se iveşte.

Să smulg decis o hidră ce scânceşte

Şi rădăcina patimei ce doare,

 

Să frâng povara care-n umbră creşte,

Strânsoarea unei clipe trecătoare,

Iubirea de speranţă şi visare,

Desfrâul, răzbunarea ce loveşte,

 

Să risipesc stârnirile dorinţei

Şi mângâierea pe-un tăiş s-o pun,

Să curm suflarea grea a neputinţei,

 

Neliniștitul vuiet să-l supun,

Ca să apară flacăra Fiinţei,

Vigoarea mea, într-un răstimp nebun.

 

 

CERCUL DE FOC

 

În fiecare zi din timp coboară
O altă undă ce mai strâmt îl face
Şi încă una prinde să se joace
Cu noul an, ieşit din trup afară.

Ce strig, ce simt şi ce anume-mi place
Se naşte calm în fiecare seară
Şi va pieri cum trebuie să piară
Pe buza clipei ce-nlăuntru zace.

Prin aspră veghe-n mine dau de ştire
Că ce-am gândit coboară în alt loc,
În altă vreme smulsă din iubire.

De mor acum, mă rog să am noroc
Să mă înscriu în veşnica rotire,

Căci timpul e rotundul cerc de foc.

 

 

TRĂIESC DOAR LA PARTER

Mă răsucesc în patul cu dorinţe,
Strivit de lenea care-n trup se-mplântă.
Fără de rost, un gest trândav descântă
Înşerpuiri de vorbe şi sentinţe.

Abia trezită, clipa ce cuvântă,
Îşi pierde silnic seva din semințe.
Un ceas cărunt, uitat de neputinţe,
În răsuciri de abur se frământă.

Rescriu tăcut pustiul ce m-apasă
Şi mă retrag într-un ungher ascuns
Să rânduiesc mâhniri de pus pe masă.

Odăile sunt hău de nepătruns.
Trăiesc doar la parter în a mea casă. Continue reading „Adrian MUNTEANU: SONETOTERAPIE (II)” →

Elisabeta BOGĂȚAN: Mihai Merticaru – cântărețul iubirii

        Fascinat de arhitectura desăvârşită a sonetului, de muzicalitatea şi frumuseţea sa aparte, Mihai Merticaru se supune cu succes „probei de foc” a rigorilor lui, așa cum o dovedește în volumul „Vis și abis”, publicat de Editura Mușatinia, Roman, 2018.

        Cartea se deschide cu suita de sonete „Parisul (în 14 sonete)”: „Zi și noapte, Parisu-i feerie, / Un ocean de culori și de lumină”. Poetul reînvie momente importante din istoria orașului, din viața sa culturală: literatură, pictură, muzică. Atmosfera de înaltă elevație a Parisului are capacitatea de puternică transfigurare lăuntrică : „ Risipă de frumusețe-i prea multă.”. Finalul suitei, după etalarea splendorilor Parisului, este neașteptat, o afirmare a atașamentului față de locurile natale: „Rob nu vreau să-ți fiu, rămân ce-am fost, pietrean !”

        O odă poeziei închină autorul în „Sonetul unei pasiuni” : „Te-am îndrăgit de tânăr, POEZIE,/ Ca pe un zvon de împrimăvărare/ (…) Te-am cinstit ca pe-o mare sărbătoare,/ Te-am sorbit ca pe-un strop de apă vie”. Ca un adevărat Meșter Manole, poetul dăruiește poeziei tot ce are mai scump, pentru o construcție de durată: „Am ars pe-al tău altar în ape stinse,/ Urcând pe Golgota tot înainte,? Nopțile ți le-am ținut mereu aprinse, // La picioare ți le-am depus învinse”.

          De fapt, acordurile de odă revin în mai multe sonete, ca, de exemplu: „Sonetul ochilor tăi”, cu o frumoasă paralelă între izvorul iubirii și izvorul luminii:( „De unde-i lumina ce mă inundă,/ Scăldându-mi sufletu-n apoteoze,/ Cu câmpuri nesfârșite de mimoze / Ce îmi prefac, în veacuri, o secundă?”) ori „Sonetul unicității”, „Sonetul unei povești”, dedicat de asemenea iubirii: ( „În  mine, astăzi, stele cântă în cor,/ Planetele toate se aliniază,/ E soare,-n miezul nopții, de amiază,/ Luminile, Paradisului izvor.”), „Sonetul unui portret”, „Sonetul Poetului urgisit (I, II)”, dedicat lui Publius Ovidius Naso,

          Uneori versurile poetului amintesc, mutatis mutandis, de acordurile antice ale lui Homer, din Iliada sa, de exemplu, cu invocația: „Cântă, zeiţă, mânia ce -aprinse pe- Ahil Peleianul”. Mihai Merticaru invocă: „Zeiță, vino tu și mă inspiră” („Sonetul muzei”).

          Deseori inspirația poetului este livrescă și însuși poetul subliniază aceasta, oferind, într-o suită de poeme, mottouri din Pierre de Ronsard, Wiliam Shakespeare, Omar Khayyam, Francesco Petrarca, Publius Ovidius Naso, Cântarea Cântărilor, Sapho, Li Tai Pe, Dante Alighieri, Theodor Damian, Nicolae Dabija, Saadi, Vasile Romanciuc, Mihai Eminescu, Alexandr Pușkin, Ana Ahmatova ș.a.

         Meditând la curgerea și la tumultul timpului, la hazard, („Să fii bilă într-un joc de biliard”), în „Sonetul unei alegeri” se simte ecoul acestui tumult: „Iubiri ancestrale în sânge îmi ard,/ Continue reading „Elisabeta BOGĂȚAN: Mihai Merticaru – cântărețul iubirii” →

Anca-Maria DAVID: Aprind o lumânare… IN MEMORIAM

,,Se duc poeții…”

 

,,Aprind o lumânare”, ultima poezie  scrisă de poeta Anca-Maria David.

 

Aprind o lumânare,
văd o privire goală,
pierdută-n izolare,
se stinge la fereastră.
Ce liniște-i în casă!
Pădurea-și plânge frunza,
o fiară ne doboară,
se-nfinge cu o gheară
când viața-ți este amară,
înfășurată-n smoală,
smulge rădăcina,
sfâșie iubirea,
îngroapă credința
cu lacrimi de sânge,
uscate pe ramuri.
Din carne se desprinde durerea,
țâșnește întunericul și acoperă inima
cu șoapte surde,
zdrobind rădăcina.
E târziu, o pasăre neagră se zbate-n beznă,
oasele trosnesc în cavernă!

 

Anca-Maria David (născută pe 10 februarie 1980, în orașul Darabani, județul Botoșani –decedată pe 19 octombrie 2020, în orașul Bacău). A publicat poezii în revista online Logos si Agape, unde a debutat cu poezia ,,Urmele tale” în data de 21 iunie, 2018.

Rămas bun, Om frumos! Condoleanțe familiei!

Redacția Logos&Agape

 

Ionuț ȚENE: Sfinții ardeleni. Prigoana românilor ortodocși din Ardeal la mijlocul secolului XVIII

         Istoricii români evită astăzi, datorită directivelor istoriografice europene și a unui modus vivendi de a acoperi adevărul istoric în numele unei false toleranțe, să scrie despre cumplita prigoană asupra românilor ortodocși din Ardeal, după unirea forțată cu biserica romano-catolică, sub patronajul despotic al austriecilor, la 1701. Românilor ortodocși li s-au furat bisericile de către episcopia greco-catolică cu ajutorul administrației nobiliare ardelene maghiare și a armatei austriece. Ani de zile mirenii ortodocși au rămas fără preoți și biserici. În pofta lui de a confisca tot ce este imobil ortodox episcopul greco-catolic Ioan Patachi, provenit dintr-o familie de nobili români maghiarizați, care trecuse la uniți, numai pentru a fi numit episcop, ales cu doar trei voturi, a confiscat prin viclenie la 1723 și biserica Sf. Nicolae din Făgăraș ridicată de domnitorul martir Constantin Brâncoveanu la 1697/1697. Degeaba laicatul ortodox s-a revoltat, iar d-na Maria văduva lui Constantin Brîncoveanu s-a plâns curții vieneze, austriecii nu au mai returnat biserica ortodocșilor până la 1918, de fapt a revenit la ortodocși în 1948. Mirenii ortodocși și-au făcut după câțiva ani o capelă pe o stradă lăturalnică, fiind alungați și de acolo cu armata la insistențele iezuiților din preajma lui Inochentie Micu Klein. O teroare domnea în Ardeal împotriva românilor ortodocși instigați de clericii uniți care își făcuseră sediul de episcopie și catedrală episcopală în biserica lui Constantin Brâncoveanu. Sute de mii de români ortodocși au preferat să-și boteze pe ascuns copiii sau să se căsătorească cu preoți ”schismatici” veniți din Moldova sau Țara Românească. Pe de altă parte lipsa preoților ortodocși alungați sau uciși cu armata a dus la o lipsă a asistenței religioase la înmormântări.

