Cristian Petru BĂLAN: Scări spre cer (poeme)

SCARA SPRE CER

 

Nu-n adâncimi de patimi, ci-ntr-ale tale brațe

Mi-am odihnit destinul flămând de fericiri;

Ele-au fost uși de temple deschise să mă-nhațe

Strângându-mă-ntre zbateri cu stranii zvârcoliri.

 

M-ai împlinit umplându-mi spumoasa tinerețe

Cu bucurii și-altare de nobile-nălțări

Ce-s monumente-n suflet și-n trup necăruntețe,

Putând stârni taifunuri ori triste scufundări.

 

Din glorioase fluxuri de voluptăți divine,

Din zămisliri suave de vise îngerești,

Mi-ai revărsat în sânge tot ce-i mai scump în mine

Și-s mândru că-s stăpânul comorii care-mi ești.

 

Dar e-o închipuire… De fapt, tu-mi ești stăpâna

Pe care-o îmbrac cu ceruri și-n ode ce nu pier,

Cu simfonii de dor ce fac să cânte Luna

Sau mă transformi în scara ce urci pe mine-n cer

 

Unde să-mi fii alt Soare, să radiezi Iubire,

Să-nflăcărezi planeta-n savori de nedescris,

Ca noi – orice pereche s-o scalzi în fericire,

Orice iubire sfântă s-o schimbi în Paradis !

 

 

DIN DOR APARI

 

Din dor apari – minune fantastică, din vise,

Din flori de tei suave căzând pe flori de crini,

Din rouă, când lumina din ochii tăi senini

Mi-aprinse toată ființa și inima-mi robise…

 

De tine-acum vorbește-mi, de dulcea ta ființă

Ce-mi urcă-n suflet pace și sfinte porți de rai;

De clipa primei zile când tu mi-ai spus „mai stai”,

De tainici nopți când lunii-i șopteai câte-o dorință…

 

Privirea mea te soarbe cum sorb amurgu-n zare,

Topit de dor – când dorul mai multe flăcări vrea;

Ești toată-o melodie… Ești simfonia mea !

N-auzi deasupra noastră un cor de îngeri, oare?

 

Noi ne-am născut, frumoaso, din raze de iubire,

Cântate de-acei îngeri trimiși de Dumnezeu –

Și nu-i aude nimeni decât doar Tu și Eu.

Ce clipe fericite ! Le-am vrea fără sfârșire…

 

 

IMN IUBIRII

 

Măreață, -apari din ceruri, din Lună, Soare, stele,

Din Paradis, din codri ori din adânc de mare !

Plutești pe-aripi de vulturi cu zbor de rândunele

Și vii când ca Regină, când ca o cerșetoare…

 

Stăpâna vieții noastre, tu ești nemărginirea

Urzind tristeți, speranțe și fericiri înalte

Ori voluptăți fierbinți, dar ne-ai fost și jertfirea

Ce face mii de inimi cu flăcări să tresalte.

 

Fidelă, cât de pură, tot ceri o răsplătire,

Căci reciprocitatea e legea ta supremă

Și-astfel dumnezeirea ne umple-ntreaga fire

Sfințindu-ne prin tine cu sfânta ei emblemă.

 

Mărire ție, Înger de contopiri divine,

Izvor de vieți, Iubire, misterior tezaur !

Chiar Creatorul nostru s-a folosit de tine,

Tu fiind liantul lumii, mai scump ca orice aur.

 

Te proslăvim, minune, sămânță-a nemuririi,

Spulberătoarea urii și univers de pace,

Scară spre-azur cu aripi, grandoare-a dăruirii,

Te vom cânta de-a pururi cu imnuri ce-ți vor place !

 

 

ÎNCHIPUIREA NOASTRĂ…

 

Închipuirea noastră-i o taină a iubirii

Iar rolul ei e unic, ca apa pentru flori.

Ea-mbracă ființa dragă cu razele sfințirii,

Cu mii de curcubeie și jocuri de culori.

 

Închipuirea-mbată și-i mult dăruitoare,

Ea-ntinerește carnea cu-n cald fior plăcut.

