Ianuarie 1941 s-a arătat foarte aspru. Ger, multă zăpadă, vânt, gheţuri pe Dunăre. Lipsa lemnelor de foc, altădată din belşug în casele oamenilor, a accentuat mizeria generală. Naţionalizarea comerţului, scumpetea, lipsa celor mai elementare produse, au dat bici speculei. Hoţia, corupţia la vedere, dezorganizarea agriculturii prin înfiinţarea colhozurilor promiteau un an neobişnuit de greu. Lozinca nedeclarată care dirija viaţa oamenilor era: descurcă-se fiecare cum poate. Greutăţile zilnice care afectau viaţa oamenilor cinstiţi au reuşit să deturneze atenţia acestora de la adevăratele probleme ce ameninţau însăşi fiinţa lor. Arestările, anchetările, dispariţiile începeau să facă parte din cotidian, să nu mai stârnească reacţii de grup. Fiecare se retrăgea în colivia lui, care, rar depăşea limitele familiei. Virusul neîncrederii pătrunsese adânc în sufletele oamenilor. Singura lor speranţă era în Dumnezeu, dar şi pe aceasta o ţineau bine ascunsă. Puţini mai erau aceia care îşi etalau credinţa mergând la biserică. Nici măcar înmormântările nu mai respectau ritualul moştenit. Dricul nu se mai oprea în faţa casei, a locului de muncă, a bisericii din cartier. Se mergea direct la cimitir, fără a se mai oficia acele scurte slujbe de despărţire, la care participau cunoscuţii, vecinii, colegii. Cei mai în vârstă suportau cu durere aceste maltratări ale obiceiurilor locurilor, blestemând în gând pe veneticii antihrişti. Clopotele bisericilor nu mai răsunau pentru a anunţa slujbele de vecernie sau sărbătorile, altadată respectate cu sfinţenie. Copiii erau botezaţi pe ascuns, iar cununiile religioase se făceau cu uşile închise. Majoritatea tinerilor renunţau la cununia religioasă, pentru a evita neplăcerile la locul de muncă. Lupta împotriva bisericii, a religiei, se ducea, în general, prin tot felul de restricţii. Primii care au primit botezul focului în această luptă au fost copiii de la grădiniţă. Acolo li se explica direct că nu este nici un fel de Dumnezeu, că totul este doar o poveste, că nu există nici rai, nici iad, nici sfinţi, nici îngeri. Preoţii erau prezentaţi ca nişte mincinoşi, care adunau bani de la oameni ca să trăiască bine, fără să muncească. Este anecdotic ceea ce s-a întâmplat la o gradiniţă, dar faptul a avut loc, spre disperarea părinţilor şi mai ales a bunicilor. O educatoare de la un cămin de copii nu le-a servit într-o zi micul dejun, de altfel foarte sărac. Copiii au cerut de mâncare, la care, tovarăşa i-a îndemnat sa-l roage pe Dumnezeu să le trimită mâncare. Copiii, învăţaţi de acasă cu rugăciunile, au trecut la fapte în toată naivitatea lor. Cum rezultatul a fost nul, educatoarea le-a explicat: „Vedeţi că nu există nici un Dumnezeu?! Vedeţi că totul este o minciună?! Ia priviţi acum la portretul tovarăşului Stalin şi rugati-l şi pe el. El este tătucul nostru al tuturor şi are grijă de noi toţi. Încercaţi!“ Copiii, flămânzi, i-au urmat sfatul şi minunea s-a produs. Uşa clasei s-a deschis şi câteva persoane din personalul căminului au apărut aducând tăvi pline cu bunătaţi. Copiii au început să aplaude. „Ei, vedeţi cine are grijă de voi? Vedeţi pe cine trebuie să-l ascultaţi şi iubiţi? Dumnezeu nu v-a ascultat, pentru că Dumnezeu nu există!“ Un isteţ de vreo cinci–şase anişori, exprimând nedumerire, sau dezacord, s-a ridicat şi a spus: „Tovarăşă educatoare, noi nu am putut vorbi cu Dumnezeu pentru că în clasă nu există nici o icoană. Noi, acasă, avem în fiecare cameră.“ Educatoarea, prinsă pe picior greşit, a bombănit ceva, a strigat un „stai jos!