        În acest context trebuie să înțelegem resurecția ortodoxă din Ardeal de la 1744 condusă de Visarion Sarai sau a lui Sofronie din Cioara. Celebrul călugăr Visarion era sârb și vorbea prin translator. El a creat o mișcare ortodoxă care a răsturnat ordinea greco-catolică imperială din Ardeal. Călugării ortodocși asistați în secret de episcopul sârb de Carloviț, iar unii având studii teologice la Moscova, se așezau la marginea satelor și lumea venea la ei ca la sfinți. Făceau liturghia în păduri sau poienițe, iar moții din Munții Apuseni au retrecut în totalitate la ortodoxie, creând fermentul religios și național favorabil din timpul răscoalei lui Horea. Călugării revoluționari le spuneau românilor ardeleni că ei nu se pot mântui pentru că preoții uniți nu au Harul Sfântului Duh și toți vor ajunge astfel în iad dacă nu revin la ortodoxie. Preoții uniți erau alungați din biserici, iar aproape toate localitățile din Ardeal au retrecut la ortodoxie spre disperarea Mariei Tereza și a episcopatului greco-catolic. Austriecii numai cu forța armatei au încercat să oprească flacăra renașterii ortodoxe din Ardeal care a dus în 1761 la aruncarea în aer cu tunul a bisericilor ortodoxe de către generalul austriac Bucow. Ortodocșii după ce îi alungau pe preoții uniți spălau dușumeaua bisericilor și odoarele sfinte ca să nu rămână spurcate de la preoții greco-catolici, așa de mare era ura împotriva împilării religioase de peste 40 de ani. Greco-catolicii erau priviți ca niște înstrăinați, români supuși stăpânirii nobiliare maghiare și habsburgice.

       Vă prezint două mărturii semnificative și zguduitoare de cum gândeau românii ortodocși din Ardeal în vremea resurecției dreptei credințe. În revista contemporană ”Acta historico-ecclesiastica” se prezintă o întâmplare care pare un portret sau un pictorial în detaliu al vremii. Un funcționar din orașul săsesc Sibiu vine într-un sat românesc apropiat să le explice că Maria Tereza vrea ca românii revoltați să revină la uniți. Țăranii români l-au înconjurat pe înfumuratul sas și l-au ascultat cu bărbia așezată pe ciomege. Apoi cel mai în vîrstă dintre ei, posibil din obștea satului, i-a spus răspicat: ”Acest cojoc, care-l am pe mine, e acum al meu. Dar dacă ar vrea să mi-l ia crăiasa, i-l dau. Cu aceste slabe mâini și picioare și cu trupul meu am lucrat, zi și noapte, ca să plătesc porția. Ele sunt ale crăiesei și de ar vrea să mi-le ia, nu am ce face. Dar nu am decât un suflet, pe care eu îl păstrez pentru Dumnezeu din cer și nicio putere omenească nu-l poate îndoi”. O scenă asemănătoare s-a petrecut și în comuna Baci din comitatul Hunedoarei după actele contelui Miko păstrate în colecția Rosenfeld. Sătenii ortodocși revoltați de abuzurile uniților și ale armatei Continue reading „Ionuț ȚENE: Sfinții ardeleni. Prigoana românilor ortodocși din Ardeal la mijlocul secolului XVIII” →

Cristian Petru BĂLAN: Scări spre cer (poeme)

SCARA SPRE CER

 

Nu-n adâncimi de patimi, ci-ntr-ale tale brațe

Mi-am odihnit destinul flămând de fericiri;

Ele-au fost uși de temple deschise să mă-nhațe

Strângându-mă-ntre zbateri cu stranii zvârcoliri.

 

M-ai împlinit umplându-mi spumoasa tinerețe

Cu bucurii și-altare de nobile-nălțări

Ce-s monumente-n suflet și-n trup necăruntețe,

Putând stârni taifunuri ori triste scufundări.

 

Din glorioase fluxuri de voluptăți divine,

Din zămisliri suave de vise îngerești,

Mi-ai revărsat în sânge tot ce-i mai scump în mine

Și-s mândru că-s stăpânul comorii care-mi ești.

 

Dar e-o închipuire… De fapt, tu-mi ești stăpâna

Pe care-o îmbrac cu ceruri și-n ode ce nu pier,

Cu simfonii de dor ce fac să cânte Luna

Sau mă transformi în scara ce urci pe mine-n cer

 

Unde să-mi fii alt Soare, să radiezi Iubire,

Să-nflăcărezi planeta-n savori de nedescris,

Ca noi – orice pereche s-o scalzi în fericire,

Orice iubire sfântă s-o schimbi în Paradis !

 

 

DIN DOR APARI

 

Din dor apari – minune fantastică, din vise,

Din flori de tei suave căzând pe flori de crini,

Din rouă, când lumina din ochii tăi senini

Mi-aprinse toată ființa și inima-mi robise…

 

De tine-acum vorbește-mi, de dulcea ta ființă

Ce-mi urcă-n suflet pace și sfinte porți de rai;

De clipa primei zile când tu mi-ai spus „mai stai”,

De tainici nopți când lunii-i șopteai câte-o dorință…

 

Privirea mea te soarbe cum sorb amurgu-n zare,

Topit de dor – când dorul mai multe flăcări vrea;

Ești toată-o melodie… Ești simfonia mea !

N-auzi deasupra noastră un cor de îngeri, oare?

 

Noi ne-am născut, frumoaso, din raze de iubire,

Cântate de-acei îngeri trimiși de Dumnezeu –

Și nu-i aude nimeni decât doar Tu și Eu.

Ce clipe fericite ! Le-am vrea fără sfârșire…

 

 

IMN IUBIRII

 

Măreață, -apari din ceruri, din Lună, Soare, stele,

Din Paradis, din codri ori din adânc de mare !

Plutești pe-aripi de vulturi cu zbor de rândunele

Și vii când ca Regină, când ca o cerșetoare…

 

Stăpâna vieții noastre, tu ești nemărginirea

Urzind tristeți, speranțe și fericiri înalte

Ori voluptăți fierbinți, dar ne-ai fost și jertfirea

Ce face mii de inimi cu flăcări să tresalte.

 

Fidelă, cât de pură, tot ceri o răsplătire,

Căci reciprocitatea e legea ta supremă

Și-astfel dumnezeirea ne umple-ntreaga fire

Sfințindu-ne prin tine cu sfânta ei emblemă.

 

Mărire ție, Înger de contopiri divine,

Izvor de vieți, Iubire, misterior tezaur !

Chiar Creatorul nostru s-a folosit de tine,

Tu fiind liantul lumii, mai scump ca orice aur.

 

Te proslăvim, minune, sămânță-a nemuririi,

Spulberătoarea urii și univers de pace,

Scară spre-azur cu aripi, grandoare-a dăruirii,

Te vom cânta de-a pururi cu imnuri ce-ți vor place !

 

 

ÎNCHIPUIREA NOASTRĂ…

 

Închipuirea noastră-i o taină a iubirii

Iar rolul ei e unic, ca apa pentru flori.

Ea-mbracă ființa dragă cu razele sfințirii,

Cu mii de curcubeie și jocuri de culori.

 

Închipuirea-mbată și-i mult dăruitoare,

Ea-ntinerește carnea cu-n cald fior plăcut.

Lumina voluptății o-ncinge tot mai mare

Și când ne-aprinde fața, ne-ndeamnă spre-un sărut…

 

E-un fagur plin de miere, iar dacă ea se scurse,

Rămâne mândrul fagur și-i fain chiar dacă-i gol,

Căci brava-nchipuire găsește-ndată scuze

Să umple-orice defecte – și-i splendid acest rol !

 

Ea-i energie vie ce ține mintea trează,

Este ecoul minții și are ochi de-artist.

Iubirea, ‘nchipuirii cam multe-i datorează,

Căci dacă ea dispare, totul ar fi mai trist !

 

 

VECHI VANITĂȚI

 

Suntem în anul când Târziul ne-a vizitat devreme

Și viitorul, evident, cu-n veac l-a-mpins mai mult,

Iar Timpu-nverigat de relativități boeme

În haosul perfect ne-a dus, unde-i cumplit tumult…

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: Scări spre cer (poeme)” →

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Julklapp (tragicomedie în două acte)

PERSONAJELE

 

șase doamne bine, în floarea vârstei incerte, neprecizate;

doi tineri, fată și băiat

doi refugiați

un polițist

 

 

  • Bobocel  

mignonă, îmbrăcată în stil școlăresc, cam țeapănă, cu părul  scurt

  • Țuți

mai înfiptă, cu forme pronunțat feminine, grăsulie; poartă cizme, ciorapi, fustă

  • Amfitrioana Suzi

blondă cu cârlionți, spirituală, dezinvoltă

  • Mimi

brunetă cu breton, slabă și sexy, un pic în stil „gothic” (mult negru)

  • Mami

blondă cu părul lins, sexy în stil îngeraș pufos

  • Pisi

o alintată „mâțâită”

  • Patrik

în jur de 25 de ani, băiat frumușel, cu fizic armonios și comportament decent, reținut

  • Magda

fiica amfitrioanei, adolescentă, cu părul strâns în coadă de cal, fardată normal, nu așa de stridentă ca Doamnele

  • Refugiat 1

adolescent, brunet, cu blugi uzați, tricou din material sintetic, imprimat cu un slogan occidental gen echipă de fotbal sau marcă de sport, pufoaică din fâș matlasat, rucsac, telefon mobil

  • Refugiat 2

asemănător cu refugiatul 1, dar adult

  • Polițistul

chipeș, îmbrăcat în uniformă

***

 

 ACTUL ÎNTÂI

O cameră de zi, încăpătoare, cu geamuri mari, drapate de perdele grele. Mobilier din lemn masiv, în stil elegant și un cămin în care „arde” un foc artifical, electric, lângă o canapea cu perne multe. O lustră elegantă, deasupra mesei mari din mijloc. Masa, cu scaune confortabile, este aranjată pentru șase persoane, având mici platforme în mijloc, pentru ținut mâncarea caldă (după moda restaurantelor chinezești). Se văd sticle, tacâmuri și pahare, boluri cu nuci, sărățele etc…. Într-o frapieră cu picior, vin la rece.

