Ianuarie 1941 s-a arătat foarte aspru. Ger, multă zăpadă, vânt, gheţuri pe Dunăre. Lipsa lemnelor de foc, altădată din belşug în casele oamenilor, a accentuat mizeria generală. Naţionalizarea comerţului, scumpetea, lipsa celor mai elementare produse, au dat bici speculei. Hoţia, corupţia la vedere, dezorganizarea agriculturii prin înfiinţarea colhozurilor promiteau un an neobişnuit de greu. Lozinca nedeclarată care dirija viaţa oamenilor era: descurcă-se fiecare cum poate. Greutăţile zilnice care afectau viaţa oamenilor cinstiţi au reuşit să deturneze atenţia acestora de la adevăratele probleme ce ameninţau însăşi fiinţa lor. Arestările, anchetările, dispariţiile începeau să facă parte din cotidian, să nu mai stârnească reacţii de grup. Fiecare se retrăgea în colivia lui, care, rar depăşea limitele familiei. Virusul neîncrederii pătrunsese adânc în sufletele oamenilor. Singura lor speranţă era în Dumnezeu, dar şi pe aceasta o ţineau bine ascunsă. Puţini mai erau aceia care îşi etalau credinţa mergând la biserică. Nici măcar înmormântările nu mai respectau ritualul moştenit. Dricul nu se mai oprea în faţa casei, a locului de muncă, a bisericii din cartier. Se mergea direct la cimitir, fără a se mai oficia acele scurte slujbe de despărţire, la care participau cunoscuţii, vecinii, colegii. Cei mai în vârstă suportau cu durere aceste maltratări ale obiceiurilor locurilor, blestemând în gând pe veneticii antihrişti. Clopotele bisericilor nu mai răsunau pentru a anunţa slujbele de vecernie sau sărbătorile, altadată respectate cu sfinţenie. Copiii erau botezaţi pe ascuns, iar cununiile religioase se făceau cu uşile închise. Majoritatea tinerilor renunţau la cununia religioasă, pentru a evita neplăcerile la locul de muncă. Lupta împotriva bisericii, a religiei, se ducea, în general, prin tot felul de restricţii. Primii care au primit botezul focului în această luptă au fost copiii de la grădiniţă. Acolo li se explica direct că nu este nici un fel de Dumnezeu, că totul este doar o poveste, că nu există nici rai, nici iad, nici sfinţi, nici îngeri. Preoţii erau prezentaţi ca nişte mincinoşi, care adunau bani de la oameni ca să trăiască bine, fără să muncească. Este anecdotic ceea ce s-a întâmplat la o gradiniţă, dar faptul a avut loc, spre disperarea părinţilor şi mai ales a bunicilor. O educatoare de la un cămin de copii nu le-a servit într-o zi micul dejun, de altfel foarte sărac. Copiii au cerut de mâncare, la care, tovarăşa i-a îndemnat sa-l roage pe Dumnezeu să le trimită mâncare. Copiii, învăţaţi de acasă cu rugăciunile, au trecut la fapte în toată naivitatea lor. Cum rezultatul a fost nul, educatoarea le-a explicat: „Vedeţi că nu există nici un Dumnezeu?! Vedeţi că totul este o minciună?! Ia priviţi acum la portretul tovarăşului Stalin şi rugati-l şi pe el. El este tătucul nostru al tuturor şi are grijă de noi toţi. Încercaţi!“ Copiii, flămânzi, i-au urmat sfatul şi minunea s-a produs. Uşa clasei s-a deschis şi câteva persoane din personalul căminului au apărut aducând tăvi pline cu bunătaţi. Copiii au început să aplaude. „Ei, vedeţi cine are grijă de voi? Vedeţi pe cine trebuie să-l ascultaţi şi iubiţi? Dumnezeu nu v-a ascultat, pentru că Dumnezeu nu există!“ Un isteţ de vreo cinci–şase anişori, exprimând nedumerire, sau dezacord, s-a ridicat şi a spus: „Tovarăşă educatoare, noi nu am putut vorbi cu Dumnezeu pentru că în clasă nu există nici o icoană. Noi, acasă, avem în fiecare cameră.“ Educatoarea, prinsă pe picior greşit, a bombănit ceva, a strigat un „stai jos!“ şi i-a îndemnat să manânce şi s-o asculte. Astăzi aşa ceva pare neverosimil, dar cine a trăit acele vremuri, ştie că întâmplări de acest gen erau la ordinea zilei. Da, copiii mici au fost primele victime ale procesului de reeducare. Acest lucru nu era posibil la nivelul adolescenţilor, al tinerilor porniţi în viaţă. Pentru aceştia erau restricţiile, interdicţiile, intimidarea. Mai greu era la sate. Ţăranul nostru a fost legat de familie, de pământ, de credinţa în Dumnezeu. Ţăranul nu renunţa la valorile spirituale sădite din generaţie în generaţie. Legea în faţa căreia se pleacă, este legea lăsată din strămoşi. Arestarea preoţilor, sigilarea bisericilor, sau transformarea acestora în depozite, nu au putut zdruncina credinţa omului simplu, de la ţară. Duminicile, sătenii, înarmaţi cu icoane, se adunau în jurul bisericii satului, îngenuncheau şi se rugau. La nivelul satelor, miliţia nu îşi impusese încă autoritatea din acest punct de vedere. Erau prea ocupaţi cu probleme legate de colectivizare, de adunarea vitelor şi atelajelor, în proaspăt organizatele colhozuri. Scoaterea ţăranului de pe făgaşul obiceiurilor sale a adus mari prejudicii economiei rurale, cu toate implicaţiile inerente asupra situaţiei economice generale. Cei care au refuzat să se supună colectivizării, au plătit scump această nesupunere. Au fost ridicaţi şi, duşi au fost. Au pierit de frig prin Siberia, sau istoviţi de munca grea din minele de cărbune. Cazuri izolate de supravieţuitori au adus, peste ani, mărturia acestei forme de genocid. Singurul lucru care nu a putut fi îngenuncheat, a fost speranţa. Primăvara a fost termenul pe care şi-l fixaseră şi orăşenii şi sătenii pentru împlinirea acestei speranţe. Toţi gândeau la fel – primăvara, după topire, va începe războiul. Se strecurau veşti de peste Dunăre, de peste Prut, care de care mai încurajatoare, dar şi naive, privind iminenţa războiului de eliberare, a războiului împotriva comunismului. Toate speranţele se îndreptau înspre Antonescu, singurul care l-a înfruntat deschis pe Carol al II-lea în 1940, acuzându-l că a cedat fără rezistenţă Basarabia şi Nordul Bucovinei. Faptul că nu peste mult timp Carol al II-lea i-a încredinţat puterea spunându-i: „Tu eşti patriot. Nimănui altuia nu pot să-i încredinţez Ţara în astfel de momente decât ţie“, a făcut din Antonescu exponentul dorinţelor de libertate ale basarabenilor. Mai era şi simpatia de care se bucura din partea lui Hitler, chiar dacă, din septembrie 1940, România s-a declarat nonbeligerantă, cu toată aderarea ei la Axă. Zvonurile care alimentau speranţa basarabenilor erau, cum era şi firesc, contradictorii. Funcţie de conţinutul lor, şi speranţele oamenilor oscilau între încredere şi disperare. Aşa s-a întâmplat de exemplu în primavara lui 1941 când România a refuzat să participe la campania germană împotriva Iugoslaviei şi Greciei. S-a vorbit despre trădarea interesului naţional, de pierderea oricărei şanse de participare a României la războiul de eliberare alături de Germania, cu drepturi de partener. Participarea efectivă a majorităţii zdrobitoare a basarabenilor „get-beget“, indiferent de etnie, la alimentarea visului de libertate, a demonstrat o dată în plus solidaritatea proverbială a populaţiei din Basarabia, insuflând un sentiment de teamă în rândul veneticilor şi ridicând la cote nebănuite furia autorităţilor sovietice. Reacţia organelor de represiune nu s-a lăsat aşteptată. Arestările nocturne, anchetele cu final fatal, deportările, au luat amploare. Rolul informatorilor a crescut, la fel ca şi teama de ei. Activitatea secţiei de boli nervoase din cadrul spitalului central, dublată de aceea a sanatoriului de boli mintale de lângă Bolgrad, a ajuns de notorietate publică. Era greu să ascunzi adevărul. Doctorul Mircev s-a ales cu porecla de „vampirul roşu“. Aşa–zişii internaţi au fost împinşi, prin „tratament“ adecvat, spre nebunie sau direct spre moarte. Au fost cazuri de oameni rezistenţi, adevărate fenomene, care au luptat cu drogurile, au înşelat vigilenţa personalului „medical“, au scăpat prin fugă. Mărturiile lor au deschis ochii multor naivi, au scos adevărul la suprafaţă. Dacă pentru intelectuali erau rezervate cu precădere anchetele şi internările, pentru săteni, consideraţi drept o utilă forţă de muncă, erau deportările. În plină iarnă sătenii erau selecţionaţi, smulşi de pe lângă familiile lor, încolonaţi şi, sub supravegherea unor călăreţi, bine îmbrăcaţi, dar şi bine „instruiţi“, luau drumul fără de întoarcere al deportării. Când ajungeau la Palanca, pe Nistru, sărutau pământul iubit şi se îndreptau spre pod. Dincolo era nesfârşitul. Începutul anului 1941 a adus multă durere în casele basarabenilor. Se pare că zvonurile care alimentau speranţele băştinaşilor aduceau totodată şi o stare de nelinişte în sufletele ocupanţilor. Începeau să creadă în posibilitatea izbucnirii războiului cu Germania. Începeau să creadă că nu vor putea să ţină piept armatei germane, că vor trebui să plece acasă, să părăsească acest ţinut atât de râvnit. Organele de represiune şi-au intensificat activitatea. Se vorbea în şoaptă despre iminenţa unor deportări masive, despre intenţia de a distruge totul, de a pârjoli. În aceste circumstanţe, Râşcov îşi propuse să se evidenţieze, să şteargă eventualele urme. Erau încă multe de făcut din ceea ce îşi propusese la numirea sa în funcţie. Ştia că această funcţie putea fi trambulina vieţii sale. După o vizită de lucru în teritoriu, stabili un plan pentru deportarea, de data aceasta cu familie cu tot, a ţăranilor români, nemţi, francezi, chiar dacă aceştia din urmă erau destul de puţini în fostul judeţ Ismail. Luă legătura cu omologul său de la Cetatea Albă şi stabiliră împreună un plan de acţiune. Oricum, nemţii şi francezii trebuiau deportaţi discret, pentru a nu provoca furia lui Hitler, cu care pactul de neagresiune era încă în vigoare. Cum intenţia lor era să facă să dispară aceste mici enclave de bună stare, era vorba de localităţi importante ca Şaba, Tarutino, Paris, Leipzig, aleseră un teren în apropiere de Şaba, pe malul Limanului Nistrului, unde să organizeze un punct de concentrare şi apoi de trimitere a convoaielor înspre Palanca, pentru trecerea Nistrului. În dorinţa de a recupera bunurile acestor gospodari renumiţi, cei aleşi pentru transmutare îşi puteau retrage din colectivele abia înfiinţate căruţele şi caii, pentru a călători în conditii „civilizate“ înspre fraţii lor de pe Volga, transplantaţi şi ei, de mult, în Kazahstan sau Siberia. În ideea că nu vor putea evita un război cu Germania, încercau să pedepsească aceşti colonişti, pentru originea lor de sorginte „capitalistă“. În ceea ce-i priveşte pe ţăranii români, bărbaţi, femei şi copii, înarmaţi doar cu bocceluţe, erau mânaţi pe jos, înspre lagărul de lângă Sărata, de unde urmau drumul deja ştiut de mulţi, drumul fără întoarcere, înspre Palanca, iar de acolo spre Suhoi Liman. Cei care cădeau istoviţi, erau scoşi din coloană, lichidaţi cu un glonţ în ceafă şi îngropaţi în câmp, în gropi săpate de chiar tovarăşii lor de suferinţă. Aşa a fost presărată cu morminte, de nimeni cunoscute, câmpia Basarabiei şi a Transnistriei. Prins de această problemă, Râşcov i-a încredinţat Ismailul lui Şevcenco. Cum, cei care se refugiaseră în Basarabia, fugind din calea puterii sovietice, printre care foarte mulţi ofiţeri albi, erau concentraţi în special în oraşe, „atenţia“ s-a îndreptat împotriva lor. Pentru ei însă nu se punea problema deportării. Ei trebuiau pedepsiţi pe loc, lichidaţi, la fel ca şi intelectualii români recalcitranţi, care refuzau „colaborarea“. Şevcenco a luat legătura cu Rusev şi Nicolovschi şi s-au pus pe treabă. Puţine lucruri au transpirat despre grozăviile care s-au petrecut în biroul de anchetă al lui Şevcenco, dar s-a putut aprecia numărul celor anchetaţi şi dispăruţi. Că unii mureau chiar pe masa de schingiuire a sadicului anchetator, sau erau transferaţi la Unitatea Specială, nu mai are importanţă. Anchetele organizate de Nicolovschi cu ştiinţa lui Rusev nu erau cu nimic mai blânde decât ale lui Şevcenco, iar cine nu murea de mâna acestuia, murea fie la Unitatea Specială, fie la Sanatoriul de boli mintale. La sugestia lui Râşcov, pe lista prioritaţilor lui Şevcenco s-au aflat două nume, Silvia şi Alexandrov. Cu toate nenorocirile care s-au abătut asupra Silviei, schizofrenica declarată şi urmărită de chiar doctorul Mircev, această femeie îl obseda pe anchetator. Îl intriga rezistenţa ei fizică, chiar şi la tratamentul „medicamentos“ ce i se aplica. „Volodea, Silvia asta trebuie terminată. Eu nu am încredere în ceea ce face Mircev. Hai să facem un experiment. Du-te la spital şi caută să vorbeşti cu ea, să vedem dacă te recunoaşte, dacă nebunia ei nu este altceva decât credem noi. Se tot spune că a rămas obsedată de tine şi că nu are habar că soţul ei a murit. Mâine vreau să-mi raportezi. Nu-i spune cine eşti. Apari în faţa ei şi aşteaptă reacţia.“ „Înţeles!“ „Serghei, mâine îl aduci aici pe Alexandrov. Îl ridici direct de la biserica unde lucrează, la sfârşitul şutului. Pui sigiliu pe depozit. Îl ţii o noapte la izolare şi apoi mi-l aduci aici.“ Volodea s-a prezentat la spital la Mircev şi i-a cerut să fie lăsat singur cu Silvia. „Nu ţi-e frică să rămâi singur cu ea? În general este bleagă din cauza medicamentelor, dar poate deveni şi violentă. Nici nu-ţi poţi imagina ce poate face o femeie dacă o apucă o criză. Te sfâşie cât ai zice peşte.“.„Lăsaţi pe mine. Nu se va întâmpla nimic. Vreau s-o văd într-o încăpere separată, fără martori.“ „Bine! La uşă, totuşi, va sta un om de-al nostru. Dacă se întâmplă ceva, strigi. Dacă se enervează, s-o laşi în pace. Dacă e nevoie de făcut ceva, ne ocupăm noi de asta.“ Volodea intră în încăperea indicată, zâmbind abia perceptibil. Era mai mult decât curios. Îşi aduse aminte de felul în care reuşise s-o scoată din pasivitatea ei, s-o facă să reacţioneze ca o femeie normală, în condiţii normale, nu de viol. Simţise toată splendoarea femeii care zăcea în acest exemplar deosebit de frumos, dar plin de ură şi de spaimă. O învinsese în nişte împrejurări de-a dreptul absurde. Simţise atunci o satisfacţie aparte. Aprecierile aduse de Şevcenco îl plasară pe o orbită superioară celei pe care se învârtea de obicei alături de Alioşa. Rămase surprins. Se aştepta să nici n-o recunoască după tratamentul la care a fost supusă. Goală, Silvia îl privea zâmbind. Ochii ei frumoşi, strălucitori, nu trădau în nici un fel starea de boală. Poate puţin mai slabă, dar cu aceeaşi linie armonioasă a corpului. Silvia se apropie de Volodea, îi mângâie obrazul şi-i spuse şoptind: „Paul, de ce n-ai mai venit? Şi de ce eşti îmbrăcat? Nu vrei să facem dragoste? Ce e cu tine? Nu mă mai iubeşti? Este adevărat că Ileana s-a mutat la noi? Ce o să spună Irinel?“ Volodea avu o tresărire. Era evident că Silvia înnebunise după cele întâmplate în timpul anchetei. Încercă un sentiment de spaimă şi poate pentru prima oară în viaţă se simţi vinovat. Silvia se lipi de el, îl sărută pe gură, îi mângâie părul şi începu sa-i desfacă nasturii de la rubaşcă. Volodea îi luă mâinile şi începu să le sărute. „Silvia, cum să nu te iubesc?! Ce-i cu povestea asta cu Ileana?! Aici nu putem face dragoste, aici e un spital, iar tu eşti puţin bolnavă. În curând am să te iau acasă şi totul va fi iarăşi bine. Ai încredere în Paul al tău, şi numai al tău. Irinel te sărută şi te aşteaptă. Acum trebuie să plec, dar mă întorc cât pot de repede. Să fii cuminte şi să faci ce spun doctorii şi să nu mai umbli aşa dezbrăcată.“ „De ce să nu mă dezbrac? Aici nu mă vede nimeni. Aici oamenii sunt nebuni şi nu înţeleg nimic. Mie îmi place să dansez dezbracată în faţa oglinzilor. Ştii, acolo unde stau eu, toţi pereţii sunt făcuţi din oglindă. Cine ar putea să înţeleagă ce minunat este să poţi să trăieşti liberă, fără prejudecăţi?! Mă bucur că povestea cu Ileana este o scorneală. Nici nu putea fi altfel! Ileana este o femeie decentă şi pe deasupra îmi este şi prietenă. Du-te, dragul meu Paul, şi nu mă lăsa mult timp aici. Nu-mi place doctorul, şeful. Prea se uită nu ştiu cum la mine, parcă ar vrea să mă dezbrace. De aceea, când vine el, eu mă îmbrac repede. Este un nesuferit. Hai, du-te şi sărut-o pe Irinel.“ Volodea părăsi încăperea abătut. Când doctorul îl întrebă ce părere are, îi răspunse scurt „E nebună dar nu este violentă. M-a confundat cu bărbatul ei. A vorbit cu mine ca şi cum eram Paul al ei. Nu cred că prezintă vreo problemă pentru noi.“ „Ei, am avut eu grijă să nu-şi revină. E mai bine aşa! O lăsăm în pace. Nu are cum să-şi revină, mai ales că tratamentul continuă. Salută-l pe tovaraşul Şevcenco din partea mea şi spune-i să nu-şi facă griji.“ Volodea simţi nevoia să bea ceva, să se îmbete. Pentru prima dată simţi un gust amar, înţelegând că şi el contribuise la nenorocirea acestei femei. Îl apucă scârba faţă de ceea ce era pus să facă, şi un necunoscut sentiment de milă îl cuprinse faţă de această femeie frumoasă, practic nevinovată. Intră într-o bodegă mai retrasă şi ceru vodcă. Goli prima sută pe nerăsuflate, mai ceru una şi ţintind tavanul, se gândi la Şevcenco. Îl văzu într-o altă lumină, răsfoind imaginile a ceea ce se întâmpla în cabinetul lor de anchetă. Fiind orfan, fusese crescut şi şcolit în cadrul unităţilor ministerului afacerilor interne şi direcţionat pentru activităţi speciale. Era convins că ceea ce face este în slujba patriei, pentru apararea ei în lupta cu duşmanii poporului. Şevcenco le oferise ocazia de a se şi distra, ceea ce pentru nişte tineri sănătoşi şi viguroşi nu era de neglijat. Erau devotaţi cu trup şi suflet acestui comandant. Când făceau câte o „treabă bună“, aşteptau cu nerăbdare reacţia comandantului, savurând laudele acestuia. Aşa s-a întâmplat şi în cazul anchetării soţilor Vodă. Răscolit, fără să înţeleagă de ce, de întâlnirea cu Silvia, la un pahar de vodcă începu să judece, să taie firul de păr în patru, să se întrebe. Îşi aduse aminte de copilărie, de anii când trăiau părinţii lui, de „gura spartă“ a bunicului, care nu contenea să-i blesteme pe bezbojnicii ce duceau Rusia la prăpastie. „Au făcut din Rusia o ţară a lagărelor de exterminare, o ţară vândută diavolului.“ Se gândi că poate tocmai la acest gen de activităţi se referea bunicul său, la oameni ca Şevcenco, la oameni ca el, ca Alioşa, ca alţii. Cazul cu Silvia începea să-l obsedeze. Se distrase, reuşise să-şi demonstreze calităţile, să atragă admiraţia şefului, să se simtă puternic. Totuşi, nu putea să uite privirea pe care i-a aruncat-o după coborârea de pe canapeaua de tortură. Era prea mult dispreţ în ea ca să nu-şi dea seama că nu reuşise de fapt decât s-o violeze. Iar acum, confuzia din mintea ei, gingăşia purtării faţă de cel pe care-l credea soţul ei, veneau să-l stârnească din nou, dar din cu totul alt punct de vedere. Silvia reuşise în nebunia ei să-l facă s-o privească ca pe o femeie frumoasă, s-o dorească, să se simtă vinovat, să nu-i dorească moartea. „Dacă izbucneşte războiul, cer să fiu trimis pe front. Şevcenco este o canalie care a făcut din mine o canalie şi mai mare. Ce bine că părinţii mei nu mai trăiesc! Şi bunicul?! Păi dacă mai trăia bunicul, cred că m-ar fi spânzurat cu mâna lui.“ „Mai doriţi ceva de băut?“ „Nu, de ce?“ „Mi s-a părut ca aţi spus ceva…“ „Bine, mai dă-mi o vodcă dublă. Ia banii ca să pot pleca.“ Cu toate că băuse cam mult, Volodea era mai treaz ca niciodată. Se îndreptă spre Consistoriu, trecând pentru prima dată prin Parcul „Trandafirilor“. Un grup de băieţi şi fete râdeau împrăştiind o veselie contagioasă în jurul lor. Îi privi cu invidie. La apariţia lui, râsul încetă, ca pentru a-i atrage atenţia că este un intrus. Dădu din umeri a indiferenţă şi-şi continuă drumul. Îl intrigă, totuşi, acest incident. „Rău am ajuns! Se teme lumea de noi ca de dracu.“ În faţa lui Şevcenco îşi controlă atitudinea şi fără a intra în amănunte îi spuse: „E nebună de tot! M-a confundat cu bărbatul ei. Crede că trăieşte şi că o înşală cu Ileana, cu soţia lui Ilaşcu. Doctorul nu-şi mai face griji cu ea. Continuă cu tratamentul. Pentru noi nu mai prezintă nici un interes.“ „Eşti prea tânăr în meseria noastră ca să tragi concluzii! Împotriva noastră, până şi morţii vorbesc, dacă nu avem grijă de ei. Am mai văzut eu nebuni care, la o adică, sunt mai normali decât noi şi ne dau de furcă. Toată povestea cu nebunia ei, aşa–zisa schizofrenie, poate fi o acţiune deliberată, care ascunde în spatele ei obsesia unei răzbunări. Silvia este alt gen decat Ileana, care ne-a ameninţat direct cu răzbunarea. Silvia a părăsit acest cabinet perfect sănătoasă, lucidă, scuipându-mă în faţă. Leşinul ei, nebunia de peste noapte, nu m-au convins. Mă mir de Mircev! Ce l-a apucat să n-o termine?! Doar m-am înţeles cu el! Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru noi! Sunt vremuri tulburi şi dacă va trebui să plecăm, nu putem lăsa nici un fel de urme. Învaţă, fiule! Ţi-ai ales o meserie grea şi de mare răspundere…“ Volodea o lua încet înspre dormitor. Era abătut, fără să înţeleagă motivul acestei stări. Chipul Silviei i se întipărise în minte şi nu se putea debarasa de această imagine. Nu aşa îşi închipuise el că arată privirea unei nebune. Era senină, drăgăstoasă, încrezătoare. Ştia că este nebună, dar nu se vedea unde este graniţa dintre normal şi anormal. În fond, ceea ce făcea el în timpul anchetelor era ceva normal?! De ce după astfel de scene aveau la dispoziţie vodcă la discreţie? Oare în vorbele bunicului nu era un strop de adevăr? Într-un astfel de sistem, ce s-ar întâmpla cu el dacă ar călca cumva greşit? Surprins de astfel de gânduri, se enervă de-a binelea. Deschise dulapul şi lua o sticlă cu nelipsita vodcă. Trase o duşcă zdravănă şi se întinse pe patul său. Aţipi repede şi se cufundă într-un somn adânc. Tinereţea şi vodca îşi făcuseră datoria. Şevcenco rămase şi el pe gânduri. Vorbele seci ale lui Volodea îl dezamăgiră. Se aşteptase la nişte informaţii mai picante. O trimisese pe Silvia la Mircev pentru a se răzbuna pentru aroganţa cu care îl scuipase. Nu crezuse nici o clipă că era nebună. Dacă habar nu are de ce i se întâmplă, ce rost mai are să fie ţinută în viaţă?! Asta nu era răzbunare. Spera că prin frumuseţea ei să stârnească ceva scandaluri picante, implicând fie personalul sanitar, fie bolnavii din jur. Ştiindu-l şi pe Mircev un afemeiat notoriu, gata să se încurce cu tot ceea ce avea chip de femeie, contase pe sprijinul lui. Nu, ceva nu era în regulă! Trebuia s-o vadă personal şi să hotărască singur ce era de făcut. Văzu pe masă dosarul lui Alexandrov şi-l strigă pe Serghei. „Ai pregătit arestarea lui Alexandrov?“ „E încurcată, tovarăşe căpitan. Alexandrov a suferit un atac de cord şi este internat la spital, la interne. Se pare că este în stare gravă!“ „La dracu! Pe Alexandrov îl vreau viu, ca pe toţi ofiţerii albi. Nu vreau să moară în spital. De la el putem afla multe alte nume. Du-te la spital, acum, vorbeşte cu şeful de secţie şi spune-i că Alexandrov trebuie salvat. Spune-i ce-ţi trece prin cap. Îl vreau viu! Când aud de ofiţeri albi, văd roşu! “ Şevcenco se posomorî ca un copil. Nu se aşteptase la o zi atât de proastă. Se simţi vinovat pentru neglijenţa cu care tratase cele două cazuri. După eşecul cu Ileana, nu mai era dispus să piardă. „Oare Nicolovschi o va pedepsi cum se cuvine? Proasta! Ar fi putut trăi ca o regină! Un timp, bineînţeles, până să dispară.“ Gândul acesta îl făcu să zâmbească sarcastic. Se simţea tare şi nu era dispus să greşească în planurile lui. De Râşcov nu era prea încântat. Un om care nu era în stare să asiste la o anchetă , nu avea ce căuta în postul pe care-l ocupa. Dacă reuşise să facă ceva curat, o făcuse pe mâna lui. Cea mai mare curăţenie reuşise s-o facă în rândurile clerului, ceea ce nu era puţin. Şi rândurile intelectualilor se răriseră şi ele printr-o veritabilă decimare, făcută simplu, la întâmplare. Cel mai mult au fost vizaţi cei din învăţământ. Da, Şevcenco se simţea tare şi avea de gând să-şi întărească poziţia cu sprijinul lui Nicolovschi. Amândoi aveau câte un of – Râşcov şi, respectiv, Rusev. Amândoi se gândeau să speculeze ocazia creată de comandantul portului militar Ismail, ofiţerul de marină Max Mihailovici Zelicman, evreu ca şi Rusev, care a îndrăznit să intervină pentru eliberarea unui deţinut dintr-un loc unde nimeni nu fusese declarat nevinovat. Că unii au fost transferaţi la sanatoriul bolgrădean, era cu totul altceva. Şi acest „transfer“ făcea parte din Calvarie, din drumul morţii. Cazul Davâdov, Davidescu conform actelor din dosarul personal, putea şi trebuia să constituie ghilotina pentru Zelicman. Refuzul lui Davâdov trebuia să-l coste viaţa şi nicidecum să-l absolve de vină. Bănuia că Zelicman avea un spate puternic, dar mai ştia că „rezolvarea“ unui astfel de caz însemna pentru el o şansă în plus, şansa de a sălta în ochii acelora în slujba cărora lucra. Mintea bolnavă a lui Şevcenco se puse pe treabă. Problema era să găsească un motiv plauzibil pentru a cere aprobarea pentru deschiderea unei anchete. Avea experienţa unui caz asemănător şi ştia că nu va fi simplu. Circumstanţele erau însă favorabile. Războiul părea inevitabil, iar în astfel de împrejurări, orice scăpare, orice fleac, putea fi folosit ca argument. Nu era de neglijat nici felul în care Zelicman îşi aranjase subalternul în casa lui Davâdov. În loc să obţină un ordin de evacuare a familiei Davâdov, el aranjă o repartiţie cu statut de chiriaş. Familie de ofiţer în chirie la familia unui deţinut politic!? Dacă rezolva cazul Zelicman, Davâdov urma să se întoarcă acolo de unde scăpase ca prin minune – Unitatea Specială. Mulţumit de faptul că învălmăşeala din capul lui începea să se sedimenteze, Şevcenco deschise uşa biroului, scoase o sticlă de vodcă şi sorbi cu nesaţ din elixir. Simţi arsura plăcută a lichidului magic şi se afundă în fotoliu, refuzând orice alt gând. Era mulţumit. Zarurile odată aruncate, putea să se pună şi pe treabă. „Ce-i Serghei?“ „Avem o problemă. Volodea s-a îmbătat cui şi a făcut un scandal teribil în dormitor. A trebuit să-l imobilizăm şi să-l băgăm la izolare. Bine că nu a pus mâna pe armă. Oricum, Alioşa a încasat-o rău.“ „Lasă-l două zile fără mâncare şi fără apă, după care vorbesc eu cu el. Se pare că nu i-a priit vizita la spital.“ Întâmplarea cu Volodea îi aduse aminte de Silvia. Simţi că ceva nu era în regulă şi se hotărî să nu mai amâne vizita plănuită la spital.
