Olimpia MUREȘAN: Romanul „Ticăloșii” scris de Ioan Astaluș, apărut în 2006

Ansid -Târgu Mureș/la editura Arcada, Asociația Interculturală ARS LONGA, Nurberg, Germania-cu sprijinul spiritual al Despărțământului ASTRA Mureș are ca dedicație următoarele cuvinte: „Dedic această carte satului care mi-a legănat copilăria” iar ca motto un citat din Petre Țuțea din„ Între Dumnezeu și neamul meu”: „Propovăduitorii dispariției popoarelor aparțin unor neamuri inconștiente, unor neamuri obosite sau egoiste și lacome, a căror expansiune și poftă de stăpânire nu pot fi satisfăcute fără descompunerea altora.”

Înainte de a puncta câteva idei ale romanului eseu-roman scris de un om în sufletul căruia pulsează sentimentul iubirii de țară și de neam, vreau să prezint coperta cărții care mi de pare că e o lume de cuvinte; grafica e semnată de Aniela Astalus/Doru Mureșan și prezintă în prim plan un craniu de cal care se găsește în mâinile a doi oameni care apar în centru dar și în planul al doilea. În basmele noastre populare calul reprezenta forța, libertatea și vigoarea, locuitorii satelor spun că pe cal l-a făcut Dumnezeu ca să slujească gândului omului, el simte puterea răului, soarta lui e asemănătoare cu a omului, în general ne sugerează ideea de energie! Dar, aici în imagine e doar un craniu și nu splendoarea unui animal energetic; acest craniu are ceva putere magică de vreme ce e în prim planul imaginii!

În planul doi al imaginii apar un bărbat și o femeie ce semnifică omenirea sau cel puțin un popor; ei se uită la craniu, adică la niște puteri moarte-care au fost cândva în puterea lor; oamenii se uită lung cu ochii spălați, aproape inexistenți- la acea putere care era cândva și acum nu se vede; cei doi oameni nu au urechi, ele sunt acoperite de oasele craniului-sugerând că omul a ajuns să fie așa –ca să nu mai fie capabil să înțeleagă lucrurile; urechile sunt acoperite de craniu, nu mai are nici pe cine să asculte, nici ce să asculte- și dacă ar fi cineva –ei, oamenii-nu sunt capabili să asculte; dezordinea în lume e așa de mare încât nu se mai poate auzi nimic!!

În planul al treilea în stânga sus se poate observa o bufniță care supraveghează noaptea prada, dar și pe cei care vor deveni prădați!

Totuși-lumina de un albastru infinit pe un fundal negru al paginii de copertă, lumina palidă a lumânării dintre cei doi oameni o pană-sugerând scrierea, dar și lumina intuitivă din dreapta imaginii sculpturale a femeii-par să ne spună că mai există o fărâmă de speranță în poporul ce vreme de secole a fost obidit, pana de scris și lumânarea, la fel -fețele celor doi și mai ales craniul calului sunt scăldate în lumina binefăcătoare a adevărului!

Cineva trebuie să vorbească în numele celorlalți, dacă îi iubim, să nu se piardă în negura istoriei faptele de vitejie, viața și mai ales faptele martirilor-ce-au iubit țara mai presus de sine! Ca o concluzie referitor la copertă trebuie să spun că artele sunt create pentru a vorbi oamenilor!-în cazul acesta grafica copertei.

Ultima copertă îl are în medalion pe autorul cărții scriitorul, sculptorul și patriotul mureșean Ioan Astaluș- secondat pe toată pagina de imaginea duhului marelui moț-luptător pentru drepturile și libertățile moților-Horea-cel viteaz, cel ce-a fost tras pe roată; de fapt peste-cele zece capitole ale cărții plutește duhul lui Horea; despre el vorbește în fața tinerilor învățăcei, dar și a părinților- marele Șincai, Grigore-răzvrătitul, gândurile tânărului ce-l însoțise pe Horea la Viena etc

Și acum rămâne să vedem citind cartea cine sunt „ticăloșii” din titlu-cei ce-au secătuit țara și poporul îndelung răbdător!

Câteva cuvinte despre autorul Ioan Astalus: artist târgumureșean care cioplește chipurile strămoșilor noștri daci în boabe de orez, fasole sau castane, cel ce-a expus lucrările sale în Polonia, Franța, Maroc, cel ce-a sculptat chipul lui Eminescu într-un bob de orez; cel ce-a dat viață proiectului care a constat în realizarea a 12 statui(busturi) de o importanță culturală și istorică deosebită, formate din soclu și bust, amplasate în curtea „Mănăstirii Sfântul Ștefan cel Mare, Sfântul Mina și Nașterea Maicii Domnului”-Tabere pentru tineret- din orașul Sărmașu, județul Mureș etc.

Ioan Astaluș-cel ce-a scris și „Comoara Marelui Învățat”-ne duce la descoperirea prin descrierea întâmplărilor în lumea satului din Munții Apuseni ; un loc central îl ocupă cel ce alături de Petru Maior, Samuel Micu Klein a contribuit la renașterea națională-e vorba de memoria colectivă care-l păstrează pe Gheorghe Șincai-mare cărturar iluminist, reprezentant de seamă al Școlii Ardelene, scriitor român transilvănean(1754-1816)-ctitor la peste 300 de școli, model de cărturar dedicat națiunii-căruia i se mai spunea și „Marele Învățat”.

Capitolul întâi îl aduce-n prim plan pe Grigore-răzvrătitul, un om care credea cu tărie că va putea schimba ceva în țară dacă ar fi uniți cu toții și dacă ar lupta alături de răsculați, dar, el a fost singurul care s-a dus la luptă și așa cum a mers- așa s-a și întors! Pentru prima dată se folosește cuvântul „ticălos”-atunci când Grigore îi descrie pe concitadinii săi: „S-au născut cu curajul înfrânt, dreptatea era mereu a celor puternici și ei, ca să fie puternici, aveau nevoie mai întâi de dreptate. Lor le-a fost cumpărată dreptatea c-o palmă de pământ, numai de ajuns pentru un mormânt. Se mulțumeau și cu atât-cu libertatea că puteau să plece-dar unde să plece-că peste tot erau aceeași stăpâni, așa că au rămas și s-au mulțumit cu cât au avut, degeaba îi făcea Grigore și lași și netrebnici și fricoși și ticăloși-nu l-au urmat.”

Se descrie încercarea de arestare a părintelui Ilarie pe motivul că s-ar opune legilor și ar ridica lumea la răscoală, că ar avea acasă cărți românești care-s periculoase, nu e arestat deoarece fuge din fața jandarmilor la preotul Moga-unde află că de fapt se vrea ca el și credincioșii să treacă de partea uniților; „ticăloșii” erau de data aceasta cei care voiau să-și trădeze credința strămoșească.

Ca-într-un amfiteatru sau o arenă romană-personajele principale Ghe. Șincai, , Oana, Ion-primesc din partea scriitorului un discurs imaginar sau imaginat de autor din care aflăm o sumedenie de întâmplări din trecut, dar și din prezentul mai apropiat; astfel aflăm cum Marele Învățat ia pe una din fetele preotului Ilarie-pe Florina(a măritat-o cu Ion și i-a dat o zestre mare) ca să pună la rânduială cancelaria, distinsul oaspete vorbește despre „corabia cunoașterii noului din om și societate-„părinții voștri n-au putut urca pe corabia aceasta, dar voi puteți”… obiceiurile românilor păstrate de la romani(închină cu vin în sănătatea oaspeților, strângerea de mâini la o întâlnire), gândurile țăranului român Grigore care vede nedreptățile sociale, întâmplarea cu câinele Cezar care o scapă pe împărăteasă de colții mistrețului-având ca urmare primirea de pământ în posesie de către oamenii din Gâmbuț; Moga avea moară și gater care prelucra materialul lemnos pentru școala ce se va construi, poveștile lui Moga care-i țineau treji pe săteni, dragostea lui Grigore pentru pământ seamănă cu cea a lui Ion a Glanetașului din romanul cu același titlu a lui Rebreanu, povestea fântânarului despre crăiasa păsărilor aceea ce stă ascunsă în izvor și așteaptă din adâncuri să fie scoasă la lumină; găsirea apei pe timp de secetă de către Grigore; poveștile bătrânului Filon despre rodnicia pământului în anul răscoalei; imaginile românilor prigoniți sunt înspăimântătoare-„nu mai erau legi pe pământ, Dumnezeu și-a întors fașa de la cei osândiți, armata imperială, husarii și cetele nemeșești îi vânau pe români ca pe sălbăticiuni, imaginea celor împușcați duminica în fața bisericii românești i-a rămas lui Filon întipărită în minte …zidurile bisericii din cetatea de la Alba Iulia erau stropite de sânge de parcă cineva ar fi vrut să picteze rănile Mântuitorului cu sângele poporului român-sute de ani stăpânirea ungurească, turcească și imperială ne-au ținut în întuneric, am fost sclavii și slugile lor, românii au avut soarta sclavilor din Roma antică…dar, spuneau gânditorii iluminiști: „prin puterea armelor am încercat, dar e timpul să încercăm prin puterea minții și suntem convinși că vom izbândi.” Marele Învățat spunea că „Unirea bisericii strămoșești cu biserica Romei nu va aduce scuturarea jugului, ci unul în plus, Marele Învățat a murit sărac și în pribegie, dar cuvintele lui vor dăinui!”

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Romanul „Ticăloșii” scris de Ioan Astaluș, apărut în 2006” →

Alexandru CETĂȚEANU: Pe ZOOM, din Montreal – activităţi culturale în timpuri grele

Oare ştia cineva că această nenorocire planetară numită Covid, va lua o aşa amploare şi că va dura atât de mult? Nu cred, aşa cum nu ştie nimeni cât timp ne va mai tortura acest invizibil duşman al civilizaţiei umane. Trebuie să-l întrebăm pe Nostradamus!? Dar… în lumea anglofonă se zice că „every bad thing has a good side” (Fiecare lucru rău, are o parte bună). Fără discuţie, aşa este. Covidul a redus drastic poluarea cu CO2, a redus cazurile şi mortalitatea de la gripă, a ţinut oamenii acasă – în familie, a depopulat oraşele supraaglomerate, s-au redescoperit bucuriile vieţii la ţară, în natură, a redus „poluarea sonoră” – zgomotul de la traficul aerian etc.

