IDEEA MEA DE ZBOR
Ideea mea de zbor şi de fiinţă
Nu e făptura, slabă desfătare.
Ea nu-i decât arίpă plutitoare
Şi dorul de a fi, după voinţă.
Să nu mă tem de somn şi nemişcare,
De nesfârşit, de este cu putinţă,
Ca să-mi păstrez o clipă de silinţă
Pentru oprirea clipelor fugare.
Să nu mă plec când visul se ridică,
Sperând să am statornic panaceu
În bâjbâiri de gest ce se implică.
Să nu mă cred un bulgăre de seu.
La moarte de-oi gândi, fiindu-mi frică,
Nu voi putea să mă transform în zeu.
BOGAT MĂ VREAU
Bogat mă vreau pe-o scară a fiinţei,
Dar mă afund în propria-mi durere.
Înţepenesc în scheme austere,
Şi dau prinos şi jertfă neputinţei.
Nu mă disting prin rang şi prin avere
Şi nici prin gestul aprig al voinţei.
Lovesc tăcut în poarta cuviinţei
Ce nu-mi primeşte bruma de plăcere.
La colţ de gând rămân cu mâna-ntinsă,
Dar nu primesc obolul aşteptat.
Păşesc timid, cu patima învinsă,
Dar am decis să urc eliberat.
Sparg sticla-n care mintea mea e prinsă,
Din cioburi să compun un trup curat.
NU-I PREA TÂRZIU
Încă mă las furat de-adânci clişee
Îm lumea asta ticălos tocmită,
Mustind a hoit, a jeg şi a pirită,
În loc să zburd prin câmpuri Elizee.
Încă mă-mbrac cu mantia cernită,
Trufaş cuprins de rang şi logoree,
În loc să caut o sublimă cheie
Ce îmi deschide camera tihnită.
Dar traversez o maiestuoasă mare,
Chiar dacă-n jur sunt zâmbete molâi
Şi amăgiri de umbre trecătoare.
Culcat pe prund, cu visul căpătâi,
Nu-i prea târziu s-aud cuvântul care
A fost uitat din clipa cea dintâi.
DACĂ-NŢELEGI PĂMÂNTUL
Dacă-nţelegi pământul, peste toate,
Ca pe-un grăunte de nisip din slavă,
S-ar mai putea, pe-a vremurilor lavă,
Să poţi curma meschina vanitate.
Mă lauzi pentru rima mea jilavă
Ce-şi caută temeiul dând din coate
Şi-n mine cresc speranţe că se poate
Să mă ridic mai mult cu o octavă.
Dar ce sunt eu? Măruntă creatură
În smârcuri de-ntuneric devorat,
Un verb steril, trăind prin sinecură,
Molar scălâmb, ştirbit şi cariat.
Abia acum, umil şi fără ură,
Pot să mai sper că voi trăi curat.
ZIDIRE PRIMENITĂ
Mă plec umil în faţa celui tare,
Dar şi a celui ce suflarea-şi sfarmă;
Rămân tăcut, ca ochiul să adoarmă,
Să-mi pot purta fiinţa spre-nălţare;
Supus rămân când ura-ţi este armă
Şi-atunci când vii să-mi dărui alinare,
Când ceri răspuns la simpla întrebare
Sau fără pace mă-nconjori cu larmă.
Nu fac nimic când spaima se abate
Şi dinţii ei hulpavi mă zdrenţuiesc,
Când dau în drum de porţi desferecate.
Smerit mă port şi-atunci când te iubesc.
Atâtea umilinţe revărsate
Îmi primenesc zidirea şi-o sfinţesc.
RĂSTIMP NEBUN
Dacă întâi grăuntele nu moare,
Nici planta din pământ nu se iveşte.
Să smulg decis o hidră ce scânceşte
Şi rădăcina patimei ce doare,
Să frâng povara care-n umbră creşte,
Strânsoarea unei clipe trecătoare,
Iubirea de speranţă şi visare,
Desfrâul, răzbunarea ce loveşte,
Să risipesc stârnirile dorinţei
Şi mângâierea pe-un tăiş s-o pun,
Să curm suflarea grea a neputinţei,
Neliniștitul vuiet să-l supun,
Ca să apară flacăra Fiinţei,
Vigoarea mea, într-un răstimp nebun.
CERCUL DE FOC
În fiecare zi din timp coboară
O altă undă ce mai strâmt îl face
Şi încă una prinde să se joace
Cu noul an, ieşit din trup afară.
Ce strig, ce simt şi ce anume-mi place
Se naşte calm în fiecare seară
Şi va pieri cum trebuie să piară
Pe buza clipei ce-nlăuntru zace.
Prin aspră veghe-n mine dau de ştire
Că ce-am gândit coboară în alt loc,
În altă vreme smulsă din iubire.
