Strada Puccini era prima stradă din parcelaria “Parcul Snic” (începută în anii treizeci ai veacului XX), paralelă cu Calea Floreasca. La un capăt se termina în strada Bartok Bella, iar la celălalt se termina în strada Ceaikovski. În plus, tăia și era tăiată de strada Glinka. Inițial strada avea un număr, iar numele Puccini l-a primit prin 1948-1949.
Casa de la numărul 4 (casă în care m-am născut) a fost construită între 1939-1940. Locul casei a fost cumpărat în devălmășie de către tatăl meu, avocatul Virgil Nemoianu, și bunicul meu matern, colonelul în retragere Romulus Boldea, la acea vreme, Președintele “Comunității de avere grănicerești” din Caransebeș. Tot în devălmășie cei doi au construit casa: două treimi au fost plătite de Romulus Boldea și o treime de către Virgil Nemoianu ( la acea vreme secretar-general al “Uniunii exportatorilor de animale”). Casa a fost construită după planurile unui arhitect italian, care a mai ridicat asemenea case în zona. În construirea ei s-au folosit cele mai bune material existente la vremea respective. Casa avea ceva dintr-o vila mediteraneeană și, cum ziceam, fusese foarte solid zidită.
Erau două etaje așezate pe un parter și un demisol locuibil.
Parterul și primul etaj aveau planuri identice. În casa scărilor se intra printr-un fel de pridvor larg, acoperit cu olane. Din eleganta casă a scărilor, cu trepte late, mozaicate și aplicații din lemn de castan, se intra în câte un antreu spațios cu mozaic pe jos. Antreul avea o fereastră dând spre un balcon vast și fereastra era protejată de un grătar din fier forjat, negru. Din antreu se intra într-un hall mare, de circa șase pe cinci metrii, din care se deschideau patru uși. Prima ușă era cea a antreului, urma o fereastră foarte mare și o ușa de sticlă care dădea într-un balcon vast cu aspect de loggia. Ușa următoare era foarte mare și făcea parte dintr-un glasswand care corespundea unei alte încăperi. O încăpere care urma să fie bibliotecă și birou. La rândul ei acea încăpere dădea printr-un alt mare glassvand într-o altă cameră ce urma să fie sufragerie. În lungul celor două camera amintite era un balcon lung. Atunci când glasswand-urile erau deschise, creând un singur trup, cele trei camera alcătuiau un ansamblu impresionant. Pe partea stângă a hall-ului era o ușa de stejar, vopsită alb, pe care se intra în dormitor. Dormitorul, la rândul lui, avea ferestre largi și care corespundeau unui al treilea balcon. În dreapta era ușa care răspundea la baia, mare, prevăzută cu cadă și bideu. O a două ușa, în stânga, dădea într-o camera mai mică, la rândul ei prevăzută cu o fereastră mare. Ultima ușa a hall-ului comunica într-un coridor lung care ducea la bucătărie, cămară și un corp sanitar de serviciu. Din coridor, o ușa se deschidea spre scara de serviciu care ducea la pod, la pivnițe, și camerele eventualului personal auxiliar. Fiecare încăpere avea câte o masivă sobă de teracotă de culoare brun deschis, iar hallul avea o sobă de teracotă dublă în formă de cămin.
Etajul al doilea era de plan diferit. Era acolo un apartament cu două camera mari, cu baie și bucătărie spațioasă și un mic balcon. Lângă el era o garsonieră având o camera mare, baie și antreu . În tot lungul dinspre stradă era un balcon lung, având marginea acoperită cu olane și dând impresia de mansardare. La demisol erau două garsoniere identice aceleia de la etajul al doilea. Curtea era destul de spațioasă și partea din spate era acoperită cu beton asfaltat și adăpostea pivnițe suplimentare pentru lemne și cărbuni.
Din capul locului “partea” tatălui meu a fost apartamentul de la etajul întâi și una dintre garsonierele de la subsol. Restul casei urma să fie împărțit între mama mea și sora ei, măritată în 1945 Cincheza. Până atunci Romulus Boldea a decis să își închirieze partea din casă. O decizie care în viitor, în condițiile noului regim politic, se va dovedi să fi fost nefericită.
Oricum, pentru vremea respective, ”planul” era bun. Chiriile încasate reprezentau pentru proprietar un venit decent reprezentând, aproximativ, salariul mediu al vremii.
