Din cele mai vechi timpuri multe s-au mai scris despre Adevăr și Minciună, întotdeauna o temă inepuizabilă, doi poli în care se zbate conștiința omenească, două concepte contradictorii, amandouă noțiunile fiind într-o luptă permanentă, conflictul Adevărului împotriva Minciunii și Minciuna împotriva Adevărului, încă de la începutul existenței umanității, odată cu apariţia omului pe acest pământ, ceea ce implică începutul existenței conștiinței. Se apleacă balanța, când înspre Adevăr, când înspre Minciună și parcă azi, mai mult ca niciodata Minciuna tinde să fie la rang de cinste, instalată în viața noastră socială în special, gura deschizându-se și eliberând-o cu mult mai multa ușurință, perfidie, impertinență, o caramelă a demagogilor, sărmanul Adevăr rămânând undeva uitat prin colțurile prafuite ale minții, acolo unde se mai zbate un pic de conștiință-n agonie.
După o legendă din secolul XIX, într-o bună zi Adevărul și Minciuna se întâlnesc pe-un drum, cea din urmă spunând Adevărului: „Astăzi este o zi minunată!”, Adevărul cercetează cerul puțin neîncrezător și constată că într-adevăr ziua era minunată. Mergând pe drum ajung la o fântână. Minciuna îi spune Adevărului: „Apa este foarte bună, hai să facem o baie împreună”. Adevărul, iarăși puțin suspect, verifică apa și costată că într-adevăr aceasta este foarte bună. Se dezbracă amândoi și încep să facă baie. Minciuna iese pe furiș din apă, se îmbracă cu hainele Adevărului și fuge. Adevărul ieșind din fântână începe să caute Minciuna pentru a-și lua hainele înapoi, dar Minciuna, nicăieri! Lumea, văzând Adevărul gol-goluț, își muta privirea cu dispreț. După un timp de căutare, bietul Adevăr se întoarce în fântână și dispare pe vecie, ascunzându-și rușinea. De atunci, Minciuna se plimbă prin lume îmbrăcată ca Adevărul, satisfăcând astfel cerințele societății, pentru că Lumea, preferă o Minciună frumos dichisită, disponibilă la orice moment, decât să vadă Adevărul gol-goluț. În anul 1896 Jean-Léon Gérôme face o pictură faimoasă, numită „Adevărul ieșind din fântână”!
Este cunoscut din Biblie întrebarea făcuta lui Iisus Christos, de către Pontius Pilat – guvernatorul Palestinei: „Ce este adevărul?” Această întrebare care-i frământa conştiinţa era de fapt o reflecţie asupra încercării minţii omeneşti de a cunoaşte Adevărul. Adevărul este problema care a preocupat dintodeauna teoria filosofică și științifică a cunoaşterii începând încă din antichitate, cu filosofii din Grecia Antică, ca Parmenide de exemplu în discursul său poetico-filosofic „Despre natură”, în care spunea că există două căi spre cunoştinţă: calea adevărului şi calea opiniei. Prima cale ne duce spre fiinţă, adică spre esenţa lucrurilor sensibile fiind calea adevărului, certitudinii și-a convingerii. A doua cale în cunoaştere, spune el, este calea „opiniei, a aparenţelor care stăpânesc cugetul oamenilor ajungându-se numai la incertitudine şi nesiguranţă. Alți filosofi antici au căutat să răspundă la această întrebare a fost Aristotel, Platon, Socrate dar și modernii filosofi precum Immanuel Kant, Rene Descartes, Gottfried Wilhelm Leibniz, Frederick Nietzsche, Paul Nathorp și alții s-au ocupat și au dezvoltat teoria adevărului. În „Critica raţiunii pure”, filosoful german Kant scria că definiţia adevărului este acordul cunoştinţei cu obiectul ei; „se cere însă a se şti care este criteriul universal şi cert al adevărului oricărei cunoştinţe”- (Kant 2009: 99).
