Totdeauna îmi vine greu să scriu despre oamenii buni la timpul trecut. Regret că nu am scris despre vrednicul român din Maramureșul istoric, Gheorghe Opriș, mai degrabă.
Ne-am cunoscut în anii de studenție la Universitatea cernăuțeană, la facultatea de limbi străine, secția de franceză. În anul 1977 când am devenit studentă a acestei facultăți, Gheorghe Opriș și fratele său Mihai Opriș erau deja studenți în anul II. Erau în același curs și în aceeași grupă, deși diferența era de un an între ei, toți cei cinci ani au trăit împreună în aceeași cameră la căminul studențesc, așa cum le stă bine unor buni frați. Îmi aduc aminte că era și o fată cu ei în grupă Olga Pop. Toți erau din regiunea Transcarpatică.
Gheorghe Opriș a fost un student bun, un bun sportiv, participând mai ales la competițiile de lupte la corp, la alte competiții sportive. Avea și el, și fratele său Mihai succese la învățătură. De felul său Gheorghe era calm, bine educat, amabil, cumpătat, atent, serios, cu simțul datoriei… Era un om deosebit în toate. La fel era și fratele său Mihai.
Țin minte că am fost invitată la școala N10, școala românească din suburbia Roșa, Cernăuți, unde pe atunci, noi studenții de la catedra de limbă franceză făceam în anul cinci practica pedagogică. Am asistat la lecțiile predate de practicanții anului cinci, printre care și la frații Opriș. Chiar de atunci am observat seriozitatea cu care viitorii pedagogi se atârnau față de profesia aleasă. Despre acele impresii am scris în gazeta studențească, dar și în unicul ziar românesc (moldovenesc pe atunci) Zorile Bucovinei. Pe urmă țin minte că am fost invitată și la discuția cu practicanții și profesorii lor, unde am menționat în calitate de corespondentă a ziarelor respective, cum studenții absolvenți au făcut practica respectivă, menționându-i în deosebi pe frații Opriș.
Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Omul care a sfințit locul (In memoriam)”
La invitaţia doamnei Prof.univ.dr. Ruxandra Vidu, preşedinta Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe şi a profesoarei sale Prof.univ.dr. Stela Drăgulin (Director ARA pentru România), talentatul pianist Botond Szöcs, performează pentru a doua oară consecutiv la un congres al ARA. Anul acesta recitalul de pian va avea loc în sala „Auditorium Maximum” din strada Mihail Kogălniceanu Nr. 3, Cluj-Napoca în data de 26 mai a.c. ora 16:30. Regalul muzical oferit de Botond Szöcs va fi unul dintre evenimentele de anvergură care se vor desfăşura între 23-26 mai 2018, la cel de al XLII-lea Congres organizat de Academia Româno-Americană şi universitatea clujeană „Babeş-Bolyai”.
O analiză la „Istoria Politică a Literaturii Române Postbelice” 
Poetul este coloana spirituală, fără sfârşit, care leagă cerul de pământ. Indiferent că aceasta intră sau nu, în graţia de obicei subiectivă a contemporanilor şi a criticilor ,dacă devine celebru sau dacă rămâne un mare anonim într-o lume pe zi ce trece din ce în ce mai inaptă, în stabilirea valorilor spirituale, Poetul este alesul Divinităţii. El are astfel, Acolo, Undeva, jilţul lui de cinstire şi mărire. Pentru că Poetul este unul din marii sacrificaţi în dumnezeire, atunci când, modest şi cu credinţă, îşi etalează menirea. Trebuie să se ştie însă că nu Poetul îşi alege această stare de graţie, pentru că el nu este făcut, el este născut şi starea lui este predestinată.
,,În ultimele zile ale lunii ianuarie din debutul anului 2018 comunitatea celor peste 40 000 de români aşezaţi din timpurile preistorice în dreapta Tisei din Maramureşul adevărat şi întreg, astăzi regiunea Zacarpatia (Transcarpatia), Ucraina, au adus un ultim omagiu profesorului Gheorghe Opriş, care a activat la Şcoala medie de cultură generală de gradele I-III Nr. 2 cu predarea în limba română din orăşelul său de baştină Solotvino (Slatina), raionul Tiaciv, regiunea Zacarpatia (Transcarpatia), Ucraina. A fost printre acei care au fondat Asociaţia Social Culturală a Românilor din Transcarpatia „George Coşbuc” în anul 1989 alături de mulţi intelectuali şi oameni simpli din zonă. Evenimentul se petrece în ultimii ani de existenţă a puterii sovietice, atunci cănd se zvâcnea în ultimele convulsii marele şi temutul imperiu cu aparatul său şi serviciile sale de represare. A fost acela care a contribuit cel mai mult la reconstruirea „Podului Istoric” peste Tisa (anii 1994 – 2007). A fost unul dintre cei trei profesori care au fondat Liceul Românesc din Solotvino (Slatina) în anul 2003…
Nu știu dacă ați vizionat filmul meu intitulat Păpușile Morții. Un film despre starea unei familii și dizolvarea ei – poate. A unui tată care a venit din îndepărtata Moldova în Banat la minele de uraniu unde a muncit din greu câștigând toate onorurile guvernului până la Ordinul Muncii Clasa întâi și care după ce a ieșit la pensie partidul l-a abandonat, și deși au fost Ortodocși au trebuit să accepte mâna pocăiților penticostali “underground “ca sa poată răzbi mai departe. Apoi a venit revoluția cu democrația care le-a diminuat puterea pensiei și i-a făcut să se apropie și mai mult de frații pocăiți. Apoi tata a murit lucrând 39 de ani în minele de uraniu din cauza unei spargeri de venă în locul spart al craniului din cauza unei pietre care a căzut din înălțimea puțului minier unde făcea revizia și întreținerea lui. Mama a rămas singură cu băiatul cel mic Ghiță care și el handicapat mintal în urma nașterii sale prin cezariană la spitalul din Oravița și fiica acestuia dintr-o relație cu o trecătoare singuratică/pierdută a vieții, fiica care la vârsta de 10 ani are primul copil și la 11 al doilea. Asta s-a întâmplat pentru că mama s-a îmbolnăvit la pat în urma vechii cezariene care fiind cusută cu ață normal (de croitorie) în interior (mai târziu spitalul motivând ca nu a avut ața de peste care se topește normal înăuntru dupa vindecare) aceasta a infectat interiorul făcând-o pe mama să puroieze mulți ani din burtă. La suprafață cusăturile sau vindecat și mai târziu sau transformat în cancer care i-a cauzat moartea acum/în film. Deci mama nu a mai putut avea grija de ea și fiind frumușică sigur a a devenit victimă. Eu am fost anunțat în Australia că mama mai are o lună de trăit și am făcut totul ca sa viu acasă lângă ea.
DORINŢĂ