În fundal se vede o ușă batantă, care duce spre bucătăria din care, la răstimpuri, se aude zgomot de vase și cratițe.

În stânga și în dreapta scenei sunt două încăperi mai mici, vizibile spectatorilor, dar ferite de ochii celor din sufragerie prin folosirea unor paravane și pereți falși. Cea din stânga este antreul, cea din dreapta este holul care duce spre (probabila) baie. Intrarea personajelor se face prin ușa din lateral stânga (antreu).

În antreu, un cuier și o măsuță cu trei pachete ambalate în hârtie colorată, legate cu funde asortate. Pe măsură ce intră în scenă, fiecare doamnă lasă acolo câte un pachet frumos împachetat, gen cadou și își agață hainele în cuier (sau le iau cu ele și le atârnă împreună cu geanta de spătarele scaunelor).

Se aprinde lumina în timp ce Țuți și Bobocel se așează la masă. Bobocel face o moacă plictisită.

 

Ţuţi: Şezi blând lângă mine, Bobocel. Lasă mutrele, că tot să ne plictisim împreună.

Bobocel: (se aşează în stânga ei) Poate tu te plictiseşti, Țuți dragă, dar eu mă enervez teribil și mă-ntreb de fiecare dată ce caut aici. Mă-nfurie poveştile astea goale! Parcă-am fi o ceată de gâşte. Mai bine mi-aș tricota un pulovăr acasă, decât să mă dau pe brazdă aici și să umblu apoi cu ochii cât cepele, injectați…

Ţuţi: Vorbește mai încet, să nu ne-audă! Hai, nu exagera! O dată la două luni poți și tu să te dai în stambă. Ia-o sportiv: cu fetili ai un circ pe gratis! Nu moare nimeni din atâta, Madam filosof!

Bobocel: Filolog, nu filosof! Ce dacă am studii? Sau vrei să mă și scuz pentru asta? Nu mi-e ruşine deloc. Noroc că nu sunt doctor de ăla care „tratează” oamenii. Nu de alta, dar aici chiar c-aș avea mult de lucru…

Ţuţi: Iar începi? Da´ cu calu’ ce-ai avut? Nici pe mine nu mă mai placi? Hai să ne împăcăm.

Bobocel: Tu Tuți, vorbeam la general. Fetele sunt OK, separat, dar la grămadă… Of!  Da´ vorba ta, nu moare nimeni… Apropo de murit, zi-mi cum a fost cu vecinul tău alaltăieri. Am auzit că s-a prăpădit așa, din senin.

Ţuţi: Eh, și el, ca omul. O viață avem! A făcut infarct, săracul. Au venit cu salvarea, l-au reanimat… Degeaba. Aşa i-a fost scris.

Bobocel: Și tu?

Ţuţi: Io ce? Doar nu crezi că dacă sunt naturopat mă pricep la de-astea. Am stat cu vecina în bucătărie şi i-am făcut un ceai calmant. Ce dracu’ era să fac?

Bobocel: N-am idee. Mi se face pielea găinii.

Ţuţi: Stai că n-am terminat. Au venit ăia de la morgă, l-au pus în mașina pompelor funebre şi-apoi au întrebat-o pe nevastă-sa dacă vrea să-şi ia rămas bun.

Bobocel: Şi, vrea, adică a vrut?

Ţuţi: A vruuuut… Cam buimăcită, ce-i drept, că i s-au adresat cu „doamna văduvă”, de s-a-nverzit săraca… Stai să-ți zic. Aveau patru sertare. Toate ocupate. Cu răposaţi. Mai întâi au scos unul greșit. După aia l-au tras mai în faţă pe-al nostru. Glissando…

Bobocel: Fugi fată, faci mişto de mine!

Ţuţi: Ba bine că nu. Vecina a înghiţit în sec, s-a-ntors pe călcâie și le-a zis băieților: „Bag seama că aveți dever bun astăzi. O fi vreo zi propice…”

Bobocel: Glumeeeeşti. Nu cred. E tare! Ca indianul, când se satură de viață: „o zi bună de ieșit din veșnicele plaiuri, ia să-ntrerup monotonia!” N-am cuvinte, soro…

Ţuţi: (îi întinde paharul de șampanie) Hai noroc, că nu se ştie!

Bobocel: Corect, că bine zici. Vivat! ´Trăieşti Madam! (ridică paharul şi ciocnesc, zâmbindu-şi conspirativ)

 Între timp, Mimi şi Mami intră pe uşă. Mimi, cu cercuri negre pe la ochi, în stil „smoky eyes”, poartă o geacă de piele și zorzoane din metal masiv, după moda motocicliştilor.

 

Mimi: (pe ton scăzut, ca o încheiere de discuţie) Corect, că bine zici.

(Apoi se îndreaptă cu braţele larg deschise spre amfitrioana Suzi, care le vine în întâmpinare, din bucătărie.)

 

Mimi și Mami: (o salută la unison) Vivat!´Trăieşti, Madam! Hai noroc, că nu se ştie!

Îmbrăţişări, toată lumea se salută cu toată lumea, pupat din buze țuguiate, schimb paralel de amabilităţi.

Suzi: (către Mimi, în timp ce-i pipăie cu vădită admiraţie geaca de piele, cu franjuri) N-am cuvinte, soro!

Mimi: (îi prezintă geaca în manieră de fotomodel, învârtindu-se pe călcâie) Cam scumpă, dar, când am văzut-o expusă, mi-am zis, ca indianul când se satură de viață: „o zi bună de ieșit din veșnicele plaiuri, ia să-ntrerup monotonia!”

Țuți: (o pupă pe Mimi, pipăindu-i geaca) E tare!

Mimi: Uite sticla de rom Cachaça. (îi dă lui Suzi în primire o sticlă) Ia și paiele de băut.

Mami: Și de la mine două kile de limete, din pomul propriu.

Suzi: (către nou-venite) Mersi dragilor! Tu Mami, limetele se coc acuma, în ianuarie?

Mami: Normal. Ca toate citricele, între octombrie și aprilie. Cum s-ar zice, numai bune acum, în floarea pârgului.

Suzi: Nu mă obișnuiesc nicicum cu stilul ăsta mediteranean. Aici toate-s pe dos. Ce lume! La amiază se-nchid magazinele, iarna se culege recolta, vara se face schi…

Mimi: …pe apă, Suzi, pe apă! Las´ că le-nveți tu cu timpul. Ia zi Mami, la tine, lângă plajă, ochi în ochi cu marea, în afară de pomi, mai culegi și alte poame de pe la țărm? Am citit în ziar că fix pe plaja voastră au tras la mal barca aia abandonată în pripă, plină ochi cu baloți cu „iarbă”.

Mami:  Pușchea pe limba ta, fato! Unde te gândești? Eu sunt femeie serioasă, nu umblu cu droguri. N-am eu treabă cu astea. Nici n-am băgat de seamă când i-au vânat pe contrabandiștii ăia de la echipa de șoc. I-o fi pândit de prin ascunzători. De contrabandiști mă țin departe. Nu vreau să am de-a face cu ei. Bine că i-au închis. În schimb, nu știu ce-aș face dacă-ar veni vreo barcă plină cu refugiați peste mare. Săracii oameni…

Mimi: Nicio șansă, n-ai tu frică. Ăia se duc mai încolo, spre insule. Noi suntem prea departe pentru cojile lor de nucă. Că numai bărci nu sunt alea. În schimb, fârtații din cartel au ambarcațiuni super-rapide, cu totul alt calibru.

Suzi: Cum ziceam, altă lume… Hai mai bine așezați-vă la masă!

 Țuți o ia pe Mimi de braţ şi o ghidează spre locul liber din dreapta ei. Bobocel o ia în primire pe Mami și-o întoarce spre ea, pe scaunul din stânga ei, vorbindu-i afectat, pe o temă oarecare.

Țuți: Glumeşti… Nu cred!

Mami, în trecere pe lângă Mimi se preface exagerat de excitată la atingerea gecii.

 

Mami: Mi se face pielea găinii. (apoi se aşează la masă în stânga lui Bobocel)

 

Bobocel: (către Mami, în timp ce se uită dezaprobator la geaca de piele a lui Mimi) Exagerezi. Nu moare nimeni din atâta.