Pentru domeniul cultural, în special pentru cei care au vrut „să supravieţuiască prin cultură” (fomulă din timpul comunismului) a fost benefic, a fost…terapeutic. În cazul nostru, al Asociaţiei Scriitorilor Români din America de Nord (ASRAN) putem spune la fel. Prin revista „Destine Literare” (scoasă sub egida UZPR) şi prin cenaclul cu acelaşi nume, am „supravieţuit”, ba chiar am „înflorit”. Începând cu luna martie, am recurs la această „minune” a comunicării (numită ZOOM) şi am avut 14 (paisprezece) fructuoase dialoguri culturale, cu personalităţi din 4 continente (!). Nu ne-am mai întâlnit la cenaclu între patru pereţi, ca în luna februarie 2020, presaţi să eliberăm sala după 3 ore, ci ne-am deschis orizonturile spre toate punctele cardinale, fără restricții. Cum la mulţi participanţi aproape că nu le mai venea să plece din „sala Zoom”, nu a existat cenaclu să se termine în mai puţin de 5 ore, ba chiar s-a întins şi până la 7 ore, de cele mai multe ori (ora două dimineaţa în România!). Cred că am bătut orice record – în total am depăşit 75 de ore de cenaclu, în numai aproximativ șapte luni!

Iată, foarte pe scurt, cum a decurs acest al 15-lea „episod” (al 14-lea pe Zoom): Vedeţi și Invitaţia ataşată – care dovedeşte că „niciodată socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”. De exemplu, distinsul nostru invitat de onoare, scriitorul şi ziaristul Roni Căciularu, nu a putut să se conecteze pe Zoom şi ne-a lipsit mult („in absentia” am prezentat ce au scris despre opera lui R.C. personalități precum – Răzvan Voncu, Ion Cristofor și Zoltan Terner). La fel și prof. dr. Nicholas Dima, mare personalitate (l-am prezentat putin, am fi dorit sa ne vorbească, dar a dispărut din sală – apărea cu capul în jos!) și nici dragul nostru coleg, maestrul Sergiu Cioiu nu s-a putut conecta. Ce mult i-am simțit lipsa ! Am avut cu noi tot timpul, pe poetul Cezar Ivănescu și tărmul fluviului Saint Laurent, care ne-au privit cu drag.

Dar să încep cu…începutul. La ora 11:45 EST (ora estului continentului – nu se poate spune „ora Canadei” deoarece Canada are 6 zone de timp!), participanţii au început să intre în „sala Zoom”; discuţii libere – ce mai faci X, Y, cum este vremea acolo, ce bine arăţi etc. După „sfertul academic” (mai exact la ora 12:15 aici, ora 19:15 în România) am început cenaclul cu o binecuvântare dată de părintele poet Dumitru Ichim, pe care îl iubim şi apreciem foarte mult, aşa cum am apreciat-o pe regretata scriitoare, preoteasa Florica Bațu Ichim. Apoi… am început programul cu poezii de toamnă, citite de autor, distinsul scriitor Al Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor Romani şi coleg cu mai mulţi dintre noi în UZPR. Am simțit toamna din locurile mele natale, Al Florin fiind și el tot de la Drăgășani la origini.

În continuare, scriitoarea şi ziarista Milena Munteanu ne-a citit un superb eseu care ne-a trezit dorul de România. Felicitările nu s-au lăsat aşteptate – acad. prof. dr. şi scriitor Liviu Pendefunda fiind primul care a dat „tonul” aprecierilor.

Cum poetul Jacob Isaac nu apărea, a luat cuvântul prof. univ. dr. Anca Sîrghie, care ne-a prezentat pe poetul sibian Victor Albu, prezent în „sală” pentru a doua oară.

În fine, a apărut Invitatul nostru, poetul dr. Jacob Isaac din statul Kerala, India, unul dintre organizatorii celui de-al 39-lea Congres Mondial al Poeţilor (alături de renumitul prof. dr. Achyuta Samanta, de poetul dr. R.K. Das și alții), ţinut în noiembrie 2019 în Bhubaneswar, statul Odisha; a fost cea mai mare „întâlnire” a poeţilor din toate timpurile – greu de imaginat – aprox. 1300 de poeţi din 86 de ţări, iar răsunetul pe care l-a avut acel eveniment poetic în India, ne-a depăşit toate aşteptările! Nu credeam că atâta mass-media, atâtea personalităţi politice, ba chiar şi vicepreşedintele Indiei Venkaiah Naidu vor fi alături de poeţi (citiţi reportajele din numărul din decembrie 2019 al „Destinelor Literare” la site-ul www.destine-literare.com). Am arătat 3 cărţi ale lui Jacob care „au trecut Oceanul”, Jacob ne-a citit poezii în engleză, apoi Liviu Pendefunda i-a/ne-a citit 3 poezii pe care le-a tradus în română şi le-a publicat î revista Contact international (înfrăţită cu Destine Literare). A urmat poetul Mircea Ştefan, care a citit alte poezii ale lui Jacob, traduse de el din engleză în română şi care au fost publicate în revista ASRAN – „Destine Literare”. Prof. univ. Dr. Eveline Băeşu din California, originară din Slătioara/Vâlcea – sora unui drag coleg al meu de liceu la Craiova (la Colegiul „Carol I”), regretatul Ieronim (Coco) Băeşu, ne-a citit în engleză poezii minunate – mai ştim profesori universitari de matematici superioare (contemporani) şi buni poeţi – de exemplu Florentin Smarandache, care ne-a lipsit.

În sfârşit, distinsa noastră colegă, dr. Dana Opriță, pe care o vedeam pe Zoom, dar nu o auzeam (problemă tehnică…) s-a conectat prin WhatsApp, i-a mulţumit lui Jacob pentru primirea caldă pe care ne-a făcut-o în India şi ne-a citit poeme din creaţia ei, în engleză, în cinstea invitatului nostru.

Impresionant a fost momentul când dr. Julia Deaconu (fostă medic psihiatru în RSR şi medic de urgențe şi de familie în Canada – soţia mea gorjeancă) a salutat-o pe Evelina, cu bucuria de a o revedea, mulțumită cenaclului, după aproape 36 (!) de ani, când actuala profesoară și poetă, era studentă în primii ani de facultate la București.

Redutabilul anglist Adrian Săhlean ne-a impresionat – inclusiv pe Jacob, recitând cu o dicție de actor, poezia La steaua, pe care a tradus-o profesional din română în engleză. Venind vorba de tradiţia prieteniei dintre români şi indieni, exemplul cel mai cunoscut fiind povestea de dragoste dintre Mircea Eliade şi Maytrei Devi – Evelina Băeşu ne-a relatat cum un profesor originar din India, când a auzit că este româncă, i-a mărturisit că a cunoscut-o personal pe Maytrei, de care însă nu avea o părere prea bună. Oricum, impresionantă marturisire… ce mică este lumea!

În continuare, scriitorul Victor Albu ne-a citit poezii şi un eseu; Ilia Manole, din Chişinău, prezentă la aproape toate întâlnirile Zoom, ne-a citit din suflet poezii minunate cu accent basarabean şi ne-a asigurat că ne iubeşte – şi noi o admirăm şi o iubim mult.

Apoi a venit vorba de cenaclul „Mircea Eliade” din Denver/Colorado (cenaclu înfrăţit cu cenaclul nostru) care va avea loc pe 24 octombrie. Istoricul Sebastian Doreanu (sebitrocar@yahoo.com – puteţi să-i scrieţi dacă doriţi să participaţi) şi Adrian Săhlean ne-au vorbit despre o temă care va fi dezbătută cu această ocazie, aceea a traducerilor de poezie. Opt traducători profesionişti, printre care Cristi Stoileanu, Ştefan Stoenescu, Cristian Shenk şi Horia Ion Groza, vor fi prezenţi pe Zoom la „o milă altitudine”.

În continuare, simpaticul poet şi compozitor Marin Voican ne-a înveselit cu versuri satirice, urmat de scriitorul şi arheologul Liviu Lungu din Constanța, care ne-a vorbit pe scurt despre un roman al său – Minorama, dedicat frumoasei şi înţeleptei profesoare americane Băeşu Eveline şi altul dedicat lui Ovidiu, cu ocazia a două mii de ani de la naştere.

Apoi, a urmat prietenul nostru, avocatul Dorin Nădrău, cu o prezentare impresionantă despre un mare român, uitat pe nedrept şi anume istoricul şi criticul literar Basil Munteanu (9 nov. 1897-1 iulie 1972). Fapt inedit – a cunoscut-o pe nepoata lui Basil, pe nume Ruxandra Shelden. După această excelentă evocare, a revenit marele nostru prieten, gorjeanul Marin Voican cu alte poezii şi în plus, ne-a făcut bucuria de a ne trimite două arii din opera TRAVIATA, de Verdi (SEMPRE LIBERA şi BRINDISI), interpretate de cunoscuta soprană Rodica Gabriela Anghelescu. În plus, Marin ne-a citit un comentariu elogios al lui Constantin Arvinte, despre soprana Rodica G. Anghelescu, soția sa. Aș fi dorit să o aduc în „sala Zoom” pe diva Virginia Zeani, dar nu a fost posibil. O sa-i mai iau un interviu cu altă ocazie.