*
* *
Veştile proaste au început să curgă în casa noastră. Dispariţia lui Mircea, care de altfel nu a mirat pe nimeni, a fost urmată de cea privind internarea lui Alexandrov, cu diagnostic de infarct. Şeful secţiei de boli interne, doctorul Perceac, l-a luat în primire, în stilul lui caracteristic, glumind. Alexandrov nu era omul care să se sperie de boală, dar auzind că este vorba de inimă, se cutremură la gândul că Dusia ar putea rămâne singură. Pe Şuric nu se putea baza. Oricând putea să fie luat în armată, sau dus la vreo „şcoală“ de reeducare, fără să poată să mai ia contact cu familia. „Ce zici, doctore? E încurcată?“ „Stai cuminte, Alexandr Alexandrovici! Nu eşti dumneata omul care să moară dintr-un fleac. Da, da! Ascultă-mă bine, e un fleac! Stai liniştit în repaus şi mâine te iau la mine în cabinet şi clarificăm lucrurile. A fost şi Şuric pe la mine şi sper că l-am liniştit.“ A doua zi Perceac îl luă pe Alexandrov în cabinet şi când rămaseră singuri, îi spuse : „Nu e nimic grav. Îţi spun cu toată răspunderea şi prietenia. În schimb, altceva mă frământă. Ieri seara m-a vizitat un tip de la Consistoriu, s-a interesat de starea ta şi mi-a transmis că trebuie sa te fac bine cât se poate de repede. Am avut inspiraţia să-i spun că nu eşti bine şi că sunt slabe speranţe să supravieţuieşti. Sunt naivi! Am înţeles de la bun început că te vor întreg. E clar că te vor aresta. Nu este primul caz când ni se cere să salvăm oameni. Din păcate ştiu şi ce li s-a întâmplat. Aşa că de azi, din clipa asta, iei o mină de om bolnav, speriat, îngrijorat pentru soarta celor de acasă. Eu am să-l pun la curent pe Şuric. Toţi vor şti că eşti pe ducă, iar încercările mele de a te salva vor fi puse pe seama prieteniei noastre, care nu este un secret pentru nimeni. Am să-ţi administrez ceva sedative ca să pari mai bleg. Nu am de gând să le fac jocul. Nu mai e mult şi scăpăm de ei. Războiul este la uşă. De bine, de rău, Mircev nu se amestecă încă în treburile mele. Are pe cineva grav bolnav la mine şi contează pe competenţa mea.“ După consultul din cabinet, Perceac strecură în mod discret diagnosticul fatal, pregăti o atmosferă de înmormântare în sânul familiei şi promise celor „interesaţi“ că va face tot posibilul pentru a pune pe picioare acest pacient atât de important. Alexandrov intră uşor în rol, mai ales că cele aflate îl făcură să se comporte „cum trebuie“ şi fără sedative. Era speriat. Ştia că au dat de urma lui, că au aflat că a fost ofiţer alb. Pentru aceştia nu era scăpare. Erau exterminaţi şi ei şi familiile lor. Îl mişcă profund gestul lui Perceac. Îşi asumase un risc enorm. Să salvezi un ofiţer alb, echivala cu a te sinucide. Se gândi la sărmanul Herşcovici. Probabil că el a fost acela care le-a dat informaţia. Se ştia că fusese arestat de oamenii lui Şevcenco şi, după o anchetă ca la carte, transferat la Rusev, la solicitarea acestuia. Îl recunoscuse pe stradă şi nu s-a lăsat până nu l-a dat pe mâna lui Nicolovschi. Alexandrov trebuia anchetat, făcut să recunoască şi să divulge şi alte nume de foşti ofiţeri. Înainte de a trece pe la Mircev, Şevcenco îi făcu o vizită lui Perceac. „Ei, cum se mai simte bolnavul nostru?“ „Care bolnav, tovarăşe căpitan?“ „Unul singur mă interesează, Alexandrov, şi îl vreau sănătos cât mai repede.“ „Da! Trebuie să fie un personaj important, din moment ce vă interesaţi personal. Alexandrov nu e bine! Nici nu-mi vine să le spun celor de acasă. A suferit un infarct, cei de acasă,nu şi-au dat seama de starea lui şi l-au adus prea târziu. În primul rând s-au chinuit să-l aşeze în pat, l-au forţat să se mişte cum nu trebuia, ba mai mult, l-au lăsat să se scoale, să meargă la serviciu. Singura lor scuză e că nu au mai avut asemenea cazuri în familie. A doua criză l-a dărâmat de tot. Oricum, mă străduiesc să-l pun pe picioare. Numai o minune l-ar putea salva!“ „Bine, tovarăşe doctor, să nu uitaţi că am nevoie de această minune! Alexandrov a fost un bun colaborator şi nu şi-a încheiat încă misiunea. Am să mai trec pe aici. Acum mă duc la Mircev.“ Mircev aflase de prezenţa lui Şevcenco în spital şi-l astepta în cabinetul său. „Ce faci doctore? Ce-ţi mai fac pacienţii? Am fost pe la Perceac, să văd ce mai face unul, Alexandrov. Se pare că-i pe ducă. Mă deranjează acest lucru. Mai aveam nevoie de unul ca el. Crezi că pot avea încredere în Perceac? Să nu fie la mijloc vreo înscenare?“ „Perceac? Este un doctor foarte bun şi conştiincios. Dacă s-ar interna cel mai mare duşman al lui, l-ar îngriji mai bine decât pe ceilalţi. Şi eu am pe cineva la el şi se pare că face minuni. Bineînţeles, nu puteţi vorbi cu el aşa cum vorbiţi cu mine, dar în probleme medicale puteţi conta sută la sută pe competenţa lui. E un tip curios, un romantic, care nu trăieşte cu picioarele pe pământ.“ „Te rog să urmăreşti totuşi acest caz. Vreau să fiu sigur că nu sunt tras pe sfoară, iar în cazul că este grav bolnav, prefer să moară aici sau acasă şi nu la mine în anchetă. Ia spune-mi, ce mai face Silvia? De fapt pentru ea am venit. Am crezut că ai să termini cu acest caz. Chiar eşti convins că nu se preface? Nu ne putem permite să avem surprize! Vreau s-o văd între patru ochi.“ „O aduc aici şi vă las singuri. Nu este violentă, puteţi fi liniştit.“ „Nu de violenţă mi-e frică mie. Nu vreau să fiu tras pe sfoară.“ Silvia apăru în cabinet şi-i aruncă o privire întrebătoare lui Şevcenco. „Eşti prietenul lui Paul, nu? De ce n-a venit el? Cred că mi-a vorbit Paul despre tine, dar uite că ţi-am uitat numele. Cum te cheamă? Ai venit să facem dragoste? Aici e frumos. Uite avem şi o canapea. Stai puţin să mă dezbrac.“ Silvia îşi scoase cămaşa–rochie şi se apropie agale de Şevcenco. Surprins, Şevcenco făcu un pas înapoi, fără să scoată nici un cuvânt. „De ce te fereşti? Aşa a făcut şi Paul când a fost ultima dată. Cred că i-a fost frică de doctor. Paul este un bărbat extraordinar. N-ai spune că este preot. Hai, dezbracă-te! Ştii că şi doctorul a vrut să facem dragoste, dar eu nu l-am lăsat. Cu tine este altceva, tu eşti prietenul lui Paul. Acum ştiu cum te cheamă, tu eşti Volodea.“ „Silvia, doctorul a vrut să facă dragoste cu tine, aici în cabinet?“ „Da, dar eu nu am vrut. Eu îi sunt credincioasă lui Paul, chiar dacă el mă înşală cu Ileana. O cunoşti pe Ileana? Ce fată frumoasă! Nu, doctorul nu-mi place! Cu tine va fi grozav, sunt convinsă. Hai!“ Silvia se apropie de Şevcenco, se lipi de el şi începu să-l sărute. Şevcenco simţi căldura unui trup de femeie ce se oferea, o cuprinse cu braţele-i vânjoase, începu s-o sărute, împingând-o cu paşi împleticiţi spre canapeaua acoperită cu un cerceaf de un alb imaculat. Brusc se opri, o împinse şi strigă: „Cum să mă culc cu o nebună! Are dreptate Volodea! Este nebună“ „De ce spui că sunt nebună! Şi de ce vorbeşti cu tine?“ „Cum adică vorbesc cu mine?“ „Păi n-ai spus tu că Volodea are dreptate? Păi Volodea eşi tu, nu?“ „Silvia, îmbracă-ţi rochia şi du-te la tine. O să vină Paul şi o să faceţi dragoste, şi nu te mai gândi la nici un Volodea. Pentru tine există numai Paul.“ Şevcenco deschise uşa şi o încredinţă supraveghetorului postat în faţa uşii. „Trimite-l te rog pe doctorul Mircev!“ „Şi cum a fost, ţi-a dansat goală?“ „Dansat, pe dracu! Femeia asta chiar că este nebună, cu toate că în nebunia ei mai aruncă şi întrebări sau replici surprinzătoare. Tocmai acest lucru nu-mi place! E timpul s-o trimiţi după Paul!“ „Credeţi că merită? Eu o consider terminată.“ „De aceea ai vrut să te culci cu ea?“ „Eu?! Doamne fereşte! O fi având ea corp frumos, dar la ce te poţi aştepta de la o nebună? Şi, pe urmă, nu-mi fac de lucru cu pacienţii. Am un post prea bun ca să risc?!“ „Bun, atunci ne-am înţeles? Nu mai avem nevoie de ea. Vezi s-o faci cu multă grijă! Cu acte în regulă!“ Ceea ce îl intriga cel mai mult pe Şevcenco, era felul în care se prezenta Silvia. După atâta „tratament“, femeia asta arăta ca şi în ziua când a fost adusă la anchetă. Un gând îl fulgeră: „Dar dacă Mircev nu o tratează conform înţelegerii şi o păstrează pentru el?!“ Dacă se adeverea aşa ceva, soarta lui era pecetluită. Oricum, figura pe lista martorilor care trebuiau să dispară la momentul potrivit, iar momentul începea să se vadă la orizont. Mesajele sosite de la centru erau tot mai clare. Nu trebuia să fii mare politician ca să decriptezi sensul tuturor dispoziţiilor care, nu rareori, se băteau cap în cap. Starea de panică începea să se instaleze printre cei veniţi de peste Nistru. Sub tot felul de pretexte, familiile se întorceau de unde veniseră, lăsându-şi soţii la datorie. Lucrurile neputând fi mascate, populaţia băştinaşă părea să renască. Optimismul li se putea citi pe faţă. Rămâneau totuşi prudenţi, speriaţi de cele ce se întâmplau în oraşe şi sate. Fiecare căuta să se strecoare prin sita care-i selecţiona pe cei sortiţi pieirii. În acest timp, corupţia în rândul veneticilor lua proporţii nebănuite. Cu gândul la iminenta părăsire a acestui adevărat rai pentru ei, erau gata de orice, pentru a aduna cât mai multe lucruri de valoare, cât mai mult aur şi argint. Această stare de lucruri a adus şi o parte de bine localnicilor, care reuşeau să afle la timp tot felul de lucruri care-i vizau în mod direct şi în anumite cazuri să se pună la adăpost. Din categoria celor corupţi nu lipseau nici grănicerii. Aşa se face că în toiul iernii, peste Dunărea blocată de gheţuri, cei care au avut cu ce plăti vigilenţa, cu toate riscurile evidente, au luat drumul pribegiei, al riscului, al sărăciei. Unii au reuşit să ajungă nevătămaţi pe malul drept al Dunării. Alţii şi-au găsit sfârşitul în apele Dunării pe care o iubeau atât de mult. Acelaşi lucru se întâmpla şi de-a lungul Prutului. Bineînţeles că numărul acestor disperaţi a fost destul de redus. Puţini mai aveau păstrate mijloace materiale tentante, şi, şi mai puţini erau aceia care se încumetau să mituiască şi să forţeze norocul. Mai erau şi tinerii, care fără mită sau alte aranjamente, se încumetau să se joace cu sloiurile de pe Dunăre sau Prut. Printre aceşti temerari s-a aflat şi Mircea. Dispărut din Chişinau, după întâmplarea cu brazii, a luat-o spre Prut, pe jos, sau cu căruţe de ocazie. A ales direcţia Cahul. Văzuse pe hartă că la 15 kilometri nord, Prutul făcea în dreptul satului Zărneşti, nu departe de Larga Nouă, nişte bălţi, tocmai bune pentru a îngreuna supravegherea. Studie puţin situaţia fără a atrage atenţia asupra lui şi, într-o clipă de curaj, noaptea târziu, o porni la drum. Gheaţa de la mal îi permise să se târască uşor vreo zece metri, după care începu calvarul. Blocurile de gheaţă făceau o punte nesigură. Trecerea nu a fost observată, dar înaintarea era soră cu sinuciderea. Câteva băi reci îl întărâtară şi poate tocmai acest lucru l-a salvat. Ajuns pe gheaţa ca o oglindă care marca malul românesc al Prutului, Mircea se întinse pe spate nemailuând în seamă somaţiile de „stai că trag“ ale unui grănicer român. Nevăzând nici o reacţie din partea fugarului, grănicerul trase un foc în aer şi aşteptă. Sosiră doi camarazi cu un felinar şi se aplecară asupra corpului întins pe gheaţă. Îi întâmpină un zâmbet şi doi ochi înlăcrimaţi. „Am scăpat! Doamne, nu-mi vine să cred! Luaţi-mă!“ „Cred şi eu că te luăm! Să vedem ce hram porţi!? Hai scoală-te, că dacă mai stai aşa ud n-o să mai avem ce face cu tine la post. Ioane, ai ceva rachiu la tine? Dă-i că moare!“ Mircea se săltă în coate, sorbi din sticla oferită şi se scutură ca de un fior. Se ridică cu greu şi porni încadrat de cei trei tineri grăniceri. Când ajunseră la postul de grăniceri, Mircea era îngheţat cobză. Era îmbrăcat ca într-o scoarţă. Îi întâmpină un locotenent de vreo patruzeci de ani, plăcut la vedere. Un goden bine încins răspândea o căldură binefăcătoare. Mircea se aşeză fără să spună nici un cuvânt lângă soba încălzită cu lemne şi-şi prinse capul între mâini. „Ce-i cu tine tinere? Uite în ce hal eşti! Se pare că ai făcut o baie bună, nu? Unde l-aţi pescuit?“ „Domnule locotenent, stătea întins pe gheaţa de la mal. La început nici nu a mişcat.“ „Şi, cum ai ajuns aici?“ „Am trecut Prutul. Am avut noroc!“ „Puţin spus. Puteai să ajungi sub gheţuri.“ „Dacă mai rămâneam acolo, ajungeam sub pământ.“ „Ai ceva acte? Cum te cheamă, domnul meu?“ „Am paşaportul şi carnetul de student, dar nu ştiu dacă se mai poate vedea ceva, după baia pe care am făcut-o.“ Actele erau într-adevar ude, dar lizibile. „Davâdov Mircea, Ismail, 1919. Nume rusesc cu prenume românesc!“ „Numele adevărat este Davidescu. L-au schimbat la eliberarea noilor acte.“ „Davidescu zici? Doar nu eşti fiul lui Dănilă? Cel din Sărăria, frate cu nevasta mea, cu mătuşa ta Ecaterina! Asta-i culmea! Hai, vorbeşte!“ „Înseamnă că eşti unchiul meu, Dumitru Tănase, din Măcrina. Doamne, nu-mi vine să cred!“ „Hai dezbracă-te! Băieţi, daţi-i ceva haine de-ale noastre şi ceva de băut, ceva tare şi faceţi-i şi un ceai fierbinte. Pune hainele lângă foc să se usuce. N-ai să poţi rămâne în haine cazone. Te pomeneşti că fugi şi de aici!?“ Mircea bău zdravăn din ţuica băieţilor, după care aţipi pe loc. Învăţătorul Tănase, râmnicean, căsătorit cu o basarabeancă, fusese concentrat cu o lună înainte şi repartizat la grăniceri, la Prut. Nu-l mai văzuse pe Mircea de peste doisprezece ani. Cum era să-l recunoască? Era bărbat în toată firea. Ce ţi-e şi cu întâmplarea, îşi spuse în sinea lui. Somnul lui Mircea fu scurt. Se trezi speriat şi cercetă încăperea şi hainele de pe el. „Ei, ţi-ai revenit puţin? Dacă n-ai început să strănuţi, înseamnă că ai scăpat. Şi acum, ce fac cu tine? Trebuie să te trimit la comandant, la Galaţi. Am să merg chiar eu cu tine, să te scap de belele. Orice fugar este un potenţial spion. Am să garantez pentru tine, după care te duc la mătuşa ta, să te îngrijească puţin. Tu cam ce-ai vrea să faci?“ „Vreau să ajung la Sibiu, la şcoala de ofiţeri de cavalerie. Dacă nu veneau sovieticii, acolo eram acum.“ La Galaţi lucrurile au mers nesperat de simplu. Comandantul, ofiţer de carieră, rămase surprins de cererea lui Mircea, îi eliberă o adeverinţă provizorie de identitate şi-l înarmă cu o foaie de drum pentru Sibiu. Locotenentul Tănase îi mulţumi comandantului, şi cu permisiunea acestuia, făcu un ocol pe la Râmnicu Sărat pentru a-l încredinţa soţiei sale. Surpriza a fost mare, dar Mircea n-a abuzat mult de ospitalitatea mătuşii sale. Ţinea să ajungă cât mai repede la şcoala de ofiţeri, să fie pregătit pentru campania care se anunţa la orizont. Să lupte alături de nemţi ar fi însemnat un vis împlinit. Scăpase ca prin minune, dar avea de îndeplinit o misiune, de plătit poliţe. Trebuia sa-şi răzbune colegii şi să-şi spele numele de acuzaţiile nedrepte. La Sibiu lucrurile au mers la fel de bine. După câteva interogatorii şi verificarea unor evidenţe privind situaţia recruţilor din anii 1939–1940, Mircea a intrat la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie şi, la izbucnirea războiului, a cerut să plece pe front cu prima unitate aruncată în luptă. Până atunci însă, acasă nu s-a ştiut nimic despre soarta lui. Mama avea presimţiri lugubre şi se ruga lui Dumnezeu ca pentru un mort. Această convingere a măcinat-o mult stingând încet, încet, veselia ei molipsitoare, dragostea ei de viaţă. Relele se adunau iar atmosfera din casă devenea tot mai tensionată. Relaţiile dintre Valeria şi tata contribuiau şi ele la creşterea tensiunii. În timp ce tata căuta s-o evite pe Valeria în confruntări directe, fetiţa lui de altădată îl provoca la fiecare pas. Jargonul ei căpătase ceva trivial, neobişnuit pentru noi, iar acuzaţiile cele mai absurde îl împroşcau cu noroi, neţinând cont nici de prezenţa noastră, a celor mai mici, nici de cea a chiriaşilor. Tata se retrăgea în el, venea acasă târziu de la serviciu, aruncând un nor în plus asupra mamei. Singura schimbare notabilă s-a produs cu Lulu, care în pofida pornirii pe care o avea împotriva limbii ruse şi a sovieticilor, se apropiase de Clava, devenită Claudia, cu care hoinărea prin tot oraşul, străduindu-se s-o înveţe limba română. La fel, relaţiile cu familia Zelicman deveniră tot mai strânse, iar Marat îşi petrecea tot timpul liber jucându-se la noi, cu mine şi cu Barby. Aceste manifestări de simpatie reciprocă aveau să stea, mai târziu, la baza acuzaţiilor aduse lui Zelicman de cei care-i puseseră gând rău de când cu „amestecul“ în problemele unor instituţii menite să instaureze noua orânduire. În acest timp, o nouă veste proastă ajunse la urechile alor mei. Familia Stavrov dispăruse de la vie. Cum iarna, relaţiile dintre Stavrovi şi tinerii grăniceri cantonaţi la vie deveniseră foarte prietenoase, cu toate riscurile inerente, Stavrov se puse pe treabă şi se înţelese cu şeful grupului asupra vechiului său plan de a trece Dunărea. Scoase la iveală o parte din monedele de aur ascunse cu grijă în perimetrul viei, i le dădu pe încredere tânărului comandant şi stabili un plan de trecere a Dunării, peste podul de gheaţă, înainte de a fi dinamitat pentru eliberarea sloiurilor îngrămădite într-o masă compactă. În noaptea fixată, cei trei Stavrov, înarmaţi cu restul monedelor de aur, prinse la brâu în nişte săculeţe din piele, s-au prezentat la locul stabilit, pentru a trece Dunărea pe jos, sub protecţia tânărului lor prieten grănicer. Din păcate, au avut o surpriză. „Trebuie să vă percheziţionez, ca în caz de ceva, să nu intru eu la apă.“ Percheziţia s-a soldat cu confiscarea aurului, spre disperarea fugarilor. „Ce ne facem noi acolo fără nici un ban?!“ „Asta mă depăşeşte. Ar fi bine sa vă grăbiţi, dacă nu vreţi să fiţi prinşi pe malul nostru. Dacă ajungeţi dincolo, sunteţi liberi să faceţi ce vreţi. După ce vă depărtaţi bine, am să trag câteva focuri de armă, în aer, bineînţeles! Să nu vă speriaţi, să vă continuaţi drumul. Am şi eu nevoie de acoperire. Şi nici un cuvânt despre înţelegerea noastră! Nu ar face bine nimănui! Drum bun!“ Podul de gheaţă nu le-a creat nici un fel de probleme. La fel, nici focurile de armă care s-au auzit în spatele lor. I-au trezit în schimb pe grănicerii români. I-au somat, dar nu s-a produs nici un fel de incident. La postul de grăniceri au avut o surpriză. Lângă focul aprins, un adolescent îşi încălzea oasele. Era George, nepotul lui Leolea şi al lui Dania. Cel care l-a recunoscut primul a fost Iuric. „Cum ai ajuns aici, George?“ „Ca şi voi. M-am târât pe gheaţă. Am plecat de sub râpa mănăstirii. Am îngheţat rău, dar a meritat. Am urmărit doi grăniceri care se cinsteau cu vodcă. Erau destul de afumaţi şi m-am strecurat chiar pe lângă ei. Nici prin gând nu le-a trecut să se uite drept înainte. Ei se uitau în stânga şi în dreapta şi de fapt mai mult ţopăiau pe loc, ca să se încălzească.“ „Ai venit singur?“ „Sigur! În grup poţi avea surprize. Unul strănută, altul se sperie şi se întoarce. Totul este să nu te opreşti. Peste vreo două zile vor detona gheaţa, aşa că am profitat. Ai mei habar nu au. Mă duc la Bucureşti, la taică-meu. El a vrut de mult să mă ia, dar eu am refuzat. De când cu băieţii care au încercat să treacă înot, m-am hotărât să fug de unul singur.“ „George, pentru noi treaba e cam încurcată. Băiatul cu care ne-am înţeles şi pe care l-am plătit cu monede vechi de aur, la plecare ne-a percheziţionat şi ne-a luat tot ce aveam la noi. Suntem lefteri şi nici nu avem la cine să apelăm!“ „Măi, eu am ceva lei româneşti şi un lănţişor cu cruciuliţă de la bunica. Eu zic că o să ajungă pentru bilete până în Bucureşti, iar acolo vedem ce aranjăm cu taică–meu. Principalul e să scăpăm de formalităţile de la Tulcea.“ Drumul până la Tulcea s-a făcut cu un camion militar, pe un frig năprasnic. În schimb, căldura cu care au fost primiţi de comandantul grănicerilor, a fost peste aşteptări. Înţelegere la îndeplinirea formalităţilor, foi de drum pentru destinaţia solicitată, Bucureştiul, hrană pentru drum, adeverinţe provizorii de identitate. Căldura acestei comportări a adus căldură şi în sufletele fugarilor. Maiorul Voinescu cunoştea bine Ismailul. Cele povestite au depăşit cu mult zvonurile privind situaţia localnicilor. Era la curent cu expulzarea episcopului, dar nu aflase nimic despre anchete, dispariţii, deportări. Soarta familiei preotului Vodă, pe care-l cunoscuse personal şi în casa căruia petrecuse multe seri frumoase, l-a impresionat profund. Cu toată oboseala care-i marcase pe temerarii fugari, petrecuseră aproape întreaga noapte lângă foc, la un pahar de ţuică, depănând amintiri comune şi mai ales grozăviile prezentului atât de zbuciumat al basarabenilor cotropiţi. Cele povestite păreau a veni din lumea absurdului. Prigoana la care erau supuşi intelectualii, în frunte cu preoţimea, i se păreau anacronice tânărului maior. Credincioşii erau prigoniţi şi exterminaţi ca la începuturile creştinismului. Intelectualii, în general, erau trataţi ca pe vremea inchiziţiei. Nedumerit, se întreba – unde este Dumnezeu?! „Dumnezeu este peste tot, este cu noi chiar şi în astfel de clipe grele. Dumnezeu ne pune la încercare, iar Ziua de Apoi, Ziua Judecăţii Supreme, îi va pedepsi pe toţi cei care au încălcat legile fireşti ale omeniei, ale creştinismului. Ziua Judecăţii Supreme nu va fi o zi în sensul actual al cuvântului, va fi un fenomen Suprem al autodeconspirării lui Dumnezeu în faţa noastră, când semnele de întrebare vor dispărea, când Dumnezeu va sta în faţa noastră în toată măreţia Fiinţei Sale, fără tăgadă, împărţind dreptatea, iertând şi pedepsind, şi mai presus de toate, investindu-ne pe noi cu cel mai mareţ atribut al Său – Veşnicia! Nu, dragul meu, nu mă tem de încercările la care suntem supuşi, pentru că mă sprijin pe toiagul credinţei în Dumnezeu!“ „Vorbiţi de parcă aţi fi preot, slujitor al Domnului!?“ „Am fost întotdeauna slujitor al Domnului! Nu am fost preot, dar în mod voluntar am fost un fel de staroste al bisericii Sf. Dumitru, şi cred că mi-am făcut datoria!“ „Impresionant, domnule Stavrov! Mi-a făcut o deosebită plăcere să vă cunosc şi să vă ascult. Mulţumesc!“ „Eu vă mulţumesc pentru felul în care ne-aţi primit şi ajutat. Dumnezeu să vă aibă în pază!“ La Bucureşti lucrurile au fost mai puţin plăcute. După o călătorie lungă şi obositoare, pe unele porţiuni cu vagoane de marfă, antrenaţi de George, de fapt altă alternativă nici nu aveau, Stavrovii au poposit la casa lui Milescu. Surpriza a fost enormă, dar s-a manifestat diferit pe chipurile celor din casă. După despărţirea de prima lui soţie, tatăl lui George n-a încetat o clipă să spere în recuperarea băiatului său, de fapt unicul copil. Spera să-l introducă în probleme de modă, croitorie şi comerţ. Când l-a auzit pe George spunându-i „tată“, a avut senzaţia că inima nu-i mai bate. Cum să bănuiască el că acest vlăjgan nu era altul decât copilul de câţiva anişori pe care-l lăsase la Ismail, lângă mama lui, când s-au despărţit. Chiar şi după ce s-a recăsătorit, Milescu n-a renunţat la ideea de a-l avea pe fiul lui lângă el. Când George a împlinit zece ani, le-a făcut o vizită la Ismail reînnoind cererea. Nu-ul categoric al lui George l-a făcut să nu insiste şi să amâne pentru mai târziu. Şi deodată, s-a pomenit cu George, Jorj, cum îi spunea, în faţa lui. Când l-a strâns în braţe, lacrimile l-au podidit. Nu mai avea ochi pentru nimeni, nici măcar pentru cei care veniseră cu George al lui. Bucuria asta sinceră a fost umbrită, chiar şi cu masca de rigoare, de privirea rece, interogatoare, nedumerită a „mamei vitrege“. Dacă Milescu nu avea ochi pentru nimeni, în schimb George simţi acea privire răsucindu-se în sufletul lui ca un pumnal. „Tată, să-ţi prezint familia Stavrov, cu care m-am întâlnit pe malul românesc al Dunării, după tentativa noastră reuşită de a fugi. Eu am fugit de capul meu. Nu ştie nimeni, nici măcar mama. Familia Stavrov a trecut Dunărea peste podul de gheaţă, după ce au plătit un grănicer. Din păcate, la plecare, grănicerul i-a percheziţionat şi le-a luat tot ce aveau mai de preţ, în special monedele de aur. Sunt într-o situaţie dificilă şi cum sunt prietenii cei mai buni ai lui unchiul Dănilă, te rog să te gândeşti cum ar putea fi ajutaţi. Un împrumut, vreo cunoştinţă care sa le ofere adăpost, aşa, pentru început, până se aranjează. Eu cu Iuric vom căuta ceva de lucru şi sper să ne descurcăm toţi patru.“ „Stai puţin! Adică, cum toţi patru? Păi tu nu rămâi la mine? Abia te-am recuperat şi vrei să te pierd iarăşi?! Cu dumnealor, vedem noi cum aranjăm. Dar mai întâi să pregătim o masă şi să cinstim fuga voastră reuşită. Până mâine ne înghesuim cumva, iar ziua ne va lumina. Trebuie să rezolvăm.“ Masa a fost copioasă, dar nu şi atmosfera. Milescu era curios să audă noutăţi din Basarabia, dar cele povestite aveau darul să instaureze tristeţea. Părea de domeniul incredibilului, dar cele relatate veneau de la fiul său, veneau din gura unor oameni care trăiseră în mijlocul evenimentelor. Fără să vrea, în sinea lui, se felicita pentru faptul că părăsise această regiune năpăstuită, ajunsă pe mâna unor barbari. Nu sovieticii, nu orânduirea comunistă se făceau vinovaţi de toate relele, ruşii şi numai ruşii, în utopicele lor obsesii de expansiune. Uita că prima lui mare dragoste, mama lui George, era rusoaică. De fapt nu era singurul care gândea în acest mod. Nu era U.R.S.S.-ul, era Rusia! Dimineaţa i-a prins pe toţi în plină vervă. Singura care dădea semne de oboseală, de plictiseală mai bine zis, era mama vitregă, pe care George o evita în mod vădit. Pe cât era de adolescent, pe atât era de hotărât să nu stea nimănui în gât şi să se descurce singur. Ştia că anul şcolar era pierdut, ştia că nu dorea să lucreze cu tătal său, nu dorea să-l urmeze în meserie, avea chef să continue şcoala şi să facă ziaristică. Asta era chemarea lui, asta voia să facă. Planurile sale aveau să-l dezamăgească pe Milescu, dar a întâlnit în George un „căpos“ care-i amintea de tinereţea sa. Ştia din proprie experienţă că nu avea şanse într-o astfel de luptă, iar George era mai important lângă el, decât undeva departe. Viitorul avea să confirme acest lucru.
*
* *
Dinamitările succesive, realizate când pe malul stâng, de către sovietici, când pe malul drept, de către români, au făcut cale liberă sloiurilor de gheaţă pe la începutul lui februarie. Podul natural de peste Dunăre, calea atâtor fugari, dispărea odată cu şansele de a trece dincolo. A încerca o traversare cu barca, printre sloiurile ameninţătoare, echivala cu sinuciderea. Sarcina grănicerilor sovietici se uşura, dispărând însă, spre regretul lor, o sursă de câştig. Eliberarea sloiurilor se gheaţă, din încleştarea provocată de ger, aducea totuşi şi o rază de speranţă în inimile localnicilor, speranţa că odată cu venirea primăverii va începe şi războiul mult aşteptat. Ce paradox! Oameni, prin natura lor paşnici, se pregăteau de război, aşa cum făcuseră moşii şi strămoşii lor, pentru a scăpa de puhoaiele de năvălitori. Hitler, Antonescu, erau numele cele mai vehiculate. Vizita ministrului de interne, mâna dreaptă a lui Stalin, aduse după sine un nou val de represiuni. Râşcov, Şevcenco, Rusev, Nicolovschi intrară în panică. Instrucţiunile primite implicau luarea unor măsuri extrem de dure faţă de populaţia autohtonă. Recomandarea „totul să se facă curat“ îi făcu să înţeleagă faptul că nu aveau voie să lase nici un fel de urme, iar concluzia firească era iminenta retragere pentru replierea forţelor şi organizarea primului val de rezistenţă pe malul stâng al Nistrului. Războiul se apropia, iar maşina de război motorizată îi punea pe gânduri pe ocupanţi. Sistemul bandelor acoperite, tip Pantioşa, se generaliza. Se jefuia tot ce se putea. Se jefuiau biserici pentru argintul icoanelor şi a tot felul de obiecte de cult. Se jefuiau gospodăriile colective, abia organizate, animalele fiind mânate spre Nistru. Disperarea oamenilor nu mai cunoştea limite. Neputându-se organiza, indivizi izolaţi îşi făceau dreptate spânzurând pe unde apucau, miliţieni sau „civili“ care bântuiau satele. Nu se atingeau de hainele celor pedepsiţi. Erau prea creştini ca să jefuiască la rândul lor. Pedepseau în numele Domnului, convinşi că nu săvârşeau vreun păcat. La una din sedinţele de lucru cu ministrul de interne, Nicolovschi îndrăzni sa strecoare câteva „informaţii“ la dresa comandantului portului, colonelul–căpitan de marină Zelicman. Ministrul căzu în plasa întinsă şi-i dădu dezlegare lui Râşcov să se ocupe personal de caz. Era un lucru neobişnuit să aprobi urmărirea unui cadru militar, un amestec interzis în principiu, dar, ţinând cont de împrejurări, „explicabil“. Trebuia multă prudenţă în „găsirea“ unor probe plauzibile şi cuplul Râşcov–Şevcenco se puse pe treabă. Reapărură umbrele din faţa casei Davâdov, şi, în mod discret, în faţa locuinţei familiei Zelicman. Se restabili legătura cu umbra din cadrul comandamentului portului sub acoperirea aprobării ministrului de interne. Toate acestea nu puteau scăpa atenţiei unui om cu experienţa lui Zelicman, care-l puse în gardă pe Batalov şi prin el, familia Davâdov. Prudenţa nu putea însă să lupte împotriva unor acţiuni deliberate. Neliniştea i-a unit sufleteşte pe toţi cei implicaţi. Principala grijă a lui Zelicman era expedierea familiei la părinţii soţiei sale, pentru a o scuti de surprize şi a-l salva pe Marat. Îl sfătui pe Batalov sa facă acelaşi lucru. Cum primele lor încercări eşuaseră, se hotărâră să atace frontal, fără menajamente. Trebuiau să spună adevărul, măcar parţial, bătând monedă în special pe zvonurile privind izbucnirea războiului. Dacă Zelicman reuşi în demersurile sale cu Sara, speculând teama pentru Marat, nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu Clava. „Nu şi nu!“ fu răspunsul acestei fiinţe răsfăţate de dragoste. Batalov se dădu învins, ca de obicei, şi concise în spiritul celor auzite de la bunica lui, „Ce-o vrea Dumnezeu!“ Zelicman forţă nota şi reuşi să obţină aprobarea de a-şi expedia familia cu o vedetă rapidă, motivând gestul prin agravarea stării de sănătate a soţiei sale. Se linişti abia când primi confirmarea sosirii familiei la Odessa. Despărţirea de Marat a fost mai mult decât dureroasă. Nici despărţirea Sarei şi a lui Marat de familia noastră nu a fost mai uşoară. Avizaţi de cele ce se pregăteau, ai mei erau extrem de îngrijoraţi. Nici un cuvânt de la Mircea, nici o veste de la George, tensiunea generală din oraş, au adus nori grei peste casa noastră. În acest timp Nicolovschi îşi freca mâinile de satisfacţie. Reuşise să strecoare învinuirile asupra lui Zelicman şi Batalov, implicase numele lui Davâdov, şi, ceea ce era mai important, pasase toată treaba pe umerii lui Râşcov şi ai lui Şevcenco. Ştia că în final tot la el vor ajunge. Aşa avea să-i dea peste nas şi lui Rusev, care acceptase amestecul lui Zelicman în treburile lor. Nu-i putea suferi pe evrei şi cu greu se stăpânea să n-o arate. Lucrurile mergeau în favoarea lui şi nu-şi putea ascunde satisfacţia, afişând o bună dispoziţie neobişnuită pentru felul lui de a fi. Avea multe treburi de rezolvat, dar ceea ce îl binedispunea era şi atitudinea docilă a Ilenei. De când o mutase de la căratul pământului la făcutul curăţeniei în preajma lui, Ileana, care renunţase între timp la greva foamei, începea să-şi revină. O dorea obsedant, dar dorea să obţină favorurile ei fără să se impună cu forţa. Avea nevoie de această victorie pentru a scăpa de complexul urâţeniei de care suferea. O ancheta personal, fără martori, declarând că este vorba de un caz special. În cadrul acestor anchete, căuta să nu forţeze nota, îi vorbea despre munca lui ingrată, despre ura cu care era înconjurat, despre răspunderea cu care fusese învestit. Îi vorbea, mai mult sau mai puţin direct, despre soarta celor trimişi la aceasta unitate, despre teama lui pentru soarta ei. Ileana înţelegea foarte bine jocul „protectorului“ ei şi căuta să câştige timp, fără a-l respinge făţiş, aducând mereu vorba despre Şevcenco, despre furia care-l apucase la refuzul ei de a-i deveni amantă, despre moartea soţului ei Nani, moarte de care se făcea vinovat direct, despre dorinţa ei de a se răzbuna. Simplu, convingător, infantil. Nicolovschi o asculta cu răbdare sfătuind-o să renunţe la astfel de idei utopice. „Cum să te răzbuni pe Şevcenco?! În faţa lui eşti un copil neputincios. La vârsta ta trebuie să înveţi să uiţi ca să-ţi poţi continua viaţa. Nici eu nu-l iubesc pe acest individ, dar oricât de mult aş ţine la tine şi aş vrea să mi te apropii, nu văd cum aş putea să te ajut. Omul ăsta, mâine, poimâine, îi ia locul lui Râşcov şi atunci să vezi! Ţi-am mai spus şi ţi-o repet, sunt îndrăgostit de tine şi voi face tot posibilul să te scot de aici. Aici eşti condamnată la moarte, fără judecată. Sistemul ne obligă şi noi trebuie să ne supunem. Aşa am fost educaţi. Dacă nu executăm ordinele, suntem la rândul nostru condamnaţi la moarte. Eram împăcat cu acest gând până ai apărut tu. În clipa asta nu mai sunt sclavul regimului nostru, sunt sclavul tău. Oricare ar fi atitudinea ta faţă de mine, să ştii că nu aş putea abuza de tine, aşa cum n-aş putea să te dau pe mâna băieţilor mei ca să mă răzbun. Ai adus ceva bun, curat, în viaţa mea şi, într-un fel sau altul, te voi răsplăti.“ „Tovarăşe Nicolovschi, felul în care-mi vorbiţi şi vă purtaţi cu mine mă face să mă simt mai în siguranţă şi să nu-mi fie teamă de ce mi s-ar putea întâmpla.“ „Nu mai îmi spune tovarăşe, spune-mi Alexei, ca să uităm unde suntem. Sau, nu! Ar fi periculos pentru amândoi. Din contra, să laşi impresia că te temi de mine. La noi, orice imprudenţă te poate pierde!“ „Da, cred că e mai bine aşa. La un moment dat, eram hotarâtă să mă răzbun, chiar cu preţul vieţii. L-am iubit pe soţul meu şi-l voi iubi toată viaţa. La răzbunare nu voi renunţa niciodată, dar sunt hotărâtă să trăiesc. Nani m-a învăţat că sinuciderea este un păcat de neiertat. Chiar dacă mă voi mai apropia de vreun bărbat, el va afla de la mine de Nani şi de gândurile mele de răzbunare şi va trebui să mă înţeleagă şi să mă sprijine.“ „Ştii, Ileana, mă gândesc să te declar colaboratoare, cu statut de eliberare condiţionată. Voi aranja să te poţi întoarce în locuinţa ta, care din fericire este încă liberă. Acolo vom putea să ne întâlnim fără să riscăm şi, cine ştie?, poate că vom putea să-i întindem o cursă lui Şevcenco. Oricum, eu am să-i pun la curent cu planurile mele privind folosirea ta ca informatoare, ca să am acoperire, iar tu, fiind în relaţii bune cu familia Davâdov, vei atesta această misiune, furnizând nişte informaţii despre aceşti oameni şi despre relaţiile lor cu Zelicmanii şi cu Batalovii. Nu! Nu te speria! Nu am nevoie de informaţii reale de la tine. Orice fleac poate fi interpretat ca o informaţie preţioasă care să-ţi asigure libertatea şi poate drumul spre răzbunare. De Şevcenco nu-mi pasă! Şi eu îl urăsc pentru aroganţa lui. Dar trebuie să ai încredere în mine şi să nu acţionezi pripit. După cum merg lucrurile, ocazia s-ar putea ivi în curând. Ca să fie totul în ordine, va trebui să-i rogi pe cei cu care a lucrat soţul tău să-ţi dea ceva de lucru, ca să ai formal din ce trăi. Practic, te asigur că nu-ţi va lipsi nimic. Gândeşte-te la ce ţi-am spus şi dă-mi un răspuns. Oricum, nu te voi lăsa să mori aici. Însemni prea mult pentru mine. Eu am încredere în tine şi te voi scoate din acest infern. Poţi să fugi, dacă vrei, dar ieşirea ta de sub protecţia mea te-ar putea arunca înapoi în braţele lui Şevcenco. Acum du-te şi gândeşte-te la ce-am discutat. E prematur să-ţi faci planuri cu răzbunarea. Obiectivul prioritar este ieşirea de aici şi de asta mă ocup eu. Du-te liniştită.“ Ileana se retrase buimăcită. Era vorba de viaţa ei, de obsedantul gând al răzbunării. Întrebarea era, ce încredere putea acorda vorbelor lui Nicolovschi? Un ticălos care îngrozise, împreună cu Rusev, Ismailul şi care-i oferea un schimb – viaţa, contra trupului ei. La acest gând, trupul i se scutură ca de friguri. Scăpase nevătămată din braţele lui Şevcenco şi nimerise în cuşca lui Nicolovschi. Se îndreptă automat spre baraca–dormitor împinsă de nevoia unei relaxări. Petrecu o noapte albă răstălmăcind atitudinea şi vorbele acestui nemernic. Fără să vrea se opri cu gândul la povestea „Frumoasa şi bestia“ şi încercă să facă o legătură cu ceea ce se întâmpla cu ea şi acest bărbat cu înfăţişare hidoasă. Simţise complexul de care suferea şi se legă de acest lucru ca de o scuză pentru el. Era bine făcut, dar avea un chip înspăimântător. Totuşi, când vorbea de dragoste, ochii lui se luminau ca ai unui copil, la primirea unei jucării. „Cum este posibil?! Omul acesta care duce în spate povara unor crime comise cu sânge rece, poate pronunţa cu seninătate cuvinte de iubire, cu licăriri de speranţă! Cum este posibilă această dedublare a personalităţii?! Cum pot coexista într-o singură fiinţă răul şi iubirea?!“ Au trebuit să treacă ani, şi nu puţini, ca, la o conferinţă ţinută de profesorul Mihai Rădulescu să aud o definiţie a fenomenului „Jago“, în sintagma „dihotomie antonimică“. Deruta din capul Ilenei începea să ia proporţii. Ce trebuia să facă? Să-şi pună speranţele în mâinile acestui om, bazându-se pe licărirea de bunătate pe care o întrezărise în privirea lui când îi vorbise de dragoste, sau să renunţe la speranţa de a trăi şi să înfrunte moartea ca pe ceva inevitabil? Libertatea promisă putea fi doar o capcană, iar drumul spre răzbunare doar o himeră. Şi totuşi, acest cuvânt, „libertate“, devenea o tentaţie în faţa căreia începea să se simtă neputincioasă. Cum era hotărâtă să moară pentru a-l răzbuna pe Nani, consideră această hotărâre ca pe o armă secretă în faţa promisiunilor lui Nicolovschi. La primul gest de trădare era dispusă să moară împreună cu el. Ştia că rămânerea în acest lagăr al morţii echivala cu moartea, cu şansa de a fi batjocorită. Faptul că acest zbir nu s-a atins de ea, că încearcă s-o cucerească printr-o atitudine umană pentru a-şi învinge complexul de care suferea, o făcea să aleagă drumul propus, drumul spre libertate. Împăcată oarecum cu soluţia aleasă, Ileana se cufundă într-un somn adânc. Dimineaţa o găsi mai odihnită, mai sigură pe ea. Renunţă la ceaiul fără zahăr şi la bucata de pâine uscată de la dejunul deţinuţilor şi se îndreptă înspre locuinţa lui Nicolovschi, unde acesta o aştepta în faţa unei mese pline de bunătăţi. Se aşeză la masă şi începu să mănânce cu poftă, spre bucuria protectorului. Nicolovschi zâmbi satisfăcut fiind sigur de victorie. „Cum ai dormit?“ „Am adormit doar spre dimineaţă, de aceea sunt aşa de mahmură. M-a frământat mult discuţia noastră de ieri. Când m-am convins că propunerea pe care mi-ai făcut-o este cea mai sigură cale spre viaţă, am adormit. N-a fost un somn lung, dar a fost un somn al relaxării.“ „Mă bucur mult! Nici nu ştii ce om fericit ai făcut din mine! Acum chiar că ştiu ce am de făcut. Să laşi totul în seama mea şi să ai încredere în mine. Nimeni nu-ţi va mai face nici un rău, cel puţin cât timp eu sunt unde sunt! Îţi promit că în câteva zile vei fi la tine acasă.“ După plecarea lui Nicolovschi, Ileana se întinse pe canapeaua din sufragerie şi adormi buştean. Se trezi la prânz simţind răsuflarea sacadată a lui Nicolovschi. Era aplecat asupra ei. Când deschise ochii, Nicolovschi o sărută uşor pe frunte şi-i zâmbi prietenos. Descoperi iarăşi în ochii lui acea privire de copil, care contrasta atât de mult cu înfăţişarea lui. Nu schiţă nici un gest de respingere surprinzându-l cu această atitudine. Nicolovschi se îndreptă şi continuă s-o contemple. „Ileana, eşti foarte frumoasă! Să ştii că, n-aş putea să-ţi fac nici un rău. Îţi promit să am multă răbdare cu tine. Sper să învingem distanţa care ne desparte. Ştiu ce se spune despre mine, dar în ultimă instanţă sunt şi eu om, şi ca orice om, pot avea şi eu părţi bune, chiar dacă le-am ţinut bine ascunse. Nu spune nimic. Purtarea ta mi-a arătat că nu te temi de mine şi asta înseamnă enorm pentru mine, pentru acea parte bună din fiinţa mea. Deja ai făcut mult pentru mine şi îţi sunt recunoscător. Astă seară am o întâlnire cu Râşcov. Vreau să grăbesc eliberarea ta condiţionată şi să obţin acordul lui. În acest caz, Şevcenco va sta cuminte în banca lui. Hai să mâncăm ceva! Sper să-ţi recapeţi şi pofta de mâncare şi cheful de viaţă.“ „Poţi fi sigur de asta! Simt o foame de lup şi vreau să arăt cum trebuie când o să ajung acasă.“ În această aparentă atmosferă de înţelegere şi încredere reciprocă, gânduri paralele frământau creierul celor două personaje antagoniste, ireconciliabile. În urmărirea planurilor sale de supravieţuire pentru răzbunare, Ileana se întreba câtă încredere putea avea în acest personaj sinistru? Ce va urma după eliberare? Va fi vorba într-adevăr de o eliberare? Nu cumva era vorba de un plan ascuns – să-şi bată joc de ea şi apoi s-o lichideze? Este posibil ca în sufletul acestui călău să fi răsărit sentimente umane? Era conştientă de faptul că Nicolovschi suferea de un complex care-l obseda. Era posibil ca acest om–diavol să fie bine intenţionat în speranţa eliberării sale din ghearele complexului care îl măcina? Era hotărâtă să rişte şi să lase pe seama hazardului deznodământul. Practic nici nu avea de ales. Viaţa ei era în mâinile lui. Nici Nicolovschi nu se lăsa pradă încrederii. Această făptură gingaşă ascundea în ea un caracter puternic sub masca naivităţii. Cu o purtare aparent infantilă, îşi urmărea scopul cu încăpăţânare. Aşa reuşise să-l înfrunte pe Şevcenco, aşa îi ţinuse piept şi lui. Ce va face oare după eliberare? Va fugi? Va încerca să-l omoare? Sau îi va ceda mânată de speranţa că el o va ajuta să se răzbune? Simţea o atracţie maladivă faţă de ea, dorea sa fie a lui, dar de bunăvoie, nu cu forţa. Avea nevoie de acest dar, de această compensaţie din partea naturii. Era dispus s-o salveze, s-o atragă, s-o ajute chiar în planurile ei de răzbunare. Ce era Şevcenco pentru el? Un nemernic, un nimic, un păduche care trebuia strivit. Un obsedat sexual care se înfrupta cu nesaţ urmărind scenele de viol comandate de el. Şi el apelase la astfel de metode, dar o făcuse nu din perversitate. Se simţea un om normal, iar Ileana era dovada de netăgăduit a acestei normalităţi. Nu avea cum să rateze o astfel de ocazie pe care i-o oferea viaţa. „Spuneai că ţi-e foame, Ileana?! De ce nu mănânci? Ce te frământă?“ „Sinceră să fiu, mi-e teamă, mi-e teamă de această eliberare, mi-e teamă de buna ta credinţă, mi-e teamă de oamenii cu care voi da ochii. Ce vor crede despre mine? Chiar vrei să mă scapi de moarte? Îmi vine greu să cred…“ „Ileana, ţi-am mai spus şi o repet. Sunt nebun după tine şi ţi-am promis să te scap de aici şi să am grijă de tine. Nimeni nu se va atinge de tine! Nu vezi că nu îndrăznesc să-ţi fac nici un rău?! Pe cinstea mea, aici se putea întâmpla orice! Nu te-am adus niciodată să asişti la interogatoriile celorlalte deţinute, lucru obişnuit la noi. Ai fi văzut ce înseamnă umilirea unei femei, drumul spre moarte. Nu, Ileana! Mi-am legat speranţa de tine în drumul meu spre o viaţă normală, fără complexe, fără violenţă. Ţi-am promis că indiferent de atitudinea ta faţă de mine, te voi scoate de aici şi te voi păzi. Urmează o perioadă grea, în care chiar şi o canalie ca mine va face cu greu faţă ordinelor ce au început să sosească. Nu mai avem mult de stat pe aici, nu mai mult de şase luni. Va trebui să ne retragem, iar retragerea înseamnă să te socoteşti cu cei pe cu care îi consideri duşmani, şi slavă Domnului, avem destui ! E un secret pe care te sfătuiesc să-l păstrezi cu sfinţenie. Ţi-am dat o armă cu care ai putea să mă termini şi pe mine şi pe Şevcenco. Sper să n-o foloseşti şi să ai încredere în mine.“ Cele auzite o derutară şi mai mult pe Ileana, dar o convinseră că nu mai avea altă cale să se salveze, decât să se lase pe mâna lui Nicolovschi. Ce putea păţi mai rău decât ceea ce i s-ar fi putut întâmpla deja aici, în lagărul morţii? Era un argument suficient de puternic pentru a nu-i mai zdruncina hotărârea. Libertatea, casa şi ce-o vrea Dumnezeu! A doua zi Nicolovschi îi făcu o vizită lui Şevcenco şi-l puse la curent cu planurile sale. Avea totuşi nevoie de acordul lui. Şevcenco sări ca ars. „Ce-ai înnebunit?! Cum poţi să ai încredere în ea după tot ce s-a întâmplat? Va bate tot târgul ca şi Vodă! Încep să regret că n-am terminat-o aici şi că ţi-am trimis-o ţie. Te pomeneşti că ţi s-au aprins călcâiele după ea!? Ce, acolo nu poţi să te distrezi cu ea? Nu, nu sunt de acord! Femeia asta ne va aduce numai necazuri! Renunţă!“ „Stai, nu te pripi. Puteam s-o fac şi fără să te consult. Chiar mă crezi un novice?! Sigur că voi lua toate măsurile de siguranţă. Nu mă interesează să mă distrez cu ea. E o sclifosită care numai de pat nu e bună. Tu de ce nu te-ai distrat cu ea.? Cred că ţi-ai dat şi tu seama cât e de nefemeie. Acţiunea Zelicman e principalul meu scop. Se va infiltra în casa Davâdovilor şi, ca să-şi scape pielea, ceva, ceva, va ciripi. Voi afla câte ceva despre Zelicman şi despre Batalov. Nu va mai fi nevoie să-i urmărim pe faţă, la lumina zilei. Am reuşit s-o sperii, se teme de moarte, mai ales de o moarte violentă, a renunţat la visul ei utopic de a se răzbuna, mai bine zis, să răzbune moartea soţului ei. I-am explicat că este o prostie să se pună cu noi, că dacă rămâne închisă nu mai are nici o scăpare. Da, dragul meu, te rog să mă sprijini şi să ai încredere în mine. Cât de curând, am să ţi-l servesc pe tavă pe Zelicman. Ai să-l poţi devora în voie. Trebuie să recunoşti că a fost ideea mea, că ministrul a fost de acord, şi ca atare, vreau să beneficiez de dreptul de autor. Cât priveşte Ileana, nu-ţi face griji. Ştiu ce fac şi la nevoie „sinuciderea“ e la îndemână. Până atunci însă, cine ştie? poate că ne vom distra puţin cu ea amândoi. În treburi de astea ştii că nu sunt egoist.“ „Totuşi trebuie să vorbim şi cu Râşcov.“ „Hai să fim serioşi! De când ai tu nevoie de aprobarea lui Râşcov?! E ca şi cum eu aş avea nevoie de aprobarea lui Rusev! Ce vrei mai mult decât acordul ministrului!?“ „Bine omule! Fă cum crezi, dar ţine-mă şi pe mine la curent. Dacă se întâmplă ceva, nu vreau să fiu luat ca din oală.“ „Mai e ceva. Ştiu că ai sigilat casa Ilenei. Vreau cheile, să se instaleze acolo.“ „Am impresia că tu chiar vrei să-ţi faci un cuibuşor de dragoste. Îţi dau şi cheile şi binecuvântarea mea, dar vezi ce faci. Dacă se întâmplă ceva, să nu apelezi la mine!“ „Bine, bine! Fii liniştit! Dacă va fi nevoie s-o lichidăm, înainte ne vom distra puţin. Te-am salutat.“ Nicolovschi plecă bine dispus, zornăind cheile casei cu satisfacţie. Nu se aşteptase să meargă aşa de uşor, ceea ce-l punea în gardă faţă de Şevcenco. „Cine ştie ce-i în capul lui?“ Trecu pe la unitate, luă cu el doi băieţi şi poposi în faţa casei visate. Când intră, fu izbit de mirosul neplăcut, de stătut, specific caselor neaerisite. Deschise geamurile şi uşile, puse băieţii să facă curăţenie, se plimbă plin de curiozitate şi de satisfacţie prin locuinţă şi prin grădină, răscoli prin dulapurile de haine şi se apucă să aranjeze alimentele şi băuturile aduse. Era mulţumit şi nerăbdător s-o aducă pe Ileana, să-i înmâneze cheile. Simţea că se apropie o zi mare care îi va aduce o schimbare radicală în existenţa atât de seacă şi de hulită de alţii. Când totul fu pus la punct, încuie uşa de la intrare şi porni spre unitate. Merse direct la atelierul mecanic şi comandă o dublură la cheile casei. Înarmat cu acest „paşaport“ al speranţei, Nicolovschi se îndreptă spre camera de anchetă şi trimise după Ileana. El, diavolul, „puiul de căţea“, nu-şi mai găsea loc de emoţie. Când apăru Ileana, o întâmpină zâmbind, cu ochii strălucind de bucurie. Ridică mâna în sus, fluturând cheile prin aer. „Ileana, am reuşit! Uite cheile casei tale! Astăzi îţi fac formele, iar mâine te duc cu maşina. Am făcut curăţenie prin casă, am umplut cămara ca să nu trebuiască să umbli după nimic. Am să-ţi las şi bani. Vreau să nu-ţi lipsească nimic, să încerci să te obişnuieşti cu noul tău statut. Vei fi liberă! Ai cuvântul meu!“ „Nu ştiu ce să zic. Oricum îţi mulţumesc mult! Bani însă, nu vreau să-mi laşi. Am să încerc să găsesc ceva de lucru. Ce forme trebuie să faci pentru eliberare? Vor avea vreo valoare în faţa lui Şevcenco? Să ştii că mi-e teamă de el!“ „Nu, Şevcenco se teme la rândul lui de mine. Şevcenco va sta de o parte, nici o grijă. Are grijă şi el de pielea lui, ca noi toţi. E o regulă nescrisă între noi şi o respectăm. Treaba cu banii nu trebuie să te îngrijoreze. Nu vreau să te cumpăr! Ai pierdut mult şi multe şi ai tot dreptul la o compensaţie. Nu-s bani din buzunarul meu, sunt fonduri speciale, pentru activităţi speciale. Formele sunt simple. Ai să semnezi o declaraţie formală în care te vei angaja să colaborezi cu noi, declaraţie care va rămâne la mine. La nevoie o voi distruge.“ „Cum să semnez o astfel de declaraţie? Ce ar spune cei care mă cunosc?“ „Ileana, ţi-am cerut să ai încredere în mine. Eu sunt acela care are nevoie de tine. Vreau să te câştig, nu să abuzez de tine. Aş fi putut-o face fără să fiu împiedicat. Sper că te-ai lămurit. Vreau să te salvez şi tu trebuie să mă ajuţi. Singur nu pot face nimic. Uite aici este declaraţia. Te rog s-o citeşti şi s-o semnezi. Dimineaţa trimit să te scoată din dormitor. Să nu te sperii. Trebuie să salvăm aparenţele. Garda te va duce la maşină în hainele astea de deţinută. În maşină te voi aştepta eu şi cu şoferul. Vom merge împreuna acasă. Hai, citeşte şi semnează!“ Cu o mână tremurândă, Ileana luă declaraţia şi fără s-o citească, semnă. Simţi un val de căldură şi se sprijini de masă. Un sentiment copleşitor de nelinişte o cuprinse. Se gândi la libertate, se gândi la moarte. N-avea cum să ştie ce va urma. Zarurile erau într-adevăr aruncate! „Ileana, ce-i cu tine? Te simţi rău? Stai aici pe scaun. Să-ţi aduc puţină apă rece, sau poate vrei un strop de vodcă?“ „Da, vreau vodcă. Vreau şi apă rece.“ Nicolovschi aduse nişte apă rece, apoi umplu doua păhărele cu vodcă. „Bea Ileana pentru libertate. Eu am sa beau pentru dragostea ta, chiar dacă pare o himeră.“ Ileana sorbi din paharul cu vodcă, bău din apa rece şi se apropie de Nicolovschi. Se uită fix în ochii lui şi cu un gest brusc îl sărută pe obraz. Nicolovschi nu schiţă nici un gest. O privire caldă, plină de recunoştinţă, mângâie chipul îmbujorat al Ilenei. „Acum du-te şi te odihneşte. Mâine va fi o zi grea. Libertatea va veni ca un şoc puternic. Nu va fi uşor să-i faci faţă în primele zile. Pe mâine!“ Scenariul pregătit de Nicolovschi fu urmat cu sfinţenie. Ileana nu-şi putu stăpâni emoţia când fu trezită şi împinsă afară din dormitor. „Oare ce vor face cu mine?!“ Se mai linişti puţin, când împinsă în maşină pe bancheta din spate, întâlni privirea strălucitoare a lui Nicolovschi. „Putem pleca!“ Maşina demară în trombă aruncând-o practic în braţele lui Nicolovschi. Acesta o ajută să se îndrepte, apostrofându-l pe şofer. La zece minute fură în faţa casei. Coborî din maşină plină de şovăială şi se îndreptă spre intrare. „Poţi să te întorci la unitate. Nu mai avem nevoie de maşină.“ Şoferul demară lin, afişând un zâmbet plin de subînţelesuri. Cu o mână tremurândă, Ileana încercă să deschidă uşa. Nicolovschi îi luă cheile din mână şi deschise. Când se pomeni înăuntru, Ileana izbucni într-un plâns cu hohote. Nicolovschi o luă de umeri, o strânse la piept şi, mângâindu-i părul, o conduse spre canapeaua din salon. „Plângi, Ileana! Plânsul face bine! O ştiu de când eram mic, de la mama. Eu am să pregătesc ceva de mâncare şi o cafea. Mai vrei o vodcă?“ „Da, da! Să nu mă laşi singură! Mi-e tare frică.“ „Nu, Ileana, n-am să te las singură decât dacă ai să mi-o ceri. Acum stai liniştită şi bucură-te de casa ta.“ „Mulţumesc! Cred că eşti, totuşi, un om bun.“ Când Nicolovschi se întoarse cu dejunul improvizat şi cu cafeaua, Ileana dormea liniştit, ca un copil. Era relaxată, dar mai presus de toate, era frumoasă.