Mami: (se strâmbă la ea și îi scoate limba) Şezi blând lângă mine, Bobocel. Lasă mutrele, că tot să ne plictisim împreună…

Bobocel: Mai bine mi-aș tricota un pulover, decât să mă dau pe brazdă aici și să umblu apoi cu ochii injectați, cât cepele… (de data asta critica e la adresa gecii lui Mimi, căriea îi aruncă priviri vrăjmașe, schițând din vârful degetului cercuri imaginare în jurul ochilor, aluzie la „smokey eyes”)

Suzi: (împăciuitoare, o ia după umeri) Gata FE-TI-LIIII! Parcă-am fi o ceată de gâşte. Hai să ne-mpăcăm. Șădeți blânde. Mimi, m-ajuți cu Caipirinha? Că eu nu știu s-o fac.

Mimi: Vine fata! Unde-i gheața? Ai scos-o de la congelator? Îmi trebuie doar un bol mare, un șervet de bucătărie și un ciocan. Hai că vin cu tine. (dispar împreună în bucătărie. Se-aude zgomot)

Mimi: N-ai un satâr mai mare? … Da’ zahăr nerafinat? …

Între timp, intră Pisi pe ușă. Depune pachetul regulamentar pe masa de după paravan și-și dă jos paltonul. Apoi vine spre masă, salutând. Pupături. Suzi îi iese în întâmpinare, cu șorțul pus peste toaleta de seară. Pisi îi dă în primire un plic.

 

Pisi: (către amfitrioană) Iaca bănuții de la noi. Pentru că ne răsfeți la tine acasă, iubire!

Se așează la masă. Ordinea așezării la masă este, de la dreapta spre stânga: Pisi, Mami, Bobocel, Țuți, Mimi.

 

Suzi: Mersi, dragile mele!

Mimi: (scoate capul din bucătărie, cu ciocanul în mână) Ce planuri ai cu banii?

Amfitrioana: Îmi cumpăr baterii de vibrator, că nu l-am pus în funcțiune de mult. Râde, făcând cu ochiul.

Pisi: Fooooac! (pronunțat ca un fel de combinație între fuck din engleză și foc din română).

Suzi: Vă previn că răsfățul de astăzi nu-i la marea artă culinară. Am luat meniuri chinezești, de-alea de încălzit la microunde. Pentru toate gusturile. Sper că nu-i supărare.

 

Depune o tavă cu pahare de coctail și paie de băut pe masă. Apoi se-apucă să aprindă cu o brichetă lungă lumânările tip pastilă, plasate sub suporții de farfurii. Bricheta nu merge. Mami, săritoare, încearcă s-o ajute cu bricheta ei, dar se frige la degete și se-apucă să și le sugă

Mami:  Genial! Mâncarea asiatică se digeră ușor. Unele feluri chiar sunt bune la regim. Pe mine mă faci fericită! (suflând înciudată peste degetele arse)

Mimi: (vine din bucătărie, aducând un bol mare cu un polonic în el, plin de lichid maroniu, limete și cuburi de gheață) La naiba cu slăbitul! Cui îi trebuie dietă?!

Mami: Mie. Da´ degeaba mă strofoc, că tot mă-ngraș. Tu cum te menții, soro? (către Mimi)

Mimi: Simplu: mai nou nu mănânc decât de două ori pe zi. În plus, plimb câinele până-mi sar capacele.

Mami:  Noroc de tine. Tavi și copiii cer întruna de mâncare. Și eu… pe lângă ei. Nu mă pot abține.

Tuți: Știu ce zici. ´Geaba te miști, că nimic n-ajută. Hormonii ăștia…

Mimi: (prefăcută) Da, da, dragă, hormonii…

Bobocel: (morocănoasă, mai mult șoptind în barbă) Haida deh, ce atâta hormoni și chimie? Să fim serioși. Om slab, dar care să mănânce mult, s-a mai văzut, da´ gras care să nu mănânce, NIET!

Țuți: Păi da, cine vorbește! Prichindel, că se pricepe, pen´că are studii. Vezi tu, cândmai crești! Bag de samă că ție ți i s-a umplut paharul, dar să nu crezi că lichidele n-au calorii. (arată cu degetul spre paharul plin al lui Bobocel și îi ia polonicul din mână. Apoi o bate pe umăr, împăciuitoare) Hai noroc, că sâmbăta nu ne-ngrășăm!

Bobocel: Mulțam, da’ paharul la mine e plin și când e gol. Cu vârf și-ndesat! (pune iarăși mutra bosumflată și suge cu paiul)

Pisi: Dați-o naibii de treabă, măi fetelor, că nu contează kilogramele! Important e cum ne îngrijim și cum ne purtăm. Poți să fii trasă prin inel, dacă ai o față repingătoare, nu se uită nimeni la tine. Mai bine investești banii într-o ședință la cosmetică sau o operație estetică. Ce folos de banii dați pe pastilele de slăbit, dacă ai cearcăne cât roata carului? Apropo, am auzit că ar fi bună la cearcăne  crema de hemorizi. Așa să fie?

Mami: (cu greață)      Fugi bre, boah, mi se face rău numai la gândul. Cum naiba să-ți dai cu cremă de poponeață pe la ochi?!

Țuți: Ba eu cred că nu-i rea deloc ideea. N-am încercat, dar mă gândesc că și cearcănele sunt tot un fel de vase sanguine dilatate. Ce-i drept, mai mici, de-alea capilare. Dar dacă le putem reduce, cu atât mai bine. Abia nu se mai văd pe sub piele! La mintea mea, de vrăciță cu acte, cred că ar funcționa. În plus, crema de hemoroizi e mai ieftină decât pastilele de slăbit. Merită încercat. Eu țin minte sugestia.

Bobocel: Da chiar, poate are dreptate! De la cremă până la operația chirurgicală, e totuși un mare pas. Eu una nu m-aș vârî sub cuțit nici pentru lifting, nici pentru silicoane, mai bine mă pici cu ceară. O dată din principiu, și apoi, la o adică, ce te faci dacă nu reușește intervenția?

Mimi:    La o adică, la două adici. Fricoaso! Uită-te la mine: vezi ceva? Pun pariu că nu. Ei bine, acum două luni, mi-am ridicat pleoapele. Nu-i niciun risc, vezi bine.

Bobocel: Serioooos?! Uite, recunosc, la tine chiar n-am observat. Și eu care credeam că ochii tăi sunt așa frumoși din naștere! Măi fată, da´ mare curaj ai avut! Am auzit că dacă ți le coase prea sus, nu ți se mai închid bine ochii când dormi. Zău, a fost o emisiune televizor. Horror!

Mimi:    Taci Bobo, ce, crezi că nu știu? M-am informat în prealabil. Contează și la cine te duci. Doctorul meu e cel mai bun. Vi-l recomand, pe bune.

Mami: Vorbești serios? Mi-ar plăcea să mă fac și eu, dar n-am curajul. Am auzit că unele firme de asigurări plătesc operația. Tot am vrut să întreb la a mea, da´ mi-a fost rușine. Ia zi, doare tare?

Mimi: Doare, cum să nu, dar nu așa rău cum crezi. Primești calmante, suntem în vremuri moderne, ce Dumnezeu! Mai jenant e că ți se umflă și se-nvinețesc ochii, de zici c-ai încasat cafteală. Trebuie să te ascunzi vreo două săptămâni, altfel crede lumea că te-a bătut bărbatul. Dar trece repede, parol! Acum nici nu se mai văd cicatricile. Să vreau să vi le-arăt și n-aș ști unde sunt.

Toate fetele în cor: Nu nuu, nu-i nevoie!!!

Mami: (seacă) Lasă dragă, n u trebuie să le vedem noi.

Pisi: Acum, dacă mă uit bine, chiar ai ochii mai mari și clari. E-adevărat că se îmbunătățește și vederea?

Mimi: Clar! Pleoapa-i mai sus, ochiul mai liber. Ăsta-i și motivul pentru care mi-a plătit asigurarea tot, dacă așa a zis doctorul.

Pisi: Mă dai gata! De n-aș fi așa de fricoasă, mai că m-aș încumeta și eu.

Mami: Pe mine nu cred că m-ar lăsa bărbatul. Da-i bine de știut.

Bobocel: Băi fetelor, eu cred că n-aud bine! Voi chiar vreți să riscați să vă greșească operația vreun chirurg avid de bani? Nu zău, eu una vă zic că nu m-aș întinde sub cuțit nici să mă tai. O vede venind din bucătărie pe Suzi și-și dă seama că e pe cale să facă o gafă. Încearcă s-o dreagă, jenată: adică… să NUUUU mă tai… la naiba cu limba română!

Suzi: (intrând triumfătoare, purtând mănuși de bucătărie, aduce platouri, pe care le depune pe miniplatformele încălzite cu lumânărele. E vădit mândră de isprava ei. Mami, servilă, încearcă s-o ajute) Știu ce vrei să zici, Bobo, ai perfectă dreptate. Numai că la mine nu s-a putut evita operația la sân. De bunăvoie nu-mi făceam nici eu operație. Bine c-a trecut cancerul ăsta păcătos! Are dreptate Bobo. Suntem frumoase de la natură. Uite ce mândreți de femei suntem toate, tot una și una! Hai poftiți și serviți!  Și către Bobocel: Bobo, fă și tu o excepție și nu te rățoi la ele, măcăilă ce ești! Apoi se-ntoarce cu spatele și strigă: Copii, haideți la masă!