Profesorul Ion Dur ne-a sugerat ca ar fi fost bine sa începem cenaclul cu această muzică înălțătoare și să-l terminăm tot cu muzică. În plus, a avut cuvinte de laudă pentru întâlnirile noastre . Ne-a mai vorbit despre corespondența lui Basil Munteanu cu Vasile Băncilă, despre care a scos recent o carte. Ne-a mai sugerat sa revenim asupra acestui mare om de cultură român, idee pe care a sustinut-o și Anca Sîrghie și așa vom face. De la o frumoasă metaforă a profesorului (picnic poetic) a venit vorba de cățelușa frumoasă a avocatei scriitoare, Victoria Necula, pe care ne-a prezentat-o și despre care am aflat ca se numește Dora și are un an și trei luni. Mai înainte, am prezentat o insectă canadiană telegenică, de marimea unui licurici, cu dungi roșii pe extremitățile aripilor și pe care niciunul din vecinii mei născuți în Canada, nu au recunoscut ce este, cum se numește. Nu-i așa ca Zoom-ul are avantajele lui de a cunoaște lucruri noi? Ce frumusețe de insectă!

A urmat Gheorghe Cărbunescu, un alt gorjean de vază, poet, compozitor și interpret de romanțe, foarte îndrăgit de participanți, care ne-a recitat minunate catrene umoristice şi ne-a oferit minunata romanţă Am iubit doi ochi albaştri. Dorul de România ne-a copleșit.

A urmat un alt moment emoţionant, despre viaţa şi opera lui Nicolae Batzaria (20 nov. 1874-28 ian. 1952), scriitorul copilăriei distinsei noastre colege Melania Rusu Caragioiu şi al copiilor din România, între războaie. A murit martir în închisorile comuniste. Și-a dat ultima suflare în braţele marelui meu prieten din Florida, regretatul prof. dr. Claudiu Matasa, fost coleg de facultate şi prieten cu generalul Mihai Pacepa. Ce coincidenţă – când Melania ne-a propus această minunată şi necesară comemorare, nu mi-am dat seama imediat despre cine era vorba. Excelentă prezentarea făcută de vicepreședinta ASRAN (cu emoţii vizibile) care ne-a mers la inimă.

Am urmat eu, cu o prezentare, despre un alt scriitor aproape uitat – Virgil Gheorghiu (15 sept. 1916, Războieni – 22 iunie 1992, Paris), care a fost cel mai cunoscut scriitor român în Occident, după 1949, în urma publicării celebrei cărţi A 25-a oră, tradusă în peste 40 de limbi(!). A publicat peste 30 de cărţi, iar abia în perioada 1990-2019, i-au fost traduse în limba română şi publicate în ţara lui natală, însă numai 10 cărţi. Am arătat (m-am lăudat) cu cele 4 cărţi ale lui în franceză, din biblioteca mea. Aşa cum era programat, istoricul Sebastian Doreanu ne-a arătat vreo 7 cărti de Virgil Gheorghiu din biblioteca lui și ne-a vorbit cu multă competență (ca de obicei) despre „scandalul” de la Paris, generat de Monica Lovinescu, cea care i-a tradus cartea A 25-a oră din română în franceză, nemulţumită că nu a fost plătită suficient. S-au aflat lucruri noi, foarte interesante şi s-au făcut intervenţii deosebite (Marian Costache, Gheorghe Cărbunescu). Controversa legăturii dintre valoarea operei şi caracterul autorului, a rămas nelămurită. Continue reading „Alexandru CETĂȚEANU: Pe ZOOM, din Montreal – activităţi culturale în timpuri grele” →

Julia Henriette KAKUCS: Casa nr. 19 de pe strada Bem

Und meine Seele spannte

Weit ihre Flügel aus,

Flog durch die stillen Lande,

Als flöge sie nach Haus.

(Mondnacht, Joseph von Eichendorff)

Și sufletul meu își întinse

Aripile largi

Plutind prin liniștea ținutului

De parcă ar zbura acasă.

(Noapte cu lună, Joseph von Eichendorff)

Traducere: Julia Henriette Kakucs

Mă bucură să te întâlnesc aici! Aici, în această cafenea mică, afară, în umbra copacilor. Îți amintești când îți spusesem odată, de mult, că amintirile îmi sunt săgetate de cârduri întregi de nume, ce asemeni păsărilor călătoare le străbat încă din frageda mea copilărie? Îți amintești cum îți spuneam că tabloul orașului va fi pentru mine mereu legat de portretele locuitorilor săi?

„Der Mensch heiligt den Ort!“, „Omul sfințește locul“ mă atenționa mereu tatăl meu, când mă plângeam din cauza unei hotărâri birocratice, nefericite. Nu o instituție, nu un birou ia hotărâri. Întotdeauna este o persoană cea care hotărește. Omul crează, realizează, își definește rolul și funcția. El va fi acela de care îți vei aminti. Banca liberă pe malul Begheului rămâne un tablou tăcut. Dacă însă ai stat pe ea, împreună cu cineva, se vor trezi la viață cuvintele care-ți alimentează dorul.

În ce se ascunde secretul memoriei? Poate în parfumul copilăriei, în căldura atingerilor, a îmbrățișărilor, în timbrul vocilor, în toate acele sentimente, care sub vraja micilor detalii, se retrezesc la viață.

Porți ce găzduiesc umbre… Ascult glasurile lor, le văd trăsăturile feței. Femei, bărbați, copii ce se joacă, bătrâni și tineri împreună, cu toții alcătuiesc o societate colorată. Ei sunt cei ce fac ca întreg orașul, uneori însă doar o stradă, să se retrezească în amintirile mele. De cele mai multe ori însă, revăd în spatele pleoapelor închise doar o singură casă anumită.

„Hallo! Hallo! Spreche ich mit dem Maestro Roth? Mit Maestro Roth Laci?“ / „Hallo! Hallo! Vorbesc cu maestrul Roth? Cu Roth Laci?“ Vocea îmi este nervoasă, nesigură. Ce așteptări pot avea de la această convorbire telefonică cu bărbatul de 100 de ani care în mod sigur nu a sărit pe fereastră și nu a dispărut. Slavă Domnului! Un centenar a cărui zi de naștere este tocmai astăzi, 4 iulie 2020 și a cărui memorie îi permite să-și amintească până în ultimele detalii tot ce a trăit, tot ce a văzut, tot ce a simțit. Aluzia mea la cartea lui Jonas Jonasson este absolut nepotrivită. Doar cu o zi înainte stăteam în fața computerului, în camera mea din apropierea orașului Frankfurt am Main și urmăream conversația virtuală, moderată de Martin Ladislau Salamon, directorul Institutului Cultural Român (ICR), Tel Aviv. Maestrul era acasă, în Tel Aviv, conectat prin ZOOM cu Cristian Rudic, directorul Operei din Timișoara și cu verișoara mea, Luciana Friedmann, președinta Comunității Evreiești din Timișoara.

Care era legătura dintre noi? Timișoara, orașul meu de baștină, a fost orașul în care sătmăreanul – după ce a supraviețuit lagărele din Auschwitz și Melk, după ce și-a terminat studiile la conservatorul din Budapesta – a devenit dirijorul Operei. Un muzician împlinit… un om împlinit…

„Hallo, Maestro? Hier spricht eine Friedmann aus Temeswar. Ich wollte Ihnen zum 100. gratulieren.″ („Hallo, Maestre? Aici vorbește o Friedmann din Timișoara. Doresc să vă felicit cu ocazia împlinirii a 100 de ani.“) Vocea lui lăsă bucuria să străbată până la mine: „Friedmann? Friedmann Ernö a fost prietenul nostru cel mai bun din oraș, până nu s-a mutat la București pentru a cânta acolo în corul Operei. Înainte de a pleca din Timișoara ne-am întâlnit foarte des. El a cântat nu doar în cor, ci a interpretat și o serie de roluri mici în diferite opere. Sunteți fiica sorei sale, Rozsi? Îmi amintesc foarte bine de toți membrii familiei Friedmann. Rozsi… Deseori i-am vizitat în locuința lor de pe strada Bem (astăzi, Văcărescu). Ernö a avut un pian minunat. Nu o pianină! Un pian adevărat, marca Hofmann din Berlin. Până și culoarea lemnului din care era, îmi este prezentă. Julia, numește-mă Laci. Simplu, fără forme de politețe… doar Laci. Iubesc Timișoara și mă simt acasă la Comunitatea evreiască de acolo.“ Ne-am adâncit în multe ce ne legau. „Nu îndrăznesc să vă urez tradiționalul ‘Bis 120!’, deoarece un rabin înțelept s-a revoltat auzind că i se pun granițe vârstei sale.“ Maestrul râse cu poftă. „Să rămânem optimiști!“ spuse el, binedispus.

Am închis telefonul încă sub impresia dialogului. Roth Laci… Mama mea, care cânta și ea cu mare plăcere arii de operă și operetă, vorbise des despre el. S-ar fi bucurat să afle că maestrul, renumit în toată lumea, prietenul trecut prin grele încercări, care în anul 1958 a fost concediat de la un moment la altul de la opera din Timișoara – interzicândui-se până și pășirea în sala de spectacol cu un bilet de intrare – la 6 iunie 2019, la vârsta de 99 de ani, devenise cetățean de onoare al orașului Timișoara și în același timp membru de onoare al Operei Naţionale Române din Timişoara (ONRT). În acea zi, ziarul Ziua de Vest a scris: „La 99 de ani, Ladislau Roth este tot mai rar pe scenă, dar cu foarte mare plăcere revine la Timişoara. ONRT l-a onorat cu distincţia de membru de onoare al ONRT, el fiind şi membru fondator al instituţiei“, adăugând cuvintele actualului director al operei, Cristian Rudic: „Ladislau Roth este o legendă vie, o istorie a culturii, el se confundă cu muzica”.

Liniștea devenise din nou stăpâna camerei mele. În îmbrățișarea ei, imaginile tocmai trezite se perindau însă mai departe, în spatele pleoapelor mele. Pianul… sunetul lui… Simțeam atingerea tastaturii lucioase alunecând ușor sub degetele mele de copil. Vizitele mele la Omami culminau des în camera fratelui cel mai mic al mamei mele, Gyuri. Acolo stătea pianul. În timp ce el desena proiecte necesare studiului său la Politehnica Timișoara, facultate cunoscută și peste hotare, lăsam melodiile pianului să se împletească cu visele mele. Pianul lui Ernö rămase în locuința bunicii până când sosi și ziua în care îl urmase la București.