Acei chiriași au fost evreul, refugiat din Germania, Carol Elbogen și soția să Elsa, care au închiriat apartamentul de la etajul al doilea, și familia lui Francisc Rambosek, ovrei austriac naturalizat în România, fost director de întreprindere în Galați. Ambele familii vor sta ani îndelungați în Puccini 4 și viața lor s-a împletit cu cea a proprietarilor casei. Garsonierele au fost închiriate unor burlaci sau tineri căsătoriți și se preconiza că aceștia vor rămâne doar pentru scurtă vreme. În privința celor arătate până aici se cuvin câteva observații.
Planurile de viitor și evoluția “casei” arată foarte limpede că “socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, că viața nu poate fi prevăzută. Dar instaurarea regimului comunist a împins istoria casei Puccini 4, ca și a întregii țări, într-o direcție cu totul diferită. În acest sens o istorioară a altei case se potrivește.
Într-o asemenea casă a fost mutat un “tovarăș” care, foarte mândru, spunea, ”am primit o casă cu hal (fonetic)”, bătrânul proprietar a mormăit doar, ”în ce hall (hol) am ajuns”.
Despre trista soarta a lui Carol Elbogen am vorbit într-un text anterior, ”Câțiva Evrei din Floreasca”.
Al doilea chiriaș era, cum am spus, austriacul naturalizat, Francisc Rambosek.
Francisc Rambosek, zis Frantz, era slab, uscat, arogant și în fond fără substanță. El trăia o “formă”. Vorbea rău românește, era vegetarian, dormea în frig și zilnic fuma două țigarete. Soția lui Ștefania, era mică de statura, cu un nas ca o pipă și la bătrânețe ajunsese pitică, cu greu vorbea rău românește. Între ei vorbeau o germana iudaizată. Erau complet neprofesanți ai mozaismului. Ea avea obiceiul ca după amiaza, mai ales Dumineca, să cânte la clavir piese cunoscute din repertoriul vienez, mai ales valsuri. Ștefania își pierduse orice fel de îndemnare pianistică și comitea falsuri dureroase. Ele îl chiniuau cu precădere pe vărul Constanți (Dinu) Nemoianu (ulterior Profesor la Politehnică) dar care era un meloman dedicat. Cei doi avuseseră doi fii. Cel mai în vârstă căzuse pe front, cred, la Cotul Donului. Al doilea, Paul zis Bubi, urma să devină un violent adversar al “proprietarilor” (Nemoianu, Cincheza).
Bubi  se căsătorise, mult sub condiția lui, cu o anume Whilhelmina, cunoscută însă drept Vilma. Ea avea origini mai degrabă dubioase, o mamă servantă, de origine germană, și un tată cel puțin incert, dacă nu direct doar bănuit. Era o femeie mare, șleampătă, cu voce de strasza meșter, și mers  tropăitor. Mânca mult și apoi se văita de dureri de inima. Probabil erau indigestii, dar boala de inima i se părea mai potrivit de declarat, aproape o promoție socială. Era mult bârfită de mama mea și sora ei (Sivia Cincheza). Ele aveau obiceiul să o iscodească și apoi comentau malițios și cu citate luate din context. Scopul era de a da mai mare autoritate propriilor spuse sau, pur și simplu de a crea agitație fără rost. La un moment dat tatăl meu le-a spus, ”păi da, Vilma este farul vostru călăuzitor”. Mai apoi au încetat să își mai vorbească. Bubi și Vilma au avut o fiică, Florentina zis Tina. Era de fapt o față bună și obținuse rezultate lăudabile ca înotătoare la stilul liber. Cred că într-un an a fost și campioană națională. Ulterior s-a refugiat în Germania federală. În ciuda faptului că apartamentul era încărcat, prin 1953 acolo, ”Spațiul Locativ” a mai introdus o familie; Octavian Lascu, soția lui Maria și fiica Alice.
Aceste supraglomerări erau o expresie a mizeriei sociale dar ele erau făcute și deliberat, pentru a ține pe oameni sub tensiune, incertitudine, în chiar ceea ce ar fi trebuit să fie căminul lor.