“ şi i-a îndemnat să manânce şi s-o asculte. Astăzi aşa ceva pare neverosimil, dar cine a trăit acele vremuri, ştie că întâmplări de acest gen erau la ordinea zilei. Da, copiii mici au fost primele victime ale procesului de reeducare. Acest lucru nu era posibil la nivelul adolescenţilor, al tinerilor porniţi în viaţă. Pentru aceştia erau restricţiile, interdicţiile, intimidarea. Mai greu era la sate. Ţăranul nostru a fost legat de familie, de pământ, de credinţa în Dumnezeu. Ţăranul nu renunţa la valorile spirituale sădite din generaţie în generaţie. Legea în faţa căreia se pleacă, este legea lăsată din strămoşi. Arestarea preoţilor, sigilarea bisericilor, sau transformarea acestora în depozite, nu au putut zdruncina credinţa omului simplu, de la ţară. Duminicile, sătenii, înarmaţi cu icoane, se adunau în jurul bisericii satului, îngenuncheau şi se rugau. La nivelul satelor, miliţia nu îşi impusese încă autoritatea din acest punct de vedere. Erau prea ocupaţi cu probleme legate de colectivizare, de adunarea vitelor şi atelajelor, în proaspăt organizatele colhozuri. Scoaterea ţăranului de pe făgaşul obiceiurilor sale a adus mari prejudicii economiei rurale, cu toate implicaţiile inerente asupra situaţiei economice generale. Cei care au refuzat să se supună colectivizării, au plătit scump această nesupunere. Au fost ridicaţi şi, duşi au fost. Au pierit de frig prin Siberia, sau istoviţi de munca grea din minele de cărbune. Cazuri izolate de supravieţuitori au adus, peste ani, mărturia acestei forme de genocid. Singurul lucru care nu a putut fi îngenuncheat, a fost speranţa. Primăvara a fost termenul pe care şi-l fixaseră şi orăşenii şi sătenii pentru împlinirea acestei speranţe. Toţi gândeau la fel – primăvara, după topire, va începe războiul. Se strecurau veşti de peste Dunăre, de peste Prut, care de care mai încurajatoare, dar şi naive, privind iminenţa războiului de eliberare, a războiului împotriva comunismului. Toate speranţele se îndreptau înspre Antonescu, singurul care l-a înfruntat deschis pe Carol al II-lea în 1940, acuzându-l că a cedat fără rezistenţă Basarabia şi Nordul Bucovinei. Faptul că nu peste mult timp Carol al II-lea i-a încredinţat puterea spunându-i: „Tu eşti patriot. Nimănui altuia nu pot să-i încredinţez Ţara în astfel de momente decât ţie“, a făcut din Antonescu exponentul dorinţelor de libertate ale basarabenilor. Mai era şi simpatia de care se bucura din partea lui Hitler, chiar dacă, din septembrie 1940, România s-a declarat nonbeligerantă, cu toată aderarea ei la Axă. Zvonurile care alimentau speranţa basarabenilor erau, cum era şi firesc, contradictorii. Funcţie de conţinutul lor, şi speranţele oamenilor oscilau între încredere şi disperare. Aşa s-a întâmplat de exemplu în primavara lui 1941 când România a refuzat să participe la campania germană împotriva Iugoslaviei şi Greciei. S-a vorbit despre trădarea interesului naţional, de pierderea oricărei şanse de participare a României la războiul de eliberare alături de Germania, cu drepturi de partener. Participarea efectivă a majorităţii zdrobitoare a basarabenilor „get-beget“, indiferent de etnie, la alimentarea visului de libertate, a demonstrat o dată în plus solidaritatea proverbială a populaţiei din Basarabia, insuflând un sentiment de teamă în rândul veneticilor şi ridicând la cote nebănuite furia autorităţilor sovietice. Reacţia organelor de represiune nu s-a lăsat aşteptată. Arestările nocturne, anchetele cu final fatal, deportările, au luat amploare. Rolul informatorilor a crescut, la fel ca şi teama de ei. Activitatea secţiei de boli nervoase din cadrul spitalului central, dublată de aceea a sanatoriului de boli mintale de lângă Bolgrad, a