Lumina voluptății o-ncinge tot mai mare

Și când ne-aprinde fața, ne-ndeamnă spre-un sărut…

 

E-un fagur plin de miere, iar dacă ea se scurse,

Rămâne mândrul fagur și-i fain chiar dacă-i gol,

Căci brava-nchipuire găsește-ndată scuze

Să umple-orice defecte – și-i splendid acest rol !

 

Ea-i energie vie ce ține mintea trează,

Este ecoul minții și are ochi de-artist.

Iubirea, ‘nchipuirii cam multe-i datorează,

Căci dacă ea dispare, totul ar fi mai trist !

 

 

VECHI VANITĂȚI

 

Suntem în anul când Târziul ne-a vizitat devreme

Și viitorul, evident, cu-n veac l-a-mpins mai mult,

Iar Timpu-nverigat de relativități boeme

În haosul perfect ne-a dus, unde-i cumplit tumult…

Pe raza muzicii din sfere vin zaruri rostogol,

Zvârliți cu-atotcotropitor verdict poate de aștrii sorții.

Obișnuințele-abisale ignoră-al lor simbol

Și se supun doar la etern, căci n-au finalul morții.

 

Lăuntricele depărtări nu le-am putut deschide,

Instinctul plin de presimțiri s-a stins evanescent,

Omnipotenta vanitate orice valori desfide

Și ne-adaptăm la resemnări – un și mai trist moment!

 

 

ÎȚI SPUN CĂ UMBRA NEAGRĂ….

 

Îți spun că umbra neagră-a iubirii-i gelozia

Și e cu-atât mai neagră, cu cât iubirea arde!

Tiptil se furișează de-o cheamă calomnia,

Iar dacă nu-i tai drumul, proliferează-n hoarde.

 

Un zâmbet de-admirare din părți adiacente

Adesea ia proporții de undiță cu mreajă

Și-i suficient s-arunce otravă-n sentimente

Care, după explozii, ucid divina vrajă…

 

De gerul geloziei multe iubiri pieiră,

Dar chiar de pare-un negru, pârdalnic diamant,

Se-ntâmplă uneori s-aprindă-n iubiri vreo liră –

Și-acolo le-ntețește ca un ciudat liant !

 

Iubirea noastră însă e-un cuib de raze sfinte:

De tine-au fost aprinse; cu fericiri ne-mbată.

Noi le păzim lumina curată și fierbinte,

De-aceea-n preajma noastră nu-s umbre niciodată !

 

 

 S-AU ÎNMULȚIT POEȚII

 

S-au înmulțit poeții și nu-s de noi departe.

Toți „bat la poarta vieții” visând eternități;

Ei sufăr când pe dreapta și când pe stânga,’n parte,

Sau sufăr mii de ofuri pe orișicare părți…

 

Nici n-ar putea să tacă de câte au în minte.

Tone de cărți s-ar umple cu ce-a scris fiecare;

Toți vor să știm de ei, să-i  luăm pe veci aminte –

Și fiecare vrea  să fie cel mai mare!

 

Nu-i rău că se întrec ca într-un meci cu strofe,

Fiindcă noi, cititorii, putem să-i comparăm.

Unii scriu fain, chiar bine, dar alții – catastrofe!

Și-n plus, le bagă-n cărți, iar noi… le cumpărăm.

 

Un cât de cât, și asta-i acolo-un beneficiu

Ce-i dă, în plus, și-un nume plăpândului poet,

Dar nu-i de râs, că unii-și repară deserviciul,

Și după-un șir de chixuri, devin un demn Poet!

 

Nu-i simplă meserie s-alambichezi cuvinte,

Să operezi cu rime, măsuri, ca-n farmacii,

Și din cântarul minții să spui ce mai ‘nainte

Niciunul, niciodată, n-a scris așa magii.

 

Însă problema-i alta: că toți se cred dibacii,

Toți vor ceva să-ți spună – și nu contează ce !

Din cauza pădurii, nu se mai văd copacii…

Când să-i citești de-a valma să dai de CEL CE E ?!

 

Și totuși, totuși, totuși…. Din câți azi se perindă,

Doar unul va să fie, din gloată, cel mai mare,

Chiar dacă-acum ne pare-o micuță verde ghindă,

Din ea-un Stejar se ‘nalță – cel mai măreț sub soare !

 

 

ÎNCORONĂRI

 

Ce glorios e-amurgul plin de mistere sfinte!