Dinspre bucătărie intră Patrik și Magda, aducându-și scaune. Salută cuminți și se așează la masă. De la stânga spre dreapta, masa s-a completat acum cu amfitrioana Suzi și, pentru scurt timp, cu Magda și Patrik.

Magda: Ce bunătăți sunt astea, Maman? Miroase genial! Mâncare asiatică? Nu creeed!

Patrik: (șugubăț) Ne place când veniți pe la noi, că primim ceva exotic de mâncare. Să mai treceți!

Suzi: (un pic jenată) Ce vorbești!? Cine trece? Poate tu te treci. La noi nu se trece  nimeni! Vă place, nu vă place, vasele voi le spălați (către Patrik și Magda). Și, după ce terminați, vă vedeți de treabă, că pachetele pentru Julklapp sunt  numărate. Oricum nu admitem străini în mijlocul nostru, cum bine știți.

Magda: Jul… ce!? Ce-i aia? Ceva nou? Dacă-mi amintesc bine, data trecută ați făcut karaoke cu instalația mea de Wii. Numai că trăznaia asta nouă nu prea sună a distracție japoneză.

Patrik: Da’ de unde. N-a fost data trecută cântarea, măi Magdo! Aia a fost seara cu pălării și măști, când mi-au mânjit mie casca de motociclist cu iaurt și  cu castraveți.

Suzi: Las´ că nu contează! Ce facem noi aici nu-i treaba voastră. Ziceți mersi că nu vă dăm afară, că pe la alte gazde nu vezi picior de membru al familiei în casă. Asta-i regula!

Mimi: Noa, nu te enerva soro. Ce, a zi zis cineva ceva? Pe mine chiar mă-ncântă că-ți lași copii să mânânce cu noi. Abia mai e cineva prin zonă, care cât de cât se apropie și de vârsta mea (cochetă, afectată). Amândoi sunt așa de binecrescuți!

Pentru o clipă se face o liniște mormântală. Amfitrioana se uită la Mimi fix, de parcă i-ar fi ieșit un porumbel pe gură. Cu ochii holbați, deschide gura să zică ceva și, în ultima clipă, se decide totuși să tacă. Toată lumea se preface ocupată cu mâncarea și ține nasul țintit spre farfurie.

Mimi: (nesigură) Mă duc să mă spăl repede pe mâini. (se îndreaptă spre baie)

Suzi: (vorbind serioasă către Magda) Copila mea, Julklapp vine din suedeză. E un joc… hm, de copii, ca să zic așa… cu cadouri și cu un zar. Cine nimerește șasele, își alege un pachet. Regulile sunt cam complicate pentru căpșorul tău. Oricum, noi le-am simplificat. Jucăm până când se alege fiecare cu câte un cadou. Atât. Fără inversări de sens, schimburi, cronometru și alte celea. La sfârșit, desfacem cadourile și… ne bucurăm. Asta-i tot!

Magda: Oooo key… (nu prea convinsă)

Pisi: Că veni vorba de spălatul compulsiv (arată din cap, mimând îngrijorare, spre baia în care a          dispărut Mimi). Deunăzi am văzut o emisiune despre germeni și focare de infecție și am rămas trăsnită când am aflat că mașina de spălat e unul dintre cele mai infecte locuri din gospodărie. M-am dus ață la ea, am scos sertărelul de detergent și, când am băgat mâna pe țeavă, am crezut că nu văd bine. Mucegaiul era gros de-un deget! Nu-mi vine să cred. Voi ați știut asta?

Mami: Evident, iubire. Eu una șterg întotdeauna mățăria mașinii, când termin de spălat, mai ales pliurile de cauciuc din jurul hubloului. De câteva ori pe an torn și leșie pe țeava de sub sertarul-dozator.

Pisi: Foooac!!! Fugi fată, nu cred că-i așa grav. Păi doar trece detergentul pe-acolo, nu?

Mami: Ba este, când îți spun. Tu ce zici Țuți, că tu faci curat profesional?

Țuți: Știi ce, mai lasă-mă cu miștocărismele! Mă dai gata cu „profesionalul” tău. Parcă de asta mi-am dat eu bacalaureatul, ca să-mi fac firmă de curățenie…

Mami: „…și ca să fii terapeută, cu jumate de normă”. Știm pe de rost placa. Țuți dragă, nu te mai jena. Sunt bani frumoși și nici nu te murdărești pe mâini, că doar ai fete angajate. Zi mersi c-ai scăpat de tăntălăul ăla, care te-a lăsat pentru pipița aia insipidă. Sunt altele mai necăjite decât tine, zău așa…

Țuți: Zici tu așa, dar mie tot mi-e greu câteodată, așa singurică… Ieri am fost la control. Mi-a zis ginecologul „hai să dăm la o parte pânzele de păianjen, că deh, o dată pe an mai trece cineva pe-aici…”

Suzi: Lasă, măi fată, că despre „ciki-ciki” vorbim noi altă dată (își ține degetele arătătoare apropiate, frecându-le grăitor, dar ochii se uită spre Magda, care șade liniștită, la stânga ei, aparent absorbită de mâncare).

Pisi: Pe mine chiar mă interesează chestia cu curățenia. Acum o lună mi-a zis zugravul să șterg praful prin dosul radiatoarelor, că el cică nu le poate demonta. Doamne, ce mizerie am găsit! De câte ori pe an se șterge pe-acolo?

Mami: Adică tu nu faci niciodată curat după calorifere!? Nu pot să cred! Scrofi ce ești!

Țuți: Taci tu, Mami, n-auzi că de-abia am făcut? Păi nu-ți zisei?!

Mami: Of, Doamne, unde-am nimerit aici?! Ce lume întoarsă pe dos! Cu capul în mâini, se clatină dojentore. (se duce spre baie, unde aproape dă nas în nas cu Mimi. Luminile din sufragerie se estompează și rămâne aprins doar un reflector peste Mami și Mimi, care discută în ușa băii.)

Mami: Măi dragă, tu știi ce gafă ai făcut adineauri?! Păi Patrik nu-i prietenul fiică-sii,  el e iubitul ei personal, al lui Suzi!

Mimi: Foooac!!! Nu  creeed! (duce mâna la gură și se holbează la ea) Glumești!

Mami: Ba nu glumesc deloc. De asta vin să te lămuresc, ca să n-o mai dai în bară. Patrik e băiatul cel mare al prietenei ei din copilărie. După ce a lăsat-o nemernicul ăla, care s-a însurat de-a doua oară, Suzi săraca l-a rugat pe Patrik să facă pe șoferul și s-o ducă la clinică… știi tu, calvarul ședințelor de chimioterapie. Văzând-o cum râde și glumește în așa situație, bietul copil a fost așa de fascinat, încât s-a îndrăgostit lulea, iremediabil. Ce să mai vorbim!…

Mimi: Uau! Bine, bine, da´ ea e dublu de bătrână…

Mami: Eh, nu chiar, că merge și el spre treizeci. Suzi e de-o vârstă cu mamă-sa, cum îți zic. Și ce dacă? E plină lumea de babalâci cu neveste tinere. Ce, parcă invers nu se poate?! În fine, nu mai insistăm. Cert e că Suzi, încolțită de dragostea lui pătimașă, i-a rezistat doar o vreme. Dar uită-te și tu ce mândrețe de băiat! Până la urmă, tot l-a acceptat. O știi pe Suzi, nu bagă-n seamă gura lumii. La drept vorbind, Patrik îi pică la țanc. Nemernicul ăla de fost bărbat al ei merita oricum o lecție. Ca să nu mai vorbim de… ciki-ciki, cum zice ea. Patrik stă acuma sub același acoperiș cu ea și cu fiică-sa, voilá!

Mimi: Bună treabă. Mamă, ce gafă am făcut! Mersi că mă previi! O scald eu cumva.

Mami: N-ai pentru ce. Vezi cum o dregi. Mai bine nu mai zici nimic…

Mimi: (pleacă murmurând gânditoare) A naibii norocoasă Suzi, e dată dracului! Dar și ghinionistă. La o adică…

Se stinge reflectorul peste baie și se aprind iar luminile în sufragerie.

Bobocel: Ce mult v-a trebuit ca să vă spălați pe mâni! Nu cumva ați făcut duș împreună!?

Mimi: Asta ne mai lipsea! Eu nu fac niciodată duș.

Suzi: (triumfătoare) Aha! În sfârșit cineva care-mi dă dreptate. Nu că-i mult mai fain în cadă? Cu spumă multă…

Mimi: Suzi, iar te gândești la ciki-ciki? Tu chiar ai înnebunit? În viața mea nu m-aș băga în cadă. Se usucă pielea și se-ncrețește ca la elefant. Ori nu știai?! (o tachinează)

Bobocel: (vădit contrariată) Păi atunci tu, c.. c… cum adică… Adică nu te speli deloc?