Aroma ciocolatei

Bem încă un espresso? Poți rămâne ceva mai mult cu mine? Aș dori să-ți povestesc astăzi despre această casă nr.19. Se găsea vis-a-vis de cinematograful Arta, într-o stradă, ce în amintirea multor generații păstrează încă aroma ciocolatei. Poarta clădirii aflate pe strada Bem, mai târziu denumită Văcărescu, ascundea chiar la intrare, sub o boltă mare și grea, două scări identice, simetrice, aflate la stânga și la dreapta intrării. La capătul lor se aflau locuințele spațioase și frumoase ale casei. În aripa stângă locuia Clara împreună cu familia ei. Suferea încă în urma nedreptății ce i se făcuse scurt înainte de terminarea războiului. Reîntoarsă bolnavă din lagărul rusesc, povestea cu amărăciune cum la vârsta fragedă de 16 ani fusese prinsă pe stradă și transportată în Rusia, deoarece la „numărătoare“ lipsea o persoană într-un vagon. O evreică printre deportații germani în lagărul rusesc… La întoarcere devenise profesoară de limba rusă. Mult timp nu știusem cine a locuit în dreapta intrării. De curând, după ce am publicat eseul meu „Amintiri timișorene – Jiddische Mamme“, un text în care îmi descriu bunica ce locuia la nr.19, am primit un mesaj din Haifa, Israel. „Cunosc bine casa. Noi am locuit în aripa dreaptă de la intrare. Fiind copilă tânără am urmărit des de la fereastră, cum frumoasa ta mătușă, Clara Friedmann, era adusă seara pe motocicletă acasă, de chirurgul Dr. Pop Zeno, cu care mai tărziu s-a și căsătorit. Și eu mă numesc Clara…“

Așa a început acest puzzle să se întregească.

Se spune că toamna, când cerul colorează copacii, Timișoara este încântătoare. Culorile ei ajunseră și până în curtea bunicii mele, deși eram convinsă că arșița verii a cucerit-o pentru întotdeauna. Singurătatea plantelor m-a impresionat deja în acele timpuri. Nu ai observat cât de puternic este sentimentul de izolare răspândit de un arbor singuratic în mijlocul câmpiei? Unica dalie, înaltă și mândră, își ridica obrazul fardat în culorile Orientului. O întâlneai deja la primii pași făcuți prin curte. Flanca ușa mereu deschisă a unei șvăboaice prietenoase, vesele, venite dintr-un sat bănățean, Juci Tante, care cu obrajii îmbujorați și zâmbetul binevoitor, mă primea mereu cu un cuvânt bun. Grăbindu-se, mișcandu-și șoldurile opulente în întâmpinarea mea, îmi oferea sentimentul de a fi sosit acasă, aici, în umbra ricinului mai înalt decât mine, strămutat în aceste ținuturi cândva din India sau Africa. Nu doar oamenii își caută refugii sigure… Spațiul mărginit de clădirile înalte ce-l înconjurau părea să-i fie un scut împotriva catastrofelor de tot felul. Doar soarta locatarilor era marcată de tragedie. Balconul lung, numit de noi Gang, pe care se găsesc și acum, adâncite în timp, urmele pașilor bunicilor mei, dăruia apartamentelor înșirate pe el o viață comună. Pe el se întâlneau pentru un salut scurt sau doar pentru câteva cuvinte, doamna Wieder, cea cu brațul tatuat la Auschwitz, Genu, tânărul maltratat în urma încercării nereușite de a fugi peste graniță, Kálmán, închis nevinovat pentru potlogăriile sefului său.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Casa nr. 19 de pe strada Bem” →

Adina LOZINSCHI: Te port în suflet

Când eram copii nu înţelegeam cum este posibil ca un om necunoscut să aibă un monument închinat lui: „Monumentul eroului necunoscut”. La şcoală sau în excursiile tematice ni se relatau şi ni se explicau evenimente din istoria zbuciumată a României şi chiar dacă am aflat că pe front au murit milioane de oameni neidentificaţi, tot era ceva apăsător şi sumbru, inaccesibil.

Într-o zi mohorâtă, pictată în culori închise, cerul parcă stă să cadă pe mine. Nu ştiu de ce îmi vine în minte momentul când am intrat într-un muzeu de istorie. Cred că nu eram singura care se întreba dacă eforturile omului de a supune materia, piatra, lemnul, fierul, de a cuceri pământul şi cosmosul, microuniversul, genetica, performanţele din informatică, toate acestea au oare vreun sens atâta timp cât el, omul nu a fost în stare să se cucerească pe sine, să se autocunoască, să-şi învingă egoismul, răutatea şi cruzimea, să-şi stăpânească pornirile de răzbunare, înverşunarea în a distruge, a nimici, a umili. Din cauza urii dintre semeni extrem de mulţi oameni au pierit.

Bunica mea îmi povestea că la Monumentul Eroului Necunoscut în anii de după război, fie primul, fie al doilea război mondial, puteau fi văzute bileţele, batistuţe, chei, lăcăţele, poze şi tot soiul de lucruri spre amintirea celor căzuţi la datorie.

Un astfel de bileţel, o simplă bucată de hârtie care părea a face parte din cu totul altă lume faţă de obiectele expuse într-un muzeu de istorie, mi-a atras atenţia cândva. Pe hârtia îngălbenită, cu litere tremurânde ca o ceară topită de lumânare scria: „Scumpul meu Ionel, mă gândesc tot timpul la tine. Vin mereu aici. Te port în suflet în fiecare clipă. Ilenuţa”. Cum ajunsese un asemenea bilet de la Monumentul Eroului Necunoscut în vitrina unui oarecare muzeu de istorie, lângă obiecte seci, lipsite de viaţă, este greu de înţeles. Sinceră să fiu, acum nu-mi dau seama dacă am văzut într-adevăr un asemenea bilet, sau poate doar mi-am imaginat. Cert este că îmi răsar în minte obsesiv unele întrebări cum ar fi: Cine sunt Ionel şi Ilenuţa? Unde au locuit? Ce au făcut în viaţa lor? Câţi ani aveau? Erau căsătoriţi, sau doreau să-şi unească destinele? Nu vom şti niciodată. În schimb există ceva care străbate cu o forţă inimaginabilă orice barieră. Ştim un singur lucru: că se iubeau. Deşi Ionel nu se mai află printre noi, Ilenuţa continuă cu îndârjire să vină şi să-i vorbească, să-i scrie, să-l caute, să-l păstreze în viaţă chiar şi aşa, în gând. Se spune că omul este viu atâta timp cât este iubit şi doar uitarea pecetluieşte moartea. Numai când încetăm să-i mai pomenim pe cei dragi ei mor cu adevărat.

Bunica mea Olimpia Savin, din partea mamei, îşi pierduse de timpuriu mai toate rudele. Tatăl, Constantin, care era C.F.R.-ist la 56 de ani, mama Victoria la 44 ani, un frate aviator la 31 ani, un alt frate strungar la 21 ani, aşa că în fiecare duminică mergea la cimitir să îngrijească mormintele. Uneori mă lua şi pe mine. Eu ţopăiam ca o vrăbiuţă, iar bunica, zâmbind îmi spunea:

– Nu călca pe morminte. E păcat. Acolo sunt cei care îşi dorm somnul de veci.

Pe atunci mormintele erau cu multă verdeaţă şi cu spaţii între ele. Acum cimitirul arată total diferit. Predomină cavourile din beton şi nu mai este spaţiu între morminte, sunt unele lângă altele, iar copacii umbroşi s-au rărit tot mai mult.

– Bunico, uite zmeură pe mormântul acela.

– Las-o acolo. Să nu mănânci. Este a morţilor.

Respectul faţă de cei duşi ne era impus şi în familie, dar şi la şcoală. Ţin minte că atunci când eram în clasa a III-a urma să fiu primită în Organizaţia de Pionieri. Mi-a fost înmânată o cărticică numită „Statutul membrului din Organizaţia de Pionieri a Republicii Populare Române”şi am fost nevoită să învăţ pederost toate capitolele şi aliniatele. Mă simţeam responsabilă şi pregătită de a face acest pas important în ierarhia socială a vremii. În prezenţa comandantului de Unitate – elev în clasa a VIII-a -, a unor cadre didactice, a comandantului de detaşament şi desigur a colegilor mei de clasă s-a desfăşurat o şedinţă. Împreună cu alţi copii care urmau să fie primiţi în rândurile acestei organizaţii mă aflam în faţa clasei.Ni s-au adresat şi întrebări legate de situaţia noastră şcolară, dar majoritatea erau din statut. Într-o atmosferă tovărăşească am fost felicitaţi şi ne-am îndulcit cu bomboane. Primirea efectivă a noilor membri se făcea într-un cadru festiv.

Locul cel mai potrivit considerat de autorităţi era Cimitirul Eroilor. Existau pe vremea aceea, în anii 60, în oraşul copilăriei mele două cimitire cu eroi. Unul era Cimitirul Eroilor din primul război mondial. Crucile stăteau încă drepte după 40 de ani de la tragicele evenimente. Încă se mai puteau zări pe alocuri nume. Pe multe dintre cruci era scris un cuvânt foarte ciudat şi neînţeles pentru un copil de numai 9 ani: „NECUNOSCUT”. Efectiv nu puteam să pricep cum poate exista o cruce, un mormânt şi să nu se ştie nimic despre acel om. Primirea noastră în Organizaţia de Pionieri a avut loc în Cimitirul Eroilor din al doilea război mondial. Trecuseră 20 de ani de la război, dar se putea observa că toate crucile erau mai noi, iar mormintele erau îngrijite. Pe lângă persoanele din administraţia cimitirului care se ocupau de morminte, încă mai trăiau rude ale celor înmormântaţi acolo. Încă mai puteai vedea câte o femeie în vârstă, uscată de plâns, cu flori şi stropitoare în mâini, aplecându-se pios. Cel mai impresionant era faptul că acolo, în Cimitirul Eroilor din al doilea război mondial erau îngropaţi atât soldaţi, cât şi ofiţeri, atât români –cei mai mulţi- dar şi nemţi, ruşi, câţiva cehi şi chiar un francez. În afară de aceste morminte, la margine era o groapă comună unde se spunea că se aflau peste 200 de morţi neidentificaţi. La intrarea în Cimitirul Eroilor era o platformă de piatră care putea fi utilizată drept scenă.