ajuns de notorietate publică. Era greu să ascunzi adevărul. Doctorul Mircev s-a ales cu porecla de „vampirul roşu“. Aşa–zişii internaţi au fost împinşi, prin „tratament“ adecvat, spre nebunie sau direct spre moarte. Au fost cazuri de oameni rezistenţi, adevărate fenomene, care au luptat cu drogurile, au înşelat vigilenţa personalului „medical“, au scăpat prin fugă. Mărturiile lor au deschis ochii multor naivi, au scos adevărul la suprafaţă. Dacă pentru intelectuali erau rezervate cu precădere anchetele şi internările, pentru săteni, consideraţi drept o utilă forţă de muncă, erau deportările. În plină iarnă sătenii erau selecţionaţi, smulşi de pe lângă familiile lor, încolonaţi şi, sub supravegherea unor călăreţi, bine îmbrăcaţi, dar şi bine „instruiţi“, luau drumul fără de întoarcere al deportării. Când ajungeau la Palanca, pe Nistru, sărutau pământul iubit şi se îndreptau spre pod. Dincolo era nesfârşitul. Începutul anului 1941 a adus multă durere în casele basarabenilor. Se pare că zvonurile care alimentau speranţele băştinaşilor aduceau totodată şi o stare de nelinişte în sufletele ocupanţilor. Începeau să creadă în posibilitatea izbucnirii războiului cu Germania. Începeau să creadă că nu vor putea să ţină piept armatei germane, că vor trebui să plece acasă, să părăsească acest ţinut atât de râvnit. Organele de represiune şi-au intensificat activitatea. Se vorbea în şoaptă despre iminenţa unor deportări masive, despre intenţia de a distruge totul, de a pârjoli. În aceste circumstanţe, Râşcov îşi propuse să se evidenţieze, să şteargă eventualele urme. Erau încă multe de făcut din ceea ce îşi propusese la numirea sa în funcţie. Ştia că această funcţie putea fi trambulina vieţii sale. După o vizită de lucru în teritoriu, stabili un plan pentru deportarea, de data aceasta cu familie cu tot, a ţăranilor români, nemţi, francezi, chiar dacă aceştia din urmă erau destul de puţini în fostul judeţ Ismail. Luă legătura cu omologul său de la Cetatea Albă şi stabiliră împreună un plan de acţiune. Oricum, nemţii şi francezii trebuiau deportaţi discret, pentru a nu provoca furia lui Hitler, cu care pactul de neagresiune era încă în vigoare. Cum intenţia lor era să facă să dispară aceste mici enclave de bună stare, era vorba de localităţi importante ca Şaba, Tarutino, Paris, Leipzig, aleseră un teren în apropiere de Şaba, pe malul Limanului Nistrului, unde să organizeze un punct de concentrare şi apoi de trimitere a convoaielor înspre Palanca, pentru trecerea Nistrului. În dorinţa de a recupera bunurile acestor gospodari renumiţi, cei aleşi pentru transmutare îşi puteau retrage din colectivele abia înfiinţate căruţele şi caii, pentru a călători în conditii „civilizate“ înspre fraţii lor de pe Volga, transplantaţi şi ei, de mult, în Kazahstan sau Siberia. În ideea că nu vor putea evita un război cu Germania, încercau să pedepsească aceşti colonişti, pentru originea lor de sorginte „capitalistă“. În ceea ce-i priveşte pe ţăranii români, bărbaţi, femei şi copii, înarmaţi doar cu bocceluţe, erau mânaţi pe jos, înspre lagărul de lângă Sărata, de unde urmau drumul deja ştiut de mulţi, drumul fără întoarcere, înspre Palanca, iar de acolo spre Suhoi Liman. Cei care cădeau istoviţi, erau scoşi din coloană, lichidaţi cu un glonţ în ceafă şi îngropaţi în câmp, în gropi săpate de chiar tovarăşii lor de suferinţă. Aşa a fost presărată cu morminte, de nimeni cunoscute, câmpia Basarabiei şi a Transnistriei. Prins de această problemă, Râşcov i-a încredinţat Ismailul lui Şevcenco. Cum, cei care se refugiaseră în Basarabia, fugind din calea puterii sovietice, printre care