Mimi: Mă spăl eu cu un burete îmbibat în apă și cu săpun natural, de la farmacie. Apoi mă clătesc și gata! Așa făcea și mama. Nu-mi trebuie chimicale. Gelurile alea sunt pline de aditivi, silicon și aluminiu.

Țuți: (îi sare-n ajutor, afectată) Așa e, nici eu nu mă spăl decât cu săpun. Nu că mi-ar fi zis mama, dar de când am dat examenul de naturopat, am înțeles câte porcării sunt pe piață. Ne fraieresc barosan marile companii producătoare… (dă să continue, dar Pisi o întrerupe)

Pisi: Nu mai insistați fetelor, că nu vrem să știm detalii. Eu una, fără dușul de dimineață, nu concep să ies din casă. Cu gel, șampon și toate alea! S-avem pardon, dar nu mai suntem în epoca cu găleata.

Suzi: Și eu tot zilnic mă spăl, dar… (cam cu jumătate de gură)… credeam

că seara…

Bobocel: (tot cu voce stinsă) Eu chiar și de două ori pe zi, mai ales vara…

Suzi: (către Magda și Patrik, care se holbează și ciulesc urechile, gură-casă) Măi tinerimea, la șmotru cu voi! V-așteaptă vasele. După aia, la televizor sau la altceva, e treaba voastră. Dar nu trageți cu urechea, eu atâta vă spun!

Magda: Mă ocup eu de mașina de spălat vasele. Voi le adunați și mi le aduceți. Se ridică, își ia scaunul și se duce la bucătărie. Patrik se ridică și el, pune scaunul lângă sofa și începe să debaraseze masa. Pe drumul dus-întors între masă și bucătărie se lovește de Suzi în ușa bucătăriei și profită de ocazie ca s-o îmbrățișeze și s-o sărute pătimăș. Suzi, cu mâinile ocupate, încearcă să se eschiveze. Fără succes. Se lasă amândoi să cadă pe sofa, în tête-à-tête. Lumina se stinge peste tot și rămâne un con sub reflectoare fixat pe cei doi porumbei mână-n mână.

Suzi: Stai locului, sfârlează! Da´nu te mai astâmperi o dată?

Patrik: Numai un pupic… și încă unu… și unul, hai, te rog…

Suzi: Ce mă fac eu cu tine, măi băiete?

Patrik: Ia stai un pic. Lasă doamnele, că ele n-au grija noastră. Și dac-o au, e treaba lor. Las´ să fie ele geloase. Ce dacă?

Suzi: Geloase, ne-geloase, tu n-ai ce căuta aici. Nici acum nici altădată. Ți-am zis să-ți cauți alt acoperiș. Ce vrei tu de la o găină bătrână ca mine?

Patrik: Șșșt, nu mai vorbi prostii. (îi pune degetele pe buze) Ești cea mai grozavă femeie pe care o cunosc. Cum poți vorbi așa? Eu te iubesc, tu nu-nțelegi? Și tu mă iubești. Degeaba te ascunzi, te citesc din ochi. Ce rost are să ne mai certăm? Nici nu știi cât de mult ai tu nevoie de mine.

Suzi: Asta s-o crezi tu, că nu-i așa! Mă descurc foarte bine fără bărbat. Zău! N-am nevoie de protecție de niciun fel. Tu nu-nțelegi că nu poți sta cu mine? Într-o bună zi ai să să te trezești singur, fără familie, fără copii. Ție îți trebuie o fată tânără, vânjoasă, frumosă, să-ți facă plozi.

Patrik: Ba tu nu mă-nțelegi. Fetele necoapte nu mă interesează. Sunt toate niște gâsculițe proaste. Ce sunt eu, omul lor de sacrificiu, să le cresc mari?

Suzi: Degeaba insiști. Noi doi nu suntem făcuți unul pentru altul.

Patrik: Zici tu așa? Da’ alunița asta de pe gât are cu totul altă părere. Și mi se pare că aici, după ureche, mai e una…

Suzi: (chicotind) Ce păcătos mic ești… (îl impinge)

Patrik: De ce mă vezi tu imatur? Vârsta n-are-a face. Ce-aștepți de la mine, să îmbătrânesc spontan? Cu ce-am greșit eu că m-am născut așa târziu? teatral:  Prea aspră mi-e pedeapsa! Uite, dacă vrei, poți să mă prelucrezi după plac. Mă abandonez în mâinile tale. (îi ia palmele și și le pune pe șolduri)

Suzi: Doamne, ce mă fac eu cu tine?

Patrik: Nu mai fi supărată. Faci riduri… aici… și aici (îi sărută fruntea, colțul gurii…) Îți promit că n-am să-ți reproșez niciodată nimic. Lasă-mă să fac eu totul pentru tine.

Suzi: Da da, până-ntr-o zi, când ai să realizezi că e prea târziu.

Patrik: Las´ să fie asta grija mea. Dacă vrei, îți dau în scris. Acum. Aici. Pe loc. Sau mai bine: la starea civilă! Da´ chiar, hai să ne cununăm!

Suzi: Tu ai înnebunit de tot! Nici nu mă gândesc. N-auzi, bre? Du-te la plimbare! Să faci bine să-ți cauți rostul printre cei de-o seamă cu tine! Sunt atât de multe fete tinere, frumoase, deștepte. Ce vrei tu de la o curcă bătrână, ca mine? Zău așa, nu înțeleg cum poți fi așa de prostuț.

Patrik: Ba tu ești prostuță. Nu vezi că sunt al tău cu tot ce am? Ce vrei mai mult? Ori îți trebuie vreun nene copt-mort, pe dinăuntru și pe dinafară? De ce să nu ne căsătorim? Sunt atâtea femei tinere măritate cu bărbați bătrâni. De ce să nu se poată și invers? Voi femeile luptați întruna ca să fiți egale cu bărbații. Dar unde e dreptul nostru la egalitate cu voi? declamă: Vrem egalitatea bărbatului cu femeia! Hai, iubirea mea, nu te mai necăji degeaba! Nu-ți face tu probleme pentru mine. Putem fi amândoi așa de fericiți!

Suzi: Să fi avut eu norocul să te găsesc pe tine când eram toată numai o floare, ehehe…mamă-mamă. Da-n schimb, uite ce pățesc. E dură viața, cu pedepse amare. (se scutură ca trezită dintr-un vis și îl respinge energic) Fă bine și vezi-ți de viața ta. Și nu mă enerva. (râde) Hai, du-te, că am treabă. (îl împinge spre ușă, vădit încurcată de situație, dar cu ochi rugători)

Patrik își ia casca de motocicletă și geaca de piele și se îndreaptă spre ieșire. Lumina se aprinde încet peste tot.

Suzi: (miorlăit) Chiar te duuuci? Da´ unde meeergi?

Patrik: (se preface serios) Păi n-ai zis că nu mă vrei? Poftim, la plimbare mă trimiți, la plimbare mă duc, na! către Doamnele de la masă: Doamnelor, seară plăcută!

Doamnele: (măsurându-l din ochi, curioase): Pa-pa, Pa…triiik.

Mimi:    Pe mai târziu.

Suzi: (pe ton de scuză, sec) Se duce și el să dea o raită cu motocicleta apoi către Mimi: Ai adus zarul? Dă-ncoa´!

Mimi: Evident! (scotocește în poșetă)

Pisi: (excitată) Abia aștept să-nceapă bătaia pe cadouri! Nici nu știți ce curioasă sunt de ce-o să ziceți de cadoul meu!

Suzi: Nu vrem să știm ce-i în pachete, știi bine. Mergi tu să le-aduci?

Țuți: Vin și eu.

Țuți și Mami se-ndreaptă spre antreu. Lumina reflectoarelor se reduce în sufragerie și doar zona de la intrare rămâne în con de lumină. Acolo, lângă măsuța cu cadourile, Țuți și Mami încep o discuție.

 

Mami: Nu-s sigură dac-am ales bine cadoul…

Țuți: Ce mai probleme ai și tu! N-ai ce să greșești. La o adică, e doar un joc. Nu-ți fie teamă.

Mami: Suzi zicea că trebuie să fie ceva care nu-mi mai trebuie. Sau, dacă cumpăr ceva nou, să nu coste mai mult de douăzeci de Euro.

Țuți: Da. Ei și? Care-i problema ta?

Mami: Păi eu am adus ceva care nu-mi trebuie, dar e mai scump. De zece ori mai scump. Sper să nu se simtă careva jignită…

Țuți: Fugi fato, nu-ți face probleme! Bine că nu-i mai ieftin, că scump poate fi, oricât. Noi n-avem limite. Adică n-avem oricum… nici la cadouri. Ce n-aș da eu să pun mâna pe pachetul tău, dacă zici că-i așa valoros. O să vezi tu că norocoasa va zice mersi. Ia zi: care-i?

Mami: Păi n-ai zis că e secret? Nu-ți spun, na!

Țuți: (printre dinți) Binneee!…

Se-apucă amândouă să ducă pachetele în sufragerie. Luminile reflectoarelor le însoțesc. Fiecare se așează la locul ei. Magda se strecoară din bucătărie și se întinde pe sofa, făcându-și de lucru cu smartphone-ul. Pe tot parcursul jocului cu zaruri va tăcea mâlc, dar va arunca priviri adecvate și va face grimase la replicile doamnelor în timp ce ele jacă Julcapp fără s-o bage-n seamă. Cadourile sunt îngrămădite în mijlocul mesei. Începe joaca.