Fanfara armatei îşi acorda instrumentele. Noi, copiii ţineam strâns în mâini buchete cu flori. Eu eram îmbrăcată în uniforma de pionier care era compusă din bluză albă cu epoleţi şi fustă plisată din tergal bleumarin. Aveam pantofi noi de lac cu baretă şi nişte ciorapi albi trei sferturi care îmi tot cădeau până la exasperare. Părul creţ îmi era chinuit în două codiţe împletite, mai subţiri decât coada pisicii. Şi…colac peste pupăză, cum se spune, trebuia să recit la microfon o poezie patriotică. Părinţi, bunici, profesori, un public pestriţ care cuprindea şi trecători de moment, toţi aşteptau evenimentul. În vacarmul acesta eu auzeam un singur lucru: ciocănitoarea, doctorul pădurii. Ciocănitoarea duruia cu ciocul ei puternic în coaja unui copac de lângă mine. Când a venit rândul meu la microfon îmi stăruia în minte doar coloritul superb al penajului cu roşu, negru şi alb al ciocănitoarei. Ceea ce ar fi trebuit să spun, îmi dispăruse complet din minte. Mă simţeam uşoară ca o pană, iar sângele începuse să se urce în obraji. Printre zecile de persoane prezente am descoperit dintr-odată ochii mamei. După ce stătuse toată noaptea să-mi scrie pe o coală de carton Angajamentul Pionierului şi să deseneze frumos un cap de băiat şi unul de fetiţă, mama aranjase în celofan totul ca să îmbrace într-o notă festivă documentul. Nu existau atunci folii de plastic. Deşi obosită, mama încă mai avea puterea să-mi zâmbească şi să mă încurajeze din priviri. În acel moment doamna mea învăţătoare, salvând situaţia, m-a întrebat la microfon care este deviza pionierului, iar eu, trezindu-mă din starea de visare, am răspuns mai spontan ca niciodată: „Tot înainte!”

– Bravo!

Apoi mi-a pus la gât cravata roşie de pionier, vârând colţurile într-un inel de plastic. Aceasta era o inovaţie, nu se mai făcea nod la cravată, ci se folosea inelul de plastic.

– Copii, spuse doamna învăţătoare. Eroii nu mor niciodată. Jertfa lor ne ajută pe noi să trăim astăzi. Mergeţi şi puneţi florile la morminte.

Fanfara intona solemn imnul ţării: „Te slăvim, Românie, pământ părintesc/ Mândre plaiuri sub cerul tău paşnic rodesc/ E zdrobit al trecutului jug blestemat/ Nu zadarnic străbunii eroi au luptat/ Astăzi noi împlinim visul lor minunat” (Versuri: Eugen Frunză şi Dan Deşliu, muzica: Matei Socor)

A urmat cunoscutul marş funebru al lui Frederic Chopin şi cântece patriotice. Corul şcolii din care făceam parte şi eu a interpretat „Eroi au fost, eroi sunt încă” şi alte piese.

Sunt amintiri adânc săpate în sufletul meu. Anii trec, dar uitarea nu ar trebui lăsată să se aştearnă peste filele scrise cu sânge în istoria neamului nostru. Gândindu-mă în urmă acum, după o carieră didactică de 37 ani, îmi dau seama cu părere de rău că în cadrul orelor de dirigenţie, sau cu alte ocazii apărute, ar fi trebuit să insist mai mult asupra educării tinerelor generaţii în spiritul patriotismului şi al preţuirii eroilor noştri. Da! Ar fi trebuit să alocăm mai multă atenţie acestui subiect. Copiii de atunci sunt acum părinţi la rândul lor şi poate că nu este târziu să ne aplecăm asupra jertfelor din timpul războiului. Numeroasele bătălii care s-au dus au fost de fapt rezultatul luptei dintre ambiţiile şi orgoliile unor căpetenii iresponsabile, care nu s-au gândit nici o clipă la consecinţe. Milioanele de morţi, cei mai mulţi foarte tineri, în floarea vârstei, au intrat în pământ prea devreme, lăsând în urma lor familii îndurerate şi pe veci neconsolate.

Răsfoind filele din istorie aflăm că odată Basarabia eliberată, opoziţia din România reprezentată de Iuliu Maniu s-a declarat împotriva înaintării armatei române dincolo de Nistru. În scrisoarea adresată de Iuliu Maniu generalului Ion Antonescu, el felicita armata română pentru eliberarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, considerând că o înaintare dincolo de Nistru însemna agresiune, ceea ce nu caracterizează nicicum poporul român. La data de 27 iulie 1941 Hitler îi cere lui Antonescu să treacă Nistrul şi să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru şi Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor româneşti Antonescu a avut sprijin total din partea societăţii, în acel moment istoric a apărut întrebarea dacă să se meargă doar până la Nistru, sau până la aşa zisa victorie finală. Iuliu Maniu declara că mai departe nu este războiul românilor şi că atenţia ar trebui îndreptată către Ardeal. Dar nimeni şi nimic nu a mai stat în calea hotărârii lui Antonescu. Marea ofensivă a armatei române, cu sprijin şi indicaţii tactice germane, pentru cucerirea Odesei a fost declanşată la 3 august 1941, când al patrulea corp de armată, comandat de generalul Nicolae Ciupercă, a trecut Nistrul între Tighina şi Dubăsari, flancat de al cincilea corp, format din divizia a 15-a de infanterie, brigada întâia de cavalerie şi divizia întâia blindată, conform planurilor de luptă elaborate de autoproclamatul mareşal Ion Antonescu personal, prin ordinul operativ Nr.31 al Marelui Stat Major, emis la data de 8 august 1941, care cerea Armatei a 4-a să cucerească Odesa „din mers”. Realitatea de pe front însă nu a corespuns cu planurile optimiste, ofensiva a fost oprită, oraşul dovedindu-se mai greu de cucerit decât se presupusese.

Şi acum, lăsând la o parte pentru moment datele din istorie, să încercăm să facem lumină prin negura timpului, strecurându-ne înapoi în prima jumătate a secolului XX. Străbunicul meu din partea mamei, Gheorghe Morăraşu, era factor poştal şi atunci când s-a căsătorit cu Paraschiva-Pachiţa Savin, aceasta fiind fiică de preot, numele de familie al tinerilor căsătoriţi a fost dat nu de soţ – Morăraşu, aşa cum era firesc, ci de soţie – Savin. Pe atunci se considera o ruşine ca un simplu lucrător poştal sărac să se însoare cu o fată de preot şi legea nescrisă care exista în acele vremuri s-a aplicat cu stricteţe şi în cazul lor. Ei au avut în total şase copii, mai întâi trei băieţi şi apoi trei fete. După ce primul născut Georgel (1896-1899) a murit la vârsta de numai trei ani, a urmat Dimitrie (1900-1981), care a fost bunicul meu şi Ionel (1902-1941) la care ne oprim pentru a găsi răspunsuri la unele întrebări.

Continue reading „Adina LOZINSCHI: Te port în suflet” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea a IV-a)

„Conştiinţa de neam este aceea care,

întemeindu-se pe amintirea vastului

teritoriu dacic, îi cheamă pe românii

separaţi de vitregiile vremii la refacerea

unităţii prin comuniune de iubire frăţească.”

(Părintele Ioan Vlăducă)

În Dacia străbună, libertatea sălăşluia în fiecare ungher, în fiecare luminiş, în fiecare lucru, în fiecare fiinţă, dar mai cu seamă în fiinţa Omului hărăzit de Dumnezeu să-i stea alături.

În Dacia străbună, s-a format o şcoală a demnităţii, a cavalerismului, a eroismului, a onoarei, a iubirii de Glie şi a dragostei de Dumnezeu, care să dea sens menirii, trăirii, definirii, continuităţii, spiritualităţii sub toate coordonatele virtuţiilor cardinale şi religioase.

În Dacia străbună, s-a dat sens cultului religios, cultului familiei, cultului omeniei, cultului eroului, cultului martiriului, cultului strămoşilor, duhului culturii, cultului ţăranului, cultului ţărânii, cultului lui Dumnezeu, cultului Patriei, cultului nemuririi, cultului Dacului liber.

În Dacia străbună, cultul Dacului liber a constat în cinste, în adevăr, în iubire, în libertate, în dreptate, în credinţă dreaptă, în lupta şi jertfa sfântă doar pentru apărarea pământului străbun şi Altarului lui Dumnezeu şi niciodată pentru alte cuceriri, deşi a existat deseori cazul când duşmanii cotropitori s-au năpustit cu ura lor feroce şi sălbatică să ne sfărâme ţara, dar au fost spulberaţi de vitejii daci, ca praful de pe pământ când îl scurmă furtuna năprasnică.