De mor acum, mă rog să am noroc
Să mă înscriu în veşnica rotire,
Căci timpul e rotundul cerc de foc.
TRĂIESC DOAR LA PARTER
Mă răsucesc în patul cu dorinţe,
Strivit de lenea care-n trup se-mplântă.
Fără de rost, un gest trândav descântă
Înşerpuiri de vorbe şi sentinţe.
Abia trezită, clipa ce cuvântă,
Îşi pierde silnic seva din semințe.
Un ceas cărunt, uitat de neputinţe,
În răsuciri de abur se frământă.
Rescriu tăcut pustiul ce m-apasă
Şi mă retrag într-un ungher ascuns
Să rânduiesc mâhniri de pus pe masă.
Odăile sunt hău de nepătruns.
Trăiesc doar la parter în a mea casă.
La catul cel de sus nu am ajuns.
IUBIREA MEA DE LINIŞTE DEPLINĂ
Iubirea mea de linişte deplină
Apare-n trup din legi mereu înalte.
E o iubire neoprită-n halte,
Îmbietor de tandră şi senină.
Nu caută-ntrupări din strâmbe dalte
De picurat pe suflet în surdină,
Nu se revoltă fără nicio vină
Pe cei ce vor în scări de foc să salte,
Nu osteneşte-n sine, nu abundă
În rod gustat mereu ca antidot.
Întinde-n gând cărări, ca să le-ascundă
De tot ce vreau să-mi amintesc şi pot.
Iubirea mea de linişte profundă
Mai crede totul şi îndură tot.
MĂ-NGHIT SECUNDE
Mă-nghit secunde, veşnic mă alungă
Scuipând cu silă rostul strâns în mine.
Cu şfichiul clipei aspre sau blajine
Cioplesc în piele dungă lângă dungă.
Planetele se-ntorc pe căi senine
Şi primăveri revin în noaptea lungă;
Alt fir de iarbă ţărna o să-mpungă.
Destinul meu va reveni-n destine.
Tot ce-am făcut e măsurat de Parce.
Am fost copil şi-am devenit bărbat;
Bătrân voi fi când fusul vremii toarce.
Vreau să mă schimb, dar nu mă las schimbat.
Totul revine, totul se întoarce.
Mi-e dat să pot din timp să mă abat?
A CĂZUT UN ÎNGER
Ieri a căzut un Înger pe alee.
Stea în balans, o dâră tremurată,
Veşmânt solar, privire ne-ntinată,
Purtând în mâini a cerurilor cheie.
Din sanctuarul profanat plecată
Arcada lui e-n praf, fără idee
Nespus de tristă, stinsă odisee
Curmată crud în frunza-ncătuşată.
Îl înveleşte toamna cu duiumul
De arătări din glodul diafan.
Să fi murit? Pe hornuri iese fumul.
A adormit şi fluierul lui Pan.
Sub mâl o rază îşi croieşte drumul,
Dar n-a ajuns să iasă la liman.
NUMAI LA DOMNUL ÎMI GĂSESC SCĂPARE
(la Psalmul 11)
Numai la Domnul îmi găsesc scăpare.
Cum aţi putea să-mi spuneţi: fugi îndată
În arca ta de ape-mpresurată,
Când nu găsesc în juru-mi alinare?
Îşi încordează aprigă săgeată
Cei ce-şi doresc ca braţul să doboare
Clipa de taină ce în cuget doare,
Simţirile acelor fără pată.
Când temelii se surpă în osândă,
Omul jertfeşte Domnului un ied,
Să nu-i ajungă râvna-n cer flămândă.
Mă plec şi eu, cu lira-mi de aed,
Nădăjduind să-I am privirea blândă
Şi-n mila Lui nepregetat să cred.
UMPLE, IUBITO, CU VIN VECHI POTIRUL
Umple, iubito, cu vin vechi potirul,
Căuşul tainei, limpezit de muze!
Alintă apa dulce din havuze
Ce-a adormit cu trudă trandafirul!
Aşterne masa cu-n surâs pe buze,
Aşează pâinea şi veghează mirul
Ademenind spre trup încins zefirul
Aromitor al zorilor lăuze.
Aprinde focul, nu-l lăsa să piară,
Aruncă lemne pe altar! Apoi
Miresme dulci ne vor zidi. Spre seară
Vom dezbrăca veşminte. Drepţi şi goi
Ne vom topi ca un palat de ceară
În flacăra dintru adânc de noi.
VREME DE CĂDERE
O tenebroasă vreme de cădere.
Robust şi crud neliniștea mă-nhaţă,
Cu colţii ei şi fruntea ei semeaţă,
Secătuindu-mi trupul de putere.
Plecând din moarte către-o nouă viaţă,
Tot mai pustiu e drumul, fără vrere.