foarte mulţi ofiţeri albi, erau concentraţi în special în oraşe, „atenţia“ s-a îndreptat împotriva lor. Pentru ei însă nu se punea problema deportării. Ei trebuiau pedepsiţi pe loc, lichidaţi, la fel ca şi intelectualii români recalcitranţi, care refuzau „colaborarea“. Şevcenco a luat legătura cu Rusev şi Nicolovschi şi s-au pus pe treabă. Puţine lucruri au transpirat despre grozăviile care s-au petrecut în biroul de anchetă al lui Şevcenco, dar s-a putut aprecia numărul celor anchetaţi şi dispăruţi. Că unii mureau chiar pe masa de schingiuire a sadicului anchetator, sau erau transferaţi la Unitatea Specială, nu mai are importanţă. Anchetele organizate de Nicolovschi cu ştiinţa lui Rusev nu erau cu nimic mai blânde decât ale lui Şevcenco, iar cine nu murea de mâna acestuia, murea fie la Unitatea Specială, fie la Sanatoriul de boli mintale. La sugestia lui Râşcov, pe lista prioritaţilor lui Şevcenco s-au aflat două nume, Silvia şi Alexandrov. Cu toate nenorocirile care s-au abătut asupra Silviei, schizofrenica declarată şi urmărită de chiar doctorul Mircev, această femeie îl obseda pe anchetator. Îl intriga rezistenţa ei fizică, chiar şi la tratamentul „medicamentos“ ce i se aplica. „Volodea, Silvia asta trebuie terminată. Eu nu am încredere în ceea ce face Mircev. Hai să facem un experiment. Du-te la spital şi caută să vorbeşti cu ea, să vedem dacă te recunoaşte, dacă nebunia ei nu este altceva decât credem noi. Se tot spune că a rămas obsedată de tine şi că nu are habar că soţul ei a murit. Mâine vreau să-mi raportezi. Nu-i spune cine eşti. Apari în faţa ei şi aşteaptă reacţia.“ „Înţeles!“ „Serghei, mâine îl aduci aici pe Alexandrov. Îl ridici direct de la biserica unde lucrează, la sfârşitul şutului. Pui sigiliu pe depozit. Îl ţii o noapte la izolare şi apoi mi-l aduci aici.“ Volodea s-a prezentat la spital la Mircev şi i-a cerut să fie lăsat singur cu Silvia. „Nu ţi-e frică să rămâi singur cu ea? În general este bleagă din cauza medicamentelor, dar poate deveni şi violentă. Nici nu-ţi poţi imagina ce poate face o femeie dacă o apucă o criză. Te sfâşie cât ai zice peşte.“.„Lăsaţi pe mine. Nu se va întâmpla nimic. Vreau s-o văd într-o încăpere separată, fără martori.“ „Bine! La uşă, totuşi, va sta un om de-al nostru. Dacă se întâmplă ceva, strigi. Dacă se enervează, s-o laşi în pace. Dacă e nevoie de făcut ceva, ne ocupăm noi de asta.“ Volodea intră în încăperea indicată, zâmbind abia perceptibil. Era mai mult decât curios. Îşi aduse aminte de felul în care reuşise s-o scoată din pasivitatea ei, s-o facă să reacţioneze ca o femeie normală, în condiţii normale, nu de viol. Simţise toată splendoarea femeii care zăcea în acest exemplar deosebit de frumos, dar plin de ură şi de spaimă. O învinsese în nişte împrejurări de-a dreptul absurde. Simţise atunci o satisfacţie aparte. Aprecierile aduse de Şevcenco îl plasară pe o orbită superioară celei pe care se învârtea de obicei alături de Alioşa. Rămase surprins. Se aştepta să nici n-o recunoască după tratamentul la care a fost supusă. Goală, Silvia îl privea zâmbind. Ochii ei frumoşi, strălucitori, nu trădau în nici un fel starea de boală. Poate puţin mai slabă, dar cu aceeaşi linie armonioasă a corpului. Silvia se apropie de Volodea, îi mângâie obrazul şi-i spuse şoptind: „Paul, de ce n-ai mai venit? Şi de ce eşti îmbrăcat? Nu vrei să facem dragoste? Ce e cu tine? Nu mă mai iubeşti? Este adevărat că Ileana s-a mutat la noi? Ce o să spună Irinel?