Suzi: Propun să dăm o rundă cu zarul, ca să decidem cine începe. Cine are cele mai multe puncte, e prima.

Mimi: Să-i dăm drumul! Aruncă zarul. Patru la mine. Îl dă mai departe spre stânga, la Țuți.

Țuți: La mine trei. Păi se putea altfel?

Bobo: Doi. Da greu se mai urnește.

Mami: Cinci.

Pisi: Eu tot cinci. Sâc!

Suzi: Ei, asta-i culmea. Acum mai avem și egalitate. Na: Șase! Yes! Haha, să mai ziceți că nu mă știu!

Mimi: De n-ar fi zarul meu, aș zice că l-ai manipulat. Tu-ncepi. Mai aruncă odată.

Suzi: Unu. Na că nu merge urciorul de două ori la apă.

Mimi: Doi. Nici eu nu-s mai brează.

Țuți: Trei. Ca să vezi! Scară urcătoare, ca la carte.

Bobo: Și eu tot trei. Ce naiba?!…

Mami: V-arăt eu vouă, acușica (suflă peste pumnii în care învârte zarul). Na: șase! Ete că se poate!

Suzi: Ce cadou iei?

Mami: Care-i mai mare, nu ți-e clar?! Hai la Mami, frumosule. (trage spre ea un pachet cu fundă mare, frumos împachetat)

Bobo: Mira-m-aș să nu fie vreun caca-maca-n el, așa pompos cum arată…

Mimi:    Mocnește ciuda-n tine. Lasă-i plăcerea, măi Bobo, dacă pe ăsta-l vrea.

Bobo: Da ce, am zis ceva? Să fie sănătoasă! Haha. Hai Pisi, că ești la rând!

Pisi: (aruncă zarul) Unu. Văleu, așa ne apucă Sfântu Așteaptă!

Suzi: (aruncă zarul) Ușurel, c-abia începe. Apropo, ar fi bine să ne fixăm timpul maxim. Să zicem un sfert de oră pentru prima rundă?

Bobo:  Cum adică prima rundă? Păi ce, sunt mai multe?

Suzi: Sigur că da. După ce are fiecare pachetul ei, mai jucăm cinci minute în care, cine-aruncă șase, poate să facă schimb, fără să se le roage pe celelalte participante.

Bobo: Și după alea cinci minute nu se mai poate face schimb?

Suzi: Numai de comun acord. Și încă ceva: cadoul adus nu se păstrează. Nimeni nu pleacă cu ce-a venit.

Mimi: Asta-i la mintea cocoșului. Hai mai bine să-i dăm bice. Cine-i la rând?

Suzi: Cine-ntreabă. Eu am nimerit un patru.

Mimi: Doi! Iar! Parcă-i un făcut.

Țuți: Doamne dă! (aruncă zarul) Șaseeee!

Bobo: Tot altele au noroc.

Mami: Las-o Bobo, c-atâta are și ea.

Bobo: Da ce, am zis ceva? Apoi către Țuți: ce iei?

Țuți: (își pescuiește un cadou minuscul, de forma unui plic) Iaca, eu nu sunt lacomă. Cel mai mic, ca să-ți fac ție pe plac.

Mami: (se-ntinde după zar) Poate e-un plic cu bani, hehe! (râde)

Bobo: (îi dă peste mână lui Mami) Ce faci, tu, mă sari? Tot pe ăștia mici și oropsiți îi ignorați. Io-s la rând. Cinci! Poftim. (îi dă zarul mai departe)

Mami: Mersi, dragă, dar eu am deja. Sau ai uitat? (își mângâie demonstrativ cadoul și împinge zarul spre Pisi)

Pisi: Doi (pune capu-n palmă și ia o gură din pahar, plictisită. Dă zarul spre Suzi)

Suzi: Trei (dă zarul mai departe, spre stânga)

Mimi: Doi. Eu numai doiari nimeresc. Asta-i culmea!

Bobo: Patru. Din lac în puț.

Pisi: Opt! Haha, am vrut să vă trezesc. Se uită veselă la fețele plictisite din jurul mesei. Vede că nu râde nimeni și anunță sec: Unu.

Suzi: (încearcă o fentă peste mână) Șase! Iuhu! Eu vreau pachetul ăla verde. De mult mă tot uit la el. Îmi place verdele!

Mimi: (după ce-i pasează pachetul) Vedem noi mai încolo dacă rămâi cu verdele. Poate nu știai, dar și mie îmi place verdele. (suflă peste pumnii cu zarul) „Codubi brașchină, cap de șarpe, pă gând, pă noroc!” Formula asta o știu de la o țigancă, de când eram mică. De mult căutam momentul s-o folosesc. Uite c-a funcționat! Șase! către Suzi: Dă verdele-ncoace!

Suzi: Nu! (se cramponează, ținându-se strâns de cadou)

 

Mami: Hai, mă fetelor, nu vă prostiți așa. Parcă văd că nu-i decât o nimica toată în el.

Suzi: Ba da, e ceva bun. Uite, când îl scutur gâlgâie. Sigur e-un lichid prețios. Poate vreun lichior de soi, sau vreun pafum franțuzesc. Mai știi?

Mimi: Dă-ncoace, las că aflăm noi în curând, nu te teme. (i-l smulge din mână)

Suzi: Bine, ți-l las, dar numai pentru că sunt o Doamnă. O să se facă dreptatea la sfârșit.

Bobo:  Cine-i la rând?

Pisi: Cine întreabă. Dă-i bătaie, că ne prinde răsăritul.

Bobo: Patru. Eterna poveste.

Pisi: Cinci.

Suzi: Doi. Nu pot să cred că am avut cadoul și-acum nu îl mai am!

Bobo: Șase. Gata, am scăpat. Dă-mi te rog placa aia galbenă.

Pisi: Poftim. Trei.

Suzi: Patru.

Pisi: Cinci.

Suzi: Doi.

Pisi: Trei.

Suzi: Șase! Înapoi cu pachetul verde (către Mimi). Știam eu că nu rămâne la tine.

Mimi: (i-l dă, cu-o mutră acră) Cine râde la urmă, râde mai bine. Vedem noi! Na, înc-un patru.

Pisi: Doi (cască)

Mimi: Unu. Am rămas noi două. Ce lălăială.

Pisi: Lasă dragă, că noi avem noroc în dragoste. Nu ca altele… (se uită la Țuți, care-i scoate limba)

Mimi: Șase! Gata. Eu îl iau pe ăsta gugulos și mare. Pisi, ție-ți rămâne ultimul. Ia de-aici. (îi întinde pachetul rămas). Ce-o să ne distrăm dacă se nimerește cadoul cel mai frumos la tine. Putem începe să despachetăm?

Suzi: Păi n-am zis că mai jucăm cinci minute pentru cine vrea să schimbe?

Mimi: Bine-bine, da’ nimeni nu vrea să schimbe. Sau mă-nșel? Tu ar trebui să fii cea mai mulțumită, că ai rămas cu verdele tău iubit. Întreb pentru ultima oară: mai are cineva chef de joacă?

Priviri de la una la alta, ridicat din umeri, indiferență.

Suzi: (prinde momentul) Buuun. Dacă-i așa, începem desfăcutul. Abia aștept să văd ce-i în pachetul meu. Cel verde!

Mimi:    Mai lasă-mă dragă cu verdele tău, că m-ai dat gata!

Se apucă toate să desfacă ambalajele.

Suzi: Eu sunt prima! Ce v-am zis?! Parfum franțuzesc, veritabil. De la Guerlain. Parfum-parfum, nu apă de toaletă! Nou, întreg. Grozav!

Mimi: Măi, fetelor, chiar vă-ntreceți cu gluma. Ăsta costă peste o sută de Euro.  Care-i generoasa?

Mami: (timidă) Ați zis că dacă nu ne trebuie… Pe mine mă doare capul de la el. L-am primit cadou, dar eu am parfumul meu, cu care mă dau de când mă știu.

Suzi: (împăciuitoare) Stai liniștită Mami, nu trebuie tu să te scuzi. Îți mulțumesc mult de tot. Hai să te țuc. Mulțam! Pe mine sigur nu mă doare capul de la el. L-am încercat la Duty Free în aeroport anul trecut, când a ieșit pe piață. Îl știu. Hai la mama, mmm… (afectată, sărută flaconul și se dă cu parfum după ureche)

Mimi: Mami, zici că tu n-ai decât un singur parfum? Păi chiar așa săracă ești? Cum se poate asta, Doamne iartă-mă? Mie îmi trebuie pe puțin două-trei, să am de unde-alege, după sezon și toane. În plus, vara nu-i ca iarna. Nu degeaba se lansează colecții noi în fiecare an. Voi nu vă dați cu mai multe, fetelor?

Țuți: Eu nu mă dau deloc. Unu pentru că am astm bronșic, și doi pentru că – revin la tema noastră – toate sunt pline de chimicale.