Revenind la aceste două trăsături umane antagonice Adevăr – Minciună, depistăm că pot completa una pe cealaltă, de multe ori Minciuna ascunzând un sâmbure de adevăr și Adevărul de multe ori deviind, împrumută câte ceva din Minciună, vrând să se umfle puțin în pene! Adevărul are la bază realitatea, un fapt real petrecut, doar că oamenii deseori pot transforma cu nonșalanță realitatea în Minciună, pentru a sluji diverse interese, scopuri – „ scopul scuză mujloacele”-, situații dificile create din dorința, nevoia de-a ieși din impas, cu orice preț, doar-doar să scape. De câte ori n-am simțit, de mici copii, această nevoie de-a minți, pentru a ne ascunde faptele, scăpând firește momentan de cicăleală, dar Adevarul, mai devreme sau mai tarziu, ieșind la lumină, am plătit un tribut cu mult mai mare. Pe-atunci, aveam teamă de consecințe, aveam remușcări de conștiintă, ceea ce oamenii maturi, încet-încet își pierd deseori aceste calități. Minţind, omul nu înțelege că de fapt se minte pe sine, scade în ochii celorlalți, pierzând astfel respectul și increderea celor din jurul său. W.Forster afirma că: „Minciuna aduce o slăbire a vieţii şi o micşorare a personalităţii, care face din individ prada sigură a tuturor ruşinilor şi a tuturor slăbiciunilor.”
Pentru cei ce mint, greu le-a venit prima data, pentru ca apoi Minciuna să le devină obișnuință, putând mult mai uşor să ascundă adevărul, să amplifice şi mai mult faptele, fără să observe chiar nici el că a devenit un vicios al Minciunii. Este o caracteristică a oamenilor slabi, lipsiţi de personalitate, învelindu-se în mantia ei cu scopul acoperirii neputinţei, a mediocrităţii și snobismului lor, din dorința de-a părea ceea ce nu sunt în realitate. Mint, pentru că prin Minciună cred că pot stăpâni sau domina pe cei creduli, dezinformați, într-un cuvânt, pe cei ce se pot lăsa de mâna lor conduși. În minciună se ascunde viclenia, răutatea şi înşelăciunea, perfidia și ipocrizia, acești oameni neavând scopuri curate, nobile, sunt doar mesagerii tragici ai Minciunii, mințind fără scrupule pentru satisfacerea scopurilor si intereselor personale numai.
Pentru o minte sănătoasă Adevărul înalţă omul, îl preţuieşte, nu-l degradează, nu-l înșeală, nu-l coboară în pesimism și rușine, îi dă speranţă și noimă vieţii parcurgând cu el drumul spre autocunoaștere și desăvârșire. Adevărul conferă omului siguranţă şi încredere în forţele sale, iar dacă acesta recunoaşte tot ceea ce este adevărat, atunci este capabil să separe falsul de autentic, implicit să descopere Minciuna. Limita dintre Adevăr şi Minciună deseori este greu de descifrat Adevărul putând fi mai mult sau mai puțin alterat de Minciună, ceea ce face ca acea pudră a Minciunii presărată peste adevăr să determine procesul de ,,fardare” al acestuia.
Adevărul reprezintă existența unei anume situații sau eveniment, este ceea ce majoritatea oamenilor percep ca realitate. Când doi sau mai mulți oameni sunt de acord în ceea ce privește percepția unui fenomen, se creează o convingere comună cu un sentiment comun provocat și dacă acesta coincide și unui grup mare de oameni, toți percepând ceva în mod similar, atunci acest sentiment este acceptat ca fiind adevărat; într-un cuvânt, un fapt real recunoscut de-o lume întreagă înseamnă Adevăr! Se întamplă deseori simțurile să ne înșele, fiecare om având capacitatea lui de-a percepe realitatea, el susținând totuși cu vehemență că nu minte și-i poate adevărat în ce-l privește, acesta cunoscând un Adevăr al lui, dictat de conștiință pe care-l poate susține până în pânzele albe, jurându-se chiar pe ce-i este mai sfânt!