Din slăvi, Eternitatea vorbește fără grai…

Nici barbaria noastră, nici vreun instinct fierbinte

Nu-i tulbur’ măreția  de-aprinse Porți de Rai.

 

E drept să stau eu singur, strivit de-nduioșare

Și să privesc minunea când tu atunci lipsești?

Oricât de-imperios și-oricât ar fi de mare,

Ea-și pierde din fantastic dacă tu nu ești…

 

Nimi n-are valoare când simți singurătatea,

Nimic nu-i fericire când n-ai cui s-o împarți!

De-aceea fiecare să-și aibă jumătatea –

E-o lege-a existenței și-i crimă s-o combați !

 

În drumul meteoric care-l parcurg în viață,

Tu-mi ești busola ființei, căci drept mă-orientezi,

Iar ea-mi trimite raze cifrate-ntr-o povață

Și chiar devin văpaie de voluptăți, de-o vezi.

 

Tu știi că mult și crâncen luptam plin de dorință

Să trag din imposibil lozul câștigător,

Să te câștig din toate, cea mai râvnită ființă,

Și-am dobândit comoara, în pizma tuturor!

 

Cel ce-a învins, din flăcări de-amurg și curcubeie,

Azi ți-mpletește ode și te înalță-n vers:

Întreagă ești în ele, candidă melopeie,

Cum nu mai este alta în niciun univers!

 

Din sferele iubirii mi-nspiri sfinte extaze

Ademenind lumina și îngerii din zbor

Care smulg din amurguri coroana lor de raze,

Să-ți încunune fruntea, să li te-asemeni lor.

 

 

ORICE POEM ÎȚI SCRIU…

 

Orice poem îți scriu e-o caldă-mbrățișare

Precum sub aripi ferme un vultur puiu-și strânge.

În mrejele-adorării, tu-mi ești celesta floare

Sub raza lunii pline ce-n ochi ți se răsfrânge.

 

Noi doi am fost aleșii unui noroc divin

Care-și împarte vraja cu-ofrande mari, bogate –

Cadou viselor noastre grefate pe-un destin

Venind din sfere-nalte și binecuvântate.

 

Cu-mbătătoare clipe de-ascunse frământări,

Te răsădesc în mine să-mi umpli universul…

Mi-ești simbol nemuririi și simbol de-nălțări,

Splendoare-ntre splendori; din tine-mi țes eu versul!

 

Tu, mândră ipostază a vieții iute-n zbor,

Când stăm alături, timpul ne dă eternitate.

E-o lege a iubirii cu rol covârșitor

Ce raza morții crunte să o curbeze poate.

 

Minunile trăirii nu-s simple plăsmuiri,

Căci le-am gustat esența și-acum văd tot mai bine

Și-apari mai sus de astre, de orice-nchipuiri;

Ești chiar Virtutea însăși – și-ajuns-am greu la tine!…

 

Tu meriți ca să-mi fii Regină pe-a mea viață

Și-ți dăruiesc tot tronul pe care stă iubirea,

Să ții în mâini un sceptru zâmbindu-mi cu dulceață,

Când eu-ți pictez portretul numit „Desăvârșirea”!

 

Neașteptate-acorduri pline de armonii

Se-aud misterioase peste întreaga fire,

Venind de pretutindeni – probabil din tării –

Și par o celebrare a tot ce-i contopire.

 

PS:

 

Nu te mira de-atâtea  schimbări ce-apar mereu –

Toate-s firești când geniul atinge doi nebuni:

Plumbul devine aur, cum am fost Tu și Eu,

Căci Dragostea transformă banalul în minuni!

 

 

MI-A-NTINERIT IUBIREA…

 

Mi-a-ntinerit iubirea-n tornade trecătoare

Restituindu-mi visul străvechi ce se-ofilise

Care transformă toate-n plutiri înfloritoare,

Cu măsluiri de simțuri, în parte compromise…

 

Preapustiitu-mi suflet voia stagnări nestinse,

Când din cortegiul vieții, din vastul empireu,

O mult râvnită forță de re-nnoiri distinse

M-a invadat nostalgic și-aprinse trupul meu.