*
* *
„Unde ai întârziat atât, Dania? Am fost îngrijorată. Ştii că suntem din nou supravegheaţi? I-a observat Alexei când s-a întors de la serviciu.“ „Se prea poate. În general cei de la Consistoriu şi-au intensificat activitatea. Trecând prin dreptul casei lui Ilaşcu, am văzut lumină. Te pomeneşti că au lichidat-o pe Ileana. Nu mi-am putut da seama cine era prin casă. Nu pot să uit privirea pe care mi-a aruncat-o în ajunul eliberarii mele. Parcă a simţit că n-o să ne mai vedem! Da, se pare că zvonurile despre iminenţa războiului i-au pus pe jar. M-am întâlnit cu protopopul Popescu. Era îngândurat, trist. Nu ştiu pe ce cale a primit veşti despre soarta familiei Dracinschi. Au fost duşi la Odessa şi după selecţie, el şi cu soţia au luat trenul spre Siberia, în vagoane de marfă. Margarita lor, împreună cu un grup de fete, alese pe sprânceană, au fost trimise la o şcoală a ministerului de interne, o şcoală specială de ofiţeri! Îţi închipui ce o aşteaptă şi ce este în sufletul ei! Sărman copil! Ea la şcoală de ofiţeri, iar părinţii deportaţi! Se vor folosi de părinţi ca s-o convingă să facă ce i se cere. Frumoasă cum e, precis va ajunge la o secţie de spionaj. Nu ştiu ce se va întâmpla şi cu noi. Nu-l văd pe nemernicul de Nicolovschi înghiţind afrontul ce i l-a adus Zelicman. Cum să eliberezi pe cineva din Unitatea Morţii?! S-ar putea ca şi săracul Zelicman s-o păţească. Ăştia nu iartă pe nimeni. Astăzi am avut parte de o zi foarte grea. Sunt obosit şi îngrijorat. M-am întâlnit şi cu Perceac. Îl ţine pe Alexandrov internat cu diagnostic „grav“, infarct repetat, ca să-l salveze de arestare. E urmărit direct de Şevcenco. Se pare că au aflat că a fost ofiţer alb. Perceac spune că Saşa simulează foarte bine boala. De fapt a avut un infarct, dar este în afara oricărui pericol. Ne aşteaptă zile grele, Leolea!“ „Oare primăvara asta va aduce ceva schimbări? Nu ştim nimic de Mircea, nu ştim nimic de George. Oare mai sunt în viaţă?! Şi cu Stavrovii ce s-o fi întâmplat? Iura nu a mai dat nici un semn de viaţă. Te pomeneşti că i-au deportat!? Vai de capul nostru! Vezi cine sună! Oare cine poate fi la ora asta?!“ „Ileana!? Nu-mi vine să cred! Când ai scăpat? N-am crezut că o să ne mai vedem. Doamne, mai sunt şi minuni!“ „E o poveste lungă, Dănilă. Nu ştiu cum se va termina. De aceea m-am grăbit să vă văd. Sunt convinsă că sunt urmărită, dar asta nu mai are nici o importanţă. Suntem în mare pericol, şi eu, şi voi, şi familia Zelicman. De fapt am fost eliberată condiţionat. Am o misiune de îndeplinit, în casa voastră. Trebuie să vă urmăresc şi să aflu ceva compromiţător despre Zelicman. Îţi dai seama unde am ajuns?! Sunt o epavă şi numai gândul răzbunarii mă mai ţine în viaţă. O să inventăm nişte lucruri, o să ne sfătuim cu Zelicman, o să încercăm să-l prostim şi să-l amânăm pe Nicolovschi. Canalia o face pe îndrăgostitul cu mine! Mai mult, mi-a promis că mă va ajuta sa mă răzbun pe Şevcenco! Sunt disperată! Nu mai am curaj să mă mai duc acasă. Nenorocitul mi-a făcut curat prin casă, mi-a umplut cămara de bunătăţi.“ „Ileana, linişteşte-te. Într-adevăr, situaţia ta este foarte delicată. Eu zic să rămâi noaptea asta la noi, iar eu mă duc până la Zelicman să mă sfătuiesc cu el. Ştii, a reuşit să-şi expedieze familia la Odessa, dar este foarte îngrijorat. Simte că ceva i se pregăteşte.“ „Leolea, draga mea!… ţine-mă strâns! Nu pot crede că mai trăiesc, că stau de vorbă cu voi.“ Un plâns în hohote zgudui pieptul Ilenei. Brusc corpul ei se lăsă moale şi se prăbuşi la picioarele Leolei. Eu priveam înmărmurit fără să înţeleg nimic din ce se întâmpla. Ne-am repezit toţi trei şi am aranjat-o pe o canapea. Un strop de oţet la baza nasului o făcu să-şi revină. „Ileana, stai liniştită! Mă duc să-ţi pregătesc un ceai cald cu lămâie. Ai să-ţi revii!“ „Bună seara, bună seara! S-a întâmplat ceva?“ „S-a întâmplat că trebuie să luăm urgent legătura cu Zelicman. Ileana a fost eliberată condiţionat de Nicolovschi pentru a ne spiona pe noi, pe voi şi pe Zelicman. Ce mă miră este că ei nu au aflat de plecarea familiei lui Zelicman!? Hai s-o lăsăm puţin pe Ileana să-şi revină. Alexei, hai să mergem puţin în curte. Hai şi tu Clavacica, cu noi, sau mai bine rămâi cu Ileana până vine Leolea cu ceaiul.“ „Daniil Stepanovici, sunt foarte îngrijorat din cauza lui Clava. Nu vrea să plece, iar războiul nu mai poate fi evitat. Ori, dacă încep ostilităţile, eu nu mai pot avea grijă de Clava, iar nenorocitul ăsta a pus ochii pe noi. Şi eu, şi Max Mihailovici, suntem urmăriţi permanent, chiar şi de unele persoane de la unitate. De la vizita ministrului de interne, tot aşa o ducem. Cu Dumneavoastră, nu ştiu cum va fi. Poate că ar fi bine să dispăreţi din oraş. Nicolovschi nu este omul care să vă ierte şi nici Rusev nu este mai breaz! Trebuie să vorbim cu Zelicman. El gândeşte mai la rece.“ „Unde să dispărem, dragul meu?! Ei controlează totul! Şi oraşele, şi satele, iar drumurile sunt patrulate permanent. Cred că într-adevăr zvonurile privind declanşarea războiului i-au pus pe jar. Practic, a început un fel de evacuare. În oraşe oamenii sunt arestaţi şi nu se mai află nimic despre ei. La sate, ţăranii sunt încolonaţi şi trimişi dincolo de Nistru, iar vitele şi atelajele sunt confiscate de armată. Dacă ar fi să ne ascundem, n-am putea-o face decât în oraş, ceea ce nu este deloc uşor. Singura noastră speranţă este în Cel de Sus, în Dumnezeu. Hai să vedem ce mai spune Ileana, şi poate că te duci până la Zelicman şi stai de vorbă cu el. Eu nu mă pot duce. Ar fi periculos şi pentru el, şi pentru mine.“ „Între timp, poate o lămuriţi pe Clava să plece la părinţi. Devine periculos să mai rămână. Să mergem!“ Trezită din starea de leşin care o doborâse, Ileana se puse pe povestit, cu lux de amănunte, cele îndurate la Unitatea Specială, de ea, şi mai ales de ceilalţi deţinuţi, de comportamentul lui Nicolovschi şi de încercările acestuia de a o cuceri. Era un târg murdar pe care i-l propunea în schimbul libertăţii, mascat de asigurări privind caracterul „formal“ al colaborării, de promisiunea de a fi ajutată în realizarea planului ei de răzbunare împotriva lui Şevcenco. Totul părea neverosimil, îngrijorător pentru cei care o ascultau. Toţi se întrebau – ce rol avea să joace în povestea asta Ileana? Circumstanţele erau total neobişnuite. Să fi acceptat această fiinţă gingaşă şi nobilă o colaborare cu aceşti călăi, în schimbul libertăţii? Totul părea posibil şi imposibil totodată. Dacă Ileana se gândea să-l răzbune pe Nani, trebuia să fie cel puţin naivă. Cum putea să se încreadă cineva în Nicolovschi? Şi preţul cerut? Era Ileana capabilă să plătească un astfel de preţ? Ceea ce era curios în atmosfera creată, e că toţi gândeau cumva la unison, toţi îşi puneau aceleaşi întrebări, toţi încercau aceleaşi îndoieli. În timp ce Ileana vorbea fără să fie întreruptă, privirile interlocutorilor se ocoleau. Când Ileana se opri istovită, singurul care îndrăzni sa rupă tăcerea fu Alexei. „Eu mă duc să mă întâlnesc cu Zelicman. Trebuie să fie pus la curent şi el. Păcat că nu poate asista direct la discuţii! Trebuie să hotărâm împreună ce-i va transmite Ileana lui Nicolovschi, ca să ştim cum să reacţionăm. Vezi Clava de ce am ţinut să pleci? Evenimentele se precipită, eu voi fi probabil consemnat, iar tu vei rămâne singură, neajutorată în faţa acestor canalii. Ileana, Daniil Stepanovici, încercaţi s-o lămuriţi. Chiar dacă nu recunoaştem, retragerea noastră a început, iar nemernicii nu vor întârzia să se manifeste. Am plecat. Aşteptaţi-mă până mă întorc, chiar dacă va fi târziu. Poate facem un plan de bătaie.“ Odată cu plecarea lui Alexei, liniştea puse stăpânire pe încăpere. Cea care rupse tăcerea fu tot Ileana. „Ştiu că sunteţi derutaţi, că nu puteţi să mai aveţi încredere în nimeni, că postura mea de colaborator vă pune pe gânduri. Este normal să fiţi suspicioşi. Puteţi fi siguri însă de buna mea credinţă. Eu nu am trădat pe nimeni şi cu atât mai puţin memoria lui Nani. Trăiesc cu o singura dorinţă – răzbunarea. Acolo nu aş fi avut nici o şansă. Liberă, mai am o speranţă. Viaţa mea nu mai are nici o valoare. Acum e mai bine să plec.“ „Cum să pleci, Ileana? Trebuie să rămâi la noapte la noi. Nimeni nu a pierdut încrederea în tine, poţi fi sigură de asta. Suntem mai mult derutaţi nu de poziţia ta, cât de ceea ce vrei să faci. Să înfrunţi diavolul când are toată puterea în mâinile lui?! Singură?! Trebuie să te gândeşti foarte bine, să ne gândim cu toţii!“ „Nu, Leolea, voi nu trebuie să ştiţi nimic. Eu nu am pe nimeni. Voi aveţi de apărat familiile voastre. Nu, nu! Voi nu trebuie să cunoaşteti nimic din planurile mele. Şi aşa este prea mult că v-am împovărat cu acest secret. Trebuie să uitaţi tot ce v-am spus! Ştiu că sunt neajutorată, dar am avantajul că ştiu exact ce vreau. Şi mai am un atu. Nicolovschi vrea să mă cucerească pe cale paşnică. Suferă de complexul urâţeniei de care speră să scape prin mine. Este în stare să rabde şi să aştepte ca să–mi îndeplinească orice dorinţă, chiar cu preţul trădării alor lui. Îl urăşte pe Şevcenco şi este gata să-l sacrifice. Am nevoie de ajutorul lui ca să-mi ating ţelul. Şi poate că până să-mi ating ţelul, voi reuşi să mai salvez pe câte unii.“ „Ileana, văd că eşti hotărâtă să te iei la trântă cu un balaur şi că nimic nu te va face să te răzgândeşti. Pentru asta vei avea nevoie de multă putere. Hai să mâncăm ceva până se întoarce Alexei, iar noaptea pe care o vei petrece aici, îţi va prinde bine. Nu strică sa bem şi un pahar de vin bun. Mă duc în pivniţă să văd ce mai avem. Vom ciocni pentru amintirea lui Nani şi pentru prietenia noastră şi, poate că vom reuşi s-o convingem pe Clavocica să plece la părinţi, până nu este prea târziu.“ „Asta în nici un caz! Eu voi rămâne lângă Alexei până va intra în foc. Atunci am să mă înrolez şi eu. Ştiu că noi nu avem ce căuta aici, dar nici nemţii n-au ce căuta la noi!“ „Clavocica, ce să cauţi tu pe front? Tu crezi că războiul este o poveste eroică? Nu! Este un coşmar! Ascultă-mă pe mine şi du-te la părinţi! Destul că soţul şi tatăl tău vor ajunge pe front.“ „Tanti Leolea, eu ştiu că la noi este rău, dar credeţi că fascismul este mai bun decât comunismul? Dacă vrem să fie bine la noi, noi trebuie să facem ordine, nu alţii! Gândiţi-vă cât rău v-am făcut noi vouă. Acelaşi lucru s-ar întâmpla cu noi, dacă ar năvăli nemţii, dacă nu şi mai rău. Dacă Alexei trebuie să moară, pot muri şi eu!“ Cum discuţia risca să ia o turnură periculoasă, Daniil Stepanâci încercă să abată atenţia de la subiectul atât de delicat, abordat de cele două femei. Sticla de vin vechi adusă din pivniţă îi servi drept pretext. „Eu spun să închinăm un pahar, sau două, pentru libertate, pentru invitata noastră Ileana, pentru sănătatea noastră a tuturora. Când ne-o fi mai rău, să fie ca-n clipa asta!“ „Bravo, diadia Dania! Sunteţi singurul optimist din această cameră. Să bem pentru noi, pentru cât mai multe zile ca acelea pe care le-am petrecut împreună! Pentru tine Ileana, pentru liniştea ta şi pentru împlinirea visului tău! Nemernicii care s-au purtat cu tine şi cu soţul tău aşa cum s-au purtat, merită să fie pedepsiţi! Sunt alături de tine! Pentru sănătatea voastră!“ În acest timp Alexei se plimba pe cheiul Dunării, la braţ cu Zelicman, încercând să-i redea cât mai fidel cele petrecute în casa Davâdovilor, neomiţând nimic din atmosfera de suspiciune care domnea acolo. Zelicman asculta îngândurat cele relatate de Alexei, felicitându-se în gând pentru reuşita de a-şi trimite familia acasă. Ştia că este urmărit, ştia cu cine avea de luptat, ştia că fusese luat în vizor. Şi mai ştia ceva, ştia că în sistemul lor nu avea scăpare. Speranţa lui era războiul care-i putea oferi ocazia de a muri cu fruntea sus, fără interogatorii, fără schingiuiri, fără umilinţă. Acest lucru îl îndemna să încerce să dejoace planurile lui Nicolovschi, să amâne deznodământul, să-l salveze pe Alexei, vinovat doar pentru faptul că era adjunctul său, omul său de încredere, prietenul său. Avertismentul adus de Ileana venea să confirme ceea ce el constatase singur. Se ştia urmărit, provocat. Oameni ca Şevcenco, sau Nicolovschi, nu puteau să-l ierte pentru îndrăzneala de a se fi amestecat în problemele lor, atunci când a obţinut eliberarea lui Davâdov dintr-un loc de unde nimeni nu trebuia să iasă viu. Îşi făcea griji pentru Alexei şi Clava, pe care fără să vrea i-a tras după el, instalându-i chiriaşi la familia Davâdovilor. Trebuia să-i salveze scoţându-i din raza de acţiune a torţionarilor. Avea de gând să profite de relaţiile pe care încă le mai avea la minister şi să încerce să-l trimită pe Alexei la un curs de şase luni, la şcoala de ofiţeri politici de la Leningrad. Singurul obstacol era chiar Alexei, a cărui aversiune făţă de orice însemna „pregătire politică“ era bine cunoscută. Abordă cu grijă subiectul, insistând în special pe riscurile care o pândeau pe Clava. „Dragul meu, propunerea am şi făcut-o, fără să te consult, şi aştept confirmarea. Ştiam că n-ai să fii de acord, dar am ales singura soluţie viabilă, ca să te scot din mocirla în care riscăm să ne afundăm. Cu ăştia nu e de glumit! Clava nu poate fi expusă la aşa ceva! Nu aş putea să mi-o iert! Dacă vine confirmarea, am să vă trimit cu o vedetă rapidă la Odessa, iar de acolo veţi continua drumul normal. Este tot ce pot să fac pentru voi, pentru tinereţea voastră, pentru liniştea mea. Până nu suntem siguri, nu-i spune nimic lui Clava!“ „Max Mihailovici, şcoală de ofiţeri politici? Păi mă aruncaţi în gura lupului! Doar mă cunoaşteţi, nu?! Mă aruncă de acolo afară într-o săptămână.“ „Nu fii copil! Acum eşti bărbat în toată firea, ai o familie de apărat, o viaţă de trăit. Va veni o zi când toate relele pe care la trăim vor trece la capitolul amintiri. Lumea se deşteaptă, iar paranoicii vor dispărea cu ideologia lor utopică, cu tot! Nu nemţii vor răsturna ordinea sovietică, ci chiar popoarele acestei ţări minunate, voi tinerii. Sunt convins că ai să-ţi aminteşti de vorbele mele şi-mi vei mulţumi. Voi veţi construi o nouă Rusie în care Marat va fi un om liber. Acum întoarce-te la Davâdovi şi linişteşte spiritele, cum poţi. Trebuie să câştigăm câteva zile. Multă prudenţă în discuţiile cu Ileana! Cu Nicolovschi nu-i de glumit!“ Alexei o porni spre casă, dar o porni pe ocolite, parcă pentru a amâna întâlnirea cu cei care-l aşteptau cu sufletul la gură. Se miră când găsi acasă o atmosferă destinsă, în jurul unei mese îmbelşugate, la al nu ştiu câtelea pahar de vin. Alexei profită de această atmosferă şi se aşeză direct la masă, ca şi cum nimic nu se întâmplase. Închină un pahar de vin în cinstea gazdelor, lansă câteva bancuri noi cu Erevanul şi se apucă de mâncat, simulând o foame de lup. Primul care îndrăzni să rupă această „tăcere“ fu Daniil Stepanâci. „Ei, Alexei, ce veşti ne aduci de la Max Mihailovici? Ai reuşit să-l abordezi între patru ochi?“ „Bineînţeles! Ne-am plimbat pe chei şi am putut discuta în voie. Zelicman nu acordă prea mare importanţă acţiunii lui Nicolovschi. El consideră că este vorba de o încercare de intimidare, de exercitarea unei presiuni psihologice, iar eliberarea Ilenei şi folosirea ei drept informatoare este o încercare de justificare a actului în sine, care ascunde de fapt dorinţa lui obsesivă de a ajunge la Ileana pe cale paşnică. El consideră că pericolul cel mai mare o paşte pe Ileana şi o sfătuieşte să fie foarte prudentă şi să nu se lase înşelată de promisiunile lui. Poate să-i spună că şi-a expediat familia în ţară, că nu mai frecventează casa Davâdovilor, şi altele de genul ăsta. De exemplu poate să-i spună că soţia lui Alexei, adică a mea, nici nu vrea să audă să plece la părinţi. Acest gen de informaţii îl poate păcăli pe Nicolovschi în ceea ce o priveşte pe Ileana. Între timp ea trebuie să caute o soluţie de a se fofila şi în final de a dispărea. Cam acestea au fost vorbele lui Zelicman. Mi-a mai recomandat să mă afişez cât mai mult cu Clava prin oraş, iar plimbările Clavei cu Lulu să se rărească. Nu ştiu ce să spun, dar pe mine m-a convins.“ Tăcerea se aşternu din nou în încăpere, nimeni neîndrăznind să-şi spună părerea. Faptul că Zelicman nu se referise de loc la el, îl făcu pe Daniil Stepanâci să rămână pe gânduri. Simţea că în conjunctura actuală, el şi familia lui erau în cel mai mare pericol. O nouă arestare ar fi însemnat sfârşitul. Sentimentul neputinţei îl copleşi. „Mă duc să mai aduc ceva vin, să bem pentru reuşită! Pentru prietenia care ne leagă!“ „Se pare că Dania, al meu, nu-i în apele lui. Îl cunosc prea bine ca să nu simt că este îngrijorat.“ „Poate că nu trebuia să vin pe la voi. Am impresia că am adus neliniştea în casa voastră.“ „Nu, Ileana! E bine că ai venit şi ne-ai spus. De mult simţim că ceva ni se pregăteşte, mai ales de când cu dispariţia lui Mircea şi a lui George. Ceea ce ne-ai spus confirmă ceea ce noi bănuiam. De fapt, trebuia să ne aşteptăm la aşa ceva. Cum să se dea bătut un Nicolovschi? Mă gândesc cu groază la ceea ce te aşteaptă şi bineînţeles la ce ne aşteaptă pe noi. Deportarea mi s-ar părea lucrul cel mai puţin rău, dacă aş şti că nu vom fi despărţiţi. Dar mă tem că va fi mai rău! Tu, Ileana, poate că ar fi mai bine să încerci să dispari. Eşti foarte tânără, singură, poţi să te strecori mai uşor. Dacă te ascunzi până începe războiul, eşti scăpată.“ „La ce să scap, Leolea dragă? Viaţa mea nu mai are nici un sens. Vreau doar să-l răzbun pe Nani, după care mă duc după el. Sunt hotărâtă!“ „Ileana, Nani a fost preot şi nu cred că ar fi fost de acord cu o sinucidere, iar ceea ce vrei tu să faci chiar asta înseamnă.“ „Dacă o să-i lăsăm pe aceşti antihrişti să facă ce vor, atunci în curând n-o să mai rămână picior de creştin prin partea asta a lumii. Nu, nu trebuie să fiu descurajată! Să nu creadă cineva că nu-mi este frică, din contra. Mi-e frică, dar nu pot să stau ca o laşă. Ceea ce au făcut cu Paul, cu Silvia, cu Nani, şi cu mulţi alţii, întrece orice închipuire. Mă întreb cum de-i rabdă Dumnezeu?! Uneori încep să mă îndoiesc de existenţa Lui. E trist, dar adevărat! Nu mi-e ruşine s-o recunosc. Dacă va fi nevoie, voi face pact şi cu diavolul!“ În timp ce aceste discuţii începeau să aibă un caracter interminabil, Nicolovschi, aşezat confortabil în sufrageria Ilenei, aştepta cu răbdare întoarcerea ei. După ce umbra ei l-a informat că Ileana s-a dus la Davâdovi, înarmat cu cheile casei, s-a dus s-o aştepte. Sosirea nopţii nu l-a impacientat. Era sigur că nu va încerca să dispară. Citise în ochii ei atâta dorinţă de răzbunare, încât era convins că va încerca să se folosească de el pentru a-şi atinge scopul. Făcu un tur al apartamentului, cercetă cu atenţie fotografiile de familie, îşi făcu o cafea, bău un pahar mare cu vodcă şi se aşeză pe patul din dormitor. Pe noptieră trona fotografia Ilenei, alături de Nani. Erau atât de frumoşi încât pe Nicolovschi îl trecu un fior rece. Rezistă tentaţiei de a arunca fotografia, temându-se de reacţia pe care ar fi avut-o Ileana. Se aşeză în faţa oglinzii şi se privi lung. „Doamne, cât sunt de urât!“ Acest gând îl indispuse – pentru a câta oară? De mic copil suferise din cauza chipului său, care-l frustrase de bucuria de a se juca, de a avea prieteni. Adolescenţa a adus noi chinuri. Ce putea fi mai dureros decât excluderea, marginalizarea făţişă de care avea parte din partea fetelor! Colegele de clasă erau, cum era şi firesc, mai dezgheţate decât băieţii, după care alergau provocându-i. El trebuia să rămână în umbră, mimând indiferenţa, ascunzând ura, care lua proporţii cu anii. Practica tot felul de sporturi, obţinea performanţe, dar nimic din toate acestea nu-i ostoia ura şi nici nu atenua complexul de care începea să sufere vădit. Complexul de inferioritate punea stăpânire încet, dar sigur, deformându-i caracterul. Începuse să-şi urască părinţii, şi asta în mod făţiş. Părinţii, oameni simpli, copleşiţi de griji cotidiene, nu acordau prea mare atenţie acestei atitudini, lăsând la voia timpului rezolvarea acestei probleme de nerezolvat. Ca orice părinţi, nu realizau tragedia din sufletul bântuit al copilului lor. Erau mulţumiţi că fiul lor Alioşa era un copil sănătos, bine dezvoltat, cuminte, mereu cu nasul în cărţi. Da, citea mult. Practic, tot ce-i cădea în mână. Dorinţa lui era de a cunoaşte cât mai mult, în tot felul de domenii. Visa să stăpânească oamenii, colective cât mai mari, să-i surprindă prin cunoştinţele sale, să-i umilească. Nu-l impresionau deloc zvonurile privind arestările politice, schingiuirile, deportările. Activitatea din cadrul ministerului de interne, aşa cum o realiza el, îl atrăgea, îl fascina. La absolvirea celor zece clase, a intrat uşor la o şcoală specială din cadrul acestui minister, spre amărăciunea nedisimulată a părinţilor. Era o şcoală pe măsura visurilor sale. Erau şcoliţi pentru a deveni viitorii apărători ai ordinii publice, torţionarii de mâine. Orele de „interogatoriu“ erau făcute în instituţii reale, pe viu. Luau parte la interogatorii, învăţau metodologia smulgerii informaţiilor, a obţinerii declaraţiilor, a cooptării de informatori din rândul celor arestaţi. Bătaia, ameninţările privitoare la soarta rudelor, schingiuirile prin metode medievale, violurile, făceau parte din arsenalul didactic cu care luau contact nemijlocit, la aşa–zisele ore de practică. Un sentiment de jenă îl cuprinse când îşi aduse aminte de eşecul suferit în faţa unei tinere de vreo douăzeci de ani, pe care trebuia s-o violeze în cadrul unei ore de demonstraţii organizate la „locul de muncă“. Pornit cu avânt în îndeplinirea misiunii, Alexei smulse cu dibăcie hainele victimei, îşi desfăcu şliţul, dar, după ce primi în faţă scuipatul plin de dispreţ, se pomeni ejaculând în aer, spre hazul asistenţei excitate. Cu un pumn bine ţintit, zdrobise faţa tinerei fete şi se retrase umilit. Era o amintire care-l obsedase mult timp, inoculându-i o teamă a neputinţei. I-au trebuit ani de zile de răbdare ca să scape de această nouă obsesie, de disperare. Şi-a petrecut timpul în compania unor târfe, arestate în acest scop, organizând adevarate şedinţe de perversiuni sexuale, pentru a câştiga încrederea în forţele proprii. Rezultatul a fost peste aşteptări. În cadrul anchetelor pe care le conducea, a violat tot ce i-a căzut sub mână, atrăgându-şi din partea subalternilor porecla de „armăsarul“. A fost perioada lui de aur de la Tiraspol. A ajuns să iasă la plimbare, special pentru a „ochi“ femei arătoase, organizând apoi arestări nocturne. Nu s-a ataşat niciodată de cineva anume, s-a răzbunat doar. S-a răzbunat pe natura care-l făcuse cum îl făcuse, s-a răzbunat pe femeile care l-au ocolit întotdeauna. Ceea ce se întâmpla acum cu el, era ceva ce nu înţelegea. Era sătul de femeile avute cu forţa. Apariţia Ilenei în viaţa lui l-a bulversat total. Incitat şi de eşecul lui Şevcenco în faţa acestei femei, începu să viseze la ceva la care renunţase încă din adolescenţă. Dorea cu toata fiinţa lui să cucerească, să se facă iubit, înţeles. Ar fi putut s-o aibă pe Ileana fără multă osteneală. Era trimisă la el, la unitate, pentru a muri, indiferent cum. Cucerit din prima clipă de chipul ei frumos, de gingăşia ei, de perfecţiunea corpului ei de femeie, a schimbat pe loc tactica. A început s-o protejeze, s-o scoată din mediul distructiv al locului de muncă, din vizorul subalternilor săi, un grup de vlăjgani puşi numai pe chefuri şi distracţii cu femei condamnate la moarte. A aflat de împrejurările în care Şevcenco l-a lichidat pe soţul ei, i-a confirmat şi ei acest lucru pentru a-i câştiga încrederea, a aflat, chiar de la ea, de obsesia ei puerilă de răzbunare. Şi-a pus toate speranţele în ea. Trebuia s-o cucerească, s-o facă să-i cedeze de bunăvoie. Era imperios acest lucru pentru a scăpa de marele lui complex, urâţenia. Pentru aşa ceva merita să i-l pună pe tavă chiar şi pe Şevcenco. Devenise încrezător, obţinuse eliberarea ei, dar se ivise un obstacol care-l punea pe gânduri. Timpul! Timpul putea deveni prea scurt pentru realizarea planurilor sale. Războiul bătea la uşă, nu mai era un secret, iar noile circumstanţe puteau să-i dea toate planurile peste cap. Oricând putea primi ordin de lichidare a unităţii şi de evacuare. În astfel de împrejurări nu se putea pune problema s-o ducă pe Ileana cu el. Noaptea albă, plină de gânduri, cu cafele şi vodcă, trecu pe neobservate. Mai trecu o dată în revistă încăperile şi se opri în baie, în faţa oglinzii. Se bărbieri cu sculele lui Nani, îşi frecă faţa cu multă colonie şi zâmbi. Rânjetul întâlnit în oglindă îl înfurie şi scuipă plin de dispreţ. Scuipatul se prelinse încet pe oglindă trezindu-l la realitate. Spălă oglinda dezamăgit de propria purtare şi se îndreptă spre sufragerie. Un ciocănit la uşă îl făcu să tresară. Era umbra Ilenei care venise să-i raporteze că Ileana n-a părăsit casa Davâdovilor. Îi făcu semn să plece şi se întoarse în sufragerie. Se întinse pe canapea şi aţipi. Liniştea care se aşternuse în casa Davâdovilor, după atâtea discuţii sterile, fu tulburată de o apariţie neaşteptată. Era George, cel dispărut fără urme. Afişând un zâmbet vinovat, George se aşeză pe un scaun, într-un colţ al camerei, ca pentru a ispăşi o vină de copil. Cum nimeni nu se încumeta să scoată o vorbă, George îşi luă inima în dinţi. „Nu am timp acum să vă povestesc tot ce s-a întâmplat cât am lipsit, dar în mare lucrurile s-au petrecut cam aşa. Am fugit în România, m-am întâlnit cu Stavrovii la Plaur, ne-am dus la Bucureşti la taică–meu, i-am aranjat pe Stavrovi într-un fel de bojdeucă pe Giuleşti, nu m-am înţeles cu maică–mea vitregă, dar nici cu pretenţia lui taică–meu de a mă face croitor şi m-am întors.“ „Unde-i Giuleştiul ăsta, dragă? E departe de Bucureşti?“ „Nu, tanti Leolea, e o stradă în Bucureşti. E cam plină de ţigani, dar pentru început nu se putea face altceva. Au venit fără nimic la ei. Grănicerii ruşi cu care au aranjat fuga i-au golit de tot aurul pe care îl aveau. Bine că au scăpat cu viaţă! Sper ca Iura să găseasca ceva de lucru. Va fi greu, dar mai sigur decât aici, şi nici nu va dura mult. Războiul bate la uşă. Am multe de povestit, dar nu acum. Ce fac mama şi Barby?“ „Cum, n-ai vorbit cu mama?!“ „N-am vrut să-i sperii. Va trebui s-o pregătiţi Dumneavoastră, mâine dimineaţă.“ „Oare nu te-a văzut nimeni când ai intrat?“ „Nu cred. Am pândit umbra din faţa casei, şi când s-a dus după colţ, am sărit gardul. Prostul de Corb era să mă trădeze. S-a repezit la mine lătrând. Abia l-am putut linişti. A început să mă lingă de bucurie. Înainte de a pleca din Bucureşti, am trecut pe la redacţia ziarului Curentul şi le-am lăsat un reportaj despre viaţa la Ismail. Le–a plăcut, mi–au dat ceva bani şi a rămas să mai scriu pentru ei. Poate că am să reuşesc ca ziarist. Pentru asta nu am nevoie de facultate, lucru pe care, de fapt, ar fi şi greu să-l realizez. La ăştia de–aici am să le spun că am hoinărit prin Basarabia, după cai verzi. Ce pot să-mi facă? Să-mi ia caii de la bicicletă!“ „Dragul meu, cum de ai riscat să te întorci?!“ „Unchiule, am vrut să fiu la faţa locului când se vor declanşa operaţiunile militare. Vreau să pot relata de la faţa locului fuga ăstora. Pentru meseria pe care o visez, ar fi un început grozav!“ „Eşti minunat de incorigibil! Să dea Dumnezeu să reuşeşti! Ce face tata?“ „E bine. Duce o viaţă tihnită de mic–burghez, ceea ce în vremurile astea nu e puţin!“ „George, hai să mănânci ceva şi să te încălzeşti cu un pahar de vin. După aceea am să-ţi aştern aici pe jos, să te odihneşti până dimineaţă.“ „Grozav! Parcă nici nu am plecat. De fapt, mi-a fost dor de casă! De Dunărea mea!“ Încet, încet, liniştea nopţii s-a aşternut şi în sânul acestei familii frământate de teamă, de nesiguranţa zilei de mâine. Vorba bunicului – somnul a fost şi va rămâne cel mai bun medicament!