“ Volodea avu o tresărire. Era evident că Silvia înnebunise după cele întâmplate în timpul anchetei. Încercă un sentiment de spaimă şi poate pentru prima oară în viaţă se simţi vinovat. Silvia se lipi de el, îl sărută pe gură, îi mângâie părul şi începu sa-i desfacă nasturii de la rubaşcă. Volodea îi luă mâinile şi începu să le sărute. „Silvia, cum să nu te iubesc?! Ce-i cu povestea asta cu Ileana?! Aici nu putem face dragoste, aici e un spital, iar tu eşti puţin bolnavă. În curând am să te iau acasă şi totul va fi iarăşi bine. Ai încredere în Paul al tău, şi numai al tău. Irinel te sărută şi te aşteaptă. Acum trebuie să plec, dar mă întorc cât pot de repede. Să fii cuminte şi să faci ce spun doctorii şi să nu mai umbli aşa dezbrăcată.“ „De ce să nu mă dezbrac? Aici nu mă vede nimeni. Aici oamenii sunt nebuni şi nu înţeleg nimic. Mie îmi place să dansez dezbracată în faţa oglinzilor. Ştii, acolo unde stau eu, toţi pereţii sunt făcuţi din oglindă. Cine ar putea să înţeleagă ce minunat este să poţi să trăieşti liberă, fără prejudecăţi?! Mă bucur că povestea cu Ileana este o scorneală. Nici nu putea fi altfel! Ileana este o femeie decentă şi pe deasupra îmi este şi prietenă. Du-te, dragul meu Paul, şi nu mă lăsa mult timp aici. Nu-mi place doctorul, şeful. Prea se uită nu ştiu cum la mine, parcă ar vrea să mă dezbrace. De aceea, când vine el, eu mă îmbrac repede. Este un nesuferit. Hai, du-te şi sărut-o pe Irinel.“ Volodea părăsi încăperea abătut. Când doctorul îl întrebă ce părere are, îi răspunse scurt „E nebună dar nu este violentă. M-a confundat cu bărbatul ei. A vorbit cu mine ca şi cum eram Paul al ei. Nu cred că prezintă vreo problemă pentru noi.“ „Ei, am avut eu grijă să nu-şi revină. E mai bine aşa! O lăsăm în pace. Nu are cum să-şi revină, mai ales că tratamentul continuă. Salută-l pe tovaraşul Şevcenco din partea mea şi spune-i să nu-şi facă griji.“ Volodea simţi nevoia să bea ceva, să se îmbete. Pentru prima dată simţi un gust amar, înţelegând că şi el contribuise la nenorocirea acestei femei. Îl apucă scârba faţă de ceea ce era pus să facă, şi un necunoscut sentiment de milă îl cuprinse faţă de această femeie frumoasă, practic nevinovată. Intră într-o bodegă mai retrasă şi ceru vodcă. Goli prima sută pe nerăsuflate, mai ceru una şi ţintind tavanul, se gândi la Şevcenco. Îl văzu într-o altă lumină, răsfoind imaginile a ceea ce se întâmpla în cabinetul lor de anchetă. Fiind orfan, fusese crescut şi şcolit în cadrul unităţilor ministerului afacerilor interne şi direcţionat pentru activităţi speciale. Era convins că ceea ce face este în slujba patriei, pentru apararea ei în lupta cu duşmanii poporului. Şevcenco le oferise ocazia de a se şi distra, ceea ce pentru nişte tineri sănătoşi şi viguroşi nu era de neglijat. Erau devotaţi cu trup şi suflet acestui comandant. Când făceau câte o „treabă bună“, aşteptau cu nerăbdare reacţia comandantului, savurând laudele acestuia. Aşa s-a întâmplat şi în cazul anchetării soţilor Vodă. Răscolit, fără să înţeleagă de ce, de întâlnirea cu Silvia, la un pahar de vodcă începu să judece, să taie firul de păr în patru, să se întrebe. Îşi aduse aminte de copilărie, de anii când trăiau părinţii lui, de „gura spartă“ a bunicului, care nu contenea să-i blesteme pe bezbojnicii ce duceau Rusia la prăpastie. „Au făcut din Rusia o ţară a lagărelor de exterminare, o ţară vândută diavolului.