 

Rugina-mpotrivirii – un smalț ce se-ngroșase –

Sări neputincioasă și se coji de vie,

Lăsând tulpina verde cu fibre-armonioase

Să-apară-un pic vederii mimând că-i veșnicie…

 

Dar totu-i vis de-o clipă ce freamătă sălbatic

Voind să mă transforme într-o minune rară,

Căci nicicum instinctul, oricât de nebunatic,

Nu a schimbat vreo iarnă în mândră primăvară !

 

 

GOLURILE DIN SUFLET

 

Oricît de mare-l credem și oricât de capabil,

Totuși, un gol în suflet există… Poate-s multe !

E-un adevăr sensibil, dar este pardonabil,

Căci nimeni nu-i perfect în lumea cu tumulte.

 

De cum ne naștem, viața, părinții, știința, școala

Ori anturajul – prieteni – ori muzica, ori arta –

Tot ce-i  cultură – toate, vor să ne umple coala

Care-i cu totul goală când vieții-i trecem poarta.

 

Și, zi de zi, ne-o umplem până ne-o facem plină,

Încât cei mândri strigă: „Acum noi știm de toate !”

Poate chiar eu, ca dânșii, crezând că n-am vreo vină,

Mi-am zis la fel; și totuși… ceva-mi lipsea din date…

 

Până-ntr-o zi când, sigur, simțeam că-s două goluri –

Și-s mari ! Erau CREDINȚA și celălalt – IUBIREA…

De fapt, sunt două aripi ce ne înalță zborul,

Iar de-mi lipsesc din suflet, săracă mi-e trăirea!

 

Fără Credință, viața-i zigzag prin labirinturi,

Cu mari intrări splendide, dar toate se înfundă,

Căci ea e Farul vieții ce-n inimi dă alinturi.

Cei care o sfidează în bezne se afundă !

 

Iubirea-i o fiică a Credinței – și-i divină.

Ea e la fel de sfântă dacă-i adevărată !

Ea-i marea fericire, de-i pură și deplină,

Căci dragostea-i chiar viața – și-i binecuvântată !

 

Iubirea e regină pe cosmica natură:

Ne-a zămislit fiorii din noi în mii de fețe,

Ne-a îmbrăcat în taine cu-o mândră țesătură,

Încât atunci când arde – dă vieții frumusețe…

 

Golurile mari din suflet în clocot de cleștare

Ne saltă-n ochii lumii de-s pline și-s sfințite.

Devin munți pân’ la ceruri ori stele orbitoare,

Fiind valori de aur în lumea de ispite.

 

 

DURERILE

 

O, voi dureri păgâne și veșnic nemiloase,

V-ați scufundat în oameni ca-ntr-o adâncă mină,

Săpând în noi tunele prin carne și prin oase,

Și ne zdobiți adâncul, schimbându-l în ruină,

Cu furci roșite-n flăcări și sfredele-nvârtite,

Ne scormoniți toți nervii crispați de suferințe;

Cu colți mari de veninuri din vipere stârnite,

Mușcați din noi turbate, căci stăm în neputințe.

Dar și mai crude sunteți când sufletele-atingeți,

C-ajungeți catastrofe cu valuri pân’ la ceruri.

Și-s valuri de otrăvuri – cu ele-n iad ne-mpingeți

Schimbate-n uragane de foc și de misteruri,

Iar noi, în zvârcolire, strigăm cu disperare

Către Divinitatea ce-a devenit iar mută.

Durerile ne-neacă sub lacrimi mari, amare,

Și-apoi încet ne stingem, căci nimeni nu ne-ajută…

 

 

VEACUL CEL NOU

 

Misterios cu totul, secolul nou venit,

Când fu sortit să-apară, îndată s-a ivit

Și-n Poarta Vremii-mpinse: ea-n lături brusc s-a dat,

Iar când păși  ‘năuntru, cumplit s-a speriat,

Și-a vrut să se întoarcă, dar nu s-a mai putut –

Se-ngrijorase groaznic de tot ce a văzut:

O lume-n hărmălaie de răzvrătiți urlând,

Bătându-se-ntre ei, alții-n genunchi plângând

Înconjurați de focuri ce-n jurul lor ardeau.