*
* *
Primăvara, acest anotimp minunat care face să renască natura, să reînflorească speranţele ucise de mahmureala iernii, venea pe pământul Basarabiei cotropite cu încetineala melcului, cu veşti contradictorii, mai bune, mai rele, scormonind sufletele oamenilor, aprinzând şi stingând speranţele. Zvonurile care veneau de dincolo de Prut erau precum rafalele unui vânt abătut asupra unui cimitir cu candele aprinse. Marile speranţe puse pe alianţa lui Antonescu cu Hitler au fost umbrite la vestea că Generalul refuzase să participe la campania lui Hitler împotriva Iugoslaviei şi a Greciei. Cei mai mulţi au înţeles că speranţele lor au fost trădate de omul „providenţei“. Alţii explicau logica lucrurilor bazându-se pe considerente politice, referindu-se la înţelegerea dintre dictator, regele Mihai, Maniu şi Brătianu, atenţionaţi de puterile occidentale, Franţa şi Marea Britanie. Concluzia trasă era însă unică – neintrarea românilor într-un război de eliberare a teritoriilor răpite de sovietici echivala cu marginalizarea României, dacă nu chiar ocuparea ei pentru atitudinea de nonbeligeranţă. Era firesc să se întâmple aşa! Nemţii nu promiseseră nimic concret cu privire la revizuirea Dictatului de la Viena, România fiind văzută doar ca sursă alimentară pentru armata germană şi, poate cel mai important lucru, rezervor de produse petrolifere. În Basarabia ocupată şi batjocorită zvonurile şi implicit speranţele se amestecau ca într-un iarmaroc, fiind reţinute la întâmplare, fără nici o logică, urmând un curs al dorinţelor neîmplinite. Totuşi, circulau şi voci pozitive, care reaprindeau lumânările gata să se stingă. Daniil Stepanâci făcea parte dintre aceştia şi-şi expunea teoriile chiar şi în faţa lui Zelicman! Alarma dată de eliberarea Ilenei şi expedierea familiei Batalov la Leningrad l-au apropiat şi mai mult de Zelicman, acest înger păzitor al familiei sale. Se întâlneau noaptea târziu, la Zelicman acasă, rămas singur şi îngrijorat, dar hotărât să facă uz de funcţia şi de cunoştinţele sale sus–puse. Era singura lui armă împotriva unor oameni ca Râşcov, Şevcenco, Rusev sau Nicolovschi. Obţinuse suspendarea „postului“ de urmărire din faţa casei şi reuşise să atragă de partea sa „umbra“ de la unitate, care lucra pentru Şevcenco. Această umbră se deconspirase singură, recunoscuse rolul pe care-l juca, şi, lucru extrem de important, îi furniză lui Zelicman toate datele din planul zămislit de Şevcenco şi Nicolovschi. În discuţiile lor, Daniil Stepanovici, devenit între patru ochi Dania, îi furniza lui Zelicman toate zvonurile care treceau, pe o cale sau alta, Dunărea sau Prutul, zvonuri însă, de regulă, prelucrate prin prisma propriului său punct de vedere. Multe din „prelucrările“ sale s-au confirmat mai târziu, iar Zelicman, ca şi alţi câţiva interlocutori, s-au minunat de corectitudinea acestora. Aşa a înţeles Zelicman că în persoana lui Antonescu se băteau cap în cap educaţia primită la Academia Militară de la Saint-Cyr, cu inerentul ataşament faţă de valorile Franţei, şi caracterul său de înaltă loialitate faţă de propria Ţară. Un om cinstit, muncitor până la epuizare, aspru cu duşmanii săi, câştigase apelativul de „incoruptibilul“, ceva care îi stimula vanitatea. Gurile rele spuneau că această poreclă a fost sugerată chiar de general, într-un cerc de militari apropiaţi. Din interese patriotice, acceptase colaborarea cu legionarii, pe care, în mod diplomatic, i-a lichidat chiar cu acordul lui Hitler! Faptul că se apropiase de Germania, dar impusese statutul de nonbeligeranţă în războiul cu Iugoslavia şi Grecia, nu l-a îngrijorat pe Dănilă. Simţea că Antonescu avea să joace până la urmă cartea războiului cu Uniunea Sovietică, iar primul gest făcut în această direcţie a fost izolarea regelui şi instalarea dictaturii personale. Era clar că acest lucru avea să-l îndepărteze de democraţiile occidentale – SUA, Anglia, Franţa – apropriindu-l de Hitler, de care avea nevoie pentru realizarea visului de reîntregire a neamului. Victoria lui Hitler avea să aducă înapoi nu numai Basarabia şi Bucovina de Nord, dar promitea şi revizuirea Dictatului de la Viena. Da, acest mod de a vedea situaţia din România îl convingea pe Zelicman de realismul gândirii unui om care aştepta cu toată fiinţa lui războiul eliberator, salvarea. De mult timp ştia că războiul era inevitabil, dar vedea acest lucru din cu totul alt punct de vedere. Era un comunist de circumstanţă, un oportunist, cum singur o spunea. Element excepţional încă de pe băncile şcolii medii, cu un dosar din fericire curat, a înţeles că fără o supunere diplomatică pe tărâmul vieţii „politice“ nu ar fi avut nici o şansă să se realizeze profesional. Aşa a şi procedat. Cu carnetul de partid într-o mână, cu o pregătire profesională superlativă în cap, a reuşit să obţină nu numai un post de invidiat, dar şi destule relaţii sus–puse. Era atuul care-i conferea o anumită siguranţă de sine, atuul care–l ţinea la oarecare distanţă de oameni ca Şevcenco sau Nicolovschi. Suferea din cauza antisemitismului care lua amploare în rândul ruşilor „get beget“, simţea acelaşi lucru şi aici în Basarabia din partea populaţiei locale, care-i eticheta pe propriii lor evrei drept comunişti, se temea de nazism, se temea de război. Se legase de Ismail, se simţea în largul lui, făcuse cunoştinţe, se apropiase chiar de unii. Pentru familia noastră, îşi pusese pielea la bătaie, ceea ce în acele vremuri nu era neglijabil. Daniil Stepanovici, dragul meu, Dania, îmi place cum vezi lucrurile cu Antonescu. Şi eu cred că, în pofida nonbeligeranţei, în cazul războiului cu Rusia, va merge cu Hitler. Nu are de ales! Dacă nu ar proceda aşa, România ar fi ocupată, iar visul lui de a elibera Basarabia şi Bucovina s-ar spulbera. Hitler are nevoie de o Românie prietenă, pentru mâncare şi, mai ales, pentru petrol. Din păcate, relaţiile României cu Rusia sunt proaste, iar Occidentul nu-i poate oferi nici un fel de garanţii. Pentru moment România nu are de ales, mai ales că tăvălugul german inspiră încredere. Nenorocirea va veni după război. Nemţii nu pot câştiga un astfel de razboi. Este împotriva tuturor legilor războiului. Sunt convins că în Basarabia şi Bucovina nemţii vor fi întâmpinaţi cu flori, mai ales dacă vor fi însoţiţi de români. Dincolo de Nistru însă, lucrurile se vor schimba radical. Că maşina de război a Germaniei este teribilă, nu contestă nimeni. Dar nemţii nu vor putea pune stăpânire şi, mai ales, să păstreze un teritoriu atât de vast ca al Rusiei. Aşa săraci cum sunt, ruşii sunt al dracului de buni soldaţi! Nemţii se bazează pe blindate, dar vor avea o mare surpriză când se vor izbi de ,,blindatele’’ noastre. Pactul de neagresiune semnat cu Germania a însemnat un răgaz nespus de important pentru Stalin. Ruşii îi vor atrage pe nemţi în adâncurile stepelor, le vor pune stavile la trecerea marilor fluvii, îi vor decima cu iernile de care nemţii nu au habar. Bineînţeles că asta ne va costa enorm, ceea ce de fapt urmăresc Statele Unite. Occidentul democrat nu poate fi aliat loial nici cu nazismul, nici cu comunismul! Interesul major al puterilor occidentale este distrugerea Gemaniei şi a Japoniei, dar şi epuizarea Rusiei. Aici stă reversul de neevitat al medaliei pe care Antonescu o va alege. Odată pierdut războiul de către nemţi, se vor spulbera şi visele lui de eliberator al românilor, de salvator al României Mari. După război, mult timp lumea va depinde economic şi politic de Statele Unite ale Americii!“ „Nici eu nu cred că Rusia ar putea fi cucerită, distrusă. Nu poţi înlocui o dictatură cu alta! Şi mai e ceva – ruşii sunt al naibii de patrioţi şi la nevoie, aşa nemulţumiţi cum sunt, vor strânge rândurile în jurul lui Stalin şi vor lupta pentru «Matuşca Rodina». Comunismul i-a învăţat uşor să însuşească lozincile patriotarde şi în situaţii critice acest lucru poate însemna mult.“ Cam aşa se petreceau lucrurile în casa lui Zelicman, unde doi oameni aparţinând unor lumi diferite, nutrind speranţe diferite, temeri diferite, îşi depănau părerile cu privire la viitorul ce-i aştepta. Fericiţi că scăpaseră de „umbrele“ din faţa casei, ignorau faptul că erau totuşi urmăriţi continuu de alte umbre, mai puţin vizibile, mai feminine, care-şi făceau de lucru unde nu te aşteptai. Şevcenco îşi freca mâinile de plăcere, îi transmitea veştile lui Nicolovschi şi, împreună, făureau planul lor diabolic la adresa celor doi. Nu era vorba de probleme legate de securitatea statului, de acţiuni subversive. Era pur şi simplu vorba de orgoliul rănit, de obsesiva răzbunare. Nicolovschi aştepta cu înfrigurare întâlnirea cu Ileana, cu speranţa că va afla câte ceva compromiţător la adresa lui Zelicman. Dimineaţa, când a apărut Ileana, după noaptea petrecută la Davâdovi, durul Nicolovschi a primit-o în casa ei cu toate cele necesare unui mic dejun demn de zile mai bune. Ileana a intrat în jocul lui, manifestând o bună dispoziţie deosebită, afişând aproape ostentativ bucuria libertăţii dobândite, măgulindu-l prin cuvinte pe care nu ar fi crezut niciodată că ar putea să le rostească. Auzindu-se strigat „Alex“, Nicolovschi intră într-un fel de panică, care-l puse pe gânduri, trezindu-i pe de o parte, suspiciuni, pe de altă parte, speranţe. Cu tonul cel mai natural posibil, Ileana îi povesti de seara şi noaptea petrecute în casa Davâdovilor, de neîncrederea citită în ochii acestor oameni, de plecarea familiei lui Zelicman, de intenţia Clavdiei de a nu-l lăsa singur pe Batalov, de vinul servit de Daniil Stepanovici. Nicolovschi nu-şi putu reţine uimirea la vestea plecării familiei lui Zelicman scăpând printre dinţi apelativul „pui de căţea“. Nu putea înţelege cum de oamenii lui Şevcenco nu dibuiseră nimic. „Aşa-i când te laşi pe mâna altora!“ „Ai spus ceva?“ „Nu, nu! Gândeam cu voce tare.“ Siguranţa pe care o degaja comportamentul Ilenei, îl derută pe Nicolovschi. Ar fi dat orice să poată citi în sufletul ei. Adoptă o tactică neobişnuită pentru felul lui de a fi şi se hotărî să o lase câteva zile în pace şi s-o urmărească de la distanţă. „Ileana, eu voi fi lipsi trei–patru zile, aşa că ai să te poţi obişnui cu noul tău statut. Am nişte treburi importante de rezolvat, care mă vor ţine blocat practic tot timpul. Ai grijă de tine. Vrei să pun pe cineva să supravegheze discret casa ta? Asta ca să te simţi mai în siguranţă.“ „Alex, nu este nevoie să fiu supravegheată. Nu am de gând să fug şi nici să fac vreo prostie. Am optat pentru viaţă! Poţi să ai încredere în mine! Sper ca Şevcenco să nu treacă peste tine şi să nu încerce să se răzbune. Am să mai trec pe la Davâdovi, am să mă plimb pe străzi, am s-o vizitez pe Silvia. Sper să mai fie în viaţă! Vreau să se reobişnuiască lumea cu mine şi să nu mai fie atât de suspicioasă. Îţi mulţumesc pentru tot ce faci pentru mine. Aşa ceva nu se uită!“ Ileana se apropie de Nicolovschi şi-l sărută pe obraz. „Pe curând!“ Nicolovschi părăsi casa Ilenei împleticindu-se. Nu mai era derutat, era încrezător. Se îndreptă direct spre Consistoriu, unde îl aştepta Râşcov. Bănuia că fusese convocat pentru ceva important. Sosi cu o mică întârziere, dar nu găsi de cuviinţă să se scuze. În biroul lui Râşcov mai erau Şevcenco, Rusev şi un personaj necunoscut. „Vin din partea tovarăşului Beria şi am să vă transmit câteva dispoziţii strict secrete, la a căror executare veţi trece imediat. Rapoartele le veţi înainta prin tovăraşul Râşcov. Situaţia este extrem de gravă. Hitler ne trădează! Toată treaba cu nonbeligeranţa României e doar o poveste. Încă din iarna lui 1940, pe teritoriul României au avut loc manevre ale trupelor germane. Directiva 21 a lui Hitler, aşa–numita „Operaţiunea Barbarossa“ privind atacarea Uniunii Sovietice, nu mai e un secret, cum nu mai e un secret nici întâlnirea lui Antonescu cu Göring de la Viena din 5 martie şi nici cea din 12 martie dintre Hitler şi Antonescu de la München, unde românii s-au angajat să participe direct la războiul de eliberare. Este clar că nu ar avea rost să ne cramponăm de Basarabia sau Bucovina. Am avea de luptat şi cu populaţia. Adevărata noastră rezistenţă se va organiza dincolo de Nistru. Aici vom face prăpăd în rândul populaţiei pentru a reduce la zero sprijinul pentru armatele română şi germană. Se va trece imediat la arestări în rândul intelectualilor – preoţi, profesori, foşti ofiţeri albi – la deportarea masivă a ţăranilor, cu animale şi atelaje, cu tot, la lichidarea celor aflaţi la Unitatea Specială şi tratarea intensivă a celor internaţi la spitalele de boli nervoase. Această ultimă acţiune trebuie făcută cu mare grijă, fără a se lăsa urme! Trebuie să ne asigurăm pentru o perioadă de cel puţin doi ani, când ne vom întoarce pentru totdeauna! Sunt ceva nedumeriri?“ Tăcerea supunerii necondiţionate se aşternu în încăpere. Cel care îndrăzni să pună o întrebare fu Nicolovschi, spre vizibila nemulţumire a lui Râşcov. „Avem o problemă delicată. Sunt câţiva suspecţi, dintre ai noştri, dar suntem împiedicaţi să acţionăm deoarece fac parte din armată, mai precis din marină.“ „Niciodată nu aţi avut mână liberă să acţionaţi în rândul militarilor. Pentru aceasta avem metodele noastre şi e bine să nu vă amestecaţi. Ba mai mult, vă interzic! Dacă aveţi ceva de semnalat, dar nu cai verzi pe pereţi, prezentaţi în scris prin tovarăşul Râşcov. Este clar? Dacă da, la treabă! Timpul este foarte preţios pentru ce avem de făcut!“ După o vodcă şi o gustare frugală servită de Serghei, adunarea se puse pe treabă. Se întocmiră planuri de lucru, se împărţiră sarcinile. De deportări avea să se ocupe personal Râşcov, de arestări Şevcenco, iar de lichidări şi stergerea urmelor, cuplul Rusev–Nicolovschi. Cel mai mulţumit, dar şi cel mai îngrijorat era Rusev. Era mulţumit că Nicolovschi nu se mai putea ocupa personal de Zelicman, dar îngrijorat de misiunea de „lichidare“ primită. Ştia că se putea bizui pe Nicolovschi, dar îl speria amploarea pe care o întrevedea. Un Nicolovschi dezlănţuit, ar fi organizat o baie de sânge, iar el ca şef al unităţii trebuia să răspundă de asta. Se îndreptă spre casă, dar schimbă intenţia şi o luă spre port. Îl scoase pe Zelicman la o mică plimbare pe malul Dunării şi, în linii mari, îl puse la curent cu evenimentele ce se precipitau, liniştindu-l în privinţa lui Şevcenco şi a lui Nicolovschi. „Ordinul a fost clar şi sec. Să nu se amestece! Asta nu înseamnă ca nu vor căuta să transmită tot felul de bazaconii, aşa că te poţi aştepta la orice.“ „Mulţumesc pentru că m-ai pus în gardă!“ „Ascultă-mă Zelicman! Dacă noi nu ne vom uni, sub acoperirea războiului, rusnacii ne vor termina. Nu este nevoie de nemţi pentru aşa ceva. Antisemitismul a luat amploare şi se manifestă în cele mai înalte cercuri!“ „Da, în ultimii ani atitudinea faţă de evrei a luat o turnură periculoasă. Dacă încă ne mai menajează, este pentru a nu-i deranja pe americani.“ „După terminarea războiului vor avea iarăşi nevoie de noi. Ţări ca România, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, ca să nu mai vorbesc de Polonia, vor intra în sfera noastră de influenţă, iar pentru extinderea comunismului, evreii pot juca un rol deosebit de important. Totul e să supravieţuim până atunci! Am să te mai caut.“ Ajuns la unitate, Rusev fu apostrofat de Nicolovschi. „Unde mama dracului ai umblat?! Tu nu-ţi dai seama ce treabă avem de făcut? Sau poate crezi că-i numai treaba mea? De data asta e o treabă murdară şi n-am chef să mă mânjesc singur. Avem de lichidat treizeci şi cinci de bărbaţi şi douăzeci de femei. În noaptea asta trebuie să facem un plan simplu şi sigur. Avem două galerii gata. Sper să încapă toţi. Mâine trebuie terminată treaba fără să provocăm panică. M-am gândit să-i ducem câte unul în galerie şi să-i împuşcăm acolo. Nu vom face nici zgomot şi nici nu vom murdări cu sânge sala de anchetă. Mai gândeşte-te şi hotărăşte-te! Tu eşti comandantul, şeful!“ „Nu înţeleg de ce nu era mai bine să-i deportăm!? De ce acest ordin de lichidare? Cum să lichidăm oameni fără a lăsa nici un fel de urme?! Dac-am avea un crematoriu, am putea arde cadavrele iar cenuşa ar dispărea în Dunăre. Dar aşa?! Le îngropăm în galerii şi sperăm să nu dea nimeni de ele!? Păi nemţii sunt experţi în asta şi vor răscoli toate locurile unde am avut instituţii din astea speciale. Sincer cred că ai noştri au intrat în panică.“ „Ce panică! Nu este primul loc unde se aplică aşa ceva. În plin război, cine va căuta morţi îngropaţi? Nemţii vor goni spre răsărit până se vor înfunda, iar la întoarcere nu le va mai arde de cercetări. Când ne vom întoarce, om avea destul timp să ne ocupăm de ştergerea urmelor. Cei care au cunoscut Unitatea Specială trebuie să moară. Trebuie să vedem ce facem cu Davâdov care a scăpat de aici, şi, bineînţeles, cu cei trimişi la Bolgrad. Nici Silvia nu trebuie să scape. Ar fi bine să-i faci mâine o vizită doctorului Mircev. Să-şi facă treaba până la capat! Dupa aceea poate pleca şi el în Siberia.“ „Şi cu Ileana, cum rămâne?“ „De Ileana mă ocup eu personal şi te-aş ruga să nu te amesteci!“ Aşa a început prima noapte neagră din primavara atât de mult aşteptată de ismaileni. După stingere, Nicolovschi şi-a convocat cele câteva ajutoare care-l secondau în timpul „anchetelor“ şi le-a expus planul lui de lucru pentru noaptea care abia se lăsase. Acţiunea a început cu baraca femeilor. Două dintre ajutoarele lui Nicolovschi făceau naveta între baracă şi una dintre galeriile la care lucraseră chiar deţinuţii, aducând cu ei doar câte o persoană. Femeia era preluată la gura galeriei de grupul de executanţi condus de Nicolovschi şi „îndemnată“ să se dezbrace. Apoi, împinsă înspre fundul galeriei, era îngenuncheată şi împuşcată în ceafă! Un glonţ era de-ajuns. Nu se făcea risipă de muniţie! Prima demonstraţie a făcut-o chiar Nicolovschi. Strigătele sau gemetele şi chiar împuşcăturile se stingeau în incinta pivniţei de vinuri, fără să producă panică în perimetrul unităţii. Cu atât mai puţin, în afara acesteia! Dacă primele „treziri“ în noapte nu au avut nici un efect deosebit asupra locatarelor barăcii, astfel de lucruri petrecându-se în mod curent, când unele deţinute erau duse la anchete improvizate care se terminau de obicei cu mici orgii, nu acelaşi lucru s-a petrecut şi când dormitorul s-a golit pe jumătate. O stare de nelinişte, de presimţiri lugubre a cuprins restul femeilor. Îmbulzindu-se la uşă, vociferând „să vină comandantul“, înfruntând cu mâinile goale automatul întins ameninţător de cerberul de la uşă, deţinutele au reuşit să iasă din baracă. Un foc de avertisment le făcu totuşi să se oprească. La apariţia comandantului Rusev, însoţit de doi puşcaşi, femeile se retraseră în dormitor. Una singură îndrăzni să i se adreseze lui Rusev. „Ce se întâmplă cu noi? Unde sunt celelalte deţinute, care au fost luate una câte una?“ „Staţi liniştite şi nu mai tulburaţi liniştea nopţii! Nu se întâmplă nimic! Avem de efectuat nişte lucrări urgente la care veţi participa şi voi. Nu mă puneţi să iau măsuri disciplinare. Până vă vine rândul, staţi şi vă odihniţi în linişte!“ Rusev se retrase lăsând cei doi însoţitori să patruleze în jurul barăcii. Împuşcătura şi larma făcută de femeile din baracă atrase atenţia bărbaţilor de la cealaltă baracă–dormitor, dar liniştea care se aşternu îi făcu să se întoarcă la paturile lor. În acest timp, operaţiunea de lichidare a femeilor continua în acelaşi stil, în acelaşi ritm. Rusev îl trase de o parte pe Nicolovschi şi-l puse la curent cu cele petrecute la dormitorul femeilor. „E treabă murdară ceea ce facem noi aici! Pentru baraca bărbaţilor pregăteşte oameni destui. Nu vreau să aud împuşcături în curte prin care să atragem atenţia celor din împrejurimi. Mâine va vui întreg oraşul. Hainele celor executaţi să fie pregătite pentru noul lot care va sosi în câteva zile. Până atunci, fundul galeriilor să fie astupat cu un strat de pământ, din acela scos din galerii când au fost săpate. Mai dă-le băieţilor nişte rachiu, din ăla confiscat. Să se înveţe şi cu ăsta, că bani pentru vodcă nu mai avem şi nici nu vom mai primi.“ „Ştii tu ceva ce eu nu ştiu? Atitudinea asta mă cam pune pe gânduri! Oamenii mei ar cam avea nevoie nu numai de rachiu, dar şi de un exemplu personal, exemplul şefului. Şi tu ce faci? Te speli pe mâini?! Ştii ce a făcut un dobitoc de-al meu? I-a tremurat mâna şi a ratat primul foc, după care a mai tras vreo trei şi la urmă şi-a tras un glonţ în gură. Acuma vreau să-mi spui tu, ce facem cu el?!“ „Aici e vina ta, nu a mea! Tu răspunzi de pregătirea lor. Să fie clar asta! Şi mai schimbă tonul când vorbeşti cu mine! Eu te-am scos de unde te-am scos, eu te-am ridicat, eu te pot ţine în picioare, şi numai eu hotărăsc ce trebuie să fac cu mâna mea! Noaptea asta trebuie terminat totul! Mâine noapte avem o treabă şi mai împuţită. Mai vorbim mâine. Dimineaţa plec la Bolgrad. Îl iau şi pe Mircev cu mine. Mai bea o vodcă, mai bea o cafea şi nu te lăsa dus de resentimente faţă de mine. Amândoi avem nevoie unul de altul. Şi încă ce nevoie!“ Rusev se retrase fără să arunce o privire în interiorul galeriei în care moartea îşi făcuse culcuş. O luă alene pe străzi, rătăcind în neştire. Când se pomeni în faţa casei Ilenei, se opri nehotărât, apoi făcu o plimbare de recunoaştere pentru a se asigura că nu era urmărit, şi nici casa supravegheată. Sună insistent la uşă şi se calmă doar la auzul glasului celei în faţa căreia Nicolovschi nu mai era Nicolovschi. „Cine-i?!“ „Om bun, Ileana! Deschide fără teamă! Trebuie să-ţi comunic ceva foarte important.“ Auzi răsucirea cheii, sunetul lanţului de siguranţă şi văzu în pragul uşii chipul răvăşit de somn al Ilenei, temător dar cu o privire plină de încredere, poate chiar curaj. „Pot să intru? Nu putem vorbi în văzul nopţii.“ Ileana îi făcu loc să intre şi închise cu grijă uşa. „Te rog ceva tare şi dacă se poate o cafea mare şi amară. Trebuie să mă obişnuiesc cu atmosfera ca să pot să vorbesc în voie.“ Ileana se retrase în bucătărie, nu înainte de a trece prin baie pentru a se aranja cât de cât în faţa oglinzii. Revenită cu cafeaua şi cu o sticlă de vodcă, aruncă o privire–ntrebătoare, dar nu lipsită de teamă. Rusev îşi umplu un pahar mare cu vodcă, o întrebă din ochi şi pe Ileana, şi primind un răspuns negativ, puse paharul pe masă şi luă cafeaua fierbinte din care sorbi zgomotos. „Ileana, cunosc toată povestea ta, şi interesul cu care te înconjoară Nicolovschi. Şi de la el, şi de la Şevcenco ştiu multe despre tine. Ştiu că pe Şevcenco l-ai rănit în amorul lui propriu, fapt pentru care te-a aruncat în braţele lui Nicolovschi pentru a te lichida. Ştiu ce sentimente ai trezit în Nicolovschi, scoţând la iveală o latură necunoscută a sufletului său. Nicolovschi este îndrăgostit de tine şi încearcă să te scape cu orice preţ, sperând ca un adolescent la premiul ce-l aşteaptă. Sunt convins că este sincer şi luptă din răsputeri cu acest complex al urâţeniei care îl urmăreşte de pe băncile şcolii. Este un om crud, dar ascunde în el o latură nebănuită, umană. În meseria lui, a noastră, aşa ceva se numeşte slăbiciune, şi în general se plăteşte. Acest aspect al vieţii lui m-a mişcat şi de acea intervin în povestea voastră. De când te-a eliberat, a câştigat în Şevcenco un duşman de temut. Şevcenco va încerca să se răzbune. Cum în oraş se întâmplă lucruri neobişnuite, mai mult ca sigur că va încerca să profite şi mă tem că tu vei fi una din ţintele lui. Ştiu că eşti în relaţii bune cu Davâdovii, şi prin ei cu Zelicman. Pe Davâdovi n-am cum să-i ajut, dar tu ar trebui să încerci să dispari, să te ascunzi. Sincer spun, nu ştiu de ce o fac. Am fost un om liniştit, destul de fricos, de moale, şi uite ce am ajuns! Comand o unitate a morţii! Consider că destinul a fost prea crud cu mine şi mă tem că viitorul va fi şi mai şi. Dacă mai cazi o dată în mâinile lui Şevcenco, nu te mai scapă nici un Dumnezeu.“ „Cum să fug şi mai ales unde? Cum să fug fără să vorbesc cu Nicolovschi când, el m-a scos din ghearele morţii? Şi eu cred că omul ăsta are un strop de suflet bun, uman. Pe mine nu mă sperie urâţenia lui fizică de care face atâta caz, pe mine mă sperie canalia care zace în el, chiar dacă are la bază un complex de inferioritate. Şi totuşi nu l-aş putea trăda, lăsând la o parte faptul că nici n-aş avea nici o şansă. Oricât de creştină sunt, nu pot renunţa la gândul, la visul răzbunării. Nu pot să nu doresc răzbunarea morţii soţului meu, iar Şevcenco este principalul vinovat. Ştiu că e o utopie, dar această utopie mă face să trăiesc. Nu, nu cred că voi putea fugi. Nu cred că Nani ar fi de acord. Oricum, apreciez mult gestul dumitale, aşa cum apreciez riscurile pe care şi le-a asumat Nicolovschi atunci când m-a eliberat, chiar dacă a făcut-o cu gândul, de altfel declarat, de a mă face să-l accept în viaţa mea. Singurul lucru care mă face să fiu curajoasă în faţa morţii, este că nu mi-e frică de moarte. Moartea ar pune capăt tuturor chinurilor de care am avut parte. Dacă mă tem de ceva, atunci trebuie să recunosc că mă tem de chinurile fizice la care aş putea fi supusă, de batjocură, de umilinţă. Gândul la Silvia mă înfioară, şi cred că acest lucru l-a simţit Şevcenco. Încă o dată, mulţumesc!“ „Nici Nicolovschi nu trebuie să afle de această vizită. E prea orgolios ca să înţeleagă acest gest. Adio!“ Erau orele trei dimineaţa când Rusev părăsi locuinţa Ilenei, oră la care acţiunea de lichidare a femeilor din unitate luase sfârşit, oră la care Nicolovschi, retras în camera de anchetă, cu ochii undeva ţintă, se gândea la Ileana. Ar fi dat orice să fi putut sta cu ea, s-o privească, să caute o soluţie fezabilă în noile circumstanţe, pentru a o salva, pentru a nu o pierde, pentru a o apropia de el. Noaptea neagră însă nu se terminase. Urma etapa a doua, bărbaţii. Episodul cu sinuciderea unuia dintre tinerii călăi îl deranja pe Nicolovschi. Era o premieră. Aşa ceva nu i se mai întâmplase şi venea cu o tentă de subminare a autorităţii sale. Beţia sângelui pe care o preconizase se dovedi o speranţă deşartă. Tinereţea băieţilor lui se dovedise a fi mai slabă decât educaţia specială primită. Cedase într-un moment cu totul nepotrivit care trebuia depăşit cu orice preţ. Ce bună ar fi fost acum prezenţa lui Rusev şi participarea lui directă la o astfel de acţiune, în postură de comandant. Nimic nu acţionează mai eficient asupra acestor tineri decât exemplul personal. Cu astfel de gânduri, Nicolovschi convocă în camera de anchetă întregul personal activ şi oferi băutură la discreţie, inclusiv vodcă din stocul personal. Ştia că greul abia începea, iar treaba trebuia terminată până la ivirea zorilor. În privinţa sinucigaşului, hotarârea era luată. Urma să fie dezbrăcat şi îngropat împreună cu deţinuţii, iar oficial avea să fie declarat dezertor şi dat în urmărire. Ce soartă! Departe de casă, cu mustrări de conştiinţă pentru ceea ce era pus să facă, nu cu mult timp înainte, cu ocazia unei învoiri în oraş, se strecurase în biserică şi-l rugase pe părintele Popescu să-l spovedească şi să-l ierte. O făcuse cu inima curată, cu gândul la bunica lui, care-l învăţase frica de Dumnezeu, pe când era copil. Acum avea să fie îngropat împreună cu alţi nevinovaţi, într-un loc necunoscut, fără şansa de a fi găsit şi mai ales recunoscut. Era însă ultimul lucru care să-l preocupe pe Nicolovschi. Ceea ce-l irita pe el cel mai mult era absenţa lui Rusev, acest evreu şmecher, care se fofila ori de câte ori era de făcut ceva murdar. „Într-o zi îmi va plăti pentru toate astea! Ziua mea încă n-a sosit!“ Cu o astfel de stare de spirit, „puiul de căţea“ opri pauza de vodcă organizată chiar de el şi se puse pe treabă. Avea de rezolvat treizeci şi cinci de cazuri şi de organizat închiderea galeriilor din fostele pivniţe Tulceanov. Treaba începu în acelaşi stil ca şi în cazul femeilor. La început trezirile, unul câte unul, îi lăsară oarecum indiferenţi pe deţinuţii obişnuiti cu interogatoriile nocturne, dar fiecare, în sinea lui, se ruga lui Dumnezeu să nu fie el cel chemat. Totuşi, frecvenţa cu care se prezentau pentru a lua câte unul din ei şi faptul că aceştia nu se mai întorceau aduse o stare de agitaţie. Întrebările puse celor care veneau direct la patul celui vizat rămâneau fără răspuns. Uneori, totuşi, putea fi auzit un răspuns stereotip, abia murmurat: „se lucrează la galerii.“ Realitatea era că bărbaţii căzuseră, de o bună vreme, într-o stare de apatie, refuzau să mai comunice între ei şi, de o manieră descurajantă, aşteptau sfârşitul. Această stare de spirit i-a înlesnit „munca“ lui Nicolovschi. Nici o nesupunere, nici vorbă de revoltă. Viaţa de abator, în care nişte vite erau dirijate una câte una pentru a fi sacrificate. Când ultimul deţinut a păşit în galerie şi i s-a cerut să se dezbrace, şi-a întors privirile înspre Nicolovschi şi l-a blestemat. „Să fii blestemat, tu, şi tot neamul tău, în vecii vecilor! Pe voi copii vă iert, dar să nu uitaţi niciodată ce aţi făcut şi să-i striviţi ca pe nişte ploşnite pe aceşti antihrişti!“ A fost ca un duş rece pentru marele călău. „Lăsaţi-l pe mâna mea!“, şi cu mâna lui a încheiat ceea ce era de încheiat. „Astupaţi cu pământ moale. Mâine vom zidi cu cărămizi şi ciment.“
*
* *
Vizita lui Rusev a cam tulburat-o pe Ileana. De unde şi până unde această grijă şi mai ales rugămintea lui de a nu-i pomeni nimic lui Nicolovschi. Faptul că îi pomenise de ceva evenimente deosebite ce aveau să aibă loc, o făcu să renunţe la vizita planificată la Silvia şi-şi îndreptă paşii înspre locuinţa lui Dănilă. La o ora atât de matinală nu o găsi decât pe Leolea, sau mai bine zis pe Lena, cum îi plăcea să-i spună. Află cu mirare de plecarea Batalovilor şi se gândi că şi asta putea servi drept informaţie pentru Nicolovschi, informaţie lipsită de importanţă, dar totuşi informaţie. Trebuia să-şi joace rolul cu prudenţă, pentru a câştiga cât de cât încrederea protectorului său. „Ce mai noutăţi, Lena? Pari destul de îngândurată.“ „Ileana dragă, nu ştiu ce să mai spun. Dania s-a dus la spital la doctorul Perceac, să încerce să-l vadă pe Alexandrov. Nu cred că face bine! Alexandrov este urmărit permanent şi jocul lui de-a boala poate fi descoperit oricând. Nu-i ajunge că aproape zilnic vine cineva în civil şi se interesează de Mircea?! Tare mă tem că acest băiat s-a prăpădit. Prea s-a afişat într-un timp cu ideile lui filogermane. Abia l-am convins să arunce portretul lui Hitler. Uite, George a aflat că au fost eliberaţi Gontaev şi Kraushart. Au fost bătuţi luni de zile, zi de zi. Arată groaznic! Şi ei au fost ridicaţi de acasă pentru simpatiile lor declarate faţă de Germania. Numai de Alic Cairac nu se vorbeşte nimic. Se pare că avea tatuată pe braţ o zvastică. O copilărie care l-a costat atât de mult şi pe el, şi pe părinţii lui. Şi ce băiat talentat! Mircea ţinea foarte mult la el. Şi cu George nu ştiu ce se va întâmpla. Nu se poate să nu se fi aflat nimic despre aventura lui din România. Cred că este pus sub urmărire. Mai bine nu se mai întorcea! Toată lumea aşteaptă războiul fără să se gândească la ce consecinţe s-ar putea să aibă pentru noi, cei de aici. Cred că şi Dumnezeu ne-a uitat. Uite, eu sunt rusoaică, am lucrat la Odessa, un oraş mare şi frumos, dar Ismailul pentru mine nu are asemănare, şi mai ales oamenii de aici. Sunt atât de amestecaţi, atâtea rase, dar dacă-i întrebi ce sunt îţi răspund simplu – basarabeni! A trebuit să vină revoluţia din 1917 să-l instaleze pe Antihrist, vorba lui mama, să treacă Nistrul şi să se extindă şi asupra noastră raiul comunist. Cu zvonurile care vin din România, mă tem că vor trece la noi deportări şi arestări.“ „Eu am venit să vă spun ultimele noutăţi. Când am plecat de la voi, l-am găsit în casă pe Nicolovschi. Nu ştiu ce să mai cred. S-a purtat foarte frumos, nu a făcut nici un apropou la intenţiile lui faţă de mine, din contra, a lăsat impresia că vrea să mă pună în gardă în legatură cu unele evenimente care vor afecta liniştea şi aşa şubredă a oraşului şi a Basarabiei în general. Mi-a spus că Şevcenco a primit o dispoziţie fermă să-l lase în pace pe Zelicman, dar asta nu înseamnă că şi voi veţi fi lăsaţi să vă vedeţi de treburile voastre. Nu ştia nimic de plecarea Batalovilor, şi cum nici eu nu aveam habar, cred că se gândesc să se răzbune pe ei. Ce bine că au reuşit să plece! Mare noroc au avut cu Zelicman. Mi-a spus că va lipsi câteva zile, că e prins într-o misiune specială, că până una alta, nici Şevcenco nu are timp să se ocupe de mine, şi nu mai ştiu ce. E clar că încearcă să mă convingă că este protectorul meu, nu-mi ascunde faptul că am devenit o obsesie pentru el, că vrea să mă cucerească, că Şevcenco este duşmanul meu cel mai periculos. Încearcă să speculeze faptul că i–am mărturisit că vreau să mă răzbun pe omul care mi-a ucis bărbatul, ba mai mult, vrea să mă facă să cred că mă va ajuta. Cum să cred aşa ceva?! Mă vrea pe post de amantă de bunăvoie şi manifestă o răbdare incredibilă pentru un om cu reputaţia lui. Lena dragă, eu nu mai vreau să trăiesc, eu vreau să mă răzbun, mai bine zis să răzbun moartea lui Nani! Eu de fapt am murit odată cu Nani! Nici credinţa în Dumnezeu, nici educaţia primită de la ai mei nu mă vor putea opri. De aceea trebuie să câştig încrederea lui Nicolovschi, să-l am de partea mea, ca să nu cad victima propriei mele credulităţi şi să ajung un obiect de batjocură, de distracţie, în braţele acestor canalii. Sunt atât de zăpăcită încât nu-s sigură dacă ţi-am pomenit de vizita lui Rusev. În plină noapte m-am pomenit cu el. Nu ştiam ce să cred!? La un moment dat m-am gândit că şi el a pus ochii pe mine şi că a venit să-şi ia plata pentru eliberarea mea. Nici acum nu înţeleg de ce a venit. M-a pus în gardă că sunt în pericol, mi-a sugerat să încerc să dispar cât mai curând, m-a rugat să nu-i spun nimic lui Nicolovschi despre această vizită şi culmea! mi-a spus că l-a pus la curent cu unele evenimente ce se profilau chiar pe Zelicman. Treaba asta o auzisem şi de la Nicolovschi. Nu ştiu ce să mai cred!? Vor să profite de mine ca femeie? Vor să mă folosească drept informatoare? Ceva nu se leagă şi nu-mi pot da seama ce.“ „Vai de capul tău! Nu cred că ai putea fugi. Aceste canalii te vor scoate şi din gaură de şarpe şi atunci soarta ta va fi şi mai cruntă. Nu ştiu cât ai să mai poţi să-l păcăleşti pe Nicolovschi, dar asta este cea mai sigură cale – amânarea! Dacă se adeveresc zvonurile cu începerea războiului, precis va începe o hărmălaie printre ei şi poate atunci vei putea să te ascunzi undeva. Trebuie să te gândeşti de pe acum la un loc unde să nu le dea prin gând să te caute. Trebuie să vorbim cu George, este plin de idei năstruşnice şi cu toate că-i încă un copil, este surprinzător de matur.“ „Şi pe la voi ce mai e nou? Ce fac copiii?“ „Bob e cu joaca, Lulu stă cu ochii la stele, de când cu dispariţia lui Drăghici, iar Valeria e plină de draci şi-şi varsă nervii pe bietul Dania, care nu mai ştie cum să se poarte. Se pare că şi răbdarea lui a ajuns la limită şi se manifestă tot mai zgomotos. Certurile dintre ei doi mă omoară! Şi când mă gândesc cât a iubit-o şi răsfăţat-o când era mică şi câte lucruri a făcut ca s-o scape din ghearele morţii! Acum ea îi reproşează că n-a lăsat-o să moară, făcându-l vinovat de handicapul cu care s-a ales. Doctorul Perceac, care a asistat la operaţie, a încercat în zadar s-o lămurească. Ea ştie una şi bună, că nu este la fel ca fraţii ei! În ochii ei citesc atâta ură, că mă îngrozesc. Şi ce copil înzestrat este! E plină de talente! Cea mai fericită fiinţă din casa asta este Barby. Mereu veselă, debordantă, nu ştie decât să se joace şi să-i antreneze şi pe alţii. Se înţelege foarte bine cu Bob. Mereu au secrete!“ „Acum am să plec. Povesteşte-i tu lui Dănilă şi roagă-l să-i transmită anumite lucruri şi lui Zelicman. S-ar putea să avem nevoie de el. Am înţeles că mai are relaţii sus–puse. Evreii sunt săritori, iar el este un evreu deosebit! Să dea Dumnezeu să nu i se întâmple nimic! Nu mi-am imaginat că în comunism, antisemitismul să se manifeste atât de vehement, atât de făţiş!? De fapt, vorba lui Nani, comunismul este o minciună, o ideologie utopică, absurdă în practică. Te-am pupat! Mă duc spre casă fără să ştiu încă dacă nu mă voi abate pe la spital s-o văd pe Silvia. E treabă de inspiraţie. Te pup! Vă pup pe toţi!“ Într-adevăr, Ileana o luă spre spital, mânată de nu ştiu ce impuls, sau poate doar de curiozitate. Dorea să cunoască adevărul despre prietena ei care cunoscuse infernul. Era un risc să te afişezi acolo, dar în sinea ei ştia că depăşise această fază a permanentei temeri de orice şi de oricine. Încercă să ia legătura cu doctorul Mircev pentru a obţine aprobarea pentru vizită, dar nu avu noroc. Mircev plecase cu maşina la Bolgrad, însoţit de Rusev. Reuşi, totuşi, făcând uz de numele lui Nicolovschi, un fel de passe-partout pentru instituţiile din oraş. O găsi pe Silvia într-o celulă cu gratii ţinând locul peretelui din faţă. Era goală şi se aranja la păr într-o oglindă imaginară. „Vreau să intru la ea, vă rog!“ „Nu vă sfătuiesc deoarece are momente când devine agresivă.“ „Nu vă faceţi griji, ştiu cum să mă port cu ea. Important este să nu vă vadă cum ne supravegheaţi. Mergeţi mai încolo, pe coridor.“ „Cum doriţi, dar să ştiţi că riscaţi mult. Eu v-am prevenit şi dacă nu era vorba de tovaraşul Nicolovschi să ştiţi că nu aş fi fost de acord. Oricum, dacă e ceva, strigaţi. Am să fiu pe aproape.“ Ileana pătrunse în celulă şi se apropie de Silvia, care era cu spatele. Rămase surprinsă de frumuseţea nealterată a corpului acestei femei tinere, peste care nenorocirile se abătuseră fără milă. „Silvia, sunt eu, Ileana.“ „Ileana?! Care Ileana?! Aaaa! Tu mi l-ai furat pe Paul, nu-i aşa? Acum vii să mi-l dai înapoi? Te-ai săturat? Ce cauţi aici? Te-au arestat şi pe tine?“ Privirile Silviei erau în contradicţie totală cu vorbele ei. Ileana simţi acest lucru şi o privi cu insistenţă drept în ochi. Silvia îi zâmbi şi îi făcu discret cu ochiul, apoi îi şopti la ureche. „Am depăşit şocul, mă eschivez de la droguri şi-i imit în comportamentul meu pe adevăraţii nebuni. Vezi să nu te trădezi! Vreau să supravieţuiesc! Cu orice preţ!“ „Silvia, nu sunt arestată, am venit să te văd şi să-ţi spun că n-am nimic cu Paul al tău. Lumea este rea şi bârfeşte. Tu trebuie să fii liniştită, cuminte, să iei medicamentele după prescripţie ca să te faci bine şi să te întorci acasă, la familia ta.