“ Se gândi că poate tocmai la acest gen de activităţi se referea bunicul său, la oameni ca Şevcenco, la oameni ca el, ca Alioşa, ca alţii. Cazul cu Silvia începea să-l obsedeze. Se distrase, reuşise să-şi demonstreze calităţile, să atragă admiraţia şefului, să se simtă puternic. Totuşi, nu putea să uite privirea pe care i-a aruncat-o după coborârea de pe canapeaua de tortură. Era prea mult dispreţ în ea ca să nu-şi dea seama că nu reuşise de fapt decât s-o violeze. Iar acum, confuzia din mintea ei, gingăşia purtării faţă de cel pe care-l credea soţul ei, veneau să-l stârnească din nou, dar din cu totul alt punct de vedere. Silvia reuşise în nebunia ei să-l facă s-o privească ca pe o femeie frumoasă, s-o dorească, să se simtă vinovat, să nu-i dorească moartea. „Dacă izbucneşte războiul, cer să fiu trimis pe front. Şevcenco este o canalie care a făcut din mine o canalie şi mai mare. Ce bine că părinţii mei nu mai trăiesc! Şi bunicul?! Păi dacă mai trăia bunicul, cred că m-ar fi spânzurat cu mâna lui.“ „Mai doriţi ceva de băut?“ „Nu, de ce?“ „Mi s-a părut ca aţi spus ceva…“ „Bine, mai dă-mi o vodcă dublă. Ia banii ca să pot pleca.“ Cu toate că băuse cam mult, Volodea era mai treaz ca niciodată. Se îndreptă spre Consistoriu, trecând pentru prima dată prin Parcul „Trandafirilor“. Un grup de băieţi şi fete râdeau împrăştiind o veselie contagioasă în jurul lor. Îi privi cu invidie. La apariţia lui, râsul încetă, ca pentru a-i atrage atenţia că este un intrus. Dădu din umeri a indiferenţă şi-şi continuă drumul. Îl intrigă, totuşi, acest incident. „Rău am ajuns! Se teme lumea de noi ca de dracu.“ În faţa lui Şevcenco îşi controlă atitudinea şi fără a intra în amănunte îi spuse: „E nebună de tot! M-a confundat cu bărbatul ei. Crede că trăieşte şi că o înşală cu Ileana, cu soţia lui Ilaşcu. Doctorul nu-şi mai face griji cu ea. Continuă cu tratamentul. Pentru noi nu mai prezintă nici un interes.“ „Eşti prea tânăr în meseria noastră ca să tragi concluzii! Împotriva noastră, până şi morţii vorbesc, dacă nu avem grijă de ei. Am mai văzut eu nebuni care, la o adică, sunt mai normali decât noi şi ne dau de furcă. Toată povestea cu nebunia ei, aşa–zisa schizofrenie, poate fi o acţiune deliberată, care ascunde în spatele ei obsesia unei răzbunări. Silvia este alt gen decat Ileana, care ne-a ameninţat direct cu răzbunarea. Silvia a părăsit acest cabinet perfect sănătoasă, lucidă, scuipându-mă în faţă. Leşinul ei, nebunia de peste noapte, nu m-au convins. Mă mir de Mircev! Ce l-a apucat să n-o termine?! Doar m-am înţeles cu el! Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru noi! Sunt vremuri tulburi şi dacă va trebui să plecăm, nu putem lăsa nici un fel de urme. Învaţă, fiule! Ţi-ai ales o meserie grea şi de mare răspundere…“ Volodea o lua încet înspre dormitor. Era abătut, fără să înţeleagă motivul acestei stări. Chipul Silviei i se întipărise în minte şi nu se putea debarasa de această imagine. Nu aşa îşi închipuise el că arată privirea unei nebune. Era senină, drăgăstoasă, încrezătoare. Ştia că este nebună, dar nu se vedea unde este graniţa dintre normal şi anormal. În fond, ceea ce făcea el în timpul anchetelor era ceva normal?! De ce după astfel de scene aveau la dispoziţie vodcă la discreţie? Oare în vorbele bunicului nu era un strop de adevăr? Într-un astfel de sistem, ce s-ar întâmpla cu el dacă ar călca cumva greşit? Surprins de astfel de gânduri, se enervă de-a binelea. Deschise dulapul şi lua o sticlă cu nelipsita vodcă. Trase o duşcă zdravănă şi se întinse pe patul său. Aţipi repede şi se cufundă într-un somn adânc. Tinereţea şi vodca îşi făcuseră datoria. Şevcenco rămase şi el pe gânduri. Vorbele seci ale lui Volodea îl dezamăgiră. Se aşteptase la nişte informaţii mai picante. O trimisese pe Silvia la Mircev pentru a se răzbuna pentru aroganţa cu care îl scuipase. Nu crezuse nici o clipă că era nebună. Dacă habar nu are de ce i se întâmplă, ce rost mai are să fie ţinută în viaţă?! Continue reading „Daris BASARAB: Povod (6)” →