Octavian Lascu era un om înalt și voinic care, la un moment dat, va fi avut ceva din chiposenia ardelenească. Fusese avocat în Oradea, provenind dintr-o familie de preoți din Beiuș, și membru al Partidului Național Liberal. Vreme de circa cinci ani a petrecut în închisorile comuniste, inclusiv la canal. Soția lui, Maria, era profesoară de geografie la Școală Ghika-Tei. Era o ființă tăcută și plictisitoare. Aveau o fica, Alice, care a devenit avocată și apoi s-a măritat cu un medic veterinar din Tuzla, Dobrogea. Inițial Octavian Lascu a căutat să se prezinte ca “un om din popor”, se recomandase ca “tehnicianul Lascu” și chiar sugerând a fi în grațiile regimului. A fost rapid deconspirat de către tatăl meu care l-a întrebat scurt, ”pe Lobontu îl cunoști?”. Lobontu fusese șeful organizației liberale Oradea și bun prieten cu tatăl meu. Apoi au intrat în relații civilizate care nu au fost niciodată cordiale. Octavian Lascu avea anume morgă și ticuri “ardelenești” care pe tatăl meu îl enervau. Oricum prin mutarea familiei Lascu, apartamentul de de la parter a devenit supra aglomerat, la limita promiscuități.
Bătrânii Rambosek foloseau cele două camera, din spate, și baia. Bubi, Vilma și Tina foloseau încăperea ce ar fi trebuit să fie “birou/biblioteca”. Familia Lascu folosea încăperea ce ar fi trebuit să fie sufragerie. Bucătăria o folosea exclusiv familia Rambosek. Familia Lascu își gătea pe coridor. Hall-ul era comun și devenise o adevărată hală de vechituri. În acel hall fuseseră îngrămădite felurite piese de mobilier, unele frumoase, un enorm pian, și alte asemenea căci, în anii cincizeci, Bubi și Vilma fuseseră pasionați colindători ai “talciocului”. Starea psihică era explozivă și astfel au început nenumăratele procese Lascu vs. Rambosek și Rambosek vs.Lascu. Cei doi erau bine cunoscuți în sălile tribunalelor și într-un articol din “România Liberă” fuseseră și pomeniți ca procesomani. Miza proceselor era cam în acest fel: cine a stins sau nu a stins lumina din closetul comun, câtă apă folosește fiecare locatar din apartament, cât spațiu este ocupat de locatari în hall-ul comun, cine a mutat din loc anume piese de mobilier și asemenea. Între procese cei doi se bombardau reciproc cu denunțuri la serviciile de cadre sau la posturile de miliția.
La un moment dat Octavian Lascu a telefonat la Ministerul unde lucra, ca funcționar minor, Bubi și s-a adresat, ”Va rog cu tovarășul ministru Lascu”, deci deconspiandu-se total. La rândul său Bubi întocmea numeroase denunțuri împotriva lui Lascu. Citate dintr-un asemenea denunț au fost cuprinse în unul în care tema era impropria și abuziva folosință a chiuvetei de pe coridor. ’Lascu Octavian a ridicat un scăunel bine dimensionat, urmărind să mă lovească; să-mi dea cu el în cap”….”Lascu Maria a îndrăznit să mă îmbrâncească, pentru a mă determina să lovesc; să încing bătaia”…”atrag atenția că trecutul lui Octavian Lascu a făcut necesară reținerea lui la Canal”. Asemenea “cauze” erau cuprinse pe mii și mii de pagini dezbătute ani de zile în tribunal. În fond acest caz arăta nivelul la care fuseseră coborâți oamenii. Atât Lascu, cât și Rambosek, erau două mediocrități absolute. În condiții normale ei ar fi putut trăi anonimi și salvând aparențele. Mizeria locativă îi coborâse însă în ridicol absolut.
În casa din Puccini 4 erau și alți chiriași îngrămădiți de autorități într-o casă menită să adăpostească o familie lărgită.
La etajul al doilea, în apartamentul închiriat de Carol Elbogen, fuseseră băgați sportivul de duzină Pop, cu nevasta și un copil mic. Acei derbedei au terorizat pe bătrânul Elbogen și nadajduiau să îl extermine. El a fost salvat de către părinții mei care l-au mutat în camerele de service de la demisol și în loc au mutat pe Antal Bella și soția lui, țiganca Ecaterina Negru și care folosea, ca “nomme de guerre”, numele Vasilica. Pe aceștia Pop nu putea să îi terorizeze și deci s-au mutat. În locul lor a venit și a stat o vreme ciclistul Ioan Cozma.
Bella era fiul, dintr-o legătură morganatică, al lui Rosza Kovacsy, care a fost servitoarea părinților mei și de fapt membru al familiei.