“ Silvia o îmbrăţişă pe Ileana pentru a-i mai putea şopti câte ceva. „Vreau să trăiesc pentru fiica mea. Vreau să afle cine a fost tatăl ei. Vreau s-o învăţ să-i urască pe aceşti ucigaşi. Mircev lucrează pentru ei! Dacă se atinge de mine, îl omor. Sunt nebună şi nu pot fi judecată. Mi-am însuşit acest statut şi mă simt mai protejată… Târfă ce eşti! Pe mine vrei tu să mă păcăleşti? Cum de nu te-a părăsit încă Nani?! Dacă mai vii aici te sugrum cu mâinile mele. Toţi îmi ştiu de frică! Mă gândesc să mă culc cu şeful să văd ce-i poate pielea. Paul şi aşa nu era bun de nimic! Să vezi atunci cum se vor purta toţi cu mine! Trebuie să-l rog să-mi aducă o oglindă mai mare, cât peretele. Vreau să mă văd cât sunt de frumoasă.“ Silvia se retrase spre oglinda-i imaginară şi începu un fel de dans al buricului. Era peste puteri să urmăreşti o astfel de scenă, chiar dacă în spatele ei se ascundea un joc al supravieţuirii. Ileana izbucni în plâns, un plâns convulsiv, se apropie de grilaj şi ceru să i se deschidă. Plecă tulburată, accentuând deliberat această stare de spirit, pentru a acoperi cât mai bine jocul Silviei. Pe drum se surprinse gândind cu voce tare. „Să fie adevărat ceea ce am văzut?! E posibil ca Silvia să-şi fi revenit?! Era atât de lucidă în ceea ce îmi şoptea la ureche? Ar trebui să consult un medic, dar pe cine? Poate pe Perceac, prin Dănilă?“ Continuă drumul spre casă obsedată de cele petrecute la spital, când se pomeni în braţele lui Dănilă. „Să ştii că la tine mă gândeam. Vin de la spital, de la Silvia. Sunt foarte tulburată şi şocată în acelaşi timp. Nu ştiu ce să mai cred?“ Ileana îi povesti lui Dănilă cu lux de amănunte comportamentul Silviei, semănând îndoiala şi în sufletul acestuia. „Crezi că este posibilă o astfel de revenire?! Crezi că s-a prefăcut de la bun început?! Dar cum rămâne cu primele manifestări, când era încă alături de Paul?! Şi chiar şi după ce a fost internată, ce rost ar fi avut să se prefacă în faţa lui, când a vizitat-o? Putea să-l pună în gardă, să-l liniştească cumva, cum a făcut şi cu mine. Eu cred că trebuie să cerem părerea unui medic de încredere, cum e Perceac, de exemplu. De aceea m-am gândit la tine, poate poţi lua legatura cu el. Ce zici?“ „Nu cred că s-a prefăcut de la bun început. Eşti femeie şi poţi înţelege prin ce a trecut, ce şoc a avut. Cred că a fost un şoc puternic şi nu schizofrenie cum a catalogat Mircev. E tânără, sănătoasă, inteligentă şi cred că o ieşire din starea de şoc este posibilă. Bineînţeles, este o părere de profan, aşa că am să încerc să vorbesc cu Perceac.Chiar acum vin de la el. Am fost să-l vizitez pe Alexandrov. Nu m-au lăsat să mă apropii de patul lui, din cauza dispoziţiilor lui Şevcenco, care l-a ameninţat şi pe Perceac, dacă nu-l externează de urgenţă. Ceva se petrece, dar nu-mi dau seama ce!?“ „I-am povestit eu câte ceva lui Lena. Ai să te lămureşti. Dacă nu începe războiul, ăştia ne extermină şi ne înlocuiesc cu calmuci. Din câte am înţeles, sunt pe picior de alarmă. Nu mi-ai spus cum ţi s-a părut Alexandrov.“ „N-am surprins decât o privire conspirativă, o licărire de speranţă în ochii lui, iar Perceac a reuşit să-mi şoptească faptul că până una alta, se descurcă bine.“ Se despărţiră zâmbind amar, urmăriţi de aceleaşi întrebări, de aceleaşi temeri. Ileana găsi casa în ordine, fără umbre în apropierea casei, fără urme lăsate în casă de ceva vizitatori. Nicolovschi se ţinea de cuvânt. Îi promisese s-o lase să se acomodeze câteva zile cu starea de libertate şi se părea că avea de gând să-şi respecte promisiunea. Ceea ce o punea pe gânduri, era acea vizită nocturnă a lui Rusev şi sfaturile lui care păreau să ascundă un nu ştiu ce. Deschise geamurile şi-şi aţinti privirile asupra manifestărilor primăverii. Maiul debutase cu soare, cu multă lumină şi căldură, cu verdele încă imaculat al ierbii şi al frunzelor, cu spectacolul floral al pomilor fructiferi, cu miasma lor îmbietoare. Ce contrast între ceea ce face natura şi ce fac oamenii! dacă unii dintre ei, oameni se pot numi!? Se retrase în bucătărie şi-şi pregăti o cafea mare şi amară, aşa cum îi plăcea lui Nani. Cafea avea destulă, adusă de Nicolovschi, probabil din produsele confiscate de la vechii comercianţi greci. Nu-i mai păsa de provenienţa produselor primite, fiind hotărâtă să supravieţuiască pentru a-şi atinge scopul – răzbunarea! Da, această idee o obseda şi o ajuta totodată să trăiască. Nu se mai gândea la sinucidere, cel puţin pentru moment. După ce îşi va atinge scopul, va avea timp să ia o hotărâre. În drumul spre casă Dănilă se pomeni luat de braţ de George. „Ce faci tu, măi băiete? Nu mai dai pe acasă, mama ta este îngrijorată, spune-mi mie ce se întâmplă?“ „Unchiule, cel mai bine e să nu ştie nimeni nici ce fac, nici pe unde vagabondez. Un lucru este important şi vă rog să-i spuneţi şi lui mama. Nu fac rău nimănui! Un secret tot veţi afla. Scriu scurte reportaje pe care le trimit la Bucureşti la o redacţie. Le semnez conspirativ ,,Basarab’’. Mi-am schimbat scrisul, aşa că nimeni nu l-ar recunoaşte. Mai avem un pic şi minunea se va întâmpla. Totul e să ne strecurăm şi să scăpăm cu viaţă! Va fi greu deoarece au intrat în panică. A început un nou val de arestări. Au apărut convoaie de căruţe cu familii de ţărani, care se îndreaptă înspre Nistru, iar cimitirul evreiesc s-a închis, după ce administratorul, un bătrânel nevinovat, a fost ,,găsit’’ spânzurat. Acum se aud tot felul de zgomote în cimitir, mai ales noaptea, parcă ar fi tancuri sau tractoare. Vă las să nu mă repereze ăştia! Îi sărut pe toţi!“ „Ai grijă de tine!. Dacă te caută pe acasă, le vom spune că te-ai făcut vagabond şi că nu mai vrei să ştii de cei de acasă. Îţi doresc noroc. Poate afli ceva de Mircea!?“ Când ajunse acasă, Dănilă avu neplăcuta surpriză să fie luat de la uşă de strigătele Valeriei. Era foarte iritată şi o împroşca pe mama cu tot felul de invective, acuzând-o pentru te miri ce, pentru handicapul său, pentru vina de al fi ascultat pe tata când s-a pus problema operaţiei. „Mai bine muream de meningită, decât să sufăr toată viaţa şchiopătând.“ „Ce-i Valeria larma asta? Ce ai cu mama? Ce ai cu mine?! Nu crezi că ar trebui să fii mai rezonabilă şi să termini cu toate acuzele astea absurde? Cum era să nu te operăm? Pericolul era mult mai mare. S-a întâmplat nenorocirea cu piciorul. Cine ar fi putut să prevadă aşa ceva? Operaţia a decurs perfect. Ai rămas un copil normal, frumoasă, deşteaptă, talentată. Nimeni nu este vinovat. Să-ţi intre asta o dată şi pentru totdeauna în cap! Nu mai vreau să mai tulburăm liniştea acestei familii, nu mai vreau s-o învinuieşti pe mama, să mă insulţi pentru ceva ce n-am făcut! Tu ai ales şcoala profesională în locul liceului şi noi te-am ascultat. Acum eşti invidioasă pe proprii tăi fraţi, care n-au nici o vină. Mereu ne ameninţi cu plecarea de acasă. Dacă tu crezi că e o soluţie mai bună să mergi printre străini, n-o să te oprească nimeni. Nu mai e nevoie să amplificăm necazurile care se abat asupra noastră. Se pare că nu vor lipsi. Cine ştie ce ne rezervă soarta?! Acum ar trebui să fim uniţi! Şi ce exemplu le dai cu atitudinea ta lui Lulu şi lui Bob? Bob cel puţin, după fiecare ceartă ca asta, fuge la magazie şi plânge. Îţi spun răspicat, eşti majoră şi dacă nu-ţi place, poţi să pleci. Destule probleme am avut cu Mircea şi uite unde am ajuns! Nici măcar nu ştim dacă mai trăieşte. Acum lasă-mă cu mama. Avem de discutat probleme mult mai grave, care ne vor afecta pe toţi.“ Valeria ieşi din cameră furioasă, trântind uşa. „Of! Dania, Dania! Când se va termina această prostească neînţelegere? Simt că nu mai pot! Încearcă şi tu să fii mai înţelegător şi să nu-i mai răspunzi la provocări. Uneori mă întreb dacă e totuşi sănătoasă la cap!? Şi ce e mai grav e că şi Lulu o cam ia pe urmele ei! Oare ce se întâmplat cu familia noastră? Toţi au fost copii atât de minunaţi! Ce se va alege de ei dacă ni se întâmplă nouă ceva? Mi-e atât de frică să nu te aresteze iarăşi. Din câte mi-a povestit Ileana, situaţia este foarte gravă. Cred că dacă nu ne lichidează pe loc, ne vor deporta, despărţindu-ne pe unii de alţii. Îţi dai seama ce ar însemna asta? Mai bine să ne ucidă!“ „Leolea, nu vrei să pleci cu copiii la Tuzla, la sora mea? Acolo-i şi mama şi văd că lor nu le-au făcut nimic după ce l-au arestat şi lichidat pe tata. Eu am să încerc să mă strecor singur printre aceşti nemernici. Şi oricum, dacă mă arestează, măcar să salvezi copiii! Ştiu că nu vrei, dar există momente în viaţă când nu ai de ales. Singura speranţă este războiul şi în acest caz, la Tuzla veţi fi mai siguri.“ „Nu! Nici nu poate fi vorba să ne despărţim! Dacă începe războiul, nu se vor ocupa de noi. Vor avea treburi mai importante de făcut. Nenorocirea e că acest război întârzie prea mult. A fost vorba de primavară şi uite că nu s-a întâmplat nimic. Timpul trece iar noi ne împuţinăm. Mereu dispar oameni şi nimeni nu ştie nimic de ei. Dar hai să-ţi dau ceva de mâncare. Cred că eşti lihnit de foame!?“ „Sincer să fiu nu am chef de mâncare. Dacă vrei, fă-mi o cafea, dacă mai avem.“ „Datorită lui Zelicman, mai avem încă destulă. Totuşi, trebuie să şi mănânci ceva, cât de puţin.“ „Ştii că m-am întâlnit cu George pe stradă? N-am înţeles mare lucru despre ceea ce face şi pe unde se ascunde, dar este clar că se joacă cu focul. M-a rugat să nu-i spunem nimic lui mamă-sa. El crede că e mai bine să nu ştie nimic. Sunt vremuri când este mai bine să nu ai copii! Uite ce se întâmplă la noi în casă, uite la ce se întâmplă cu Mircea. Chiar nici un semn să nu ne dea! Perceac este speriat din cauza lui Alexandrov. Şevcenco îi pretinde să-l externeze ameninţându-l că-i va aresta pe amândoi. El vrea un certificat cum că Alexandrov este sănătos. Mă gândesc cu groază la Nicolovschi. Nu cred că m-a iertat! Încep să regret că nu am încercat şi noi să fugim împreună cu Stavrovii. E drept că noi nu am fi avut cu ce plăti grănicerii, iar fără bani, nu poţi corupe pe nimeni! Soarta noastră este în mâinile lui Dumnezeu! Numai să nu ne despartă! Când mă gândesc la familia Dracinschi, mă apucă groaza. Ce soartă!“ Această atmosferă încordată nu era ceva specific familiei noastre. Ea cuprinsese, sub diferite forme, mai toate casele. Sărăcia, instalată acolo unde mai ieri domnise un belşug decent, teroarea indusă în populaţie de către organele de ordine prin măsurile aberante aplicate la întâmplare, zvonurile privind lichidările şi deportările aduceau o stare de nervozitate excesivă în atitudinile oamenilor, chiar şi în sânul familiilor. Certurile dintre membrii familiilor deveniseră ceva obişnuit, ceva care umpluse viaţa acestor oameni dezorientaţi, ocupându-le puţinul lor timp liber şi anesteziindu-le paliativ durerea speranţelor pierdute. Represiunea, arbitrariul, corupţia generalizată, au indus, cum era şi firesc, o stare de lehamite în rândurile populaţiei de la oraşe şi sate. Pierzând speranţa, omul pierde şi capacitatea de a aştepta. Medicamentul cel mai căutat era bromovalul, şi nu era uşor să-l găseşti. Un oraş, cu nici patruzeci de mii de locuitori, nu putea ascunde nimic din ceea ce putea provoca nelinişte. Aşa n-au scăpat atenţiei oamenilor nici zgomotele ce tulburau liniştea nopţilor, provenind din incinta cimitirului evreiesc. Până la urmă misterul a fost lămurit de un tânăr, mai bine zis un adolescent, care, în plină noapte a înşelat vigilenţa pazei militare şi escaladând gardul cimitirului într-o zonă mai întunecată, a văzut cum la lumina unor reflectoare, două buldozere săpau nişte gropi. Vestea a circulat repede, iar autorităţile alarmate de această deconspirare a activităţii din cimitir, au lansat zvonul că în cimitir, fără autorizaţie sanitară, ar fi fost îngropat cineva bolnav de tifos exantematic, motiv pentru care cimitirul a fost închis, efectuându-se lucrări de protecţie a oraşului. Minciuna ascundea un adevăr crud, o pregătire monstruoasă a unui măcel. Capul răutaţilor era chiar Şevcenco. El a organizat arestarea celor cincizeci de duşmani ai poporului, din rândul intelectualilor din oraş şi a culacilor din satele învecinate, el a organizat executarea acestora, undeva pe câmp, pe la miezul nopţii, el a ordonat dezbrăcarea cadavrelor şi arderea hainelor, el a organizat transportul cadavrelor la cimitir, aruncarea lor în marea groapă comună şi stropirea acestora cu lapte de var. Buldozerul a nivelat locul răscolit, iar câţiva ostaşi ai ordinii publice s-au ocupat de transplantul unor brazde de pământ bogate în iarbă. Aşa a crezut tovarăşul Şevcenco că va şterge urmele executării unei misiuni speciale, urme care, ca şi multe altele, au zguduit inimile ostaşilor români, care, sesizaţi de localnici, în timpul luptelor de eliberare, aveau să găsească un strop de timp, pentru a lămuri misterul cimitirului evreiesc. Dar acest lucru avea să se întâmple într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, iar aici, la Ismail, ca de altfel în toată Basarabia şi Bucovina, prezentul se juca cu un scenariu care viza absurdul. Pe un drum de macadam prost întreţinut, care lega Ismailul de Bolgrad, zdruncinăturile maşinii care-i ducea la sanatoriu pe Rusev şi Mircev, îi făceau să blesteme clipa când s-au hotărât să facă acest drum. Ideea îi aparţinea lui Rusev, care dorea să se convingă cu ochii lui că cele câteva persoane trimise de la Unitatea Specială la sanatoriu, printre care Nicolov, Savatie şi Herşcovici, primiseră un tratament corespunzător cu misiunea trasată lui Mircev. Ţinând cont de campania de ştergere a urmelor dictată de la centru, Rusev dorea mai mult decât un tratament, dorea lichidarea martorilor potenţiali. Nu dorea surprize, nu avea încredere nici în executanţi, nici în starea de boală afişată de cei supuşi tratamentelor. La o oprire dictată de nevoile fireşti, Rusev îi împărtăşi aceste gânduri lui Mircev, de data aceasta însă pe un ton categoric, nespecific felului său de a trata astfel de probleme. „Şi să ştii că nu mă interesează numai cazurile de la Bolgrad, vreau să se termine şi cu bolnava ta preferată, Silvia Vodă, chiar dacă este un caz care-l interesează în mod special pe Şevcenco. E o treabă care ne interesează pe toţi, inclusiv persoana ta. Nu mai este timp pentru amânări! Până acum am putut să ne jucăm. În momentul de faţă situaţia este cu totul alta, dacă vrei ,,situaţie excepţională”, dictată de sus. Cine nu se supune, plăteşte cu capul.“ „Măi, multe lucruri am înţeles şi multe lucruri am şi făcut împotriva voinţei, dar sunt unele lucruri pe care le consider inutile şi ca atare nu mai vreau să execut orbeşte. De pildă, cazul Silviei. Sunt specialist şi asta nimeni nu o poate contesta! Silvia suferă de o schizofrenie ireversibilă şi cu toate că fizic n-o arată, se va sfârşi foarte curând. În plus, Silvia a fost pacienta mea directă, din dispoziţia voastră, a lui Şevcenco mai bine zis, şi nu vreau să mai adaug o piesă compromiţătoare în plus la dosarul meu. Ar fi absolut inutil. De aceea aş prefera să-i explici asta şi lui Şevcenco, să înţeleagă că sunt primul interesat să şterg urmele, dar nu mai sunt dispus să înghit ameninţări. Capul meu în cădere, le va trage jos şi pe ale voastre! Doar nu mă credeţi atât de naiv!? Am şi eu acoperirile mele care v-ar arunca în aer. În astfel de situaţii aţi beneficia de acelaşi regim necruţător. Chiar şi voi ştiţi că aţi făcut excese inutile de care acum vă este frică. Am intrat în mocirlă şi nimeni nu are şanse să iasă curat. Dacă nu suntem înţelepţi, vom ajunge cu toţii pe mâna unui alt Nicolovschi şi ştiţi ca şi mine ce ar însemna asta!“ Lucrurile se lămuriră la sanatoriu, în mod nesperat pentru Rusev. Cele trei cazuri, trei nume aparţinând la doua religii diferite, zăceau îngropate într-un fel de cimitir al sanatoriului, cu acte în regulă, fără cruci, fără plăcuţe, doar cu o localizare a mormintelor, trecută în registrul morgii. Se lucra „curat“ la sanatoriul de boli nervoase de lângă Bolgrad!
*
* *
Nimic nu acţionează mai distructiv asupra unei colectivităţi decât pierderea speranţei în rândurile membrilor săi. Am comparat, la un moment dat, spiritul toleranţei multinaţionale din amalgamul populaţiei din sudul Basarabiei, cu cel întâlnit peste ani în Banat. Nu era vorba despre o toleranţă a unei majorităţi asupra unor minoritari, era vorba de o toleranţă reciprocă, plină de înţelepciune. Fiecare etnie îşi avea rolul său bine definit şi respecta rolul şi aportul în convieţuire al celorlalte etnii. Dovada de netăgăduit o constituia numărul mare de familii mixte. În marea sa majoritate, această colectivitate heterogenă a ridicat un zid invizibil dar palpabil în faţa invaziei sovietice din 1940. Acest lucru l-au simţit veneticii şi de la bun început au trecut la represalii, inimaginabile pentru mulţi. Scopul nedeclarat al acţiunilor întreprinse era transplantul de populaţii. Aceasta era arma principală cu care aveau de gând să lupte împotriva acelui zid. Ostilitatea generalizată şi nu unele acte sporadice de sabotaj îngrijorau autorităţile locale, însărcinate cu misiunea patriotică de rusificare a acestei părţi a Moldovei dintre Nistru şi Prut. Ori, dezamăgirea provocată de pasivitatea cu care guvernul din România a primit ultimatumul sovietic şi absenţa unor acţiuni care să trezească speranţa în sânul populaţiei abandonate, au deteriorat încetul cu încetul încrederea într-o acţiune de eliberare. Zvonurile erau zvonuri şi de zvonuri neconfirmate te saturi uşor. Singuri tinerii mai credeau în steaua lor norocoasă, care–i va călăuzi într-o zi în lupta directă cu duşmanul. De aici, mici încercări de sabotaj, de trecere a frontierei, de transmitere de informaţii pentru ziarele din Bucureşti. În ceea ce-i priveşte pe cei vârstnici, aceştia, încet dar sigur, luau drumul resemnării în faţa sorţii. Sintagma „Voia lui Dumnezeu“ era folosită drept cea mai plauzibilă scuză. Ici–colo, mici acte de revoltă, adesea luând aspecte infantile, aminteau de existenţa acestei categorii de vârstă. Aşa s-a întâmplat la finele lunii mai, la cherhanaua de lângă Ismail, când pescarii lipoveni, în semn de protest faţă de viaţa de mizerie care le-a fost impusă, într-o noapte, au scos bărcile la apă, le-au legat între ele şi le-au dat foc. Nu era vorba de o barcă–două, era vorba de zeci şi zeci de bărci care au înroşit cerul la est de Ismail. Enorma flacără plutitoare s-a lăsat dusă de curent, mistuind încet–încet singura avere a pescarilor revoltaţi, oprind orice activitate a cherhanalei. Neputând fi vorba de capii revoltei, autorităţile, respectiv, cuplul Râşcov–Şevcenco, au luat singura măsură logică, din punctul lor de vedere, şi au organizat deportarea întregului grup de pescari, lăsând femeile şi copiii să moară de foame, instituind un fel de carantină în jurul satului. Despre soarta celor deportaţi, nu s-a aflat niciodată nimic! Pur şi simplu, au dispărut. Era ceva normal, pentru acele vremuri. Dar, aşa cum am mai spus, aceste proteste, aceste acte de sabotaj, erau de prea mică anvergură ca să îngrijoreze autorităţile, oferindu-le doar prilejul de a se manifesta violent cu populaţia. Pentru astfel de acte de pedepsire se apela la ajutorul bandelor deja amintite. Reapariţia în regiune a celebrului Pantioşa Bodnarenco, însoţit de nume devenite celebre ca, Pantea, Koşevoi, Picinenco sau Pileavschi, a băgat groază în sate şi oraşe. Numele de origine rusă ale conducătorilor acestor bande începeau să-i deranjeze pe români, şi nu numai pe ei. În plus, evreii începeau să fie asimilaţi comuniştilor, o treabă care avea să se potrivească precum o mănuşă, ceva mai târziu, e adevărat, eliberatorilor români, care vor cădea în plasa nemţilor şi le vor face jocul antisemit, organizând adevărate pogromuri, cum a fost cel de la Iaşi, de la sfârşitul lunii iunie 1941. Da, raiul multietnic basarabean începea să se destrame, prevestind un viitor de neimaginat. Satele germane sau franceze nu mai erau considerate sate model. Întrebări precum „ce caută ăştia aici?“ începeau să răsară în minţile acelora care, mai ieri, îi admirau atât de mult. Încet–încet, se producea o mutaţie în felul de gândire al celor asupriţi. Dezbinarea lua locul înţelepciunii, dispărea acel „modus vivendi“ atât de specific acestui colţ de lume. Şi asta când?! Tocmai când se apropia clipa, alta dată atât de aşteptată, clipa eliberării. „Divide et impera“ îşi făcea datoria. Dezbinarea interetnică nu a apărut din senin, ea a fost cultivată cu măiestrie de cei care doreau să distrugă orice urmă de unitate în rândurile populaţiei ostile noului regim. În mai puţin de un an de zile, puterea sovietică reuşise să strecoare în sufletele oamenilor suspiciunea, acest duşman perfid în relaţiile dintre oameni. Ileana a simţit din plin efectele acestei atmosfere care punea stăpânire pe oraş. Vecinii, foştii enoriaşi ai lui Nani, chiar şi unii preoţi din vechiul staf al Episcopiei, prefereau să se întoarcă, decât să dea cu ochii de ea. Mai mult, o anumită rezervă se simţea şi în atitudinea familiei lui Dănilă, familia care o primise întotdeauna cu braţele deschise. Înţelegea acest lucru, dar nu putea ignora durerea pe care o simţea. Într-adevăr, eliberarea dintr-o unitate a morţii nu putea să nu nască întrebări, rezerve, suspiciuni. Pragul casei ei nu mai fusese călcat de mult de nimeni, cu o excepţie nefericită, Nicolovschi. Da, nefericită, deoarece această prezenţă nu putea scăpa vigilenţei celor din jur. Ce căuta acest criminal în casa Ilenei? era marea întrebare, o întrebare la care nimeni nu încerca să dea un răspuns, mulţumindu-se doar cu a da din umeri. Singurătatea şi această izolare începeau s-o supere. Nopţile deveneau lungi din cauza insomniei. Până şi faptul că Nicolovschi îi acordase un răgaz de câteva zile şi se ţinuse de cuvânt, o intriga. „Oare ce urmăreşte? Să fie chiar atât de implicat în nişte probleme speciale, încât să mă lase în pace, nesupravegheată? Sau îmi pregăteşte o surpriză?“ Gânduri obsedante, generatoare de nelinişte. Nu avea cum să ştie că într-adevăr nu numai Nicolovschi, dar şi Rusev, şi Şevcenco, şi Râşcov erau implicaţi într-o activitate de importanţă deosebită, de spălare a urmelor, de arestări, de deportări, de lichidări sumare. Nu avea cum să ştie că Şevcenco era acela care îl aţâţa pe Pantioşa şi-i dădea chiar şi anumite misiuni speciale. Oraşul şi împrejurimile erau îngrozite de incursiunile nocturne ale acestor animale sălbatice cu chip de om. Năvăleau în case pentru a jefui, pentru a viola, pentru a ucide. Cei care mai aveau câte ceva de valoare prin casă şi puneau totul pe masă, mai aveau o şansă să scape cu viaţă. Mai rău era cu cei care nu mai aveau ce să ofere. Nopţile deveniseră un coşmar, căci incursiunile aveau loc numai noaptea. Ziua bandele se odihneau sau făceau planuri. Lucrând sub acoperirea autorităţilor, actele lor de violenţă nu cunoşteau limite. Povestite peste ani, încep să poarte amprenta imaginaţiei scriitoriceşti, sau în gura celor rămaşi nepedepsiţi, simplă propagandă denigratoare la adresa Uniunii Sovietice. Amintirea lor stă însă în memoria celor care au supravieţuit acelui an de ocupaţie, cum stă câte o placă metalică implantată pentru a menţine activ un picior fracturat. În această atmosferă, o teamă aparte de singuratate o cuprinse pe Ileana. Nu avea unde să se refugieze, nu avea pe cine să cheme la ea. Se temea de bandele care bântuiau oraşul, se temea de răzbunarea lui Şevcenco. În asemenea clipe ar fi preferat să-l vadă pe Nicolovschi, chiar dacă încrederea în acest om era mai mult decât limitată. Dar nici măcar Nicolovschi nu se arăta. „Ce rost are viaţa asta pentru mine, plină de temeri şi alimentată doar de speranţa în răzbunare?! Nani, Nani, de ce m-ai părăsit?! Eram atât de fericiţi şi de siguri pe noi! Ce mă fac dacă nemernicii ăştia dau năvală în casă? Trebuie să mă pregătesc” Ileana scoase la iveală, dintr-un colţ ferit al cămării, borcanul cu şoricioaică, păstrat cu grijă pentru zilelele când şobolanii din portul comercial, mânaţi de foame sau de măsurile de deratizare, atacau oraşul. Distribui din produsul morţii, porţii mici, mai în toate locurile accesibile ale locuinţei. Sticluţe, borcănele marcate discret, se aflau la îndemâna acelei care avea să–şi apere viaţa şi, la nevoie, să-i pedepsească pe intruşi. Această fiinţă nevinovată se complăcea în a se grozăvi precum copiii, ignorând în infantilismul ei realitatea care o domina. Şi această realitate avea să nu întârzie, apărând pe la miezul nopţii în toată hidoşenia ei. Un tropot de copite, voci agitate şi bătăi în uşă o treziră din starea de somnolenţă care o apucase. Speriată, se apropie de uşă, apoi se îndreptă spre baie. Uşa forţată cedă uşor şi un grup de rubaşnici năvăli pe urmele ei zădărnicindu-i planul de sinucidere. Prinsă de mâini vânjoase şi aruncată pe canapeaua din sufragerie, Ileana întâlni, plină de groază, rânjetul lui Şevcenco. „Se pare că nu te aşteptai să mă mai întâlneşti, nu?! Ei bine, am venit să-mi plătesc datoria, acea cacealma cu care m-ai onorat la interogatoriu. Atunci am crezut în Nicolovschi şi te-am trimis la el, dar m-am înşelat. Ce ai găsit la acel monstru, nici acum nu pot înţelege?! Dar, după câte văd, aţi căzut la înţelegere. Ce n-aş da să-i văd mutra acum, aici! Din păcate nu este posibil. Este prea ocupat, suficient ca să nu-i mai pese de tine. El m-a rugat să te consolez. Ei, ce zici? Te culci cu mine de bună voie, sau te zbengui cu băieţii ăştia, de nevoie?! Va fi o noapte de pomină. Băieţi, ia aduceţi-o şi pe prietena ei cea mai bună ! Dacă doamna mă acceptă pe mine, voi rămâneţi cu prietena ei, care arată prea bine ca să fie bolnavă, cum pretinde doctorul şi mai ales cum se preface ea. Ei, ce răspuns îmi dai?“ „Dacă Nicolovschi m-a trădat, nu văd de ce nu l-aş trăda şi eu, mai ales dacă-mi asiguri protecţia. În ceea ce o priveşte pe Silvia, nu m-aş atinge de ea. E nebună şi, la noi, credincioşii, se spune că cel mai mare păcat este să pângăreşti înţelepciunea unui nebun, iar Silvia este într-adevăr nebună. Las-o mai bine la spital, să-şi urmeze destinul. Dacă eşti într-adevăr şef, atunci dovedeşte-o şi nu vei regreta. Chiar de ar fi ultima mea noapte din viaţă, vreau s-o petrec într-o deplină uitare, în tumultul unui chef pe cinste. De când Nicolovschi m-a eliberat şi apoi m-a siluit, am învăţat să beau. Vrei dovada? Uită-te în cămară. Cea mai bună vodcă, cea mai bună cafea, din depozitul personal al lui Nicolovschi. Eşti atotputernic, poţi alege varianta care-ţi convine cel mai mult. Aştept!“ „Te-ai schimbat mult Ileana, şi arăţi foarte bine. Cred că o noapte în asemenea condiţii m-ar satisface. În ceea ce o priveşte pe Silvia, nu pot face nimic. Am promis-o băieţilor şi mă voi ţine de cuvânt! Ce zici? Batem palma?“ „Batem!“ Ileana îl trase de mânecă pe Şevcenco şi-i şopti conspirativ. „Sper că nu vrei să ne dăm în spectacol, aici, cu toţii la un loc. Îi lăsăm pe ei aici, iar noi ne retragem în dormitor. Le lăsăm şi lor nişte vodcă şi aş putea face şi o cantitate mai mare de cafea. Ce zici?“ „Îmi place ideea, dar la început hai să facem împreună un control prin casă. Nu vreau să am vreo surpriză lăsată de Nicolovschi!“ Şevcenco răscoli cu atenţie toate locurile susceptibile de a ascunde vreo armă de foc. Mulţumit de controlul făcut, o prinse pe Ileana de mijloc şi-i strivi buzele cu un sărut plin de patimă. Ileana suportă cu stoicism acest prim semnal de nerăbdare şi-i şopti drăgăstos un „ai puţină răbdare“. Şevcenco o urmă în cămară, luară câteva sticle de vodcă şi le duseră băieţilor însetaţi, dar încă „civilizaţi“ în comportamentul lor. Imaginea Silviei o tulbură profund. Ghemuită într-un fotoliu, privea înspăimântată în gol. Nu mai era o privire prefăcută, nu era nici privirea unei nebune. Era într-o clipă de totală luciditate şi se aştepta la ce putea fi mai rău. Întâlni pentru o clipă privirea Ilenei şi o rază se speranţă licări în sufletul ei. „Ileana trebuie să pună ceva la cale! Ea nu mă poate abandona!“ Vodca îşi făcu efectul scontat. O băutură de cea mai bună calitate într-o sărăcie lucie! „Băieţi, nu vă grăbiţi cu băutura! Noaptea e lungă, băutura e bună şi merită a fi savurată. Acum vă aduc câte o cafea mare şi bună.“ Ileana se apropie de Silvia şi o mângâie pe păr. „Silvia, tu vrei o cafea, sau o vodcă? Spune, mă recunoşti?“ „Tu mi l-ai furat pe Paul, iar omul ăla, de acolo, m-a lăsat fără Volodea.“ În acelaşi timp, Silvia se trânti pe jos, zbătându-se şi salivând abundent. Şevcenco se apropie iritat, o ridică pe Silvia dintr-o smucitură, îi plesni două palme zdravene, îi smulse hainele şi o trânti goală pe canapea. „Nu vă temeţi băieţi! Se preface, dar la pat face toţi banii! Am văzut-o la lucru cu Volodea şi cu Alioşa. Pe Volodea văd că nu-l uită nici în nebunia ei. Până una alta beţi vodca. Noi mergem să facem cafeaua.“ Cafeaua nu avu răsunetul scontat de Ileana. Băieţii o băură cu indiferenţă, o făcură ca pe o obligaţie. Vodca însă îşi făcea primele efecte şi se cerea dublată. Ileana se supuse cererii generale, provocându-l discret la băutură şi pe Şevcenco.Acest taur de om reacţiona însă la vodcă cum reacţionează alţii la apă. Gălăgia din sufragerie lua proporţii, cumva direct proporţional cu băutura consumată, băieţii nehotărându-se totuşi să treacă la acţiune. Silvia continua să rămână ghemuită pe canapea fără a stârni cu goliciunea ei poftele acestor brute nesăţioase. Se pare că încercarea Ilenei de a o salva pe Silvia prin rugămintea adresată lui Şevcenco şi referirea la atitudinea faţă de nebuni avuseseră ceva ecou asupra haitei de netrebnici. Se uitau unul la altul întrebător, dădeau din umeri şi continuau să soarbă din licoarea diavolului. Dincolo, în dormitor, încercările Ilenei de a-l ameţi cât de cât pe Şevcenco nu-şi arătau rodul. Colea, cum ceruse să-l alinte, începea să dea semne de nerăbdare, devenind tot mai insistent în gesturile sale de cuceritor. Ileana se maimuţărea alunecându-i printre degete, ademenindu-l mereu la băutură. „Nu mi-aş fi închipuit că eşti aşa de pisicoasă!“ „Poate că aşa am fost dintotdeauna, dar m-am inhibat din cauza educaţiei primite. Dar spune-mi, te rog, cum de aţi scos-o pe Silvia din spital?“ „Simplu! S-au prezentat băieţii acolo şi au ordonat să le fie predată. Mircev nu era acolo. Să vezi ce surpriză va avea mâine! E un caz care trebuia de mult închis, dar domnul doctor s-a tot eschivat. Cine ştie ce relaţii erau între ei?! Eu unul nu cred în nebunia ei!“ „Aici cred că greşeşti. Eu o cunosc foarte bine pe Silvia şi nu cred că m-ar putea păcăli. Îmi pare rău că nu m-ai ascultat. Trebuia s-o trimiţi înapoi la spital şi s-o laşi în plata Domnului, cum spunem noi. Măcar de dragul meu s-o fi făcut!“ „Ai, că eşti o figură! Acum îmi ceri şi favoruri?! Să fiu al dracului dacă mai înţeleg femeile! Când am venit aici, am făcut-o ca să-i plătesc şi lui Nicolovschi şi, bineînţeles şi ţie. Şi uite unde am ajuns!?“ „Eu zic că am ajuns bine şi sunt convinsă că n-o să-ţi pară rău! Un singur lucru ştiu că va fi o problemă pentru tine şi nu una uşoară – cum să mă protejezi împotriva lui Nicolovschi?!“ „Nicolovschi nu reprezintă nimic pentru mine! E un om bolnav, un om complexat de propria înfăţişare. E un om rău de la natură! Dacă e să te păstrez pentru mine, nimeni nu-mi va sta în cale. Depinde doar de tine!“ „Dacă depinde doar de mine, atunci poţi fi liniştit! Vei fi mulţumit! Dar fă-mi şi mie hatârul ăsta cu Silvia. Cum vrei să fiu în apele mele, când ştiu că în camera de alături, o bolnavă, mai mult, o nebună, este siluită?! Tu nu auzi ce hărmălaie este dincolo? Să vezi cum va fi când va începe ea să urle!“ „Eşti nemaipomenită! Tu întotdeauna obţii ce vrei de la bărbaţi?“ „Nu, nu întotdeauna! Soţul meu a fost un bărbat sec. Mereu a făcut numai ce a vrut el. Asta m-a afectat mult. Acum îmi doresc să fie altfel. Ştiu ce pot dărui unui bărbat, dar vreau şi eu puţin răsfăţ. Nu cred că cer prea mult!“ „Bine! Dacă băieţii nu s-au apucat încă de treabă, am s-o trimit la spital, iar lui Mircev am să-i spun că am luat-o pentru o confruntare cu tine. Ai înţeles? Asta va fi motivaţia aducerii ei aici. Până aranjez eu lucrurile, mai fă o cafea bună şi mai adu nişte vodcă. Mâine am să-ţi trimit de toate şi am să pun şi oameni care să supravegheze casa, să nu-i vină vreo idee lui Nicolovschi. Ai grijă să nu faci vreo prostie! Ar fi ultima!“ „Stai liniştit, pe lângă Nicolovschi, tu eşti un înger de bărbat! Şi mai e ceva – tu nu eşti deloc urât!“ Ileana se apropie de Şevcenco şi cu un gest tandru îsi apropie buzele de ale lui. Când Şevcenco intră în sufragerie, atmosfera era încinsă. Băieţii, bine afumaţi, se strânseră în jurul Silviei, împingându-se unul pe altul înspre canapeaua pe care stătea ghemuită şi resemnată, sigură de ceea ce avea să urmeze. Nu mai încerca să simuleze o criză, nu mai arunca priviri rătăcite. Încerca doar să înţeleagă ceva din atitudinea Ilenei, a cărei privire conspirativă reuşise, la un moment dat, să trezească un licăr de speranţă în sufletul ei. Acum, o haită de tineri întărâtaţi de băutură şi de goliciunea ei se invitau reciproc la ospăţ. Intrarea lui Şevcenco o sperie şi mai mult. „Oare ce i-a făcut Ilenei?“ Ocoli privirile întrebătoare ale celui care îi distrusese viaţa şi începu să se roage în gând. Numai Dumnezeu mai putea face ceva. „Doamne, ia-mă la Tine, lângă Paul al meu! Eu sunt curată! Am vrut să trăiesc pentru fetiţa mea, dar am fost şi voi mai fi prea pângărită ca să mă mai pot uita în ochi ei. Apăr-o, acolo unde este cu bunica ei!“ „Ei, băieţi, văd că băutura v-a muiat de tot! Voi doi, nu, mai bine voi patru, îmbrăcaţi-o şi duceţi-o la spital. Spuneţi că ancheta s-a terminat. Nu mai e nevoie să vă întoarceţi! Ceilalţi, puteţi să rămâneţi, văd că mai aveţi vodcă. Când o să-l vedeţi pe Nicolovschi, puteţi să-i mulţumiţi pentru grija cu care ne-a aprovizionat.“ Silvia nu înţelegea nimic. Se lăsă îmbrăcată fără să-i pese de mângâierile celor patru sau de glumele deşucheate ale celorlalţi combatanţi. Când se trezi iarăşi în celula ei ferecată, răsuflă uşurată şi-I mulţumi Lui Dumnezeu. Ştia că datora totul Ilenei, dar nu-şi putea imagina şiretlicul folosit! „Doamne, ce se va întâmpla cu Ileana?! Am o presimţire stranie. Mi-e teamă! Doamne, răsplăteşte-i fapta şi sacrificiul! Pentru a nu atrage atenţia asupra ei, Silvia reîncepu jocul supravieţuirii, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Se dezbrăcă şi reluă dansul în faţa oglinzii imaginare fredonând o romanţă la modă. Era atâta tristeţe în această melodie încât vacarmul obişnuit provocat de bolnavii de la „periculoşi“ se stinse, lăsând loc unei linişti nefireşti. Silvia reintrase în rol şi avea de gând sa-l joace cât s-o putea. Întors în dormitor, Şevcenco avu surpriza să fie întâmpinat de o arătare de basm. Ileana, uşor rujată, cu părul lăsat pe umeri, într-o ţinută neobişnuită, un superb capot înflorat, îl aştepta aşezată pe marginea patului, cu două pahare de vodcă. Două ceşti cu cafea abureau pe noptieră. „Arăţi fantastic! Ţi-am îndeplinit dorinţa! De fapt, încep să cred că puteai să-mi ceri orice! În viaţa mea nu am mai văzut atâta frumuseţe! Să ciocnim!“ „Să ai grijă de mine! Am nevoie de un bărbat puternic! Îmi promiţi?“ „Ţine-te pe lângă mine şi n-o să-ţi pară rău. Îţi promit!“ Şevcenco goli paharul dintr-o înghiţitură scoţând un „ah!“ de plăcere. Se uită întrebător la Ileana care abia se atinse de paharul ei. „Tu nu bei?!“ „Ba da! Dar nu aşa lacom ca tine.“ Ileana sorbi cu delicateţe o înghiţitură de vodcă şi puse paharul pe noptieră. „Am băut cam mult! Până dimineaţa mai e mult şi vodca e pe sfârşite. Poate mai aduci tu ceva mâine. Bea cafeaua până-i caldă. Mie îmi place mai rece.“ Şevcenco sorbi din cafeaua fierbinte, scoţând un râgâit de satisfacţie. „Vai ce bună ai făcut-o!“ Mai sorbi cu nesaţ de vreo două ori şi se aseză brusc pe marginea patului. Scoase un geamăt prelung şi se prăvăli jos zvârcolindu-se de durere. Cu ochii holbaţi aruncă o privire spre Ileana care sorbea liniştit din ceaşca de cafea. „Ce-i cu tine, dragule?! Te doare ceva? Vei muri în dureri, aşa cum a murit şi Nani! Numai că el a murit nevinovat. Dumnezeu să te ierte, pentru că eu una nu am putut să te iert.“ Şevcenco făcu un efort pentru a ajunge la centura cu pistolul, lăsată pe pat, lângă pernă, dar se prăbuşi gemând. Ileana luă centura şi pistolul şi le puse sus pe dulap. „Auzi cum se distrează băieţii tăi? Mă duc să le dau şi lor câte o cafea caldă, să plătească şi ei fărădelegile pe care le fac prin oraş. După aceea vin şi eu după voi, să-l întâlnesc pe Nani!“ Şevcenco, cu spume la gură, continua să geamă făcând sforţări inutile pentru a striga. Zvârcolirile lui deveniseră tot mai rare. Se chirci ajungând cu gura la genunchi şi se linişti. Ileana făcu o criză de nervi. Un plâns cu sughiţuri scutură pieptul ascuns neglijent de capot. O apucase frica. Era îngrozită de ceea ce făcuse. Îşi muşcă buzele pentru a-şi reveni şi se îndreptă spre bucătărie pentru a face cafelele morţii pentru cei cinci băieţi cheflii. Când intră în sufragerie, băieţii o întâmpinară cu urale. Le turnă cu mâna ei vodcă în paharele împrăştiate pe jos, ciocni cu sticla cu fiecare şi se retrase pentru a le servi cafeaua. „Asta muiere, zic şi eu! Oare n-ar sta puţin şi cu noi?“ „Dacă te aude Şevcenco, te alegi cu un glonte în frunte! Lăsaţi-o dracului în pace! Cine ştie, poate se satură el de ea şi ne-o aduce pe tavă?! Dacă nu, poate îi facem mâine o vizită ca să-i mulţumim pentru găzduire?!“ Ileana se întoarse cu cafelele pe o tavă de argint şi cu un zâmbet promiţător. „Eu mă duc sa văd ce face şeful. Se pare că a cam obosit. Voi beţi cafeaua până e caldă! E de calitate superioară!“ Băieţii se repeziră la cafele, convinşi că Ileana se va întoarce la ei. Scena din dormitor se repetă în sufragerie, iar urletele care urmară la nivel de cvintet o îngroziră pe aceea care îşi arogase dreptul de judecător suprem, aplicând răzbunarea fără drept de apel. Visul răzbunării se împlinea. Ileana aşteptă ca strigătele şi gemetele să înceteze, apoi, tremurând ca de friguri deschise uşa sufrageriei. Spectacolul o copleşi. Poziţiile în care-i găsi pe cei cinci tulburători ai liniştii acestui oraş patriarhal o făcură să înţeleagă chinurile cu care se confruntase tinereţea lor. Se aşeză pe canapea şi închise ochii. Lacrimi de descărcare, lacrimi de linişte sufletească se prelinseră pe obrajii încinşi ai acestui chip gingaş. Un gând chinuitor o străpunse. „Oare Dumnezeu mă va ierta pentru ceea ce am făcut?! Oare Nani este de acord cu această purtare?! Un adevărat credincios are dreptul la viaţa semenilor săi?! Cu ce sunt mai bună decât Şevcenco, sau aceşti tineri, unelte ale răului?! Nani, dragul meu, am făcut-o din dragoste pentru tine, pentru Paul, pentru Silvia. Doamne, ce am făcut?!