Poftiri şi pizme, scuturi efemere,
Mă ţintuiesc în somnul cel de gheaţă.
Încerc scăparea. Mi se face foame,
Dar nu sunt peşti şi vinul n-a mai fost.
Mă răsucesc şi ţip în strâmte rame,
Mărunt circar, cu rolul lui anost
De-a retrăi mereu aceleaşi drame
Şi-aceeaşi vieţuire fără rost.
AM PUS ZĂBRELE LA FERESTRE
Am pus cândva zăbrele la ferestre,
Păzind lumina ce-o primeam sfărmată
Pe corzi de harfă. Ziua-ndurerată
Reîntrupa întinderile-agreste.
Pânda sublimă n-a ajuns vreodată
Să-ndepărteze răvăşiri funeste,
Chiar de-am păstrat în gându-mi o poveste
Cu aripa candorii de-altădată.
A mai rămas în mine doar povaţa
De-a îmblânzi un nestatornic gând,
Smulgând dintre portaluri dimineaţa
Pe gratiile-mi triste fumegând.
În sunet de cascadă să-mi duc viaţa
De dincolo de timpul cel flâmând.
MAI POT SPERA?
A sângerat o toamnă care pleacă
Din lumea asta veşnic în derută
Şi-am coborât uimit aceeaşi rută
Pe care vremea-n hăuri se înneacă.
Mă văd bătrân, aproape de o sută,
Apoi bărbat tăiş scoţând din teacă
Şi tânăr brad căznindu-se să treacă
Prin ploi şi vânt urlând de pe redută.
Adolescent, am revăzut prin ceaţă
Iubiri tăcute, spaime ce mă rup.
Am coborât avid în dimineaţă
Şi iată-mă copil cu dinţi de lup.
Acum când viaţa mi-a trecut prin faţă,
Mai pot spera să dobândesc un trup?
UN VAGABOND
Un vagabond, pe-o stradă cenuşie,
Cotrobăia-n gunoi cu stăruinţă.
De vă surprind, vă cer îngăduinţă,
Dar l-am adus în casă, neam să-mi fie.
Dorind să-l văd ca oricare fiinţă,
Eu faţa i-am spălat cu frenezie,
L-am parfumat, mai chipeş să se ştie,
Cât mai gătit s-arate cu putinţă.
Veşminte noi îi pregăteam, de gală.
Avea să stea pe-un scaun ca-ntr-un jeţ,
Dar a-mpuțit trândav întreaga sală
Cu sila lui, cu rânjet și dispreț.
N-am izbutit să-l fac bărbat cu fală
El a făcut din casa mea coteţ.
ÎNTRE NU ȘI DA
Ne dăruim vlăstarului iubirii.
Eu îl silesc să intre în canoane,
Tu îl fereşti de spaime şi de toane
Şi îl îmbraci în haina primenirii.
Severitatea mea în largi amvoane,
Dospind precepte peste legea firii,
Blândeţea ta, dând liber frâu pornirii
De-a contura din dor şi joc icoane.
Gândesc la două talere de ceaţă,
Contururi vagi de suflet ce-or purta
Acea Balanţă Cosmică pe viaţă
Între un NU şi mai apoi un DA.
Un echilibru clipa ne-o răsfaţă:
Înţelepciunea mea, Iubirea ta.
NIMIC NU FAC
Înviorat, slobod a nopţii trenă,
Mă spăl cu teama zorilor, devreme;
Să fiu păzit, mă ung cu vagi dileme
Şi-arunc anoste vorbe în arenă.
Ştiute obiceiuri şi sisteme
Devin actori pe o trufașă scenă
Şi cad în valul devenit sirenă
Ce peste ţărmuri toropite geme.
Nimic nu fac s-alung din jur arestul
Plăcerilor strivite de pervaz.
Aceluia ce sunt, surpându-i lestul,
I le-aş zvârli pe toate în obraz,
Ca să-mi sfinţesc în gest şi-n trup protestul
Dac-aş putea o clipă să fiu treaz.
PRIVIRE ȘERPUITĂ
Privire şerpuită, temătoare,
Recondensări firave de speranţă,
Zvâcnire fadă, surdă, de romanţă,
Acelaşi rost retras din întrebare,
Monosilabe fără importanţă,
Coclită şansă de-a stârni hotare,
Dezgust în carne, crudă nemişcare,
Un zâmbet stins, stupidă relevanţă,
Pornirile-n eter prea des blocate.
Aşa apar. Nici nu cunosc alt ţel
Şi voi rămâne-n timpuri separate
Cu-acelaşi trup şi cu acelaşi zel,
Oricât ar trece vremea peste toate,
Precum celeste corpuri sunt la fel.
–––––––––
Adrian MUNTEANU
Brașov, aprilie 2020