Rosza era originară din “secuime”, mai exact din Hoghiz. Era scundă, voinică și cu față lată cu trăsături asiatice. Nu a reușit niciodată să învețe bine românește dar în schimb începuse să vorbească rău ungurește. Mereu tatăl meu o dădea că exemplu de cum ar trebui să fie făcută “românizarea”. Iar fiul ei Bella nu știa ungurește de loc. Era o femeie de mare caracter și curaj și o loialitate necondiționată. Între altele prin ea am ajuns la numele Tani (sub care mă cunosc prietenii). Ea îmi spunea ca mic copil Șani ( diminutivul maghiar de la Alexandru) și de aici am ajuns la Tani. Iar eu în loc de Rosza îi spuneam “Lala” și sub numele asta a rămas.
Alți chiriași au locuit în garsonierele de la demisol.
Familia Florescu, ea fică de preot din zona Neamț, apoi, în aceiași garsoniera dupa aceea s-a mutat, cumnata ei, Scripcaru. În cealaltă garsonieră a stat o vreme Mioara Ștefănescu, o femeie frumoasă, ”cu temperament”, poreclită și “capra”. S-a sfârșit tragic, căzând de pe o stâncă în cursul unei excursii în Bucegi. În acea garsonieră s-a mutat apoi Petre Marinescu. Un om cumsecade, voinic și proprietar al unui automobile Fiat din 1924 (folosit la unele filmări).
Dar masa locativă constantă, al cărei destin a fost legat de casă Puccini 4, au fost cei din familiile Nemoianu și Cincheza.
Inițial,dintre membrii familiei proprietar, în casă au locuit tatăl, mama și fiul lor mai mare, Virgil Petre (Pilu). Curând acolo s-a mutat, cu idea de a sta o vreme, pe timpul studenției, sora mamei mele, Silvia (tanti Miky). Ei toți locuiau în apartamentul de la etajul întâi, cum ziceam, proprietatea tatălui meu. În 1943 s-a născut Romulus Pavel (Romi). În anii războiului, mama mea și cei doi băieți, și pe vremea vacanțelor studențești tanti Miky, stăteau luni de zile la părinții lor, colonelul în rezervă Romulus Boldea, în Caransebeș sau în casa strămoșească din Borlovenii Vechi, la poalele Semenicului. Ulterior șederea lui tanti Miky s-a permanentizat. După absolvirea Facultății de Limbi Germanice ea s-a măritat cu contabilul Coriolan Cincheza, care era originar din Mehadia, deci consătean cu tatăl meu care l-a și “patronat” în anii de tinerețe, și era contabil la “Uniunea Sindicatelor Exportatorilor de Animale, deci subordonat al tatălui meu. Cei doi s-au mutat în garsoniera de la etajul doi, dar de gospodărit cele două familii gospodareau împreună. Aranjamentul anterior, navetarea celor două surori și a copiilor către Caransebeș și Borloveni, a continuat până în 1948, când comunismul s-a instaurat cu tot cortegiul sau de orori și suferințe.
În iunie 1948 tatăl meu a fost arestat, ”doar” pentru ceva mai puțin de un an și veniturile lui au scăzut dramatic. A început perioada luptei pentru supraviețuire și a lipsurilor de tot felul. În 1948, într-un moment economic cu totul nepotrivit, familia lărgită a crescut încă mai mult prin nașterea mea și a Otiliei, fica unică a lui Uică Cori și tanti Miky. Deosebit de dificili și periculoși au fost anii 1952-1954 cand bunicul meu matern, ofiterul în rezervă  K.u.K Romulus Boldea, a fost arestat și deportat.
Toți Nemoianu stăteam în apartamentul de la etajul întâi dar mereu sub spaima că vor fi introduși, obligatoriu, chiriași. Legislația comunistă acorda doar opt metri pătrați de spațiu locativ pentru un adult,  de 18 ani, și apartamentul cuprindea cu mult mai multă suprafață. În aceste condiții, pentru câțiva ani, părinții mei au folosit tactica găzduirii unor studenți și apoi, câțiva ani buni, primind “în spațiu” pe vărul Dinu Nemoianu, fiul doctorului Iosif Nemoianu și nepotul lui Petre Nemoianu, Profesor la Politehnică. Era un om calm, foarte echilibrat și plăcut.Familia Cincheza stătea în garsoniera de la etajul doi dar toată gospodăria se face în comun, Nemoianu-Cincheza. Era un mod care s-a dovedit util în lupta de supraviețuire. În esență eram un “trib” închis și autosuficient. Relațiile cu lumea din afară erau absolut minimale. Probabil că atunci am căpătat obișnuința de a ignora total cele din “afară”, de a le considera ocazionale și fără importantă. Relații strânse aveam doar cu familia Popescu din Rahmaninov.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Puccini 4” →