Când unii-abia le stinse, mulți altele-aprindeau…

Atâta rău și ură pe-aceștia i-a cuprins,

Atâta fum ieșise din tot ce au aprins,

Că doar câțiva văzură venind din cer spre ei

Un meteor fierbinte, din cei mai răi, mai grei…

De nu-l oprește nimeni și nici ocol nu face,

Veacul cel nou aduce o sumbră, moartă „pace”!…

 

 

AI OCHI DE DIAMANTE…

 

Ai ochi de diamante ce-ascund dulci primăveri

Cu trepidări adânci, cu unduiri de lanuri…

Cine spre ei privește se-aprinde de-mbieri

Și-alunecă-n timide, zadarnice elanuri.

 

Dar nimeni dimprejuru-ți nu te-a descris cum ești,

Căci nu găsesc cuvinte să te prezinte-n vers

Și-ar fi păcat o fată frumoasă ca-n povești,

Precum ești tu, o rară icoană-n univers,

 

Să nu fie pictată-n culori și-n poezii;

De-aceea, prin cuvinte, încerc eu să devin

Poetul ființei tale și-ți cer ca zi de zi

Să te privesc; și astfel ce scriu va fi… divin !

 

Fiincă-ai zis „da”, condeiul mi-aleargă pe hârtii

Și-ncep să-ți spun că gura ți-e trandafir din rai;

Obrajii – macii-îngeri-de-foc peste câmpii !

Iar gâtul stâlp de aur la capul scump ce-l ai…

 

Umerii ți-s movile de-argint și întrevăd

Că-apar pe ei adesea aripi ce-s străvezii

Și nu-i simplă părere, dar numai eu le văd –

(Mai bine-apar în noapte decât în plină zi…)

 

Puține fete-n lume au sâni plini de splendori;

Păcat că prea-i ascunzi sub danteluțe fine,

Dar poate-așa-i mai nobil, că m-ar orbi doi sori

De i-aș privi cu patimi: nu-i nici decent, nici bine.

 

În șolduri, bust, picioare – mintea n-a inventat

Vreun aparat să prindă detalii ireale,

Căci supranaturalul nicicând nu a captat

Așa dotări alese ce-s numai ale tale…

 

Nici eu nu-s sigur dacă ce-am scris și afișat

A corespuns integru cu chipul tău real.

De-aceea-ncerc acuma splendoarea să-ți pictez

Și sper că-s mai dibace în noul areal…

 

 

NE-AM RĂTĂCIT CU TOȚII

 

Sunt fulgere ascunse în lacrimi cu durere:

Speranțele-otrăvite s-au răsculat subit –

Cutremurări de-adâncuri cer transfomări severe

În lumea decăzută ce-aleargă spre sfârșit…

 

Ne-am rătăcit cu toții în prăbușiri, deodată;

Vai ție, omenire, ce te re-ntorci spre glod!

Tot ce-ai zidit milenii prin trudă-ndelungată

Azi terfelești voioasă și urci pe eșafod!

 

Te afli-n fața porții Infernului, râzândă,

Bătând în ritm de muzici grăbită s-o deschizi…

De nu te-ntorci de grabă, nu vei scăpa de-osândă…

Oprește-te, că-i groaznic! Ai clipa când decizi!

 

Mai sunt totuși câțiva strigând spre ceruri tare,

Căci văd sus o Lumină ce crește… Tu n-o vezi?

Este Lumina Lumii ce vine spre Salvare!

N-ai vrea să fii tu primul din toți să te salvezi?

 

 

IUBIREA E UN COSMOS

 

Iubirea e un cosmos cu galaxii umane

Purtând în ea adâncuri de arderi infinite,

Cu niște largi vibrații și absorbiri spontane

Care-s esența vieții cu legi nedeslușite…

 

Iubirea e un templu cu trepte de lumină

Ai cărui stâlpi de aur susțin simboluri sfinte

Adăpostind speranțe ce doruri mari alină

Atunci când juri iubire cu drepte jurăminte.

 

Iubirea-i o cetate de vise-înaripate,

E-un loc al fericirii care dă veșnic roadă.

În ea-s comori ascunse și binecuvântate,

Dar, fiind prea sus, doar unii ajung la ea s-o vadă.