Pisi: Du-te tu, nu mai spune! Ba eu sunt nebună după parfumuri. Când intru într-o drogherie, musai să le-ncerc pe toate, dacă pot! E un pic cam cum e cu bărbații, nu mă pot hotărî pentru unul singur, decât după ce probez mai mulți… Hmm, vorbesc înainte de căsătorie… dar și după… Ce, parcă poți să te rezumi la unul singur?

Mami: Ba bine că nu. Eu sunt cu Tavi de când mergeam la liceu. Nu mi-a trebuit altul niciodată. La ce bun? Nu sunt toți la fel?

Suzi: Păi de-unde știi dacă n-ai încercat?

Bobo: Oare care-o fi media de iubiți la o femeie? M-ar interesa… hmm, zic și eu așa, din punct de vedere statistic. Vreo treizeci, să fie?

Țuți: (vădit incomodată) Nu știu de unde ai scos tu cifra asta. Drept să spun, nu-mi place cum deviază discuția. Nu vă știam așa vulgare. Din câte văd eu, ăștia care vin la mine la cabinet să le-ndrept oasele sunt toți la fel. Din punctul meu de vedere, toți o apă și-un pământ.

Bobo: Măi, Țuți, tu vorbești așa pentru că ești necăjită pe „fostul” tău. Acuma sufli-n iaurt. Eu nu la anatomie mă refeream. Nu-mi vine să cred că în vremurile noastre mai sunt femei așa de caste, care nici măcar n-au curiozitatea să verifice dacă e doar un clișeu vorba asta cu „toți la fel”.

Mami: Ce insinuezi? Că sunt o gâsculiță naivă?

Bobo: Ba din contră. Ești de admirat. M-ai înțeles greșit, Doamne iartă-mă! Chiar mi se pare fenomenal că fiecare e liberă să-și aleagă pe cine vrea, de câte ori dorește. Ba chiar m-ar interesa dacă există vreun studiu științific pe tema asta. Oare nu cumva există o corelație între persoanele strict monogame și cele care folosesc un singur parfum, toată viața?

Țuți: Bobo hai c-o iei rău pe ulei. Dar dacă bărbatul e cel care vrea ca nevasta să-i miroase mereu după același parfum? Poate vrea s-o recunoască și cu ochii închiși. E treaba lui.

Bobo: Și-a ei.

Țuți: Și a ei. O fi parfumul lui preferat. Sau al ei. Ce-i rău în asta?

Bobo: Da ce, am zis eu că e rău? Am zis doar că mă intrigă, atâta tot.

Pisi: Eu vorbesc numai pentru mine: părerea mea este că trebuie căutat și încercat totuși pe mai multe variante, ca să te asiguri cât de cât că faci o alegere bună. Se aplică la tot și la toate. Empiric. Deși… până la urmă, o garanție nu-i nici asta…

Mami: Hai să revenim la ale noastre. Suzi dragă, tare mult mă bucur că-ți place parfumul de la mine. Bine că nu ești și tu fixată pe-o singură marcă. Pachetul ăsta-mi dă de furcă. Nu știu cine l-a făcut, dar e făcut parcă numai din cutii băgate una-n alta. M-ajută cineva?

Pisi: Hai că te-ajut eu. Am vrut să fac un gag. E de la mine. La urmă poți folosi și cutiile pentru diverse lucruri. Nu vezi ce drăguțe sunt?

Mami: Da, ai dreptate. Dar depinde și ce ai pus în ultima. Nu zic, gluma ți-a reușit de minune. Mă fierbi cam mult până-i dau de capăt!

Pisi: Nu mai e mult. Abia aștept să-ți văd reacția. (îi întinde ultima cutie)

Mami: (deschizând cutia, găsește un pachețel pufos, pe care-l ia în mână și-l apasă. La apăsare, pernița scoate hohote de râs. Mami tresare speriată și-l scapă din mână) Ptiu, ce-i drăcovenia asta?!

Pisi: Nu că-i haios? De la articole de petrecere. Vezi că mai e ceva în cutie.

Mami: Ai dreptate, o legitimație. Măi să fie, păi ăsta-i un abonament la sală. Ai înnebunit?! Ăsta costă o sută cinzeci de Euroi!

Pisi: (o maimuțărește) „O-tsută-tsinzeci-de-euroi. Și ce dacă? Îmi pare rău și mie, dar ce să fac dac-am făcut entorsă? De Crăciun l-am primit, de Revelion m-am scrântit. Ămmm… adică glezna. Deci, mâine se împlinește săptămâna de când am călcat… ămmm… strâmb. Asta e, nu mă mai duc să trag de fiare. Atâta pagubă. Nu ziceai tu că vrei să slăbești?

Mami: La fix! Mă pun în formă. Nu mai am nicio scuză. Mersi iubi, m-ai nimerit! Hai să te țuc.

Bobocel: Nu vreau să-ți stric plăcerea, dar eu merg de două ori pe săptămână la bazin și tot n-am slăbit. Niciun gram! Cu sportul nu slăbești, doar te-ntețești. Tot păcătoasa de mâncare e de vină.

Țuți: Las-o, măi fată, ce ne strici surpriza! Dacă ea vrea să facă sport, dă-i voie. Tu nu te băga.

Bobocel: Da’ ce, am zis ceva? Să facă ce vrea. Ia zi, Țuți, ce-i în plicul ăla? N-o fi chenzina sau lichidarea?

Țuți: (desfăcând plicul) Ce-o fi o fi! Eu mă bucur oricum. Poa´să fie și-o mâță-n sac.

Bobocel: Sau un loz în plic.

Suzi: Iote că l-a ghicit! Chiar loz e, de la mine. (mândră)

Țuți: Ai dat tu douăzeci de Euro pe lozul din ianuarie, ăla de vine după marea tragere de Crăciun?!

Suzi: Am dat. Ce te miri? Știi bine că nu-mi place să-mi bat capul cu alesul de cadouri. N-am avut altă idee și am vrut să rezolv Julklappu´ rapid. Unde mai pui că tragerea e fix azi. Adică, dacă nu mă-nșel, a fost chiar adineaori. Ia vezi Magda (se întoarce spre sofa) verifici tu în internet?

Magda: Eram deja pe căutare. (se-apucă să tasteze pe ecran)

Țuți: (entuziasmată) Poate sunt milionară deja, uau!

Mimi: (desfăcând pachetul ei) Desfac și eu. Ce să fie?

Țuți: Ia vezi! Nu ne mai fiebe atâta cu globul ăla al tău.

Mimi:   Să fiu a naibii, dacă asta nu-i o cască de motocicletă! E chiar mișto, roz, în stil retro. Vai ce-mi place!

Bobo: Că tot suntem toate neveste de motociliști. Ce-i mai trebuia chelului: tichie de mărgăritar!

Țuți: Și ce dacă avem deja? Trendul merge spre mai multe căști deodată. Eu chiar nu mai vreau să am de-a face cu casca și, de fapt, cu tot scuterul rămas de la bărbatu-meu. De câte ori îl văd, m-apucă pandaliile. Dacă vrea cineva dintre voi să-l ia în folosință, cu dragă inimă. Renunț pe gratis! Numai asigurarea și impozitul să le țineți la zi. Am pus în cască și cheia și certificatul de înmatriculare. Mimi, dacă vrei poți veni mâine, să iei Vespa din garaj.

Mimi:    Sună bine, dar eu mă plimb cel mult cu bărbatu-meu cu motocicleta. Singură nu-mi place. Are cineva dintre voi nevoie? (ține casca ridicată) Licitați?

Magda îți drege vocea de pe sofa. Se uită la maică-sa cu ochi rugători. Suzi o vede cu coada ochiului.

Suzi: (aparent indiferentă) Auzi tu, Mimi, te mai interesează cadoul meu, ăsta verde?

Mimi:    Depinde. Vrei să faci schimb?

Suzi: Mă gândeam doar la fiică-mea, că e acum în ultimul an la colegiu și are prieteni care vin cu scuterul la școală. Carnet ar avea și ea…

Mimi: …dar bani de scuter nu, așa-i Măgduța? Se întoarce spre ea Magda, care-nghite în sec, cu ochii-n pământ. Către Suzi: Dă-ncoa parfumul ăla, până nu mă răzgândesc.

Magda: Mulțumesc, tanti Mimi! (îi sare de gât) Mulțumesc și ție, tanti Țuți. (o îmbrățișează și o sărută sonor pe obraz) Mersi Mami! Înșfacă de pe masă casca roz, și-o pune pe cap și-ncepe să danseze, fericită.

Mimi: (cu lacrimi în ochi, se-apleacă peste Țuți și-o strânge în brațe) Măi, Țuți, dă-l naibii de nenorocit. Nu te mai gândi la el. Ești așa o fată faină. Nu merită să pui la suflet.

Bobo: Voi vă dați în scutere și eu sunt deja pe pagina cu loteria. Ce credeți că scrie aici: Felicitări, numărul Dumneavoastră a fost premiat!

Țuți: (plângăcioasă) Nu zău! Chiar am câștigat? Cât?! Măcar atâta, dacă tot n-am noroc în dragoste…

Bobo:  Stai să văd. Rambursare, douăzeci de Euro.

Pisi: Foooac!… Da’ cam puțin…

Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Julklapp (tragicomedie în două acte)” →