“ La un moment dat, auzi un geamăt. Unul dintre tineri deschise ochii plini de groază. Ileana sări ca arsă, se apropie de cel care mai purta o fărâmă de viaţă în el, apoi fugi în bucătărie şi se întoarse cu o cană mare de apă. Se aşeză lângă victimă, îi săltă capul în poală şi încercă să-i toarne apă printre dinţii încleştaţi. Tânărul înghiţi stropii de apă ce se strecurau printre dinţi şi deschise ochii. Ileana întâlni doi ochi albaştri plini de recunoştinţă. Se cutremură. Tânărul gemu, apoi se chirci şi rămase tăcut. Moartea învinsese tinereţea şi ultima speranţă de viaţă. „De ce a trebuit totuşi sa moară?! Măcar el să fi scăpat! Era mai tânăr decât mine. Şi ce băiat frumos!“ O bubuitură puternică zgudui oraşul adormit. Ileana tresări speriată. „Oare să fi început războiul?“ Urmară alte două, de o mai mică amploare. O speranţă licări în sufletul ei. Nu era însă vorba de nici un război. Nu avea cum să ştie că Nicolovschi încerca să spele urmele ultimelor sale fărădelegi. Împreună cu Rusev hotărâse să desfiinţeze celebra „Unitate Specială“. Prima măsură luată fu aruncarea în aer a pivniţelor Tulceanov, mormântul ascuns al ultimelor sale victime. Hala mare din care se desprindeau celebrele galerii de vinuri se prăbuşi astupând orice acces. Galeriile cu butoaie cu vin, galeriile cu cadavrele deţinuţilor lichidaţi, dispărură sub mormanul de pământ proaspăt dislocat din tavanul lutos al halei centrale. Buldozerele aveau să desăvârşească opera, făcând una cu pământul conacul, camerele de tortură, barăcile deţinuţilor, precum şi o parte din butucii, altădată celebri, de viţă de vie. Râşcov profită din plin de acest „act de sabotaj“ şi făcându-l public, dezlănţui o serie de acţiuni de pedepsire a tinerilor „răzvrătiţi“. Cum Unitatea Specială îşi încheiase practic activitatea, renunţă la lichidarea „vinovaţilor“ şi trecu la deportări. Pentru exploziile de la Unitatea Specială, arestă un grup de zece tineri, printre care şi fiul nepedepsitului ofiţer alb, Alexandrov. Absenţa lui Şevcenco nu-l neliniştea, fiind convins că era pe undeva, într-una din acţiunile de lichidare şi ştergere a urmelor, conform celor convenite. Se folosi din plin de serviciile lui Serghei, omul bun la toate. Şuric fu săltat de pe stradă şi împreună cu grupul „sabotorilor“ luă drumul Odessei. Nicolovschi, ocupat până peste cap cu treburile comandate de sus, îşi înfrână dorinţa de a o vedea pe Ileana şi, împreună cu Rusev, porni în căutarea unui nou sediu, unde în linişte să poată pune la punct un plan de desfăşurare a activităţii viitoare. Aşa mai trecură două zile fără ca Ileana să întreprindă ceva, fără ca cineva să bată la uşa casei sale. Încet, încet, începu să cocheteze cu ideea de a nu se sinucide, ci de a se preda lui Râşcov, sau chiar lui Nicolovschi, pentru a-şi primi pedeapsa şi a scăpa de un nou păcat. „Voi rezista oare chinurilor la care mă vor supune? Este destul de puternică credinţa mea în Dumnezeu ca să mă supun preceptelor creştineşti şi să nu-mi iau viaţa?! Când mă gândesc la ce s-a întâmplat, nu-mi vine să cred că eu am făcut ceea ce se vede în jurul meu. Oare de ce nu vine Nicolovschi? Sunt convinsă că m-ar împuşca pe loc şi aş scăpa de toate şi de toţi.“ Ileana trecu în dormitor şi se uită la cel care fusese spaima oraşului. Zăcea neputincios. Ridică pistolul şi se întrebă cum funcţionează. Îl încercă în toate felurile până când împuşcătura şi reculul o făcură să-l scape din mână. „Nici n-aş şti cum să-l folosesc. Dacă mă rănesc numai? Nu, otrava e mai simplă, chiar dacă te chinui puţin. Ar trebui poate să mă duc şi să mă spovedesc. Dacă l-aş găsi pe părintele Popescu, mi-ar fi mai uşor. Dar oare m-ar înţelege? M-ar aproba? Nu, trebuie s-o rezolv singură, aici?“ Erau orele patru dimineaţa, când îi veni o idee. Focul! Focul avea să şteargă multe urme, mistuind şi la propriu, şi la figurat întâmplările din acea noapte fatală. Un singur lucru o preocupa însă – ce vor spune cei care au cunoscut-o? Ce vor spune prietenii. Trebuia găsită o cale de a face cunoscut adevărul. Se gândi la Dănilă şi la Lena şi se apucă să scrie, să relateze totul, fără a omite nimic. Încheie cu un adio plin de disperare. „Dragii mei, mă despart de voi cu încrederea că veţi înţelege toată nesăbuinţa mea. A fost singura cale de a-l răzbuna pe Nani. Pentru el am pedepsit, pentru el voi muri, cu speranţa că-l voi întâlni acolo unde este. Ştiu că purtarea mea va fi greu de înţeles, dar şi mai greu de înţeles este disperarea cu care am trăit.“ Se îmbrăcă, trase o fugă până la casa prietenilor săi şi lăsă scrisoarea în cutia de la uşă. Apoi se întoarse încet acasă, ca pentru a întârzia deznodământul. Îşi puse o rochie sobră de seară, îşi aranjă puţin părul şi se apucă să-şi pună planul în acţiune. Pregăti o porţie mare de cafea amestecată cu şoricioaică, îşi turnă vodcă în câteva pahare, scoase din cămară bidonaşul cu petrol lampant şi trecu în sufragerie. Stropi uşa, stropi perdelele, stropi cadavrele băieţilor. Trecu la covoare, fotolii, mobilă. Făcea totul mecanic, fără să se gândească la ceea ce va urma. În dormitor stropi cadavrul lui Şevcenco, patul, perdelele, covorul. „Doamne, câte zile şi câte nopţi fericite am petrecut în acest pat cu Nani al meu! În patul ăsta am să mor neprihănită, căci nimeni nu s-a mai atins de mine. Trebuie să scot spurcăciunea asta de cadavru!“ Îl apucă de picioare şi-l târî în mijlocul sufrageriei. Cum petrolul lampant se terminase, goli în continuare sticlele cu vodcă. Aşeză paharele cu vodcă şi cana cu cafea pe noptieră, se aşeză în pat sprijinită bine de o pernă mare şi începu să golească paharele cu vodcă. Când simţi că vodca începe să-şi facă efectul, pregăti cutia cu chibrituri şi, cu mână tremurândă, aruncă chibritul aprins pe covor. În aceeaşi clipă goli fără răsuflare conţinutul din cana cu cafeaua morţii. Fără să apuce să simtă efectul otrăvii, leşină. Se pare că Dumnezeu se milostivise şi o iertă! Flăcările porniră în toate direcţiile, camera se lumină ca într-un amurg feeric, focul o luă spre sufragerie, adulmecând tot ce era inflamabil. Căldura sparse geamurile, aerul proaspăt năvăli în încăperi aţâţând focul şi mai tare. Când focul răzbi în afara clădirii cuprinzând acoperişul, lumina flăcărilor atrase atenţia vecinilor. Câţiva vecini s-au încumetat să iasă cu găleţi cu apă pentru a stropi gardurile şi pentru a stăvili înaintarea focului înspre casele lor. Nimeni nu a schiţat nici un gest pentru a se apropia de casa în flăcări. Era considerată o casă a diavolului, toţi acuzând-o pe preoteasă de trădare. „N-aţi auzit ce bairam a fost azi noapte? Precis s-au îmbătat ca porcii şi şi-au dat foc cu ţigările. E pedeapsa Lui Dumnezeu!“ Când într-un târziu a sosit cisterna pompierilor, nu mai era nimic de făcut. Focul îşi făcuse conştiincios datoria. Vestea s-a răspândit cu repeziciune prin oraş. „A ars casa părintelui Ilaşcu.“ Inerent a ajuns şi la urechile lui Nicolovschi, care se repezi, cu sufletul la gură, la locul dezastrului. Casa mistuită de flăcări mai fumega încă, răspândind un miros greu de carne arsă. Rămase consternat neştiind ce să mai creadă. „Dacă Ileana s-a prăpădit, n-am să mi-o iert niciodată! De patru zile n-am găsit timp să vin s-o văd. Trebuie să aflu ce s-a petrecut aici. Băieţi, turnaţi multă apă ca să putem intra printre dărâmături. Nu lăsaţi pe nimeni să se apropie!“ Nicolovschi se aşeză pe o băncuţă, în grădina casei, şi aşteptă în linişte. Se dezmetici abia când auzi vocile lui Râşcov şi Rusev.
*
* *
„Ce s-a întâmplat aici, Alexei?!“ „Habar n-am! Unde-i Şevcenco? Aici e mâna lui, cu toate că i-am spus să nu se amestece!“ „Şevcenco lipseşte. Cred că-i prin sate. Ştii bine că are de lucru. De unde ţi s-a năzărit că e mâna lui?!“ Acest scurt schimb de cuvinte fu întrerupt de apariţia lui Koşevoi. „Ce dracu s-a întâmplat aici? Unde-i Şevcenco? Ieri a luat nouă băieţi din grupa mea, să rezolve două probleme, cu două muieri. Una ştiu că era nebună, Silvia, dacă nu mă înşel. Cealaltă, nu ştiu cum o chema, se pare că era foarte arătoasă. Cel puţin aşa spun cei patru băieţi care s-au întors, după ce au dus-o la spital pe nebună. De ceilalţi cinci nu ştiu nimic şi am nevoie de ei!“ Pentru Nicolovschi, lucrurile începeau să se lămurească. Cealaltă muiere nu putea fi decât Ileana! „Am spus eu că e mâna lui Şevcenco! Haideţi înăuntru, că n-om lua foc! Eu unul, nu mai aştept!“ Porni primul printre resturile fumegânde, înjurând la fiecare pas. Când reconstitui imaginea a ceea ce fusese sufrageria, rămase fără grai. Cei care-l urmau reacţionară la fel. Printre lucruri pe jumătate arse, zăceau şase cadavre semicarbonizate, în poziţii care demonstrau fără tăgadă chinurile care precedaseră sfârşitul. Primul care rupse tăcerea fu Koşevoi. „Sunt băieţii mei! Tipul ăsta de arme le aparţine. Armata nu are aşa ceva. Aici a fost un chef. Prea multe sticle de vodcă!“ Se apucă să verifice armele, după care continuă. „Băieţii n-au tras nici un foc!? Şevcenco nu are pistolul asupra lui!? Ce dracu a fost aici?!“ Nicolovschi trecu, ceea ce a fost pragul uşii din dormitor, şi-şi muşcă limba de emoţie. Pe patul distrus, în cea mai mare parte, de flăcări, zăcea trupul în parte carbonizat al Ilenei. Nicolovschi se apropie de cadavrul Ilenei şi îngenunche. „Ar trebui să-ţi promit că te voi răzbuna, dar acest lucru nu mai este posibil. Şevcenco este mort! Îţi promit că vei fi înmormântată în datina ta!“ Nicolovschi se ridică, luă pistolul ce zăcea pe jos şi-l verifică. Lipsea un singur glonţ. Părăsi dormitorul şi se apropie de cadavrul lui Şevcenco. Descărcă restul încărcătorului în ceea ce mai rămăsese din duşmanul său şi puse pistolul alături de cadavru. Koşevoi zâmbi cu subînţeles şi părăsi locul tragediei. „Am să trimit băieţii să ridice cadavrele, ale grupei bineînţeles! Cu restul, faceţi ce credeţi.“ Nicolovschi se apropie de Râşcov şi-l trase de o parte. „Cadavrul lui Şevcenco mediatizat, poate dezlănţui un pogrom. De Ileana, te rog, nu te atinge. Mă ocup eu, personal. În rest îţi stau la dispoziţie.“ „Fă cum vrei, dar de pogrom nu mai poate fi vorba! Deportări, da! Şi cât mai multe!“ Toată lumea se retrase în afară de Nicolovschi. Se plimba năuc prin ceea ce fusese casa speranţelor sale, se oprea în faţa cadavrului Ilenei, încerca să înţeleagă ceva din cele întâmplate, blestema. Se duse spre cămară, care, ca prin minune, scăpase mai teafără şi caută o sticlă cu vodcă. Nu găsi nici o sticlă întreagă, dar dădu de un borcan cu otravă pentru şoareci. Îşi dădu seama că acest borcan deţinea secretul celor petrecute şi se întoarse în dormitor. „Acum înţeleg că ai fost mai tare decât Şevcenco! A îndrăznit să treacă peste mine şi ţi-a oferit, în prostia lui, prilejul mult visatei răzbunări. Măcar atâta satisfacţie pot avea şi eu! Ileana, iartă-mă că nu am avut grijă de tine, aşa cum ţi-am promis! Ai fost o femeie pe cinste! Ne-ai dovedit pe toţi! Acum ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat! Adio!“ Nicolovschi porni spre Consistoriu, îi ceru lui Râşcov un camion şi doi băieţi şi se întoarse la Ileana. Pe drum se opri la o unitate de pompe funebre şi luă un sicriu cu toate cele necesare unei înmormântări tradiţionale, creştineşti. Aranjă personal trupul carbonizat al Ilenei în sicriu, puse băieţii să culeagă nişte flori din curte şi le aranjă cu grijă, acoperind în întregime trupul atât de râvnit! Băieţii încărcară coşciugul în maşină şi plecară cu toţii la Sobor în căutarea unui preot. Îl găsi pe protopopul Popescu şi-i expuse pe scurt dorinţa lui. „E un caz special, un accident stupid, un incendiu în care au pierit mai mulţi oameni, printre care şi Ileana Ilaşcu. Vreau s-o înmormântaţi fără vâlvă, creştineşte, ca pe o soţie de preot. Pe cruce să scrieţi numele ei, Ileana Ilaşcu, şi data morţii, adică ieri. Eu nu am să pot participa. Faceţi acest lucru pentru mine, vă rog! Ileana a murit credincioasă soţului ei şi l-a răzbunat.“ Pe Ileana am iubit-o ca pe fiica mea. Am să fac tot ce trebuie, ca să se odihnească în pace. Fiţi liniştit!“ Când lumea a văzut mormântul Ilenei, a înţeles că a murit în incendiu, dar nu a înţeles şi împrejurările în care s-a produs nenorocirea. Singura care a înţeles ce s-a petrecut în casa Ilenei, a fost Silvia. A înţeles privirile conspirative ale Ilenei, a înţeles sacrificiul ei şi şiretlicul de care s-a folosit ca s-o scape, a înţeles modul în care s-a împlinit răzbunarea Ilenei. A ţinut această durere în ea, continuând să joace rolul de nebună, şi s-a descărcat abia după eliberare, când a relatat celor apropiaţi şi autorităţilor române adevărul cutremurător. Mormântul Ilenei a devenit un adevărat loc de pelerinaj. Vestea morţii tragice a Ilenei a avut ecouri diferite în sufletele celor care au cunoscut-o. Cei care pierduseră încrederea în ea acuzând-o de colaborare cu cotropitorii, au mulţumit lui Dumnezeu pentru dreptatea făcută. Puţinii care au avut încredere în această femeie bătută de soartă, au înţeles martiriul său şi nu au pregetat să pună, chiar dacă şi discret, flori pe mormântului ei. Seara, înarmat cu o lanternă, se strecura şi Nicolovschi şi petrecea uneori ore în şir, lângă mormântul celei care-l fermecase şi trezise în el speranţe. Aducea întotdeauna flori de câmp, pe care le punea pe braţele crucii. „Dacă ai fi trăit, sunt sigur că aş fi devenit un altfel de om. Moartea ta mă va înrăi şi mai mult.“ Moartea lui Şevcenco îl puse pe roate pe Râşcov. În primul rând făcu din Şevcenco un erou, organizând funeralii cu onoruri militare. Obţinu decorarea şi avansarea post–mortem a acestuia şi numirea lui Nicolovschi pe postul rămas vacant. Îi încredinţă acestuia misiunea de a organiza deportări punitive, în văzul lumii. Familii întregi, înarmate doar cu bocceluţe, luau drumul pribegiei, pe jos, în direcţia Nistrului. Dincolo de Nistru începea trierea, separarea copiilor de părinţi şi trimiterea acestora spre centre de educaţie special organizate, şi nu rareori, despărţirea soţilor. Bărbaţii erau trimişi la muncă, în general în industria extractivă, iar femeile, încărcate în vagoane de marfă, luau drumul Siberiei. Mai rezistente, prin structura lor fizică şi psihică, multe dintre ele au supravieţuit regimului de exterminare şi, după terminarea războiului, au adus mărturii despre calvarul deportărilor din 1941. În această atmosferă de teroare, veştile care se strecurau din România reaprindeau focul speranţelor pierdute. Aşa s-a zvonit despre întâlnirea lui Antonescu cu Hitler, despre conţinutul discuţiilor de la München din 12 iunie 1941, despre iminenta punere în aplicare a directivei Führerului privind atacarea Uniunii Sovietice, aşa–numita „Operaţiunea Barbarossa“. Aşa s-a aflat despre hotărârea lui Antonescu de a participa, alături de Germania, într-un război sfânt de eliberare a teritoriilor ocupate. Creştea teama în faţa represiunilor, dar creştea şi speranţa. Creştea şi curajul tinerilor în faţa ocupanţilor, manifestându-se prin acţiuni de sabotaj, nu rareori plătite scump, datorită lipsei de organizare, de profesionalism. Un eroism infantil, care a curmat multe vieţi fragede şi a distrus multe familii. Totuşi, rolul acestor acţiuni a fost enorm, dacă ne gândim numai la faptul că autorităţile au renunţat la execuţiile sumare, au renunţat la gropile comune. Mai mult, s-a renunţat la deportarea oamenilor simplu încolonaţi, supravegherea deplasării pe jos a acestora ridicând probleme deosebite. Deplasarea coloanelor se făcea prea încet, iar nopţile ofereau ocazii bune pentru atacarea supraveghetorilor de către grupuri de tineri, care apăreau şi dispăreau precum fantomele. În astfel de acţiuni, călăreţii cu figuri asiatice, mereu ameţiţi de băutură, erau victime uşoare, pierdeau armele şi caii şi se amestecau cu fugarii eliberaţi, pentru a nu rămâne ţinte vii. Oamenii scăpaţi din coloanele morţii se împrăştiau în toate direcţiile şi nu-i mai luau în seamă. Râşcov era dezorientat. Apelă la serviciile lui Pantioşa pentru a proteja convoaiele cu deportaţi, dar acesta nu acceptă. Ei aveau nevoie de pradă, aşa–zisele trofee, ori la aceşti năpăstuiţi ai soartei ce puteau găsi? În plus, grupurile de tineri, „haiduci“ cum îşi spuneau, reuşiseră să se organizeze mai bine, capturaseră armament şi cai şi erau în continuă mişcare. Şi mai era ceva care-l îngrijora pe Pantioşa – zvonurile privind războiul. Cu toate că era de prin împrejurimi, nu avea nici o contingenţă cu localnicii care aşteptau cu disperare eliberarea. El era prin excelenţă un anarhist şi ţinea prea mult la statutul de „om liber“ care poate face ce vrea. În consecinţă, simţind că lucrurile nu mergeau prea bine, îşi mută cartierul general la Cetatea Albă, pentru a fi mai aproape de Nistru, în caz de nevoie. Râşcov reacţionă violent, ameninţă, dar se mulţumi cu atât. Încercă să-l convingă pe Zelicman să transporte deţinuţii cu barje remorcate, dar primi un refuz categoric. Refuzul lui Zelicman avea acoperire în dispoziţiile speciale primite în legătură cu organizarea apărării malului rusesc al braţului Chilia. Frământările lui Râşcov se mai domoliră când lui Nicolovschi îi veni ideea cu rechiziţionarea de prin sate a căruţelor. „Ce vrei să facem cu căruţele, măi Alexei?!“ „Căruţa şi familia! Coloana de căruţe poate fi mai uşor supravegheată şi viteza de deplasare este oricum mai mare. Întărim paza şi ducem cu aceeaşi ocazie şi cai şi căruţe. O să ne prindă bine. Pe călăreţii noştri îi instruim să tragă în deţinuţi la orice încercare de atac din partea ,,haiducilor”. Sunt convins că-i vom potoli!“ „Da, s-ar putea să ţină. Oricum, nu prea avem alte soluţii. Te ocupi personal de treaba asta! Pe Rusev trebuie să-l folosesc la altceva. E prea moale pentru treburi de astea!“ „Am nevoie de oameni, atât pentru treburile din oraş, cât mai ales, pentru însoţirea convoaielor.“ „Să nu te aştepţi la mare lucru. În situaţia actuală, nici o unitate nu ne va ceda oameni! Gluma se îngroaşă. Sunt convins că foarte curând ne vor ataca. Atunci va începe greul, din cauza populaţiei.“ După terminarea războiului, mulţi istorici au atribuit succesele armatei germane din prima perioadă, factorului surpriză, păstrării secretului. Se pare că lucrurile nu stăteau chiar aşa. Felul în care au circulat „zvonurile“ prin Basarabia, având ca sursă de plecare România, zvonuri care au fost confirmate pe parcursul zilelor care au urmat, contrazic în bună măsură acest lucru. Dacă populaţia neimplicată vehicula cu nonşalanţă informaţii legate de pregătirea atacului germano–român, atunci ne putem imagina cât de informate erau serviciile sovietice de spionaj, domeniu în care s-au dovedit, şi nu o dată, a fi maeştri. Măsurile de lichidare a activităţilor de represiune, de depopulare şi golire de bunuri, de ştergere a urmelor, alături de o masivă concentrare a forţelor armate la frontiera cu România, atestă gradul ridicat de informaţii de care dispuneau. Pe la mijlocul lui iunie 1941, după deconspirarea Operaţiunii Barbarossa, convingerea generală plasa data începerii operaţiunilor militare în jurul datei de 25 iunie. Că aşa stăteau lucrurile o confirmă discuţia avută de Zelicman cu ai mei. „Daniil Stepanovici, poate că ar fi bine să plecaţi din oraş. În primul rând s-ar putea ca Ismailul să fie teatrul unor acţiuni militare dure, ţinând cont de importanţa acestui port la Dunăre. Mai sunt şi măsurile care se iau pe plan local de oameni ca Râşcov şi mai ales ca Nicolovschi. Omul ăsta are un of cu dumneata şi după cum îl cunosc, nu are obiceiul să uite. Din câte ştiu, trebuie acţionat rapid. După 20 iunie s-ar putea să fie prea târziu. Am venit să vă dau sfatul ăsta şi să-mi iau şi rămas bun. Nu voi mai putea părăsi portul. Dumnezeu să vă păzească!“ Într-adevăr, lucrurile s-au precipitat. Nicolovschi şi-a intrat în pâine, lăsând fără menajamente colhozurile fără cai şi căruţe, în plină vară, arestând familii întregi, de regulă noaptea, organizând convoaie de deporţati cu destinaţia Palanca, punct de trecere a Nistrului. Oraşul fierbea neputincios, ţinut în frâu de patrule răsărite ca ciupercile după ploaie. Părăsirea oraşului devenise practic imposibilă, iar sfatul lui Zelicman, de nerealizat. Nenorocirea părea inevitabilă, iar starea de spirit din casa noastră, demobilizantă. Sintagma „ce-o vrea Dumnezeu!“ era pe buzele tuturor. Valeria, în loc să se potolească, se dezlănţui şi mai mult. Îşi petrecea cea mai mare parte a timpului la familia unei prietene, Vava, rămânând deseori şi peste noapte. În atmosfera care domnea în casă, tata ceda şi o lăsa în pace. Nefrita contractată de mama puse capac la toate. Disperat, Dania al ei, dădu o fugă până la spital pentru a-l ruga pe doctorul Perceac să-i facă o vizită. Rămase blocat când află că şi doctorul şi bunul său prieten Alexandrov fuseseră arestaţi cu o zi înainte. Apelă la cunoştinţele unei infirmiere, pentru a o putea trata pe mama. Tata îşi luă inima în dinţi şi se duse după Valeria. O înduplecă să se întoarcă acasă, să aibă grijă de mama. Boala se manifesta vehement, diureza fu dată peste cap, iar corpul, în special membrele inferioare, se umplu de băşici mari pline cu lichid. Bunica tampona băşicile cu vată înmuiată într-un ceai de plante, la recomandarea unei vecine. Lulu încerca şi ea să facă oficiul de infirmieră, dar lipsa unor semne de ameliorare instală în casă o atmosferă de înmormântare. Cred şi acum că, dacă mama a scăpat cu viaţă, acest lucru s-a datorat dorinţei extraordinare de a trăi, dragostei nemărginite pentru familie şi, nu în ultimul rând, leacurilor băbeşti, bazate numai şi numai pe ceaiuri din tot felul de ierburi. Această dorinţă fantastică de a supravieţui a ajutat-o şi mai târziu, în condiţii şi mai grele. A fost întotdeauna stâlpul familiei, prin vorbă şi faptă. Optimismul ei era molipsitor, iar capacitatea de înţelegere a fiecăruia în parte asigura armonia necesară salvării unităţii familiei. Pe 21 iunie, vestea strecurată de dincolo de Prut privind începerea operaţiunilor militare pe ziua de 22 a produs o stare de agitaţie explozivă în rândul populaţiei fără a stârni o atitudine specială din partea autorităţilor. Sovieticii rămâneau într-o stare de expectativă aparentă, spre nedumerirea localnicilor. Părea de neînţeles felul în care se autoamăgeau cu acea dată de 25, pe care continuau s-o vehiculeze în cercurile lor. Reapariţia lui George, înarmat cu o fiţuică pe care erau scrise cu mâna cuvintele unui cântec, veni să confirme, o dată în plus, apropierea ostilităţilor. „Azi noapte la Prut războiu-a-nceput/Românii trec dincolo iară/ Să ia înapoi prin arme şi scut/ Moşia pierdut–astă vară/ …“ Erau cuvinte care aprindeau speranţe, stârnind lacrimi de bucurie.„De unde ai tu, hârtia asta?! Să ştii că asta este o bombă în mâinile tale! E mai bine s-o distrugi şi să n-o difuzezi!“ „Unchiule, e prea târziu. Toată noaptea am multiplicat-o şi acum circulă nestingherită. Am aruncat câteva exemplare şi pe strada Consistoriului, să se bucure şi ei puţin. În curând vor pleca acasă şi vor scăpa de blestemele noastre! Dacă ar fi deştepţi, s-ar căra fără lupte. Aici nu au nici o şansă!“ „Să dea Dumnezeu, dar tu ar trebui să dispari! Ieri i-au arestat pe Perceac şi pe Alexandrov.“ Antonescu era hotărât să acţioneze de unul singur. Nu-l mai interesau părerile politicienilor de vază, nu-l interesa punctul de vedere al casei regale. Ordinul adresat armatei pe 22 iunie, s-ar putea spune, de la sine putere, ocolind comunicarea cu regele Mihai, într-o clipă de cumpănă a istoriei României, prin patetismul său aproape electoral, a stârnit un mare entuziasm în rândul populaţiei basarabene, dar şi destule rezerve în lumea politicienilor de la Bucureşti, în mare parte filofrancezi. ,,Vă ordon, treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabiei şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!” Sintagma „Războiul sfânt“ inoculează în sufletele ostaşilor români simţul datoriei, al sacrificiului. Era necesar acest lucru. Preoţii militari aveau misiunea sfântă de a purta crucea în faţa batalioanelor. Pe Prut, în perioada 22 iunie – 1 iulie, trupele române au avut drept atu, nu pregătirea şi tehnica militară, ci entuziasmul. Că surpriza nu a fost chiar o surpriză, a demonstrat-o replica dată de sovietici, mai bine instruiţi, mai bine echipaţi, mai bine dotaţi cu tehnică militară. Dacă i-a surprins ceva şi totodată derutat, a fost felul în care au atacat românii cântând cântece patriotice, murind dar nu oprindu-se, realizând capete de pod nesperate. Pe 23 iunie Ismailul a avut parte de exploziile primelor obuze româneşti. O mică baterie de artilerie, instalată pe un deal de lângă Tulcea, a încercat să ţintească portul militarizat al Ismailului, provocând însă spaimă în mijlocul locuitorilor paşnici, care şi-au mutat „dormitoarele“ în pivniţe. Chiar dacă bombardamentele nu au avut amploare, panica a pus stăpânire pe localnici. Teama că sovieticii nu se vor retrage fără lupte a fost amplificată şi de o surpriză oferită de aceştia. Pe 26 iunie, sovieticii au trecut Dunărea, respectiv braţul Chilia, şi au ocupat Chilia Veche, un punct lipsit practic de orice apărare. Dacă armata română a considerat această acţiune drept un episod scurt şi lipsit de importanţă, populaţia de pe malul stâng al Dunării a înţeles cu totul altceva. Oamenii au început să se pregătească pentru un asediu de lungă durată, punând chiar la îndoială capacitatea germano–română de a-i urni din loc pe ocupanţi. În plus, propaganda sovietică întreţinea vie această teamă, bombardând cu ştiri care prezentau pierderile enorme ale armatelor germană şi română pe linia Prutului. Ceva adevăr era în aceste comunicate, chiar dacă cifrele erau umflate. În Basarabia s-au dat lupte grele, cu pierderi de ambele părţi, dar, totuşi, mai importante de partea celor care forţau trecerea Prutului. Operaţiunile în partea de sud a Basarabiei au fost încredinţate armatei române. În zona centrală şi în Bucovina, românii au mers alături de nemţi, prima mare eliberare realizându-se la 5 iulie prin intrarea triumfală în Cernăuţi. Armatele a 11-a germană şi a 3-a română au avut mult de furcă în luptele de la dealul Ţiganca, unde au căzut mulţi români. Sub pretextul că ei cunosc mai bine regiunea, românii erau împinşi de către germani drept deschizători de drumuri. Acolo au şarjat şi elevii şcolii de ofiţeri de cavalerie de la Sibiu. Lipsiţi de experienţă şi o reală pregătire, cavaleriştii noştri s-au pomenit în faţa blindatelor sovietice, care, conform informaţiilor „la zi“, nu prea trebuiau să existe. Aici a luptat şi Mircea scăpând cu viaţa printr-o minune. Tot acolo a avut el şi prima decepţie, dându-şi seama de maniera în care nemţii îi tratau pe români. Visase să lupte cot la cot cu armata germană şi doar în două săptămâni realizase cât de lipsiţi de loialitate erau aliaţii noştri, idolii lui din adolescenţă. Totuşi, la 16 iulie Chişinăul a fost cucerit, iar speranţele basarabenilor au fost reactivate. Dezastrul cavaleriei de la Ţiganca i-a desfiinţat ca unitate, cei rămaşi în viaţă fiind repartizaţi în cadrul unui alt regiment, fiind folosiţi în acţiuni de recunoaştere, cam ca pe vremea primului război mondial. Trimis cu noua unitate în sudul Basarabiei, Mircea a reuşit să se abată pe acasă, dar a ajuns prea târziu pentru a se mai întâlni cu familia. Nu a avut timpul necesar pentru a o căuta pe Valeria, dar a aflat de la bunica despre tata, mama bolnavă, Bob şi Lulu, care au luat drumul deportării. George era dat dispărut, iar mama lui şi Barby se ascundeau, de teama revenirii ruşilor, în pivniţa unor cunoştinte, undeva printr-o mahala a Ismailului. A fost un şoc pentru el, dar şi-a păstrat încrederea în alianţa cu Germania şi speranţa în distrugerea bolşevismului. Ce se întâmplase de fapt? Ismailul nu a fost apărat de sovietici, ci părăsit fără lupte. Realitatea era că nici nu aveau o flotilă militară pe braţul Chilia, iar veştile care soseau de la Tulcea şi Galaţi anunţau o pregătire a forţelor navale româno–germane pentru dezlănţuirea unui atac pe Dunăre. Mircea avea să participe la mici acţiuni de hărţuire, mereu scăpând ca prin minune, mutându-se după fiecare eşec la alt regiment, spulberând vis după vis, acumulând decepţie după decepţie, stări furnizate de comportamentul „colegilor“ germani faţă de militarii români, pe lungul drum al războiului de eliberare. Ştia că îi pierduse pe ai săi pentru totdeauna şi pe undeva regreta fuga peste Prut, abandonul familiei. Comunismul pentru el era cea mai mare plagă a omenirii, iar salvarea o vedea în naţional–socialismul german. Comportamentului neloial al camarazilor germani îi acorda circumstanţe atenuante, apărându-şi crezul cu sintagma „la război, ca la război!“ Ismailul ieşise într-adevăr prea puţin şifonat din aşa–zisele bombardamente ale artileriei române. Sovieticii şi-au dat seama că nu avea nici un sens să angajeze lupte pe Dunăre, să riposteze prin contraatacuri puternice, Dunărea fiindu-le necesară pentru organizarea evacuării materialelor şi a unei anumite categorii de personal – cinovnicii. În schimb, dacă s-au ocupat într-adevăr de ceva, a fost organizarea deportărilor – oameni, animale, atelaje. Totul trebuia să treacă Nistrul, acolo unde sovieticii pregăteau marea ripostă, pentru apărarea Ucrainei. Omul numărul unu în organizarea a ceea ce era să fie cunoscut sub numele generic de „pohod na Sibiri“ a fost Nicolovschi. Suferind ca un câine din cauza celor întâmplate cu Ileana, îşi stingea durerea provocând-o altora. Se ştia că este un dur, un dezechilibrat, dar în ajunul unor evenimente care în mod inerent urmau să-i afecteze pe toţi, lumea era înclinată să găsească până şi în ochii duşmanului o sclipire de înţelegere. Un război e un război şi acolo unde se desfăşoară nu alege victimele, loveşte în toţi. Unul din obuzele căzute întâmplător în Parcul „Trandafirilor“ a curmat viaţa a doi localnici şi a doi ofiţeri sovietici! Întâmplarea i-a dus acolo, iar războiul nu a ales. Poate că în sufletele lor erau duşmani, poate că într-o anumită împrejurare s-ar fi luptat pe viaţă şi pe moarte, dar acolo, în parc, erau simple fiinţe umane, iar explozia nu a făcut nici o distincţie. Şi culmea, toţi erau tineri!. Tocmai de aceea, în atare împrejurări, atitudinea lui Nicolovschi părea şi mai de neiertat. A ajuns până acolo încât, în unele cazuri, cum a fost şi al nostru, venea personal pentru a ridica familii întregi, a le îmbarca în căruţe şi a le trimite sub escortă la locul de adunare, de regulă o veche piaţă părăsită de la marginea oraşului. Era acelaşi Nicolovschi care petrecea ore în şir lângă mormântul Ilenei! După vreo săptămână petrecută în chinuri într-o pivniţă umedă şi rece, cu şobolani mişunând printre noi, starea mamei a impus ieşirea la lumină. Cum nici bombardamentele nu mai erau prea puternice, iar efectele lor nici atât, ne-am întors acasă pentru a nu o expune la chinuri suplimentare pe cea care se plângea doar de faptul că nu ne poate îngriji. Bunica şi-a reluat funcţia de infirmieră, încercând din răsputeri să-i aline suferinţa şi să aibă grijă şi de noi. Valeria continua să se complacă în postura de victimă şi să locuiască la prietena ei, Vava. În casă domnea o atmosferă de înmormântare, iar noi, cei mai mici, plângeam pe ascuns, ca să n-o întristăm şi mai mult pe mama. Încercând să afişeze un optimism molipsitor, tata se trăda în momentele de cădere, când rămânea dus pe gânduri şi–şi ştergea pe furiş câte o lacrimă. Ştia că urma la rând, ştia că nu va fi iertat de oameni ca Nicolovschi. Şi cum de ceea ce te temi nu ai scăpare, vorba omului simplu, s-a întâmplat într-o noapte. O căruţă s-a oprit în faţa casei, s-a auzit jocul nervos al copitelor de cal şi, o bătaie insistentă în uşă, ne-a trezit la realitate. Deschizând cu teamă uşa, Daniil Stepanovici s-a pomenit faţă în faţă cu zâmbetul hidos al lui Nicolovschi. „Ţi-am spus că o să ne mai întâlnim, numai că de data aceasta ne întâlnim pentru a ne lua rămas bun! Nu mă inviţi înăuntru?! Băieti, aşteptaţi afară! Pregăteşte-te de un drum lung. Sunteţi toţi acasă?“ „Eu, soţia şi doi copii. De cel mare nu ştiu nimic, iar Valeria a plecat de acasă şi nu mai ţine legătura cu noi. Soţia este grav bolnavă, are nefrită, şi o îngrijeşte soacra mea. Ce vreţi să faceţi cu noi? Luaţi-mă pe mine şi lăsaţi-i pe ei în pace. Ei nu vor face nici un rău nimănui.“ „Nu, Davâdov, veţi pleca cu toţii şi chiar acum! Aveţi o căruţă, un cal şi o escortă, bineînţeles! Nu am venit să negociem, am venit să achit o datorie. Pune în căruţă pături, ceva haine, mâncare, apă şi umbrele pentru ploaie sau soare. După cum vezi, nu sunt chiar aşa de rău. Vreau să ajungeţi vii acolo unde vă trimit. O să fie mulţi cu voi, aşa că n-o să vă plictisiţi. Ia şi nişte cărţi de joc. Sper să nu vă bombardeze eliberatorii voştri sau aliaţii lor. Meritai să fii pus la zid, aşa că poţi fi mulţumit că te scap de război şi de nemţi. Cât despre românii voştri, ei nu contează în harababura care s-a iscat. Hitler ne-a trădat şi va trebui să plătească cu capul îndrăzneala asta, şi împreună cu el şi marele lui aliat, Antonescu. Când vom restabili ordinea, România se va dezintegra! Bun, hai la treabă! Te sfătuiesc să linişteşti spiritele, să nu aud vaiete şi strigăte! E spre binele vostru dacă vreţi să rămâneţi împreună. Tot ce pui în căruţă, trebuie să treacă prin faţa ochilor mei. Nu uita de apă!“ Tata asculta înmărmurit, luptându-se cu el însuşi pentru a nu comite vreo greşeală, care ar fi putut fi fatală. „Lăsaţi-mă să-i explic soţiei şi să trezesc copiii, să-i pregătesc ca să plecăm în linişte.“ Mama a primit cu seninătate spusele lui Dania al ei. „Fii liniştit şi nu te împotrivi. Bine că plecăm cu toţii împreună! Du-te la copii şi explică-le că totul este în ordine, să nu le fie frică pentru că vom fi împreună şi scăpăm şi de bombardamentele din oraş. Eu mă scol să adun câte ceva. Mă duc să-i spun şi lui mama. Trebuie să ştie!“ „Să luam şi o salteluţă, să poţi sta întinsă, şi câteva perne. Roag-o pe mama să umple cu apă două damigene, din alea împletite. Mă duc la copii.“ Eu şi cu Lulu am reacţionat diferit. Lulu s-a speriat atât de rău, încât nu a mai putut scoate nici o vorbă. Eu, în schimb, n-am văzut decât partea „interesantă“ a lucrurilor, o călătorie lungă cu căruţa, ca în vacanţele de la bunici. „Şi căruţa va fi numai a noastră? Eu am să am grijă de cal şi am să ţin hăţurile. Am să iau şi biciul pe care mi l-a făcut cadou bunu. Tu, Lulu, nu te mai smiorcăi atât! Tu vei fi infirmiera lui mama. Va trebui s-o îngrijeşti tot timpul.“ „Bravo, Bob, cu tine alături ştiu că n-o să-mi fie frică de nimeni!“ Lucrurile pe care le pregăteam pentru îmbarcare le puneam la vedere în sufragerie, pentru a fi controlate de Nicolovschi. Ne urmărea cu zâmbetul lui hidos, plin de o satisfacţie crudă, cinică. Prima intervenţie a avut-o când a văzut primusul şi bidonaşul cu petrol. „Asta nu! Nici vorbă de aşa ceva!“ „Dar trebuie să pot pregăti ceaiurile pentru soţie! Sunt singurul ei medicament!“ „O să puteţi, în timpul opririlor, să aprindeţi focuri, pentru a putea face ceaiuri. Bidonul cu petrol este o adevărată bombă în caz de bombardament şi poate fi folosit şi în acte de sabotaj! Mai ştii! Nu, fără primus!“ Încărcarea căruţei a decurs într-o linişte deplină, fără incidente. Asta nu înseamnă că din spatele perdelelor, umbre agitate nu urmăreau cu groază spectacolul dezrădăcinării, atât de temut, şi totuşi, atât de aşteptat pe fondul unei resemnări fatale. Era o căruţă veche, cu oişte ca pentru doi cai, cu un cal destul de arătos înhămat pe dreapta. Spaţiul era mai mult decât insuficient, pentru a permite transportarea a patru persoane din care una grav bolnavă. Nici alimentele, nici apa şi nici lucrurile personale nu ocupau prea mult loc. Cele mai voluminoase, dar şi cele mai importante erau salteluţa, aşternută pe fundul căruţei, pernele şi cele câteva pături. Mama s-a întins pe saltea având sub cap o pernă mai mare, pentru a mai amortiza zdruncinăturile. Lulu s-a aşezat pe o pernă lângă mama, iar eu am luat loc lângă tata, în faţă, pe o scândură învelită într-o pătură. Cred că eram singurul care nu-şi făcea probleme. „Serghei, însoţiţi căruţa până la locul de adunare şi-i predai şefului de coloană. Răspunzi cu capul! Rămâi lângă coloană până porneşte, după care vii să-mi raportezi. Coloana trebuie să părăsească oraşul pe întuneric. Ce să-ţi doresc Davâdov? Să întâlneşti pe unul care să-ţi tragă un glonţ în ceafă în locul meu. Drum bun!“ Într-o veche piaţă din mahalaua Ismailului, cam cincizeci de căruţe erau aşezate în coloană, într-un fel de cerc. Călăreţi cu feţe asiatice, înarmaţi cu automate şi nagăici, patrulau în jurul căruţelor, inducând spaimă în sufletele celor care aşteptau ordinul de pornire. „Ce atâta întârziere?! Trebuia să fim plecaţi de acum o oră!?“ „Nu e treaba ta, nici a mea! Nicolovschi s-a ocupat personal de acest caz. Uite aici actele pentru familia Davâdov. Eu am răspuns cu capul până aici, tu răspunzi de aici încolo! Drum bun! Eşti norocos că pleci de aici! Cred că nu va rămâne piatră pe piatră! Uite, trage o duşcă de vodcă bună, să-ţi aducă noroc. Ştii că puteţi fi atacaţi de localnici, aşa că la nevoie trageţi în deţinuţi. Aşa e ordinul! Aşa îi ţineţi pe ,,haiduci” de o parte. Să ne vedem acasă la noi!“ „Că bine zici!“ Serghei, fostul om bun la toate al lui Şevcenco, ajuns subalternul lui Nicolovschi, era convins pe undeva că Nicolovschi nu era străin de moartea lui Şevcenco. Nu avea cum să ştie ce se întâmplase în casa Ilenei, dar faptul că Nicolovschi descărcase în încărcător întreg în cadavrul şefului său, întări şi mai mult bănuielile sale. Ţinuse mult la Şevcenco şi nu se putea obişnui cu gândul că şeful său dispăruse într-un mod atât de straniu. „Dacă se confirmă bănuielile mele, nici dracul nu-l scapă de mâna mea!”