 

Tărâm de blânde mituri și de dorinți aprinse,

Iubirea omenească te-nalță pân’ la soare,

Cu vrăjile-i fertile transformă vieți învinse,

Încât ologii-aleargă, iar unii-ajung să zboare…

 

În fața ta, zeiță Venera sau Iubire,

Greșit-am des în viață și multe-s, cred, păcate,

Dar judecându-mi trupul și gândul cu-adâncime,

De m-am privit cu scârbă, azi mi le iert pe toate…

 

 

FRUMOASA MEA DIN STÂNCĂ

 

Sunt sculptor vechi și noaptea mă culc în locul unde

Un bloc de piatră-așteaptă în atelierul meu,

Ca mâna-mi exersată prin ani, să îmi desfunde

Din marmura cea albă, orice-mi închipui eu…

 

Visai că-așteaptă-acolo, închisă-n țepenire,

O zână minunată plângând s-o liberez –

Și-atunci mi-am luat ciocanul și dalta, cu grăbire,

Și am pornit la lucru… Puteam să n-o visez?

 

Încep să tai. Și țăndări sar multe, zi și noapte,

Până lumina cărnii apare în profund

Și ochii-mi, sfredeli ageri, văd formele necoapte

Cum, clar, devin contururi umane ce se-ascund.

 

Dar, rând pe rând, sculptasem: cap, trunchi, mâini și picioare;

Când terminasem ochii, vă jur că mi-au clipit,

Iar gura-i, cizelând-o, deodată-aud: „Au ! Doaree!…”

M-am speriat de moarte și-afară am fugit…

 

„Nu mă lăsa, iubite, căci dragostea din tine

Mi-a dat din viața ta, dar n-am să-ți mai vorbesc…”

Așa o auzisem că strigă după mine

Și-am revenit spunându-mi c-am să m-obișnuiesc,

 

Căci mai aveam detalii de finisat, destule…

Când sânu-i șlefuiam, în gând i l-am sorbit;

Simțeam că sunt magnetici, că piatra-avea celule,

Părând o piele caldă sau… poate-am ‘nebunit !

 

Păru-i curgea pe umeri ca două aurore

Ce-i dezmierdau spinarea ce revărsa minuni

Ca o Lactee Cale bombată-n dungi majore

Pe-un arc de curcubeie curbate pe genuni…

 

Ispititori, genunchii mișcară-ncet spre mine;

Timid, retrasem mâna de pe rozeta-n flori,

Schițând un voal subțire acoperind-o bine

Și-atent sfârșisem zona de patimi și fiori.

 

Statuile Venerei le-am luat drept inspirare

Spre-ai finisa tot chipul superb prin străluciri.

Perfect îmi reușiră splendidele-i picioare,

Dar zâna mea-i aparte: ea are-n ea iubiri !

 

Când opera-mi fu gata – ce operă măreață ! –

O admiram cu lacrimi, voios c-am terminat.

M-am învârtit în juru-i privind-o drept în față,

Iar ea, prin sfânt miracol, în zână s-a schimbat

 

Și-a coborât la mine jurându-mi că m-adoră:

„Stăpânul meu, îmi spuse, c-un glas de nedescris,

A ta voi fi ! De veacuri  aștept această oră…”

M-a sărutat fierbinte și… m-am trezit din vis!

 

Buimac, deschisem ochii dezmeticiți pe dată,

Privind din pat statuia aproape terminată.

 

 

PURGAȚIE COSMICĂ

 

Stârpiți-i pe cei lacomi și veșnic hămesiți

Care nici infinitul de-l sorb, tot nu le-ajunge !

Jefuitorii lumii, de nu sunt osândiți,

Oceanele planetei le vor roși cu sânge!

 

Să fim fără de milă cu toți ce sunt tâlhari,

Cu bestii criminale, cu hoți și proxeneți,

Cu toți violatorii, cu toți ce-s răi barbari,

Cu cei ce-noată-n aur,  fiind cruzi și hrăpăreți !

 

Aceștia împreună ne-au blestemat Pământul

Și-i vina lor că lumea acum e grav bolnavă;

Pe Dumnezeu ni-L scoase, I-au interzis Cuvântul

Și-acum privim Planeta ajunsă o epavă!

 

Atacul lor de demoni trebuie de-acum oprit !