Ce poate face atunci un judecător, să zicem intr-un proces? Poate să decidă unde este ascuns Adevarul, unde Minciuna și unde Înșelâciunea nebenevolă a simțurilor, jocul de hazard al memoriei, poate chiar tulburări în timp și spațiu ale subiectului, punand verdictul de „mincinos” sau inducător în eroare al instanței judecătorești, „vinovat” condamnându-l? Câți condamnați la închisoare, ba chiar la moarte n-au fost duși pe nedrept, pentru ca dupa ani să fie scoși, de erau norocoși să mai traiască și dacă da, cine i-a despăgubit și cum, i-au dat anii pierduți inapoi? Nimeni timpul nu-l întoarce! Pot fi oameni diferiți cu „adevăruri diferite ” în funcție de percepția subiectului și deseori se produc astfel mari greșeli din necunoștință de cauza, dezinformare sau prea siguranță de sine a celui ce judecă. Percepția diferită, greșită uneori poate fi dintr-o cauză cauză medicală.
Luând văzul ca exemplu, toți oamenii privesc cerul, unii însă denumesc „cer azuriu”, alții „cer albastru”, deși același cer văd, unii văd „marea albastră”, alții albastă-verzuie și-astea se pot explica prin faptul că senzația culorii ajunge prin succesiunea de impulsuri electrice de la celulele nervoase receptoare de la nivelul retinei și-apoi prin intermediul nervului optic la centrul optic de pe scoarța cerebrala, lobul occipital, unde impulsul se transformă în culoare. Dar uite de exemplu că pe-acest circuit poate exista o anomalie, numită daltonism in cadrul așa zisei „orbirea culorii”, unde subiectul vede culoarea verde ce alții văd roșu, lucru descoperit doar prin testare, individul neștiind la început de tulburare. Ce se poate întâmpla atunci la semafoare, la mecanicii de tren, piloții de avioane? Alții au tulburare la albastru-galben, altii chiar o „orbire” totala a culorilor, numită acromatopsie. La fel pot există tulburări de auz într-un sens sau altul, când spre-o ultrasensibilizare, când invers, chiar asurzire, ca să nu mai vorbesc de cele cunoscute în lumea medicală ca fiind „acufene ”- zgomote, țiuit în urechi sau „fosfene”- senzație luminoasă in ochi, toate acestea provocând discrepanțe în mărturii.
Adevărul poate fi total, dar poate fi doar jumătate de adevăr, când se fac afirmații aparent adevărate ascunzându-se intenționat parte din el, ceea ce este echivalent cu Minciuna. Minciuna este o afirmație oferită de mincinos în mod premeditat sau spontan prin parțiala sau totala contorsionare a faptelor sau prin argumentarea lor selectivă. Deși minciunile premeditate sunt cele care sunt considerate de neiertat, se pot totuși identifica și minciuni spontane, nepremeditate, posibil determinate de lipsa de informare, de înțelegere sau de interpretarea greșită. Dar, de multe ori nu-i chiar ușor să spui Adevărul, acesta putând provoca mai multă durere, caz în care se apelează la Minciună, aceasta având în acest caz un rol umanistic, de protejare sau, din instinct de autoconservare.
Nu toate adevărurile sunt vești bune, uneori chiar punându-ne într-o poziție dificilă, întrebându-ne: cum oare să-l spun, fără a provoca durere? Nu cumva e mai bine să nu spui nimic? „Alegerea Adevărului are întotdeauna un risc. Decidem să dezvăluim ceva despre noi înșine sau despre gândurile noastre și ne temem de consecințe”, explică psihologul Mary Gohin. Când adevărul este neplăcut, există întotdeauna posibilitatea ca cel care îl aude să reacționeze negativ. Pe de altă parte, atunci când cunoaștem un adevăr și nu-l dezvăluim pentru că ezităm, s-ar putea să nu ne simțim bine cu propria noastră conștiință. Chiar și atunci când nu spunem nimic, este ca și cum am minți. Deci putem vorbi despre o relativitate a Adevarului, nefiind același pentru toată lumea. Există și-un Adevăr științific, oamenii de știință având un Adevăr al lor, destul de obiectiv, verificat experimental, știința făcând noi descoperiri, îl actualizează mereu și-l extinde, în timp ce religiile au Adevărul lor.