*
* *
De regulă, o călătorie cu maşina, sau trăsura, sau căruţa, de la Ismail la Cetatea Albă, se făcea cu o oarecare abatere spre vest, urmând drumul de macadam ce trecea prin Bolgrad şi o lua apoi spre est. Cum era vorba de o coloană de căruţe cu deportaţi, s-a renunţat la abaterea spre Bolgrad, oraş spre care înainta linia frontului după forţarea reuşită a Prutului de către armata română, şi s-a ales o cale mai scurtă şi mai puţin expusă unor bombardamente aeriene. Convoiul s-a îndreptat direct spre nord, trecând prin satul Sofian. Era un drum secundar, plin de praf şi gropi, greu de străbătut şi mai ales de suportat. Se înainta încet, cu toate îndemnurile insistente ale călăreţilor de însoţire. Noi ne-am pomenit cam pe locul zece din coada coloanei şi ne încadram în ritmul impus de starea drumului. Cum acesta trecea prin mijlocul satului, fără variante de ocolire, zorii zilei ne-au prins chiar în sat, dar spre surprinderea generală, nu am stârnit curiozitatea nimănui, satul părând părăsit. Nu aceasta era realitatea. Noi nu eram prima coloană de deportaţi care străbătea această localitate, iar sătenii, obişnuiţi cu acest gen de spectacol, priveau discret de după perdele, închinându-se pentru noi. Această indiferenţă aparentă nu avea deloc darul de a ridica moralul celor oropsiţi, accentuând şi mai mult disperarea. Pe chipul mamei se putea citi chinul bolii care o măcina, dar ştia să pareze atunci când ne întâlnea privirile îngrijorate, zâmbindu-ne încurajator. Lulu, cea fragilă şi răsfăţată, îşi luase în serios rolul de infirmieră şi învingând repulsia faţă de plaga care pusese stăpânire pe corpul mamei, o îngrijea respectând sfaturile primite de la bunica şi o încuraja cu vorbe care nu-i stăteau în fire. Fetiţa de nici cincisprezece ani împliniţi se maturizase într-o singură noapte, o noapte de coşmar, e adevărat, dar totuşi doar o noapte! O zi însorită de iulie avea să adauge ceva în plus la chinurile unei călătorii cu căruţa, în plină vară. Uneori, ca o binecuvântare divină, răzbea o briză de aer proaspăt, uşor umezit de lacul Katlabug, din dreapta drumului ce-l străbăteam. Singurii care păreau că nu suferă nici de căldură, nici de praful care se aşeza pe feţele transpirate, erau călăreţii care ne însoţeau. Erau cam douăzeci la număr, galopau mai tot timpul în jurul coloanei de căruţe, în fruntea căreia călărea şeful coloanei, un tip ceva mai răsărit ca vârstă, dar spre deosebire de subordonaţii săi, mai reţinut la vorbă. Băieţii înjurau în goana cailor, adresând într-o rusă stricată îndemnuri pentru respectarea distanţei dintre căruţe. Fixaseră ei această distanţă cam la cinci metri şi ţineau mortiş să fie respectată. Cei mai norocoşi erau cei din faţa coloanei care suportau mai puţin efectele norului de praf stârnit. Spatele coloanei în schimb, mergea ca prin ceaţă. Calul nostru, Suru dupa dorinţa mea, se încadra fără efort în ritmul impus de coloană necreând nici un fel de probleme în acest început de drum. Scopul urmărit era ajungerea în satul Fântâna Zânelor, trecând pe lângă Suvorovo, respectiv Regele Carol II, pentru a intra pe şoseaua principală ce ducea spre Cetatea Albă. Era vorba de circa patruzeci de kilometri, o distanţă relativ mică, dar care s-a dovedit a fi o adevărată uvertură la calvarul care avea să urmeze. Seara ne-a prins la vreo douăzeci de kilometri de Ismail, spre marea nemulţumire a şefului coloanei. „Dacă vom merge aşa, să nu ne mirăm dacă nemţii vor ajunge înaintea noastră la Nistru, şi atunci să vedeţi distracţie. Dacă nu vă grăbiţi, o să pun să scuipe automatele pe voi! Să nu vă închipuiţi că veţi fi eliberaţi! E mai bine să colaborăm şi să scăpăm cu toţii cu viaţă! Am ordin şi am să-l duc la îndeplinire!“ Am poposit nu departe de o fântână cu cumpănă, părăsită, fără găleată, fără lanţ. Băieţii au improvizat o funie din bucăţi de hăţuri, au legat o găleată, au pus în ea un bolovan ca să tragă la greutate şi s-au pregătit să distribuie apa. Prima găleată a tăiat pofta de a reîmprospăta rezervele de apă şi de a adăpa caii. Apa era înverzită, iar câteva broaşte se zbăteau să sară afară. Se auzi un murmur de dezaprobare şi o voce gravă, bătrânească, se adresă comandantului. „Dacă vreţi într-adevăr să ne ţineţi în viaţă, ţinând cont de drumul care ne aşteaptă, atunci organizaţi popasurile în sate, unde putem găsi şi apă şi ceva de mâncare. Cu ceea ce am luat cu noi, nu avem cum să rezistăm.“ „Cine eşti tu să-mi dai sfaturi cum să organizez treburile?! Vrei să agiţi oamenii?! Crezi că mergem la petrecere?! Băieţi, luaţi-l!“ Bătrânul, să fi avut peste şaptezeci de ani, fu luat de patru băieţi şi dus, sub privirile îngrozite ale deţinuţilor, înspre o lizieră de stufăriş, abia perceptibilă în umbrele serii. O rafală puse capăt acestui episod, dând un avertisment serios celor care credeau că pot avea ceva de spus. Căruţele, aranjate ca la plecare în cerc, fură înconjurate de o parte din călăreţii rămaşi de pază, în timp ce restul se grupară în jurul unul foc pentru a se odihni. Apăruseră micile bidonaşe cu vodcă, începu ritualul răsucirii ţigărilor din mahorcă şi, în liniştea nopţii, răzbi o voce placută, lansând spre cerul înstelat un vechi cântec de stepă. Cum ordinul de a rămâne fiecare la căruţa lui trebuia respectat cu stricteţe, în cercul morţii nu se vorbea decât pe şoptite. Neputând părăsi zona ocupată de căruţe, nevoile fireşti erau rezolvate chiar lângă căruţe. După un timp, un miros greu de suportat avea să marcheze o nouă faţetă a călătoriei. Gândul că aceasta nu era decât începutul, puse stăpânire pe locatarii acestei tabere improvizate, alungând somnul şi întronând starea de veghe. Nici caii nu s-au putut bucura de o noapte liniştită. Eliberaţi din harnaşament, încercau să smulgă puţinele fire de iarbă din preajma căruţelor, dar manifestau o stare de nelinişte din lipsă de apă. Erau cai luaţi de prin sate, unde erau hrăniţi şi adăpaţi la ore fixe, ţesălaţi şi adăpostiţi noaptea în grajduri. Era ceva firesc, iar ţăranii, chiar şi în condiţiile din colhozuri, le acordau aceeaşi atenţie şi îngrijire ca şi acasă, sperând că va veni ziua când îi vor recupera. Aceşti cai, care mai ieri făceau parte din înseşi familiile de ţărani, s-au pomenit peste noapte daţi pe mâna unor oameni, dintre care marea majoritate nu puseseră nici o dată în viaţa lor mâna pe hăţuri. Nepăsarea cu care călăreţii supraveghetori tratau acest aspect era de neînţeles, ţinând cont de faptul că erau recrutaţi din regiuni unde calul ocupa locul întâi în viaţa lor. Tata, care se trăgea dintr-o familie de ţărani şi petrecuse mulţi ani din copilărie în preajma cailor, înţelegea pericolele care păşteau această coloană dezorganizată, dar, după episodul tragic din ajun, hotărâse să se abţină de la orice pentru a evita o nouă intervenţie a canaliei din fruntea coloanei. În timp ce mângâia gâtul calului, al lui Suru, care numai sur nu era, lăsa impresia că-i cere iertare pentru ceea ce se întâmpla, promiţându-i că totul se va termina cu bine. Suru reacţiona a înţelegere, căutând mereu cu botul mâna care-l mângâia, ca pentru a o săruta. Relaţia om–cal este deosebită, cu nimic mai prejos de cea dintre om şi câine. Am învăţat să îndrăgesc câinii acasă, unde am avut parte de exemplare superbe. Caii i-am îndrăgit şi înţeles în vacanţele de la bunicii din Sărăria. Pentru bunicul meu, caii erau o prioritate. Grija pentru ei era paternă, lucru care sărea în ochi. Erau frumoşi, erau sănătoşi, erau prietenoşi. Acelaşi lucru se întâmpla şi în gospodăriile unchilor mei. Şi totuşi, o întâmplare m-a marcat pentru totdeauna. Eram în ograda unui unchi de-al meu şi urmăream înhămatul la căruţă al unui armăsar superb, cadou de la bunicul, cumpărat cu bani grei de la un prieten neamţ, din Şaba. Erau superbe aceste exemplare crescute special pentru vânzare de nemţii din această renumită localitate. Caii şi vinurile din Şaba erau mândria acestor oameni harnici şi cinstiţi. Armăsarul, Neamţu, cum îl numise bunicul, neastâmpărat din fire, simţind căruţa la picioarele din spate, a cabrat, apoi a azvârlit copitele din spate, lovindu-l pe unchiul Vasile, în cap, lângă tâmplă, după care a luat-o direct spre grajd. Leşinul a durat câteva minute bune, după care unchiul s-a ridicat buimăcit şi s-a îndreptat înspre poartă. Strigătele celor de acasă nu l-au putut opri. După vreo jumătate de oră s-a întors însoţit de jandarmul satului şi s-a dus direct la grajd. S-a auzit o împuşcătură după care a urmat o linişte mormântală. Toată lumea privea împietrită înspre uşa grajdului, unde unchiul Vasile plângea în hohote. Da, a fost o lecţie aspră pe care am primit-o la cei şase ani ai mei, despre relaţia dintre om şi animal. În cazul de faţă era vorba despre relaţia dintre doi prieteni – un om şi un cal. Am coborât din căruţă şi m-am strecurat lângă tata. L-am privit pe Suru în ochi şi i-am şoptit – tu nu vei păţi aşa ceva niciodată! „Bob, urcă în căruţă şi încearcă să dormi puţin. Mâine va fi o zi grea. Eu cunosc locurile astea. Dacă ne depărtăm de lac, ne înghite praful, dacă ne apropiem de lac ne afundăm în mlaştini. Eu mai rămân cu Suru, să ne împrietenim. Vom avea mare nevoie de el, iar acum el suferă şi nu înţelege nimic.“ N-am mai apucat să adorm. Comanda pentru încolonare a răsunat prelung în noapte. Forfota provocată de reîncolonare a durat ceva, aşa că zorii zilei au început să se ivească. Aceeaşi zi luminoasă, acelaşi drum plin de gropi, acelaşi praf sufocant, aceeaşi lentoare în deplasarea coloanei. Caii flămânzi şi mai ales însetaţi, dădeau semne de nesupunere. Unii se opreau, dând simptomatic din cap, provocând adevărate ambuscade. Căruţele intrau unele în altele, încălcând, spre disperarea călăreţilor, directiva celor cinci metri distanţă. Călătoria se anunţa grea, şi pentru cei mânaţi, şi pentru cei ce-i mânau. Primii nu puteau face mai mult, ceilalţi trebuiau să se grăbească. La un moment dat, comandantul făcu rondul în jurul coloanei, pentru a vedea ce se putea întreprinde. Când ajunse în dreptul nostru, tata îndrăzni să i se adreseze. „Tovarăşe comandant, cer permisiunea de a căuta un medic în coloană, sau măcar o soră medicală. Soţia este grav bolnavă şi nu va rezista la drum fără îngrijire.“ „Unde te crezi, măi omule?! Dacă-i bolnavă, de ce n-ai lăsat-o acasă? Să ştii că o putem lăsa şi aici. Nu-i nici o problemă. Trebuia să cărăm şi o farmacie dupa noi, nu?! Vezi-ţi de căruţă, omule, şi nu te mai băga în căruţa din faţa ta.“ Între timp starea mamei se agravase, băşicile, din apoase deveniseră purulente. Lulu terminase ceaiul pregătit de bunica pentru tamponarea plăgilor şi disperată, începu să pună pe răni frunzele de ceai luate pentru drum, umectate puţin cu apă. Situaţia se complică şi datorită faptului că apa adusă de acasă se consuma văzând cu ochii. Cu chiu cu vai, căruţele şi-au reluat locurile în coloană şi au pornit, stârnind acelaşi praf sufocant. Cu toate îndemnurile supraveghetorilor, deseori ameninţătoare, coloana înainta greu. Cum drumul se apropia din ce în ce mai mult de lac, aerul începea să fie ceva mai proaspăt, mai umed. Era şi asta o uşurare. Până spre amurg nu s-au produs nici un fel de incidente, dar distanţa lăsată în urmă era mică şi–l punea pe comandant pe gânduri. Ştia că trebuia organizat un popas pe lângă o apă, pentru reînnoirea proviziei de apă, pentru adăparea cailor şi refacerea forţelor deţinuţilor. Ordinul suna clar, oamenii trebuiau să ajungă teferi dincolo de Nistru, iar teama de apropierea liniei frontului punea stăpânire pe el. Hotărî să organizeze un popas după depăşirea localităţii Suvorovo, cunoscută mai bine prin judeţ sub numele de Şichirlichitai. Coloana ocoli localitatea, situată cam la vărsarea râului Katlabug, în lacul cu acelaşi nume, şi se opri la câţiva kilometri, într-o zonă accesibilă a malului acestei ape curgătoare. Căruţele fură aşezate cu faţa spre apă, aşa încât caii se adăpau fără a fi deshămaţi. Deţinuţii primiră permisiunea de a lua apă din râu, cu găleţile sau damigenele de care dispuneau. Iarăşi, cei care aveau de suferit erau ocupanţii spatelui coloanei, apa în zona lor fiind tulburată de caii şi oamenii din capul coloanei. Pentru a evita cât de cât acest inconvenient, oamenii înaintau cât se putea mai mult spre adâncul râului, în încercarea de a scoate apa cât mai limpede. Apa era necesară nu numai pentru oameni, dar şi pentru cai, care se ştie cât sunt de curaţi, de pretenţioşi. Ori apa de la mal devenise prea tulbure pentru aceste animale minunate, dar extrem de sensibile. Odată operaţiunile de aprovizionare cu apă şi adăpare a cailor terminate, căruţele fură deplasate într-o zonă cu iarbă, pentru a permite cailor să pască. Înainte de lăsarea întunericului, coloana se reaşeză în cerc, formaţie deja cunoscută, pentru înnoptare. Aceeaşi pază călare în jurul cercului, acelaşi foc de tabără, aceeaşi mahorcă, aceeaşi vodcă, acelaşi cântec de stepă tânguitor. O nouă noapte plină de gânduri amare, de nesiguranţă, de disperare. Totuşi, efectul spaimei primare începea să se atenueze. Ici, colo, câte unii îndrăzneau să coboare din căruţă şi să încerce să stabilească un contact cu cei din jur. Acest lucru l-a făcut şi tata, încercând să găsească pe cineva cât de cât competent în probleme medicale. Starea mamei se agrava văzând cu ochii, iar Lulu începea să cedeze de oboseală. Încercarea se soldă cu un oarecare succes. Nu departe de căruţa noastră, tata întâlni pe cineva cunoscut. Era asistenta medicală a doctorului Perceac, împreună cu soţul ei şi cei doi copii. Doamna Maria, cum i se spunea la spital, îi povesti despre arestarea doctorului Perceac şi a lui Alexandrov, chiar în incinta spitalului. Săritoare, ca de obicei, îl însoţi pe tata la căruţa noastră, rămasă sub supravegherea mea, şi la lumina stelelor, pe pipăite, încercă să-şi dea seama de starea plăgilor. Folosind apa adusă încă de la Ismail, tamponă zonele infectate, după care le dezinfectă cu puţin alcool denaturat, adus în mica ei trusă medicală. Mama se învioră, îi mulţumi şi ne zâmbi încurajator. Totul se petrecu în linişte, sub privirile îngăduitoare ale tinerilor călăreţi. Unul dintre ei, ajuns în dreptul căruţei noastre, duse degetul la buze, transmiţându-ne îndemnul la linişte. A fost un gest care a aruncat o cu totul altă lumină asupra acestor tineri nevinovaţi, educaţi într-un spirit de supunere totală faţă de ordinele superiorilor, dar probabil inoculaţi cu anumite reguli de conduită generală, în copilărie, la casele lor. În mintea mea de copil, vorbele bunicului, cum că oamenii nu sunt răi de la natură, se adevereau. A fost prima noapte de la îmbolnăvire, când mama a adormit, împreună cu Lulu alături de ea. Înainte de ivirea zorilor, forfota reîncepu. Coloana se pregătea pentru o nouă etapă a călătoriei. După câţiva kilometri, un pod cam îngust, dar destul de bine legat, a permis traversarea râului şi angajarea coloanei în direcţia şoselei principale, joncţiunea făcându-se în dreptul localităţii Fântâna Zânelor. Trecerea podului s-a făcut încet, spre disperarea şefului de coloană. Obsedanta lor teamă de tinerii „haiduci“ îi făcea să renunţe la marşul nocturn, ceea ce era în contradicţie cu dispoziţiile de la centru, privind desfăşurarea acţiunilor de deportare. Cu toate că aceste atacuri se răriseră, teama de întuneric era mai mare chiar decât teama de eventualele raiduri aeriene ce puteau surveni oricând în timpul zilei. Ajunşi la şoseaua principală, coloana a luat-o fără nici un popas, pe drumuri laterale, paralele, folosite în general de ţărani, pentru a evita zdruncinăturile provocate de calitatea macadamului şi pentru a proteja caii. Direcţia era bine definită: Tatar–Bunar, sau mai pe româneşte spus, Fântâna Tătarilor, o cale de circa cincizeci de kilometri. Alegerea unor drumuri secundare de pământ bătătorit, pline de praf, au menţinut condiţiile precare de călătorie, mărind totodată distanţa. Un prim raid, efectuat de două avioane de vânătoare româneşti, care au survolat la mică înălţime coloana îndreptându-se spre est, a alarmat paza militară, făcându-l pe comandant să dirijeze căruţele mai spre sud de şosea. Îndemnurile călăreţilor şi chiar biciuirea cailor înhămaţi, cu nagăici, au provocat mai mut dezordine decât o accelerare a deplasării. Coloana s-a întins, distanţele dintre căruţe au depăşit cei cinci metri impuşi, iar speranţele deţinuţilor într-o destrămare a coloanei au crescut. Spre seară coloana a ajuns cu greu aproape de localitatea Cişmele, la circa douăzeci de kilometri de Tatar–Bunar. Un râu mic, dar cu apă limpede, a permis alegerea unui loc de popas. Acelaşi ritual cu aranjarea căruţelor pentru adăparea cailor, apoi pentru păscut şi în final, cercul nopţii. Aceleaşi restricţii privind părăsirea perimetrului, chiar şi pentru necesităţi fireşti, cu acelaşi foc de tabără în prejma locului de odihnă al comandantului, dar de data aceasta fără acel cântec de jale. Era ca o prevestire a celor ce urmau să se întâmple. O nouă intervenţie a doamnei Maria avea să aducă puţină alinare suferinţelor mamei. Totuşi, speranţele într-o vindecare miraculoasă se stingeau. Tata era din ce în ce mai îngândurat. Puţina hrană adusă de acasă era pe terminate. Ocolirea satelor făcea imposibilă aprovizionarea cu ceva alimente, iar apa din râuri a provocat un fel de dizenterie, punând oamenii în situaţii imposibile. În plină noapte, vaietele sfâşietoare ale unei femei, secondate de plânsul unor voci de copii, au sculat întreaga tabară în picioare. A fost primul deces. Un bărbat de circa patruzeci de ani, măcinat de diaree, şi-a găsit sfârşitul sub ochii neputincioşi ai soţiei şi ai copiilor. Gălăgia l-a alertat pe comandant, care a rezolvat problema simplu, printr-un ordin dat tinerilor călăreţi din subordine. „Luaţi-l şi duceţi-l mai încolo, în tufişuri.“ Ordinul a fost executat cu cruzime, sub ochii familiei îndoliate şi ai celorlalţi deţinuţi. S-au auzit murmure, voci ridicate, strigăte de revoltă. Liniştea a fost restabilită cu o rafală trasă de însuşi comandantul. Au fost seceraţi trei bărbaţi care se nimeriseră să fie în faţa lui în această încercare inutilă de protest. Cadavrele celor căzuţi avură aceeaşi soartă ca şi prima victimă a condiţiilor inumane în care era executat ordinul de deportare. În întunericul nopţii nu s-a putut vedea cine căzuse, dar s-a aflat la întoarcerea la căruţe, când s-a constatat absenţa lor. Un gest de o cruzime inutilă îndreptat împotriva unor oameni paşnici, lipsiţi de apărare. Dacă cei mari au privit cu resemnare scenele de groază provocate de un dement, cei mici au rămas marcaţi pe viaţă. Cu trecerea anilor, aceşti copii nevinovaţi au realizat adevărata faţă a comunismului şi, acolo unde au fost duşi pentru reeducare, au organizat o adevărată reţea de disidenţă, plătind, de cele mai multe ori cu viaţa această îndrăzneală. Au fost şi cazuri când s-au supus, din teamă sau din oportunism, şi ajunşi la anii maturităţii, s-au întors în ţara de baştină ca şi exponenţi ai noii orânduiri, trădându-şi părinţii şi neamul. Adunarea s-a comandat mult mai devreme ca de obicei. Comandantul ţinea să părăsească cât mai repede locul crimei, simţind că spiritele se cam încinseseră, chiar şi dacă purtau pe faţă semnele resemnării. Coloana s-a pus în mişcare cu greu, iar intervenţiile călăreţilor nu au făcut decât să încurce lucrurile. Oamenii nu-şi mai puteau struni caii, coloana se lăbărţa, iar comandantul galopa în jurul căruţelor, agitând ameninţător automatul. La un moment dat Suru se opri, refuzând să asculte de îndemnurile disperate ale tatii. Nici biciuşca, nici nagăicile călăreţilor înfuriaţi nu l-au putut scoate din încăpăţânarea-i de catâr. Fără să vrem am rămas în coada coloanei, tremurând la gândul represaliilor inevitabile, ce urmau să vină. Disperat, tata începu să-i mângâie botul, să-l sărute, să-l tragă uşor de căpăstru. Aşteptam o minune şi minunea s-a întâmplat! Suru a pornit pe urmele stăpânului său, tras de căpăstru. Era o soluţie, dar o soluţie care l-a obligat pe tata să meargă pe jos, cu mâna ridicată sus, pentru a-l ţine pe Suru permanent sub control. Orice încercare de a-l lăsa liber, sau de a-l trage de hăţuri, era sortită eşecului. Suru se oprea, începea să dea din cap şi nu pornea decât dacă era ţinut strâns de căpăstru şi mângâiat din când în când pe bot. Un capriciu care i-a amuzat pe cei care ne mânau ameninţându-ne, dar care avea să aibă un rol deosebit în calvarul la care eram supuşi, Drumul Crucii, cum avea să-l denumească mama. Tatar–Bunarul odată depăşit, coloana urma s-o ia spre nord, spre Sărata, o localitate situată la vreo douăzeci, poate şi mai mulţi, de kilometri. Eram încă în plină zi, angajaţi pe drumul principal ce avea să ne ducă la Palanca, când un survol la mică înălţime, executat de trei avioane de vânătoare româneşti, creă o stare de panică în rândul deţinuţilor, dar mai ales al însoţitorilor noştri, care, descălecând, se adăpostiră sub burţile cailor. Avioanele dispărură înspre est şi coloana se urni din nou. Liniştea restabilită nu dură însă prea mult. Avioanele reapărură, de astă dată din faţă, şi împrăştiară moartea cu rafalele de mitralieră. Printre primii care căzură fu chiar comandantul, urmat de o serie de călăreţi ai săi. Caii scăpaţi liberi, o luară razna. Nu puţini însă, căzură cu călăreţi cu tot. Despre eventualele victime din rândul deţinuţilor, nu-ţi puteai da seama decât după strigăte şi vaiete. Fiind în căruţe, cei seceraţi rămâneau alături de cei vii. Partea coloanei care a avut mai mult de suferit a fost cea din faţă. Caii loviţi de gloanţele ucigaşe provocară în căderea lor o învălmăşeală de nedescris. Căruţele din faţă blocară drumul, provocând o comprimare a coloanei. Ce-au văzut piloţii în survolul lor nu se va şti niciodată. Victimele din rândul deţinutilor vor rămâne însă o amintire de neşters pentru supravieţuitori. Avioanele nu s-au mai întors, iar beneficiarii acestui atac aerian au fost deţinuţii rămaşi în viaţă. Călăreţii rămaşi teferi au renunţat la simţul datoriei patriotice, atât de inoculat de către orânduirea sovietică în sufletele lor tinere, şi, ca la o comandă, au luat-o în galop înspre est, peste culturi, ocolind şoseaua. După clipe lungi de nedumerire, de linişte nefirească în faţa tragediei, într-una din căruţe se săltă silueta unui bărbat de înălţime medie, cu o mustăcioară bine cunoscută nouă, care cu o voce hotărâtă, de adevărat comandant de oşti, ceru să fie ascultat. Părea neverosimil, dar cel care dorea să ia cuvântul nu era altul decât Alexandrov, fostul ofiţer alb, diadia Saşa al nostru. Tata, încă buimac, mi-l lăsă pe Suru în grijă şi strecurându-se printre căruţe, se săltă alături de prietenul său despre a cărui soartă nu mai ştia nimic. Aruncându-se unul în braţele celuilalt, plângând în hohote, cei doi prieteni îngenuncheară şi cu ochii îndreptaţi spre cer, îi mulţumiră Lui Dumnezeu. Scena îi molipsi şi pe ceilalţi şi într-o atmosferă de pioşenie, în genunchi, maturi şi copii au început să se roage. Printre sughiţuri de plâns a răsunat smerit „Tatăl nostru carele eşti în ceruri…“ Nu departe de Alexandrov, dintr-o altă căruţă se ridică un bărbat înalt, cu o cruce în mână. „Sunt preotul Mihailă din Sofian. În numele lui Dumnezeu vă binecuvântez! Mare este mila Lui! Acum, să ne adunăm morţii şi să-i îngropăm creştineşte, rugându-ne!“ Murmure de aprobare însoţiră vorbele preotului. Alexandrov ceru linişte. „Este minunat că avem un preot printre noi, aşa cum minunate au fost şi vorbele lui. Dar, în circumstanţele actuale, nu putem rămâne pe loc. Trebuie să ne mişcăm, să părăsim cât mai repede posibil această zonă. Morţii îi vom lua cu noi şi-i vom înmormânta într-un loc mai sigur. Trebuie să abandonăm caii morţi şi căruţele rămase fără cai şi să ne strângem cum putem. Propun s-o luăm spre sud, pe lângă malul lacului Sasâk, zonă în care este puţin probabil să întâlnim militari, de orice fel. Nu este o zonă propice nici pentru atac, nici pentru organizarea apărării. Prezenţa avioanelor ne-a arătat că linia fontului se apropie, ori, şoseaua va fi drumul pe care unii se vor retrage, iar ai noştri vor înainta. Dacă cineva cunoaşte zona şi doreşte s-o ia pe alt drum, bineînţeles că poate s-o facă. Totul este să nu creăm panică şi să evităm întâlnirea cu linia frontului. Important e că am scăpat de deportare. În rest, numai Dumnezeu poate şti ce se va mai întâmpla! Dacă sunteţi de acord, să trecem la treabă. Timpul este foarte preţios!“ Un nou murmur de aprobare răzbi, mâinile fluturară deasupra capetelor şi oamenii, în cea mai mare parte necunoscuţi între ei, începură să se îmbrăţişeze. Începură pregătirile pentru drum, când un grup de cinci bărbaţi se apropie de Alexandrov. „Nu ştim dacă e bine, dar noi o luăm înapoi spre Ismail. Vom ocoli şoseaua principală şi ne vom ascunde prin satele întâlnite.“ „Bineînţeles că puteţi pleca pe alt drum. Noi vă dorim succes şi multă putere!“ Alexandrov se dovedi a fi un bun organizator. Pregătirile de plecare se desfăşurară fără incidente. Oamenii erau fericiţi că se găsise cineva care să-şi asume răspunderea, să-i îndrume, să comande. Vestea că Alexandrov fusese ofiţer în armata ţaristă sădi şi mai multă încredere în oameni. Se făcu o regrupare a oamenilor pe căruţe, o căruţă fu eliberată pentru a transporta cei cinci morţi, Alexandrov îşi trase căruţa în fruntea coloanei, ariergarda fiind asigurată, de voie, de nevoie, de Suru al nostru, datorită năravului său. Coloana o luă spre Trapivka, o mică localitate pe malul lacului. Cam în acelaşi timp cu noi au pornit şi cele cinci căruţe, hotărâte sa meargă în direcţia Ismailului. Aveam de parcurs circa zece kilometri, pe un drum de pământ, plin de praf şi de gropi. Tata şi-a luat rolul în serios şi ţinându-se strâns agăţat de căpăstru, îl trăgea pe Suru după el. Era istovit, cu tălpile găurite şi răni la picioare. Mama se bucura de îngrijirile doamnei Maria şi ale soţiei lui Alexandrov, dar starea ei se înrăutăţea continuu. Lulu era şi ea depăşită de evenimente şi plângea pe furiş. Eu, vorbăreţul de altădată, tăceam chitic. Am încercat să-l schimb pe tata, dar Suru nu a acceptat această variantă. Soluţia aleasă de Alexandrov s-a dovedit salutară. Nici ţipenie de militari sovietici. „Tată, ce ne facem dacă Suru n–o să mai vrea deloc să meargă?“ „Lasă, Bob, lui Suru trebuie să-i mulţumim că am ajuns în coada coloanei şi am scăpat cu viaţa în timpul atacului avioanelor, şi culmea, a avioanelor noastre! Acum şi dacă nu mai vrea să tragă, ne înhămăm noi şi o ducem pe mama la bunica, la Tuzla. Acolo sunt sigur că se va face bine!“ „Crezi că am scăpat de pohodul na Sibiri?“ „Da, Bob! Suru a transformat pohodul în povod.“ „Cum aşa?!“ „Păi, povod înseamnă să duci un cal de căpăstru, şi noi tocmai asta şi facem.“
*
* *
Trapivca a fost primul popas făcut în condiţii cât de cât omeneşti. Oamenii din sat, la început doar curioşi, mai apoi mai mult decât ospitalieri, au lăsat căruţele să intre în ogrăzile lor, s-au ocupat de adăparea cailor, au pus pe masă tot ce aveau mai bun din puţinul ce-l aveau. Uhaua, peştele rasol sau prăjit au descreţit frunţile foştilor deţinuţi, iar rachiul de porumb a adus şi un strop de veselie. Înmormântarea celor ucişi a fost lăsată pe a doua zi. Căruţa cu cadavre a fost dusă direct la cimitir, unde cei apropiaţi au făcut şi priveghiul. Încă o dată, vorba românului – morţii cu morţii, viii cu viii – şi-a demonstrat cu prisosinţă valabilitatea. Plânsetele şi tânguielile priveghiului au încetat pe la miezul nopţii, iar viii s-au alăturat viilor, la un pahar de rachiu. Morţii au rămas în căruţă, sub lumina sclipitoare a stelelor. Atitudine neobişnuită, în circumstanţe neobişnuite. A doua zi toţi au asistat la înmormântarea improvizată, mânaţi parcă din urmă de gândul plecării. Cu toţii doreau să se îndepărteze de zona drumului principal. Îndemnul lui Alexandrov de a se îndrepta spre mare, urmând malul lacului până la localitatea Liman, fu primit cu încredere. Cum starea mamei nu mai permitea nici un drum hazardat, tata hotărî să se despartă de coloană, sau mai bine zis de ceea ce mai rămăsese din ea, pentru a porni pe drumuri lăturalnice în direcţia Sărăria–Tuzla. Despărţirea de Alexandrov a fost grea. La un moment dat şansa ne-a surâs şi ne-am regăsit în mod nesperat. Acum însă, nimeni nu mai credea într-o nouă şansă. Lacrimi şi îmbrăţişări, singurele manifestări posibile în astfel de împrejurări. Vorbele nu mai aveau nici un rost. Tăcere şi lacrimi, doar atât! „Daniil Stepanâci, dragul meu! Dacă scap, vin după voi, la Sărăria sau la Tuzla, ca să ne întoarcem împreună la Ismail. Acum trebuie să am grijă de oamenii ăştia dezorientaţi, care m-au ascultat. Cred că nu am greşit, eu cred că am ales bine. E o zonă moartă pentru operaţiuni militare. Să dea Dumnezeu să am dreptate!. Dacă poţi, nu te mai opri până la Tuzla. Acolo este un bun sanatoriu şi trebuie să găseşti ceva personal medical şi medicamente. Dumnezeu să vă aibă în paza Lui! Adio, prietene!“ „Adio, Saşa!“ Încărcaţi cu apă proaspătă, mămăligă şi peşte prăjit, cu tata ţinându-l pe Suru de căpăstru, am pornit-o spre est, de fapt spre nord-est, în direcţia satului Caragaci, cam la şapte–opt kilometri de Trapivca. Din direcţia şoselei principale răzbăteau, din ce în ce mai des, bubuituri de artilerie. Deodată s-a întâmplat o minune. Suru a dat de câteva ori din cap, s-a eliberat de braţul care-l ţinea de căpăstru şi a pornit plin de energie la drum. Tata se ţinea după el, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. După câţiva kilometri de mers „cot la cot“, s-a urcat în căruţă, a preluat cu grijă hăţurile şi toate au început să meargă ca pe roate. Nici un fel de incidente nu au mai împiedicat avansul nostru spre ţinta finală. Am ajuns în Sărăria după ora prânzului şi ne-am oprit în faţa casei bunicilor. Totul era pustiu, mai mult, în paragină. Ne-am îndreptat spre casa unchiului Vasile, unde cumnata tatii ne-a pus la curent cu cele petrecute. Atât unchiul Vasile, cât şi unchiul Ananie, au fost arestaţi şi duşi la Cetatea Albă. Apoi li s-a pierdut urma. Sora lor, Ana, îşi pierduse şi ea soţul în aceleaşi împrejurări, locuia cu bunica şi cei doi copii la Tuzla, ferindu-se să se mai întoarcă la Sărăria. Un frate, fratele bunicului, beţiv notoriu, pentru un dram de vodcă îi vânduse pe ai săi. Bunicul plătise cu viaţa această trădare „frăţească“, iar soarta fiilor săi era un semn de întrebare. „Dănilă, ce-i cu voi aici? Ce-i cu nevastă-ta?“ „Acum e mai bine. Am scăpat ca prin minune din coloana morţii, a deportaţilor. Sunt prea multe de povestit, dar starea lui Leolea e foarte gravă şi vreau să ajung la Tuzla, la Ana, să caut un medic sau o soră medicală, să văd ce se mai poate face. Spune-mi, mai sunt sovietici pe aici? N-aş vrea să dau cu ochii de ei!“ „Nu, nu mai e picior de rus pe aici! Au plecat într-o noapte lăsând totul baltă. Unchiul nostru, nemernicul, a fugit şi el! Ştii că după ce ne-a turnat pe tata şi pe noi, a lucrat la ei la sfatul popular?! Dacă rămânea aici, cred că oamenii l-ar fi spânzurat! E bine să mergeţi la Tuzla, acolo la sanatoriu trebuie să mai fie cineva care să vă ajute. Aici, nu avem decât o bătrână vrăjitoare, care ştie multe, dar e prea bătrână. Mergeţi sănătoşi! Vă aşteptăm la întoarcere! Să ştii că nici la Tuzla nu mai sunt sovietici. Dumnezeu să vă păzească!“ Suru ştia ce ştia. Nu mai erau decât cincisprezece kilometri, care trebuiau parcurşi până la căderea nopţii, şi el a simţit asta. Cu toţii păream mai vioi, în aşteptarea încheierii calvarului. Mama ieşise şi ea din toropeala care o cuprinsese, aducând un strop de bucurie şi speranţă în sufletele noastre. Seara târziu, ne-am oprit în faţa porţii mătuşii Ana, fără să îndrăznim să coborâm din căruţă. E greu de explicat ce se întâmpla cu noi. Eram bucuroşi? Eram sfârşiţi? Eram temători? Era o stare complexă, o mixtură din toate acestea. Apariţia Anei în poartă ne aduse la realitate. „Dănilă, tu eşti dragul meu?!“ „Da, Ana, eu sunt, adică, noi suntem! Se pare că am scăpat de coşmar! Mama e bine?