În Dacia străbună, toate migraţiile, toate năvălirile, toate invaziile, toate poftele samavolnice au fost biruite, chiar şi după unele căderi, chiar şi după unele frângeri. Înfrângerile n-au avut loc niciodată prin luptă, ci doar prin trădare, mai ales cea lăuntrică, trădare care s-a accentuat dea lungul timpului, menţinându-se linia profund făţarnică iudeo-fariseică, excelând marile trădări contra lui Burebista (82-44 a.Chr.), Hristos, Decebal, Regalian (258-268), Ahtum (Ohtum) (1000-1030) de către aliatul său Chanadinus, Asan I, Petru Asan (trădaţi de bizantini), Borilă Asan (trădat de nepotul său Ioan Asan), Mircea cel Bătrân, Vlad Dracula (trădat de Iancu de Hunedoara), Vlad Ţepeş (trădat întâi de Matei Corvin, apoi de boierii cumpăraţi de Laiotă Basarab), Doja, Radu de la Afumaţi, Petru Cercel, Mihai Viteazul (trădat de habsburgi), Ioan Vodă Viteazul, Horia, Cloşca şi Crişan, Ionochentie Micu-Klain (trădat de Maria Tereza, de Francisc I şi de Papa Benedict al XIV-lea (1740-17589), Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Antonescu, Ţara şi Armata (trădaţi de regele Mihai de Hohenzollern), trădarea cea mare a poporului român creştin ortodox şi a elitei sale spirituale începută în secolul al XX-lea şi continuată mult mai aprig în secolul XXI.

Între aceste trădări seculare regicide şi fraticide, s-au întreţăsut şi trădarea prin uniaţia religioasă, cea prin odioasa înţelegere maghiară „unio trium nationum”, precum şi cea dublă a nobilimii române din Ardeal în secolele XIV-XV, sub vasalitatea cotropitorilor maghiari. „Trădarea cnezilor şi voievozilor români pentru parvenire în noua societate, transformarea lor în nobili, a fost şi o trădare de sine, a propriei fiinţe, ei deznaţionalizându-se. S-au lepădat şi de ortodoxism şi au comis şi o trădare religioasă.” (Mircea Bălan, Istoria Trădării la Români. Vol. I, De la Origini până la Mihai Viteazul, Ed. Eurostampa, Timişoara, p. 27)

Măsurile „nobile” luate de regele maghiar Ludovic I, pentru întărirea suzeranităţii sale asupra Transilvaniei, contra nobililor români, care se doreau reînnobilaţi, vizau în primul rând caracterul confesional, care se răsfrângeau apoi implicit şi asupra celui naţional. „O dată cu trecerea la catolicism, nobilii români sfârşeau prin a fi asimilaţi de nobilimea maghiară. Cazul cel mai ilustru şi totodată cel mai concludent este cel al Hunianzilor: familie de nobili români – originară din Ţara Românească -, ea s-a maghiarizat, în cele din urmă, odată cu îmbrăţişarea catolicismului.” (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Univers Enciclopedic, Bucureşti-2002, p.77)

Trădarea cu „sânge albastru” nu i-a cuprins doar pe nobilii ardeleni, ci şi pe mulţi dintre voievozii din Ţara Românească şi din Moldova, astfel: unii s-au turcit, alţii s-au catolicit, unii s-au calvinit, alţii s-au fanarizat sau s-au slavizat, deznaţionalizându-se, dezromânizându-se, în aşa fel încât plaga trădării să se întindă până astăzi când sus de tot, la vârf să nu mai avem nici daci, nici valahi, nici români, nici creştini ortodocşi într-o ţară eminamente ortodoxă.

Peste Patria însângerată – Grădina Maicii Domnului în care s-au trădat, s-au vândut şi s-au omorât Voievozi, Domnitori şi Conducători, cade Blestemul (Dreptatea) lui Dumnezeu de a avea conducători neromâni şi necreştini, adică cei „pe care-i merităm.”

În Dacia străbună – peste Ţara Dacului liber, s-au năpustit mai apoi către ceasul cel din urmă, adică cel de astăzi, apocalipsa lăuntrică (slugoii, laşii, mişeii, alogenii şi trădătorii), încercând să Re-răstignească Adevărul şi pe cei care cred cu tăria fiinţei lor jertfelnice în El, chiar dacă pentru mulţi El, nu mai există, iar pentru ceilalţi Adevărul nu mai contează. „Nu ştiu cât contează, spune Alexa Visarion, în ziua de astăzi, adevărul… Nu mai ştiu dacă degradarea susţinută şi aclamată într-un climat vicios de prostie agresivă şi ticăloşie interesată mai poate fi oprită… Nu pot şti dacă mistificarea în care ne place să vieţuim dintotodeauna în spaţiul miticist are acum momentul ei de desăvârşire sau încă proliferează… Ştiu sigur, din nefericire, că ceremonialul oficializat al mediocrizării ne cuprinde victorios existenţa.” (Alexa Visarion, Cealaltă scenă, Ed. Ideea Europeană, Bucureşti-2020, p. 20)

Marea conspiraţie Atee a prigoanelor şi persecuţiilor antiromâneşti şi anticreştine, declanşată furibund în veacul al XX-lea, s-a năpustit asupra elitelor Valahilor ortodocşi şi a falangelor lor, Traianii-Daci, care au umplut Temniţele, au ars pe rugul aprins al torturii, au răbdat infernul anchetelor, au prisosit iertarea pentru călăi, au străbătut purgatoriul agoniei teroarei atee, dar şi-au pus nădejdea în Mântuitorul Iisus, oferind în Jertfa lor curată şi sfântă Dumnezeeştile virtuţi: adevărul-credinţa-iubirea.

Traian Maniu/ Traian Geacu Marinescu/ Traian Grigorescu/ Traian Mihălţan

TRAIAN Maniu s-a născut în anul 1924 în comuna Zagra din Bistriţa-Năsăud, într-o familie creştină evlavioasă. Fiind deosebit de înzestrat nativ, ajunge unul dintre studenţii eminenţi ai Facultăţii de Medicină din Cluj, care se opune acaparării la vârf a facultăţii de către elementele ateo-comuniste prin abuzurile lor fariseice, alăturându-se astfel grevei studenţeşti. Represiunile n-au întârziat.

A fost arestat, anchetat, bătut, torturat, umilit, înfometat, batjocorit, purtat pe drumul Calvarului temniţelor comuniste, primind 7 ani de închisoare. În tot acest supliciu demonic fiinţa lui s-a detaşat de iadul bolşevic care a cotropit ţara, înălţându-şi menirea spre azurul serafic al Înaintaşilor săi legendari şi cereşti.

Demonul vremii şi-a jucat ultima carte, sau ultimul act al satanismului său -Infernul Piteşti, unde eroul s-a îmbolnăvit destul de grav şi a fost transferat la penitenciarul Târgu Ocna, purgatoriul în care moare la 30 Mai 1951, dar unde îşi înfăptuieşte finalitatea vieţii sale de martiriu întru mântuire. (Constantin Totir, Catalogul Dascălilor şi Învăţăceilor Ucişi în Lupta Împotriva Comunismului. 6martie 1945-16 decembrie 1989. Ed. George Coşbuc, Bistriţa-2004, p. 85)

TRAIAN Geacu Marinescu s-a născut în localitatea Izvoare-Voineşti, judeţul Dâmboviţa într-o familie înstărită, harnică, evlavioasă, creştină şi de un înalt patriotism înflăcărat. Înclinat spre studiu, ajunge un student bine pregătit la Academia Comercială, dar nutrind repulsie faţă de odiosul regim roşu este arestat şi întemniţat în Iadul experiment al odiosului penitenciar Piteşti, alături de sute de tineri inimoşi şi curaţi cu sufletul doldora de frumos şi iubire.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea a IV-a)” →

Tudor PETCU: Gânduri către Dumnezeu (Psalmi)

Ajută-mă în poticnirile mele, ridică-mă că m-am julit în pietrele de la picioarele mele şi lasă mângâierea Ta sa-mi aline sufletul obosit.

Vreau să evadez din tristeţea abisală pentru a păşi pe tărâmul Iubirii Tale pe care ai rezervat-o fiecăruia dintre noi.

… şi trecerea mea pe aici este tot haina gândului Nemuririi cu care m-ai îmbrăcat la întrupare.

De când am venit te intuiesc, dar ştiu că am şi o sfinţenie ascunsă ce mă ajută să mă plec Ţie.

Mă simt singur în abis, dar ştiu că pe undeva este o barcă care mă va scoate la Tine.

Suflarea Ta mă învăluie în dulcea furtună a gândurilor lucrătoare.

Atâta vreme cât voi avea foame de Hristos, hrana Ta o voi găsi pretutindeni.

Când am început să simt, am evadat din temniţa gândurilor mele.

Nu mintea vreau să o venerez, căci ea mai întotdeauna minte.

De n-ar fi grija Ta, lumea mea ar fi din plin cucerită de patima nimicului.

Pentru că nu m-ai uitat, sufletul meu a devenit o grădină de flori paradisiace.

Nu aş şti ce este iubirea, dacă nu aş atinge rănile Fiului Tău.

Nu am învăţat să mă rog dacă nu ştiu să îţi mulţumesc.

Nu vreau să fiu un produs al maladiei, ci propria-Ţi dorinţă îndrăzneaţă.

Ce rău ar fi de nu m-ai ajuta să trăiesc în Adevăr pentru a ieşi din timp!

Nu mă lăsa să fi un sclav al doctrinelor, ci un veşnic pelerin al credinţei!

Dacă sunt croit după tiparul Tău, vreau să mă îmbrac cu tine.

Eu vreau să Te înţeleg, dar Tu vrei să mă înveţi să aştept.

Vreau să mă înlănţui cu fire de mătase de Tine.

Cu Tine închid porţile disperării pentru a deschide uşa speranţei.

—————————–

Tudor PETCU

București

***

Continue reading „Tudor PETCU: Gânduri către Dumnezeu (Psalmi)” →

Ecaterina CHIFU: Ardealul în opera lui Nicolae Bălcescu – „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”

Suflet ardent, patriot înflăcărat, iniţiatorul revoluţiei de la 1848, N. Bălcescu, rămâne în memoria colectivă a neamului românesc ca un istoric dublat de un scriitor ce a ştiut să creeze, cu mari sacrificii, o operă ce a străbătut negura timpului, fiind apreciată foarte mult şi în zilele noastre. Tema principală a acestei cărţi este lupta pentru apărarea fiinţei naţionale şi afirmarea conştiinţei naţionale, precum şi lupta pentru unirea tuturor Românilor.