În final putem spune că Adevărul conștientizat conferă omului siguranţă, încredere în forţele sale și-o capacitate mai mare de-a răzbate prin viață, sprijinindu-se pe propriile sale picioare și nu zburând cu aripi de ceară ca ale lui Ikar, ce se vor topi cât de curând sub lumina Adevărului-Soare. Părerile obiective şi cât mai sincere asupra unor lucruri, situaţii sau fapte conduc spre Adevăr. A face diferenţierea dintre real şi ireal, este idealul, înseamnă a fi în spiritul Adevărului, iar dacă omul are capacitatea de-a recunoaşte tot ceea ce este adevărat, atunci este capabil să separe falsul de autentic, implicit să descopere Minciuna, chiar de-i împopoțonată cu hainele strălucitoare ale Adevărului. Adevărul merge braț la braț cu Dreptatea…
***
ADEVĂRURI ȘI DREPTATE…
(versuri din volumul: „Pe tărâmuri neumblate”)
Ce minunat cuvânt ni se prelinge-adesea de pe buze,
Când vrem a spune cu emfază despre Democrație…
Frumos, dar nu-n logosul pompos al minților obtuze,
Împrăștiat în vânturi, bombastic, ca bubuitul de obuze,
Dorind să ne-mpresioneze noua castă de ”aristocrație”,
A timpurilor noi, poleită mediocrație…
Multe barbologii se zic, despre drepturile omului și legi,
Spuse, de parc-ar fi-nțelese de șleahta asta de borfași,
Ce cred c-or fi c-un cap mai sus de alții, buni strategi,
Dar nefiind mai mult, decât inculți, perverși și sacrilegi,
Ce, cu-ale lor fapte, ne fac să fim și noi cu ei părtași,
Distrugând ce-au câștigat ai noștri-naintași…
De Minciună înșelați, nu vedem cum Adevărul plânge,
Pe-o stâncă singuratic, printre mormane de minciuni…
Privim Dreptatea schingiuită-n băltoaca ei de sânge,
Căzută de pe piedestalu-i, cu brațe frânte și nătânge,
Hoția și Necinstea, totu-n cale-arzând, pân’ la tăciuni,
Lăsând în urmă praf, pulbere și uscăciuni…
O altă Dreptate văd ei, surdo-mută, oarbă și-nvalidă,
Una croită dup-a lor măsură, pentru farisei și ticăloși…
Și-n timp ce se-mbogățesc, ajunși la vârf de piramidă,
Noi tot mai mult prostiți, ne ducem traiul de omidă,
Târâindu-ne de azi pe mâine, conduși de mincinoși,
Uitând de-averea-ne lăsată de strămoși…
Nu știu ce mai așteptăm, nici nu mai dăm din mâini,
Nemișcați, ca înecații, stăm cu fețele-n băltoacă…
Mulțumiți cu oase supte și fărâmiturile din pâini,
Ca șocații lingem mâna, l-aidoma dresorilor de câini,
Mârâind unii la alții, ne-mpingem mai vârtos în cloacă,
Îmbulzindu-ne, primii s-ajungem la troacă…
Pământul sub noi geme, se-ntreabă unde-s luptătorii,
Urmașii celor ce luptară, pentru Libertate și Egalitate?
Se-nvârt în racla lor, cei ce-au apărat odinioară teritorii,
Lăsând pe file de istorie, cu fieru-ncins, înscrise glorii,
Cuvinte muiate-n sânge scurs, Suveranitate, Demnitate,
Azi, prin Minciuni uitate, Adevăruri și Dreptate…
–––––––––––––––
Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU
21 noiembrie, Atena, Grecia