“ Cu lacrimi în ochi, Ana dădu afirmativ din cap şi sări în braţele fratelui său. Plângeau amândoi, plângeam şi noi. Numai mama zâmbea. Mai era cineva care dădea semne de mulţumire. Suru dădea de zor din cap, parcă pentru a cere să fie deshămat. Ana ne îmbrăţişă pe noi copiii, apoi se aplecă peste chipul chinuit al mamei şi o sărută pe frunte. Se repezi spre poartă şi o deschise. Suru pătrunse cu un aer triumfal în ogradă şi nu se opri decât când dădu de o căpiţă cu fân. Cred că pentru el era suprema răsplată. Câtă căldură în primirea făcută de aceste rude necăjite! Câtă durere în vorbele lor, în depănarea faptelor petrecute, în aceste localitaţi mici, ale căror eroi, cu sau fără voia lor, au fost bunici, unchi, mătuşi, veri sau verişoare. Suferiseră mai mult decât noi, pierduseră mai mult decât noi. Verişoara era cam de vârsta mea, vărul era chiar de vârsta lui Lulu. Au încercat să ne intre în voie, noi fiind consideraţi orăşenii, şcoliţii. Nu a trebuit să se irosească mult timp pentru a şterge această diferenţă de „clasă“. Copiii rămân copii şi de aceea sunt minunaţi. Oricâtă durere ar sălăşlui în sufletele lor, se găseşte întotdeauna loc şi pentru clipe de bucurie. Ana, secondată de o felceriţă de la sanatoriu – de mult nu mai era picior de medic pe acolo – s-au dedicat mamei. Condiţiile igienice din casă au adus primul plus în drumul spre vindecarea sperată. Şi au mai adus pe cineva – o bătrână de optzeci de ani, vraciul dintotdeauna al satului, devenit cu timpul staţiune balneoclimaterică. Lipsa medicamentelor a impus acest lucru, şi, în plus, minunile pe care reuşea să le facă această bătrână, în cazuri disperate. Unii o numeau vrăjitoarea din Tuzla. Blândeţea ei şi mai ales căldura privirilor sale nu aveau nimic de a face cu imaginea unei vrăjitoare. Avea însă o autoritate aparte, pe care o exercita pe nesimţite. Dovadă a fost modul în care a preluat conducerea ostilităţilor în lupta cu boala, sau mai bine–zis, cu moartea. Totul se baza pe o lungă experienţă, pe cunoaşterea plantelor, pe efectele tămăduitoare ale nămolurilor. Ceaiurile şi un regim sever au fost armele cu care a început lupta cu rinichii. Plăgile de pe corp, în special de pe picioare, le-a acoperit cu un strat subţire de pomadă, secretul compoziţiei fiind păstrat cu sfinţenie. Un lucru totuşi am aflat. La baza acestui unguent minune, stătea un amestec din nămolul de Tuzla cu nămolul de Burnas. Bătrâna a stat zi şi noapte la căpătâiul bolnavei, nepermiţaându-şi luxul de a aţipi nici o clipă. Această „Baba Yaga“, cum o numeau copiii, a adus până la urmă lumină în sufletele noastre şi viaţă în trupul istovit al mamei. La o săptămână, rănile au început să se cicatrizeze, iar regimul alimentar sever a început să se îndulcească puţin câte puţin. În acest timp, nici o autoritate nu s-a făcut simţită în localitate, şi nici în împrejurimi. Se părea că şi cei care fugeau, şi cei care atacau, uitaseră de acest colţ, care era, totuşi, pământ basarabean! Acesta a fost marele nostru noroc, acesta a fost şi norocul celor conduşi de Alexandrov. Pe 30 iulie, trei militari călare au intrat pe strada principală din Tuzla. Un plutonier major de jandarmi, însoţit de doi tineri soldaţi, probabil în termen, salutau cu zâmbetul pe buze, agitând câte o puşcă în mâna dreaptă, populaţia Tuzlei, ieşită la porţile caselor. Era o primire liniştită, dar plină de căldură. O teamă ascunsă, inexplicabilă, reţinea explozia de bucurie din sufletele oamenilor. Un an de zile, doar un an, a fost suficient pentru a schilodi sufletele acestor oameni, altădată atât de expansivi în exprimarea sentimentelor. La îndemnul plutonierului major, oamenii au început să-i urmeze pe călăreţii eliberatori. Ajunşi în faţa vechii primării, cu o voce tunătoare, plutonierul major anunţă: „Pe 25 iulie sovieticii au fost alungaţi dincolo de Nistru.“ A fost semnalul dezlănţuirii mulţimii prin strigăte de bucurie, prin urale. Un moşneag a apărut cu un drapel al regatului României şi l-a întins plutonierului major, pentru a-l flutura de la înălţimea calului. Lumea se îmbrăţişa, lumea plângea. Jandarmul, cu o voce sugrumată, dădu citire proclamaţiei de eliberare, semnată de Antonescu. „…Lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti de la răsărit s-a terminat…“ O voce din mulţime strigă: „Trăiască Regele Mihai, trăiască Antonescu, trăiască Armata Română!“ Uralele izbucniră acoperind vocea jandarmului, mai bine–zis a şefului de post, care încerca în zadar să se facă auzit. O bătrână apăru cu o tavă pe care aburea o mămăligă, alături de o solniţă. „Să ne ierţi domnule ofiţer, dar pâine nu mai avem de mult…“ Noul şef de post coborî de pe cal, luă cu o lingură, ce o ţinea în buzunarul de la piept, puţină mămăligă, presără un pic de sare şi duse solemn lingura la gură. „E bună mămăliga măicuţă. Ca la mama acasă! Va fi şi pâine, numai să se îndepărteze frontul de Nistru, să puteţi lucra în linişte şi pace.“ „Ce credeţi Dumneavoastră, Armata Română o să lupte şi peste Nistru?“ „Generalul Antonescu a hotărât deja acest lucru. Trebuie eliberaţi şi românii de dincolo de Nistru, din Transnistria. Şi ei sunt fraţii noştri şi au suferit mai mult decât noi! Este vorba de un război sfânt, împotriva bolşevismului. Trebuie să mergem alături de aliaţii noştri nemţi. Noi trebuie să ajungem până la Bug, aşa cum s-a înţeles Antonescu cu Hitler. Odessa va fi port românesc! Hitler ne-a promis şi Ardealul furat de unguri. Da, războiul nu s-a terminat!“ Dănilă asculta vorbele jandarmului şi nu-i venea să creadă. Românii mânaţi într-o cruciadă?! Dar timpul cruciadelor trecuse, rămânând doar gustul amar din cărţile de istorie. În sinea lui se autoliniştea spunându-şi : „Ce ştie acest jandarm?“ Şi totuşi, aşa avea să se întâmple, şi Dănilă, ca şi mulţi alţii, aveau să guste amarul de pe front. Oamenii, nedumeriţi de ceea ce ar putea însemna „războiul sfânt“, dus printre străini, s-au întors gânditori pe la casele lor, în aşteptarea a ceea ce urma să vină. Întrebări şi răspunsuri însoţeau mersul agale spre case. „Măcar ruşii nu ne-au trimis pe front!“ „Măi omule, dar ai uitat de cei deportaţi? Uite, în satul nostru, câţi au dispărut fără urmă?! Înainte de a vorbi, mai şi gândeşte puţin!“ „Lasă-mă frate, că ştiu eu ce spun! Ruşii nu ne-au pus să ne războim pentru necredinţa lor. Ce-i aia război sfânt?! Păi la câte credinţe sunt pe pământ, ar trebui să trăim numai în războaie. Fiecare om crede în ce vrea, şi vrea ceea ce a învăţat de la strămoşii lui. Uite, la nemţii noştri de la Şaba, ce rău ne-au făcut ca să ne războim cu ei?! Ne-au învăţat numai lucruri bune, dar ei nu cred ca noi, sunt evanghelişti. Sunt franţujii de la Paris, ce dacă sunt papistaşi, sau mai ştiu eu ce?! Sunt oameni cinstiţi şi vecini buni! Război sfânt!? Cum poate fi un război sfânt, când te duci ca să ucizi?! Porunca noastră creştină spune ,,să nu ucizi!’’ Păi cum vine asta?!“ „Tu nu înţelegi că nu noi am venit peste ei, ci ei au năvălit peste noi şi ne-au ucis şi deportat părinţii şi fraţii, şi surorile şi copiii?! Păi dacă-i iertăm azi, mâine sunt iarăşi peste noi! Mai gândeşte-te, frate, că parcă ai fi de-al lor! Eu zic să ne despărţim, ca să nu ne luăm la harţă. Bandiţii trebuie pedepsiţi! Că veni vorba de nemţii de la Şaba, ştii ce le fac hoţilor de cai? Le taie o ureche, ca să fugă de lume, şi bine le fac!“ Între timp lucrurile au început să se precipite prin satele eliberate. Oamenii doreau să desfiinţeze pe loc colhozurile, să-şi ia înapoi pământul, şi atelajele, şi vitele, dar nu ştiau de unde să înceapă. Nici şeful de post nu ştia ce era de făcut şi se bâlbâia în faţa oamenilor porniţi pe fapte, adeseori necontrolate. Dacă primii funcţionari trimişi de administraţia română încercau să preia treburile obşteşti la oraşe, în sate acest lucru întârzia provocând mari dezordini. Erau atâtea de făcut, iar primii veniţi, oportunişti prin excelenţă, priveau totul prin prisma unor interese personale. Într-un fel, istoria lui 1918 se repeta. Cum însă problemele frontului erau pe prim plan, dispoziţiile comandamentelor militare erau litera de lege, toate celelalte aspecte ale vieţii cotidiene trecând în subsidiar. Zilele petrecute la mătuşa Ana au fost salvatoare pentru mama. Baba Yaga, aceasta minunată vrăjitoare, a făcut ceea ce poate nici medicii n-ar fi reuşit să facă în acele vremuri. Au fost neortodoxe metodele ei, dar au salvat-o pe mama. Înconjurată de multă căldură din partea tuturor celor din jur, mama s-a refăcut nesperat de repede. Începutul lui august ne-a prins în căruţă, cu un Suru foarte ascultător, refăcând acelaşi traseu. Tot drumuri lăturalnice, pentru a evita întâlnirea cu trupele ce se îndreptau spre front. De data aceasta însă, condiţiile şi starea de spirit erau altele. Popasurile erau popasuri, cu opriri prin sate, printre oameni primitori, mulţi dintre ei în aşteptarea unor rude deportate. Oamenii ne fericeau pentru că am scăpat, oferindu-ne tot ce aveau mai bun prin case. Acest început de august a adus însă şi amărăciunea provocată de înţelegerea dintre Hitler şi Antonescu privind participarea armatei române la luptele pentru cucerirea Odessei şi deschiderea unui front în direcţia Crimeei. Împotriva părerilor unor politicieni de vază, ca Maniu şi Brătianu, Antonescu se ţinea de poala lui Hitler în speranţa unei mari recompense – Ardealul, Basarabia, Bucovina şi Transnistria. Recunoscut, ca militar de vază, era contestat ca om politic. Era prea orgolios ca să mai asculte de cineva. Se şi vedea la masa învingătorilor, egalul celor cu care se asociase împotriva logicii şi a ideilor pe care le proliferase la întoarcerea de la Saint-Cyr, el, marele francofil. După două luni de la trecerea Prutului, lua în mână bastonul de mareşal şi Crucea de Fier. Steaua lui părea să strălucească. Drumul armatei române în direcţia Odessei a fost greu, marcat de mari sacrificii în vieţi omeneşti. Multe familii au fost îndoliate, iar răniţii întorşi de pe front au prezentat în culori sumbre victoriile obţinute de români la „eliberarea“ Transnistriei. Armata, prost dotată şi echipată, a fost lăsată să se descurce singură de către marele ei aliat. Sovieticii erau hotărâţi să-şi vândă scump pielea şi să apere bogăţiile pe care le ascundea Ucraina. În Ţară, şi chiar în Basarabia şi Bucovina, tot mai multe voci dezaprobau participarea în continuare a României la războiul „sfânt“. Pentru Antonescu însă, a fost un titlu de glorie să instaleze în Transnistria administraţia românească. Dar cel mai reprobabil lucru pe care l-a făcut Antonescu a fost, sub presiunea nemţilor, deportarea evreilor şi a ţiganilor, în acest teritoriu. Oricum, mareşalul se ţinea pe picioare, iar regimul dictatorial instituit în ţară ţinea sub control casa regală. Cu toate că am ocolit drumurile principale, odată cu apropierea de Ismail, întâlnirile cu unităţile militare ce se îndreptau spre front, nu au putut fi evitate. Nu a fost un impediment propriu–zis, doar că înaintarea cu căruţa a fost îngreunată. Am avut parte de oameni minunaţi, care ne-au ajutat cu alimente – conserve, pâine cazonă, aşa cum îmi plăcea mie, şi altele. Un medic militar s-a oferit chiar s-o consulte pe mama, asigurându-ne că totul era în ordine. Prin ei am aflat că Ismailul a fost eliberat fără lupte, că oraşul era practic neatins de valul războiului şi că viaţa începea să se aşeze pe un făgaş normal. Flota militară sovietică s-a retras fără a încerca să opună vreo rezistenţă, iar cea română a renunţat la atac, tocmai pentru a salva oraşul de la distrugere. Şi armata terestră s-a retras în linişte, ceea ce a permis românilor să pătrundă în oraş în cele mai paşnice condiţii. Păcat că această retragere a fost precedată de o activitate intensă a organelor ministerului de interne, care a lăsat Ismailului răni adânci. Oameni nevinovaţi, familii întregi, au luat drumul deportărilor fără întoarcere. Râşcov, Rusev, Nicolovschi au comis crime abominabile, lăsând pentru posteritate dovezi de neşters, probe de acuzare, nu numai împotriva lor ci şi pentru întregul sistem pe care-l slujeau cu ochii închişi. Important era ca cineva să facă uz de ele. Viitorul avea să demonstreze contrariul, cel puţin în ceea ce priveşte România.. Ultimul popas l-am făcut la Fântâna Zânelor. Aceiaşi oameni primitori, aceeaşi căldură în gesturile lor primitoare. Ne consideram privilegiaţi ai soartei, pentru că puţine căruţe au reuşit să facă drumul de întoarcere. Mulţi se ascundeau încă prin satele mai depărtate de drumul principal, neîncrezători în evenimentele ce se perindau cu repeziciune. Dimineaţa, în zori, am pornit să facem ultimul tronson care ne mai despărţea de Ismail. Dintr-o curte apropiată, tocmai îşi făcuse apariţia o căruţă, cam ca a noastră, ce se pregătea să meargă în aceeaşi direcţie. Surpriza a fost imensă, căci vizitiul nu era altul decât Alexandrov, bunul nostru diadia Saşa. Reuşise să îndrume coloana de deportaţi până în satul Liman, îi convinsese să nu se grăbească să se întoarcă, se ocupase ca un adevărat comandant, de răniţii care, ironia soartei, purtau în ei gloanţe trimise de raidul avioanelor româneşti. Cum s-a putut confunda o coloană de căruţe cu deportaţi, escortaţi de o mână de călăreţi, nimeni nu a vrut să înţeleagă. Răspunsul dat de unii era bine cunoscut: la război, ca la război! De fapt nu a fost singurul lucru care nu se lăsa înţeles. Erau prea multe întrebări, iar vremurile erau chiar „ca la război“. Intrarea în Ismail s-a făcut pe înserate, cu nenumărate controale făcute de grupe de grăniceri, cu nedumeriri exprimate stereotip – „Cum, aţi scăpat din deportare?!“ Acasă, totul părea neschimbat. Bunica, tanti şi Barby, ne-au întâmpinat cu lacrimi şi mulţumiri aduse lui Dumnezeu. „Numai o minune cerească v-a putut smulge din ghearele diavolilor roşii, a antihriştilor!“ „Ce ştiţi de Mircea, de Valeria, de George? Au mai trecut pe acasă?“ „Valeria a plecat la Clava, la Râmnicu Vâlcea, la ceva rude de-ale Clavei. Nu ştim nimic de ea. Mircea a trecut în fugă, dar a trebuit să se întoarcă la unitate. Arăta bine. Era cavalerist. George s-a dus în spatele armatei, pe front, să scrie articole pentru un ziar din Bucureşti. Ce să zic, numai el lipsea de acolo!“ Toată noaptea am stat să povestim calvarul prin care am trecut. Întrebări, răspunsuri, lacrimi. Multe lacrimi! Eram printre primii scăpaţi din coloana morţii şi, ca atare, eram asaltaţi de vecini, de necunoscuţi care îşi aşteptau rudele deportate. Întoarcerea noastră a reaprins în sufletele multora speranţa. Sub îngrijirile atente ale bunicii, mama redevenea aceeaşi femeie veselă, grijulie şi iubitoare faţă de noi. O umbră de amărăciune însă cobora pe chipul ei, când nu era observată. Plecarea Valeriei, care luase de bună deportarea noastră şi, bineînţeles, soarta lui Mircea. Îl ştia pornit pe fapte mari, cu portretul lui Hitler în suflet, gata să lupte până la capăt împotriva bolşevicilor. Îl ştia, însă, impulsiv şi schimbător, şi tocmai de aceea se temea pentru el. Şi avea de ce! Zilele care au urmat au fost dedicate de dl. Davâdov formalităţilor, şi nu au fost puţine. În primul rând a trebuit să predea primăriei calul şi căruţa. Trebuia dovedită provenienţa acestor „bunuri“. „A cui este acest cal şi căruţa?“ „Mi-au fost date şi calul şi căruţa la arestare pentru a putea însoţi cu familia coloana de deportaţi. De fapt, când au venit să ne ridice, au adus şi mijlocul de transport cu care să plecăm sub pază armată.“ „Staţi puţin, că nu înţeleg nimic! Vreţi să spuneţi că v-au adus acasă şi calul şi căruţa ca să puteţi fi deportat?! Asta-i bună! N-am mai auzit aşa o gogomănie. Şi cum de nu v-au deportat?!“ „În timpul unui bombardament am reuşit să scăpăm de sub escortă şi să ne ascundem. După ce s-au retras sovieticii, ne-am întors acasă şi m-am prezentat la primărie.“ „Am auzit multe despre deportări, dar ştiam că oamenii erau duşi pe jos, nu cu căruţa. Hai să fim serioşi! Spuneţi-mi de unde aveţi calul şi căruţa, ca să ştim de unde le-aţi luat, asta ca să nu folosesc alt termen. Dacă aţi vrut să-l restituiţi, trebuia să vă duceţi la cel pe care l-aţi păgubit.“„Vreţi să insinuaţi că am furat?! Pe ce lume trăiţi, domnule?! De unde Dumnezeu v-au adus?!“ „Asta nu e treaba dumitale! Totuşi, ca să vă lămuresc, vin ca trimis oficial din Vechiul Regat pentru a face ordine în această provincie românească, unde domneşte dezordinea. Dar dacă tot ne punem întrebări, spune-mi domnule, sau tovarăşe, Davâdov parcă ai spus, cum de vorbeşti aşa de bine româneşte?“ „Davâdov este numele pe care mi l-au împrumutat sovieticii ca să aibă cât mai mulţi ,,ruşi’’ în Basarabia. Numele meu este Davidescu, şi mă trag de la Piatra Neamţ. Ştii ceva, domnule ,,însărcinat al Vechiului Regat’’, dacă refuzi să faci formele pentru predarea calului şi a căruţei, îl leg de pomul din faţa primăriei şi pun şi un afiş – ,,de vânzare; adresaţi-vă primarului’’. Să ştiţi că aceşti cai şi aceste căruţe au fost rechiziţionate nu ca să-i ajute pe deportaţi, ci ca să fie trecute dincolo de Nistru.“ N-a fost singura întâlnire cu birocratismul noilor venetici. Au urmat destule şi poate că încurcătura cea mai mare a fost legată de redobândirea numelui. Întreaga arhivă de la starea civilă a fost distrusă înainte de retragerea administraţiei sovietice sau, poate, transportată în Uniunea Sovietică. Oricum, mormanul de cenuşă din curtea primăriei demonstra, fără tăgadă, că măcar o parte din acte au fost arse. Cum certificatele de naştere fuseseră reţinute la sovietul orăşenesc cu ocazia rebotezării, era greu de demonstrat ceva pe bază de documente. Era o cale de reconstituire a actelor pe bază de mărturii, procedură uzitată chiar şi în România, dar, şi aici, ca şi în alte domenii, cuvântul hotărâtor îl avea şpaga. Să introduci corupţia din primele zile ale eliberării, aplicând-o pe spinarea unor oameni năpăstuiţi, era mai mult decât imoral. Şi să nu uităm că acest lucru se petrecea în condiţiile unei dictaturi militare, având în frunte un om recunoscut ca incoruptibil, când disciplina militară ar fi trebuit să impună, la rândul său, o disciplină civică. O şpagă consistentă ne-a redat, până la urmă, dreptul de a păstra numele strămoşilor şi, aşa, spre imensa bucurie a lui Lulu, am redevenit familia Davidescu. Vestea întoarcerii Stavrovilor a adus o clipă de bucurie în sânul vechilor prieteni de familie. O întâlnire la Alexandrovi a constituit un prilej de satisfacţie, dar şi de amărăciune. Ei nu ştiau nimic de soarta lui Şuric, iar noi de cea a lui Mircea. Atât casa lui Alexandrov, cât şi cea a lui Stavrov, au fost devastate în timpul retragerii administraţiei sovietice. De cine, era greu de spus! În astfel de circumstanţe nu poţi avea încredere nici în cei din jur. Spectrul sărăciei se ridica ameninţător asupra acestor familii, altădată lipsite de grija zilei de mâine. Totuşi, lucrurile păreau să reintre în normal. Protopopul Popescu, încadrat de slujitorii bisericii rămaşi în viaţă, s-au apucat să readucă la liman ceea ce mai rămăsese din clădirea Consistoriului. Bineînţeles că Dănilă era printre ei. Marele absent era Dracinschi, sufletul de odinioară al acestei instituţii, atât de respectate în Ismail. În mijlocul acestei atmosfere optimiste, într-o seară liniştită de septembrie, s-a întâmplat inevitabilul. A sosit ordinul de mobilizare al lui Dănilă Davidescu. Fostul sublocotenent din armata ţaristă era încadrat ca plutonier major. N-am aflat nimic despre soarta lui decât în iarna lui ’42, când am primit veşti de la Odessa. Acolo avea să rămână, la o unitate de spate, până la marea retragere din primăvara lui 1944. Chiar în ajunul plecării pe front, am avut surpriza plăcută de a primi vizita Silviei. A intrat zâmbind, oarecum jenată de situaţie, şi înainte de a îmbrăţişa pe cineva, cu lacrimi în ochi, cu voce tremurândă, a spus: „Nu vă speriaţi, dragii mei, nu sunt nebună! E o poveste lungă şi tristă. După arestare şi după tot ce mi-au făcut mie şi lui Paul, am fost în stare de şoc. Când mi-am revenit, asta s-a întâmplat după ce l-au lichidat pe Paul, am înţeles că m-au declarat schizofrenică, pentru a mă termina. Gândul la fetiţa mea m-a salvat. Ştiam că trebuie să trăiesc pentru ea şi am reuşit să fiu mai şmecheră decât ei, mai bine zis, decât doctorul Mircev. Am avut noroc cu o asistentă care nu făcea jocul lor şi care m-a învăţat cum să mă comport. Nu, nu sunt nebună! Acum pot să vă îmbrăţişez. Am auzit că v-aţi întors din drumul morţii, am vrut să vă văd şi să vă chem mâine la cimitir, la mormântul Ilenei, pentru un mic parastas. Să ştiţi că ei îi datorez viaţa! A fost o martiră, o eroină. Dumnezeu s-o aibă în paza Lui, alături de Nani al ei. Ismailul era plin de răni. Nu suferise distrugerile războiului, dar purta la vedere rănile lăsate de un an de administraţie sovietică. Şi erau multe, mult mai multe decât s-a scris în presa românească. Se spune că timpul vindecă orice durere. Aşa o fi cu unii. Eu însă cunosc mulţi care au dus cu ei în mormânt aceste răni, acea imensă durere, şi care n-au putut să ierte în sinea lor şi, contrar preceptelor creştine, au murit cu ura în suflet.
*
* *
Cineva, răsfoind aceste pagini, m-a întrebat dacă au tangenţă cu o realitate traită, dacă numele folosite reprezintă persoane reale, dacă am fost sau nu eroul acelor evenimente. Nu, este vorba despre ficţiune, o plăsmuire a imaginaţiei, cum spune, în definiţie, DEX-ul. Şi fiind vorba despre ficţiune, eroii mei au putut împrumuta orice fel de nume, întâlnite, bineînţeles, curent în acea parte a lumii, au putut participa la evenimente comune sau incredibile, uneori atât de incredibile încât până şi ficţiunea pare să sară peste cal. Şi m-a mai întrebat de ce nu am încheiat cu un epilog. La ce bun?! Ficţiunea e ficţiune! Tot aşa de bine puteam să mai scriu un volum, căci ficţiunea nu are limite, iar eroii fictivi sunt cel mai uşor de manipulat. Şi totusi, parcă ceva mă face sa reconsider acest fel de a fi sau, mai bine zis, de a gândi. Am avut personaje la adresa cărora, printre rânduri, am făcut unele insinuări privind viitorul lor. Să-i las suspendaţi de întrebări? Parcă n-ar fi bine. Nu-mi trebuie decât câteva rânduri de ficţiune în plus, pentru a lăsa lucrurile clare în mintea cititorului. Am să încerc să fac faţă acestui efort suplimentar, căci faza de finalizare presupune, fără îndoială, un efort. E greu să creezi eroi, dar nu-i deloc mai uşor să-i laşi baltă. Pentru Alexandrovi, de exemplu, au urmat doi ani grei, în care nu reuşeau să se despartă de Şuric. A trebuit să fie bombardat un lagăr de deportaţi de pe Volga, ca puţinii supravieţuitori să ia drumul apusului, gonind spre casă. Aşa s-a întors şi Şuric şi, cu el, şi liniştea în această casă binecuvântată. Cu Mircea al nostru, lucrurile s-au petrecut altfel. Cavalerist din pasiune, germanofil prin crez, a participat la nenumărate misiuni de cercetare şi de luptă şi, păzit de o stea norocoasă, a scăpat cu viaţa. Dar, prin 1943, sătul de mizeria războiului şi de „frăţia de arme“ cu nemţii, gustând din plin din atitudinea lor plină de aroganţă şi dispreţ, după un incident cu un ofiţer german, în care s-au schimbat câteva lovituri mai puţin ortodoxe, dar fără a se apăsa pe trâgaci, a dispărut de pe front şi, travestit într-un mujic rus, neîngrijit şi cu barbă de lipovean, s-a strecurat, încet-încet, în direcţia Nistrului poposind în Basarabia, în satul bunicului, unde s-a ascuns şi a aşteptat sfârşitul inevitabil al războiului. Statutul de dezertor nu l-a înspăimântat, convins fiind că idealurile prăbuşite trebuiau primenite cu ceva nou. A făcut rost de scrierile lui Marx, Engels, Lenin şi, nu în ultimul rând, ale lui Stalin, a citit şi şi-a renegat crezul. Hitlerismul, odată pus la zid, a fost înlocuit cu comunismul de tip sovietic! Totul s-a rezolvat odată cu sosirea armatelor sovietice şi întoarcerea armelor de către armata română împotriva Germaniei. Bolnav, s-a prezentat la cea mai apropiată unitate militară, s-a declarat rătăcit şi s-a pomenit reformat. Nu mai putea fi vorba de trădare, ci doar de clarviziune în schimbarea de opinie. Noul său crez a avut o evoluţie fulgerătoare. Peste noapte, dacă se poate spune aşa, a devenit cel mai fervent admirator a tot ce venea de la răsărit, un rusofil intolerant. Anii au trecut şi încercările mele de apropiere s-au soldat cu eşec. De fapt nu numai ale mele, ci ale întregii familii. Valeria a oscilat între casă şi străini, mereu întorcându-se şi mereu plecând. În Ismail lucrurile încercau să reintre pe un făgaş normal, bineînţeles în limitele unui normal în vremuri de război. Dintre cei deportaţi, puţini au fost aceia care au reuşit să se întoarcă acasă. În general au scăpat aceia care au făcut parte din ultimele eşaloane de deportaţi. Despre soarta tragică a multora s-a aflat tocmai de la aceşti priveligiaţi ai soartei. S-a săpat la Tulceanov, s-a săpat la cimitirul evreiesc, s-a săpat la sanatoriul de la Bolgrad. Oameni împuşcaţi în ceafă, goi, stropiţi cu lapte de var. Nu erau vremuri pentru investigaţii propriu-zise. Prea puţine indicii de recunoaştere, prea puţin interes din partea autorităţilor. Verdictul „cadavre neindentificate“ a pus capăt acestor sumare investigaţii. Au fost reînhumaţi creştineşte, la alegere, de către cei care-şi căutau morţii. Au apărut morminte, au apărut cruci, au apărut nume. Era şi acesta un mod de a încheia un capitol din viaţa zbuciumată a ismailenilor. Cum în Ismail oamenii manifestau un adevărat cult pentru morminte, ele au fost create, chiar dacă ascundeau un semn de întrebare în ele. Par incredibile evenimentele care au avut loc pe parcursul unui singur an, dar nu suficient de incredibile pentru a plăsmui imagini încremenite în mintea unui copil de unsprezece ani. Stavrovii s-au întors din sărăcia îndurată la Bucureşti, şi neavând ce face în casa golită şi părăginită, s-au instalat la vie, pentru a relua totul de la zero. Iuric luat la armată, nu le putea fi de nici un folos. Din fericire pentru ei, şi via, şi căsuţa, erau într-o stare acceptabilă. Trecuse însă vremea întâlnirilor de altadată şi nedespărţiţii prieteni rămâneau închişi, fiecare în bârlogul său, pentru a-şi linge rănile încă sângerânde. La Consistoriu atmosfera era ca de înmormântare. Lipsea optimismul molipsitor al lui Dracinschi, lipsea factotum-ul Dănilă, se plângea moartea lui Vodă şi Ilaşcu, a lui Savatie şi Nicolov. Lipsea episcopul, surghiunit pe nedrept undeva într-o mănăstire din nordul Moldovei şi uitat acolo, cu bună ştiinţă, de mai marii bisericii de la Bucureşti. Şi la noi, casa părea pustiită. Lipseau tata, lipsea Valeria, lipsea Mircea şi lipsea şi George. Silvia a plecat spre Bălţi, unde spera să dea de urma soacrei şi a fetiţei. A cutreierat Basarabia în roza vânturilor, dar nici o informaţie nu a fost confirmată. S-a întors îndurerată şi s-a angajat la spitalul de tristă amintire, pentru a se dedica îngrijirii adevăraţilor bolnavi mintali. O scrisoare anonimă sosită de la Odessa o anunţa pe mama că Dania al ei era încurcat cu o doctoriţă, o localnică, de o vârstă cu Valeria. Elena Petrovna, femeie blândă şi iubitoare, veselă şi spirituală, era totodată şi leoaică. A ajuns la Comandament, a obţinut foi de drum şi ordin de trecere liberă şi, înarmată cu noi, adică eu şi Lulu, a poposit la Odessa. Nu ştiu cât de adevărată şi de serioasă era povestea, ca să nu-i spun idila, dar ştiu că am petrecut şase săptămâni minunate. Comandantul, colonelul Munteanu, a înţeles perfect situaţia şi l-a scos pe Dănilă, cu care de altfel se înţelegea foarte bine, basma curată, acordându-i o permisie nelimitată. Cum în ’42 oraşul administrat de români părea să ignore războiul, la fel ca şi prezenţa comandamentului german, liniştea era la ea acasă, iar românii mândri de această cucerire. Până şi viaţa culturală începu să se mişte. Oraşul era frumos, chiar cu rănile provocate de război, iar restricţiile privind libera circulaţie pe timpul zilei aproape inexistente. Era primul oraş mare pe care îl întâlneam în viaţa mea. Vederea spre port era minunată, cele două sute de trepte impresionante, opera, ceva coborât din basme. Acolo am văzut şi primul spectacol de balet din viaţa mea. „Lacul lebedelor“ m-a fermecat şi poate că a constituit chiar primul pas al viitorului meloman. Am îndrăgit muzica simfonică şi muzica de operă şi asta m-a făcut mai puţin vulnerabil în faţa vicisitudinilor vieţii. Da, leoaica şi-a făcut datoria şi familia a rămas intactă, pregătită să înfrunte ce avea să vie. Şi a venit uraganul anului 1944, stârnit în plină primăvară, în ajun de Sfinte Paşti. De data aceasta nu s-a mai întâmplat ca în ’40. Familiile funcţionarilor publici au primit ordine de evacuare. Frontul se apropia vertiginos, precum teama că istoria urma să se repete. O telegramă ne comunica locul de întâlnire – Călăraşi. Împreună cu familiile Alexandrov şi Stavrov, ne-am îmbarcat pe vaporul cu zbaturi „România Mare“, şi ca să avem loc, am pornit în direcţia opusă, spre Chilia. A fost ideea lui Alexandrov şi a fost salutară. A fost şi ultima cursă făcută de acest bătrân vapor, navigaţia pe Dunăre fiind periclitată de atacurile aeriene ale aviaţiei sovietice. Eram eu, mama, Lulu şi George. Mama lui George a refuzat să plece şi a rămas cu Barby şi cu bunica, pentru a nu părăsi casa! Am plecat cu două valize şi un sac de cozonaci. De la Tulcea ne-am continuat drumul cu trenul, în vagoane de marfă. A urmat Cernavoda şi apoi o pauză la Feteşti. Era vremea bombardamentelor aviaţiei americane, care n-au lovit doar Bucureştiul şi zonele petrolifere, dar şi ceva noduri de cale ferată. Aşa a fost şi la Feteştiul supraaglomerat cu trenuri civile şi miliatre. Într-unul din aceste trenuri se afla şi Dănilă Davidescu, scăpat ca prin minune, cu ultimul vapor românesc care a reuşit să părăsească Odessa. Am aflat acest lucru abia la Călăraşi, primul popas al periplului familiei noastre prin România. A urmat Râmnicu Sărat, apoi Beiuşul şi, în sfârşit, Oradea. Demobilizarea lui tata ne-a pus pe drumuri. Scăpat de sub protecţia armatei, a intrat în vizorul unor comisii mixte, care se ocupau cu „repatrierea basarabenilor“. Zile şi nopti am fost hăituiţi de aceste grupuri, din care nu lipsea niciodată un ofiţer sovietic, ameninţaţi sau luaţi cu binişorul, oferindu-se chiar recompense băneşti. Au fost destui care, speriaţi, au luat drumul repatrierii, dar n-au ajuns niciodată la casele lor. Au fost şi cazuri când s-au încasat recompensele, dar cei care au pierdut au fost cei care le-au oferit. Nimeni nu le-a mai dat de urmă. Abia la Oradea ne-am liniştit. Episcopul, revoltat de cele ce se petreceau, ne-a dat un apartament chiar în incinta episcopiei, o clădire frumoasă, închisă ca o cetate, în care repatriatorii nu au avut acces. Acest gest a rămas viu în memoria mea, mai ales că întregul personal al episcopiei ne-a sărit în ajutor. Din păcate, după încheierea războiului, lucrurile au început să meargă din rău în mai rău, culminând cu finele anului 1947, când sub presiunea exercitată de sovietici, Regele Mihai a fost obligat să părăsească ţara. Vorba tatii – „am fugit de sovietici şi ei au venit după noi!“ În Basarabia, lucrurile au continuat de unde au fost lăsate, dar cu o ardoare amplificată. La Ismail, dintre fostele „cunoştinţe“ s-au întors doar Râşcov şi Nicolovschi, şi s-au apucat să continue ceea ce au fost nevoiţi să întrerupă. Rusev, redevenit Rusu, a venit în România cu Divizia Tudor Vladimirescu. Cum a reuşit să se infiltreze, nimeni nu şi-a pus întrebarea. A făcut naveta între Bucureşti şi Oradea, nesinchisindu-se de faptul că acolo era cunoscut sub cu totul alt nume. Cum nimic nu scapă românului, s-a aflat că se ocupa de reorganizarea ministerului de interne. El l-a adus pe torţionarul Nicolovschi şi l-a împins înainte. Întâlnirea întâmplătoare dintre tata şi Rusu nu s-a soldat cu nimic. „Ori nu m-a recunoscut, ori s-a făcut că nu mă recunoaşte!? Oricum, nu mi-a făcut plăcere!“ Vestea adusă de George că avem un general de securitate care aduce foarte mult a Pantioşa a provocat un adevărat şoc. „Oare este posibil?!“ „Da, unchiu Dania, este posibil, dacă nu chiar sigur. Se pare că am picat din lac în puţ! Şi ăsta nu-i decât începutul!“ „Se pare că sovieticii au citit testamentul lui Petru şi le-a plăcut, nu?“ „N-o să-i lase americanii să-l împlinească!“ „Să dea Dumnezeu să ai dreptate! Eu sunt sceptic, după câte s-au întâmplat şi se întâmplă.“ Scepticismul acesta avea ceva bază. Anii care au urmat aveau să demonstreze grija americanilor pentru această parte a lumii, iar Yalta avea s-o legifereze. Am vrut să evit epilogul, dar m-am antrenat în a amâna despărţirea de eroii plăsmuirilor mele. Au făcut-o şi alţii mai mari, aşa că voi încerca să-mi acord circumstanţe atenuante.
Sfârşit
—————————–
Daris BASARAB (Boris DAVID)
Bucureşti
2004