În Introducere, autorul vorbeşte de ideea de dreptate naţională şi socială, bazată pe morala creştină adusă în lume de Iisus Cristos care, prin moartea sa jertfelnică „ne arată calea legii ce trebuie să guverneze dezvoltarea umanităţii, „legea practică, legea lucrării, a jertfirei, a iubirii şi a frăţiei, chipul în care ne putem mântui, putem învinge răul şi îndeplini menirea morală a omenirei, adică, mai întâi prin cuvânt, prin idei, prin lucrare”(p 5, opera Nicolae Bălcescu – Românii supt Mihai Voievod Viteazul – Editura Junimea, 1988) punând totul în slujirea patriei, a viitorului.

Şi acum ne impresionează fraza de început a cărţii întâi, prin care N. Bălcescu ne emoţionează profund, prin cuvintele sale care aduc mărturie de misiunea sa de istoric şi de imboldul de a scrie cu multă responsabilitate aceste cărţi de glorie a neamului românesc, pentru a fi un document-mărturie a unor pagini din istoria poporului român, care să fie adevărate lecţii pentru alte generaţii: „Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor şi câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte urieşe pentru libertatea şi unitatea naţionale, cu care românii, supt povaţa celui mai vestit şi mai mare din voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde numai opt ani (1593–1601), dar anii istoriei românilor cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în pilde minunate de jertfire către patrie. Timpuri de aducere aminte glorioasă! Timpuri de credinţă şi de jertfire! Când părinţii noştri, credincioşi sublimi, îngenucheau pe câmpul bătăliilor, cerând de la Dumnezeul armatelor laurii biruinţei sau cununa martirilor şi astfel, îmbărbătaţi, ei năvăleau, unul împotrivă a zece, prin mijlocul vrăjmaşilor şi Dumnezeu le da biruinţă, căci el e sprijinitorul pricinilor drepte, căci el a lăsat libertatea pentru popoare şi cei ce se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu” (op. cit. p 28)

Lupta pentru independenţă şi unitate naţională este descrisă cu multe amănunte, scenele istorice par vii, nu „umbre pe pânza vremii”. Cartea întâi, poartă subtitlul „Libertatea naţională” şi, după ce prezintă situaţia internaţională, Bălcescu scrie o pagină glorioasă din istoria neamului nostru – victoria de la Călugăreni în lupta contra turcilor învinşi şi în alte locuri din Ţara Românească, fapt ce a dus la libertatea naţională.

Autorul scrie cu mândrie: „Niciodată semtimentul libertăţii în inima unui popor mai puternic nu îmbărbătă.” (op.cit. p 87)

Deşi este o scriere istorică, această carte face parte şi din istoria literaturii române, prin bogăţia stilului folosit, mai ales în descrierea Ardealului, o pagină de o frumuseţe cutremurătoare, inspirată de aspectele geografice unice, de bogăţiile naturale, de oameni deosebiţi ce locuiesc aici, o pagină scrisă sub influenţa patriotismului vibrant ce însufleţea pe scriitorul-revoluţionar. Iată cum, la începutul cărţii IV, în primul capitol, se face o amplă descriere a Ardealului unde apare un tablou ce redă imaginea plenară a acestui meleag de o frumuseţe rară care ţine adunate toate aspectele naturale ale altor ţinuturi din Europa:

„Pe culmea cea mai naltă a munţilor Carpaţi, se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreţ şi întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate şi aşezate cu măiestrie toate frumuseţile naturale ce împodobesc celelalte ţinuturi ale Europei, pe care ea, cu plăcere, ni le aduce aminte.”(op.cit. p 292)

Aspectele geografice sunt redate cu multă măiestrie, prin cuvinte ce capătă valoare literară, prin puterea lor sugestivă, prin asamblarea lor măiestrită, într-o ordine crescătoare şi descrescătoare, după formele de relief specifice ţinutului ardelean: „Un brâu de munţi ocolesc, precum zidul o cetate, toată această ţară, şi dintr’însul, ici-colea, se disface, întinzându-se până în centrul ei, ca nişte valuri proptitoare, mai multe ziduri de dealuri nalte şi frumoase, măreţe pedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi şi peste lunci. Mai presus de acel brâu muntos, se înalţă două piramide mari de munţi, cu creştetele încununate de o vecinică diademă de ninsoare, care, ca doi uriaşi, stau la ambele capete ale ţării, cătând unul în faţa altuia.” (op.cit. p 292)

Bogăţia florei şi faunei din Ardealul secolului al XIX-lea nu are elemente de comparaţie cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre: „Păduri stufoase, în care ursul se plimbă în voie, ca un domn stăpânitor, umbresc culmea acelor munţi… Aci stejarii, brazii şi fagii trufaşi înalţă capul lor spre cer; alături te afunzi într-o mare de grâu şi porumb, din care nu se mai vede calul şi călăreţul.” (op.cit. p 293)

Ca un maestrul al condeiului, Nicolae Bălcescu pare că sculptează în cuvinte, pentru a descrie Ardealul şi, aplicând sincretismul artistic, face, prin arta cuvântului, o operă impresionantă: „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu şi tabloul cel mai încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase, munţi uriaşi a căror vârfuri mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi care mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stânci de piatră, care plac vederii şi o spăimântează totdeodată.” (op.cit. p 293)

Bălcescu vorbeşte în aceste pagini de bogăţiile subsolului, îndeosebi de aurul ce a adus mai multe nenorociri şi suferinţe neamului nostru românesc: „Apoi, în tot locul, dai de râuri mari, cu nume armonioase, a căror unde port aurul. În pântecele acestor munţi zac comorile minerale cele mai bogate şi mai felurite din Europa: sarea, fierul, argintul, arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul şi, în sfârşit, metalul cel mai îmbelşugat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind până şi prin noroiul drumurilor. Astfel este Ţara Ardealului.” (op.cit. p 293)

Această scurtă propoziţie: „Astfel este Ţara Ardealului” este concludentă, ea face să apară glasul creatorului acestei opere, glas în care răzbate mândria naţională. Bălcescu propune cercetarea istorică a teritoriului românesc, pornind de la viaţa vechilor daci: „În sfârşit, istoricul-arheolog va cerceta cu interes suvenirile şi rămăşiţele dacilor, a acestui viteaz şi nenorocit popor, cea din urmă odraslă din acel neam minunat al pelesagilor, care se arătă la leagănul civilizaţiei tuturor popoarelor şi formă vârsta eroică a omenirei.” (op.cit. P 299) Autorul expune cu claritate evoluţia istorică din Ardeal, numit ulterior /Transilvania(Ţara de dincolo de păduri, construcţie lingvistică luată din texte latine, fără conotaţii locale) Iată un fragment de mărturie istorică: „Ardealul mai cu seamă fu scutitorul naţiei române. În munţii lui scăpă locuitorii Ţării Româneşti, ai Moldovei, când se văzură năpădiţi de barbari. De unde, când se mai limpezea locul de duşmani, ei se coborau la şesuri, către căminele lor. Era atunci, în veacul IX de la căderea avarilor, Dacia liberă şi, în vreme ce în Dacia Inferioară se întemeia banatul Craiovii, în Dacia Superioară se întemeia mai multe staturi române libere.” (op.cit. p 299)

Creatorul acestei opere este foarte bine documentat. El aminteşte de vicisitudinile istorice care au întunecat existenţa românilor din Ardeal: „Pe la începutul veacului al X-lea domnea peste Ardeal, Banat şi Bihor ducii români Gelu, Menomorut şi Gladiu, când un nou neam barbar din Asia, ungurii, năvăliră asupră-le. Românii stătură puternic împotriva acestui nou potop. După două lungi războaie, ducele ungurilor, Arpad, încă nu putu cuprinde Bihorul, ţara lui Menomorut, şi tocmai după moartea acestuia intră în stăpânirea ei cu drept de moştenire, fiindcă fiul său, Zolta, luase în căsătorie pe fiica ducelui Menomorut. Gelu, domnul românilor din Ardeal, încă se împotrivi eroiceşte ungurului Tuhutum şi muri în bătaie de o moarte glorioasă pentru patria sa (904) … Atunci românii, văzând moartea domnului lor, deteră mâna cu ungurii de bunăvoia lor şi îşi aleseră domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca. Aşa, românii, nu învinşi şi cuprinşi fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe unguri în Ţara lor. Într-acest chip, după un război sângeros, intrară ungurii şi în Banat, unde domnea Gladiu.” (op.cit. p. 317) Adevărul istoric este pus în lumină cu multă competenţă, combătând teoriile actuale ale unor autori, privind populaţia românească din Ardeal: „La începutul domnirei ungurilor, soarta românilor fu mai blândă. Ei îşi păstraseră constituţiile lor provinţiale cu ducii lor proprii. Românii era atunci soţi ai ungurilor, iar nu supuşii lor. Tot Ardealul nu încăpuse încă în stăpânirea ungurilor şi pe lângă hotarele de miazăzi se afla ducaturi cu totul libere, precum era cele ale Făgărşului, Omlaşului şi Maramureşului. În celelalte părţi ale Ardealului, supuse ungurilor, aceştia era foarte puţini; mai mult o armată decât o populaţie. Afară de dânşii, se mai afla atunci în Ardeal nişte oarde din acelaşi neam, ce locuiau munţii de către răsărit. Aceştia erau secuii, ce se cred a fi rămăşiţe din oştile lui Atila. Ei erau împărţiţi în scaune şi aveau o organizaţie cu totul democratică.” (op.cit. p 342)

Scena istorică din Transilvania se schimbă de-a lungul secolelor: „Mai târziu, pe la anul 1143, o colonie germană veni în Ardeal, chemată fiind de craiul Gheiza II şi aşezată de dânsul pe pământul numit crăiesc. Cu toţi ungurii, secuii şi saşii, românii, cu toate că mulţi din ei trecuseră în vecinele principate, rămaseră însă tot în mai mare număr în Ardeal şi îşi păstraseră, până în al XIII-lea veac, împreună cu simtimentul dreptului lor de moşteni ai ţării, încă multe drepturi şi pământurile lor. Dar jaluzia naţiilor ce vecuiau cu dânşii într-aceeaşi ţară, iar mai cu seamă de când ducii ungurilor se urcară la vrednicia de crai şi introduseră iobăgia, începură a trata pe români ca o naţie cuprinsă şi, după dreptul cuprinderilor de atunci, a-i despuia de pământurile lor, spre a şi le împărţi între sine şi a reduce pe moştenii ţării în starea de iobagi.” (op.cit. p 357)

Continue reading „Ecaterina CHIFU: Ardealul în opera lui Nicolae Bălcescu – „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”” →

Tudor PETCU: Câteva considerații asupra moștenirii ortodoxe a Ungariei. Interviu cu părintele Rafail Lukacs

Tudor PETCU: Înainte de toate, v-aș ruga să îmi spuneți care sunt motivele pentru care am putea vorbi cu adevărat despre o moștenire ortodoxă a Ungariei.