Să-i prindem rând pe rând stârpindu-i val cu val,

Spre-a-i retrimite-n iadul din care-au răsărit !

Să facem iar din Terra planeta de cristal !

 

 

NOI NE VOM DEȘTEPTA-NTR-O ZI !

 

Noi ne vom deștepta-ntr-o zi sau într-o dată oarecare –

„Deșteaptă-te, române”- sterp, că n-a fost nicio deșteptare!

Zadarnic imnul ne-ndemnase cu armonii ce ne-a-ncântat,

Doar trăznetele ne deșteaptă sau mii sirene-n lung urlat…

 

Și iată-acum că le-auzirăm și-s tot mai dese zi de zi,

Tot  mai aproape se disting, încât probabil ne-or trezi,

Căci glasul lor asurzitor suna-vor chiar mai tare încă,

Până ce toți ne vom uni, din mămăligi s-ajungem stâncă!…

 

De-ajuns cu atâtea amânări, cu neiertata nesimțire!

E timpul clar să fim deciși, căci Țara Mamă e-n pieire!

E-amară disperarea ei, cerând cu lacrimi Crucii sfinte,

Chiar de-am murit, să re-nviem ca mari eroi de prin morminte!

 

 

SUPREMUL VIS

 

Când înflorește timpu-n nădejdiile noastre,

Când inimi arzătoare năvalnic se aprind,

Cu gânduri de lumină, scrutez spre zări albastre:

Priveliștea-i de basme, dar nu pot s-o cuprind…

 

E bine câteodată-n abstract a ne retrage,

Să părăsim Terestrul schimbându-l cu Celest.

Legi noi descoperi-vom, ce sufletul le-atrage,

Chiar dacă-ades, în creier, abstractu-i indigest.

 

Materia ne zdrobește cu-arome-amețitoare;

Ea se impune-n ciuda-unui drept colateral

Cerând ca materialul să stea-n echilibrare

Cu tot ce se numește domeniu spiritual.

 

Iar omenirea-ntreagă, de-a lungul de milenii,

Sfidând această lege, mereu a tot pierdut

Și va mai pierde încă. până ce-nalte genii

O vor schimba pe drumul ce trebuie străbătut.

 

Abia atunci Pământul va fi un Cuib de Pace,

Redevenind planeta ce-a fost un Paradis.

Atunci va fi modelul care oricui îi place:

PLANETA FERICIRII – pe veci Supremul Vis !

 

 

FEREASTRA LUMII

 

Azi, pentru-ntâia oară,-am deschis Fereastra lumii –

Priveliștea mi-e largă, trecând de orizont:

Văd un film lung ce curge-n color și-n șarul humii,

Cu scene cotidiene, de groază și de-afront…

 

Simt cum se răscolește umbra simțirii-n mine

Și cum se cizelează imagini de contrast,

Când le notez cu slove italice și-aldine,

Înfățișând realul cum e: complex și vast!

 

Departe-n bolți de-arcade, pe-aprinsul aurorii,

Unde-n plutiri se scaldă lăstuni și ciocârlii,

Toate slăvesc Cerul și-adugă-n plus splendorii

Un imn de pace sfântă în zările-azurii.

 

Aici, mai jos, în juru-mi, e mai puțină pace;

E-o lumen frământare dorind doar voluptăți –

Vulcan plin de conflicte cu foc de uri vorace,

Și-așteaptă-o declanșare ca și în alte dăți.

 

Ce-i de făcut? – se-ntreabă lumea din vremi nebune,

Când „șefii”-i bagă-n turme după ce tot le-au luat…

Ce să le spun? N-am sfaturi, decât o rugăciune,

Iar eu mi-nchid fereastra, trag storul și-am plecat !

 

 

IMPERATIVELE IUBIRII

 

Cea mai de foc iubire unde și gheața arde

Promite veșnicii cu aripi înstelate,

Deși-n zig-zag de zboruri, în umbrele ei farde,

Se-ascunde umbra morții cu vagă claritate.

 

Mereu cerșim iubirii ani mulți, durată lungă,

Furtuni de fericire, tărâm de paradisuri –

Oricât primim, n-ajunge, nici dubiul nu-l alungă,

Nici jurăminte sfinte nu-i șterg straniile-i visuri !