Pr. Rafail LUKACS: În primul rând trebuie să ne gândim la anumite legende slave conform cărora au avut loc anumite întâlniri între sfinții Constantin-Chiril și Metodie și proto-maghiari încă înainte de așezarea lor în Panonia, în anul 896.
Apoi am mai putea lua în considerare și câteva cronici bizantine care afirmă că după ce Panonia a fost cucerită, la mijlocul secolului X, principele maghiar Bulcsú s-a încreștinat în Bizanț, ceea ce ulterior s-a întâmplat și cu principele Gyula, care s-a întors în Ungaria cu un călugar misionar pe care îl chema Ierotei.
Toate acestea au făcut posibilă răspândirea creștinismului răsăritean pe teritoriul Ungariei, iar astăzi această moștenire începe să fie redescoperită.
Nu în ultimul rând, ar trebui să ne raportăm și la regele Géza I (1074-1077) care în secolul al X-lea a primit o coroană de la împăratul bizantin Mihail al V-lea Dukas (1071-1078).
Acestea ar fi doar câteva dintre multele motive istorice care ne-ar putea ajuta să înțelegem de ce Ungaria are o moștenire ortodoxă.

Tudor PETCU: Pe de altă parte, m-ar interesa foarte mult să aflu mai multe detalii cu privire la identitatea maghiară a Ortodoxiei, cu particularitățile și reprezentanții ei de seamă. Știu că principele Gyula, de exemplu, este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai Ortodoxiei maghiare.

Pr. Rafail LUKACS: Ca să vă răspund sincer, principele Gyula nu este chiar atât de important în cadrul Ortodoxiei maghiare. Noi, maghiarii ortodocși de astăzi, îi suntem recunoscători principelui Gyula doar pentru că l-a adus în Ungaria pe călugărul misionar Ierotei datorită căruia Ortodoxia s-a putut dezvolta. Ierotei a ajuns în teritoriul lui Gyula ca episcop. Hirotonia a primit din mâna patriarhului Teofilact al Constantinopolului in anul 953. El mai târziu a făcut misiune şi pe teritoriul actual al Ungariei, ctitorind mănăstiri şi biserici, dintre care cea mai importantă este Mănăstirea Veszprémvölgy, obştea acestea fiind formată de călugărițe din Grecia. Pelerina regală de încoronare, aflată în Muzeul Național al Ungariei este manopera maicilor de aici.
Adevărații reprezentanți ai Ortodoxiei maghiare la care ținem în chip deosebit sunt, de exemplu, Sfinții Moise Ungarul, Efrem și Gheorghe, care au plecat din Ungaria și au ajuns să fie cinstiți de către ruși. Apoi, m-aș referi și la Sfântul Mucenic Dimitrie care, conform anumitor variante, s-ar fi născut în orașul Sirmium, care mai târziu a devenit Szávaszentdemeter.
Mă gândesc și la fiica Sfântului Rege Ladislau, Piroska, cea care s-a căsătorit cu împăratul bizantin Ioan Comenul și care a fost canonizată în Bizanț sub numele de Irina.

Tudor PETCU: Istoria ne arată foarte clar că la un moment dat evoluția Ortodoxiei în Ungaria a fost întreruptă din motive pe care nu are rost să le discutăm aici. Dar cum a fost totuși posibilă renașterea Ortodoxiei pe tărâm maghiar?

Pr. Rafail LUKACS: Datorită valurilor imense de emigranți sârbi și greci din secolele XVII, XVIII și mai ales XIX. Sârbii ortodocși care au ajuns în Ungaria nu dorit să se căsătorească cu maghiari și au făcut tot posibilul să își păstreze limba și tradițiile în țara noastră, dar cei care au contribuit cu adevărat la renașterea Ortodoxiei în Ungaria au fost grecii. Aceștia din urmă au transmis Ortodoxia într-un mod autentic, iar ulterior, la a doua generație au ajuns să se considere maghiari, astfel încât multe din textele liturgice au fost traduse în limba maghiară. În acești termeni putem vorbi despre nașterea Bisericii Ortodoxe Maghiare moderne care, în ciuda multor dificultăți și obstacole, și-a câștigat dreptul de a se putea bucura de propria ei identitate pentru a se integra în peisajul universal al Ortodoxiei.

Tudor PETCU: În anul 2000 Protopopiatul Maghiar a devenit Eparhia Ortodoxa Maghiară, sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse, ceea ce a reprezentat un eveniment deosebit de important în evoluția Ortodoxiei maghiare. Cum ați caracteriza dvs ca preot ortodox maghiar un asemenea eveniment?

Pr. Rafail LUKACS: Așa cum spuneam, Ortodoxia maghiară, asemenea poporului maghiar, a fost nevoită să lupte cu multe obstacole, chiar și cu anumite nedreptăți, pentru a-și câștiga identitatea proprie. Evenimentul de care vorbiți este de maximă importanță pentru noi, maghiarii ortodocși, mai ales că în acest fel s-a adus la cunoștința marilor Biserici Ortodoxe că există și o Ortodoxie maghiară, și încă una destul de veche. Nu în ultimul rând, mă bucur că s-a înțeles și necesitatea slujirii în limba maghiară pe teritoriul Ungariei, acest lucru neînsemnând că nu se acordă prioritate și limbilor minorităților prezente în cadrul parohiilor ortodoxe ungurești.
Sunt bucuros să constat că Biserica Ortodoxă Maghiară este invitată la diferite întruniri panortodoxe și că poziția ei începe să conteze cu adevărat.

Continue reading „Tudor PETCU: Câteva considerații asupra moștenirii ortodoxe a Ungariei. Interviu cu părintele Rafail Lukacs” →

Al. Florin ȚENE: Raportul dintre subiect și obiect în munca de ziarist

În munca de documentare a ziaristului se stabilește o relație între subict și obiect, o relație de intercondiționare de natură informațională și practică.

Informația este , defapt, cunoștințele pe care le posedă subiectul, este o premise a activității practice-în realitate cadrul obiectiv în care se instituie circuitul informațional dintre obiect și subiect. Realitatea percepută de jurnalist sunt exprimate și păstrate prin intermediul limajului și al scrisului pe pagini de ziare, reviste cărți, benzi de magnetofon și stykuri. Ziaristul le structurează în funcție de gradul de abstractizare și interes, instituindu-se o dialectică complex între concret și abstract, în funcție de structurile lor logice, în sintetice și analitice, în funcție de ponderea perceptivului și raționalului, în empirice și teoretice, iar în funcție de locul lor în procesul de cunoaștere, în a priori și a posteriori.

Raportul dintre subiect și obiect presupune o idee structurată, însestrată cu structure psihice și logico-lingvistice, cu anumite cunoștințe prealabile și capacități, de a face investigații și de a spori informația pe care o deține. În acest context, cunoștințele nu sunt simple copii al obiectului real, ci sunt o reproducere și o construcția a acesteia. Conștiința ziaristului nu numai că reflectă lumea obiectivă, o influențează prin creeare.

Concluzionez, cunoașterea sau relația cognitive dintre subiect și obiect depinde de mai mulți factori, acestea sunt:natura, structura obiectului sau al fenomenului cunoașterii, el poate fi material și ideal, structurile psihice și logic-lingvistice ale subiectului, cadrul în care se instituie raportul dintre subiect și obiect, felul (informație, reporatj, investigație etc ), bogăția și nivelul informației pe care o deține subiectul (ziaristul, reporterul, scriitorul ), scopurile urmărite de subiect (relatarea cât mai corectă, ținând cond de deontologia ziaristului ), mijloacele folosite (ziarul, revista, radioul, televiziunea, internetul ) pentru a-l atinge. Continue reading „Al. Florin ȚENE: Raportul dintre subiect și obiect în munca de ziarist” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: A cincea dimensiune

Poate cineva să îmi spună cu ce valoare poți măsura iubirea, îmbrățișarea, sărutul, mângâierea, atingerea, fericirea și nefericirea, respectul, așteptarea, zâmbetul, lacrima bucuriei, durerea de gând, naivitatea, speranța, credința inimii, copilărismele, răsfățul, capriciile?

Toate fiind entități ale existenței energetice, indivizibile și invizibile, ele reprezintă momentul când particulele elementare ale materiei la nivel de undă fotonică intră în stadiul inițial al atracției primordiale.

Este momentul acela unic al energiei primordiale când o atracție de particule, de bosoni, de fermioni, de fotoni, pot lua doar o anumită formă numerică, discretă =IUBIREA !

Iubirea înseamnă atracție și atracția este sursa energiei.Odată energia creată o poți măsura cu cele patru dimensiuni: lungime, lățime,înălțime, durată în spațiu-timp.

Iubirea, deci, o putem măsura cu unitatea cuantei. În sensul de, șansă de a atinge momentul acela al atracției primordiale dintre emisiile energetice moleculare a două forme de materie inteligentă. O cuantă= energie. Două cuante=iubire, lumină.

Este primul moment dimensional al E = mc2

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: A cincea dimensiune” →