 

În dragoste nu este odihnă, certitudini,

Iar când răsar, adesea ceva subit se-ntâmplă,

Și-ndată-apar mari dubii, schimbări de atitudini

Ce trebui’ brusc oprite; altfel gluma se umflă

 

Și cere noi dovezi, noi jertfe, mai de seamă,

Mai sfinte ca ‘nainte și mai convingătoare –

Și-astfel crezarea iarăși renaște fără teamă:

Marea iubire-nvinge – și-un Soare nou răsare !

 

 

INTERDICȚII

 

Prin catacombele-ascunse-adânc în mine,

Simt forța de lumini ce le inundă des

Precum izvoare-ajung prin galerii de mine

Și spală zgura când afară ies.

 

Sub ceara mugurilor conștiinței mele,

Eu pregăteam inflorescențe de neant:

Altoiuri blânde de rodiri fidele –

Răsfrângeri cu-ndârjiri de diamant.

 

Din margini largi de cosmos algoritmic,

Sorbeam ereditarul flux de nemuriri

Care-a sădit în mine dureros și ritmic

Stanțe adânci de super-intuiri.

 

Mă adâncisem în mărețe planuri,

Dar saltul spre-nălțimi mi-a fost retras.

Și-mpărății de gând cu mari elanuri

Mi-au fost blocate și-s azi fără glas…

 

 

SEMĂNĂTORII

 

Părți mari din tot ce știu vă-mpart cu drag la fiecare

Și fiecare, ‘n schimb, să-mi dați la fel din știința voastră:

Vom câștiga imens cu toții! Fiți fără-ngrijorare,

Căci avantaju-i reciproc – tranzacția-i măiastră!…

 

Chiar mai copleșitoare-n noi ne crește bucuria

Și satisfacția spunând toate „de-a-fir-a părul”

Celor ce nu știu tot ce vrem, lipsiți de dibăcia

De-a selecta, din ce aud,  esența – Adevărul.

 

E mare lucru-a lumina pe cei ce nu știu multe,

Să-i scoți pe toți din deznădejdi, din lacrimi, răni, suspine,

Să le vrăjești sufletul gol, să-i faci să te asculte,

Să te iubească-atunci când văd Iisus vorbind prin tine…

 

De-aceea trebuie să-nmulțim pe câmp semănătorii:

Ei știu semințele de preț, dând la gunoi neghina.

Prin ei ne rafinăm cu toți, iar știința urcă-n glorii;

Prin ei se-aprinde Pacea-n noi, Credința și Lumina!

 

 

UNICA SOLUȚIE

(poem creștin)

 

Știu că sunt poetul zăbavnic sosit să vă cânt prea târziu,

Dar seceta grea de cuvinte mi-a spus să-mi smulg din cer lira,

Căci codrii pe-ntins mioritic cereau să-i doinesc cu glas viu,

Plângând ale lor tragedii când trist le sortisem satira…

Ce multe-ar fi de-nșirat, că s-ar opri din sususr izvoarele!

Și-ntâi cuveni-s-ar să-ncep descriind iubiri arzătoare,

Frumuseți, peisaje de vis, cât de sfinte-s mereu Luna și Soarele!

Ce mari fericiri am trăit în lumea din jur trecătoare!

Dar… nu pot. Căci astea s-au spus, iar azi alte scene-s în față…

Trecutul dispare subit, împins dup-o neagră cortină.

În locu-i apare-un coșmar și groaznic de ochi mi se-agață…

Coșmaru-i cumplit: arderi și fum, răcnete tari și-n surdină…

Crime, mulțimi furioase, urlete pline de ură,

Mame plângând, prunci speriați, ceru-nnegrit de furtună;

Lume bolnavă – de moarte fugind cu cârpe și botnițe-n gură…

Totu-un iad! Și iarăși îmi zic: ce lume nebună, nebună!

Desigur, la-așa iad, răspund: da, pe drept meritam –

Căci Terra-i-n destrăbălare și oamenii ei sunt inerți!

De-acee-n genunchi către Domnul, cu toții așa să-L rugăm:

Părinte, de Tine uitarăm… Te rugăm să ne ierți! Să ne ierți!…

––––––––––

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn City, SUA

20 octombrie 2020

 

Lasă un răspuns