Ediție prescurtată
nici rază de scânteie-n noapte nu-i
și nu-s nici nori să bănuiești că stele
ar fi ascunse undeva departe
în veșnicia ce-o purtau în ele
pe drumuri rătăcite și alei
pe care umbre le strivesc trecând
învolburate-n condamnarea sorții
cad visele uscate și se frâng
și din trezia nopții nesfârșite
nu s-a întors decât un biet suspin
când pe altarul rugăciunii cerne
duh coborât în cupa cea cu vin
și noaptea grea așază neputința
secătuirii-n șirul lung de ani
că nu e capăt pe cărarea lumii
și iuda iarăși vinde pe trei bani
doar somnul condamnatelor iluzii
tresare –n diametrul altei sfere
și mai nimic n-a mai rămas din toate
decât un anonim și-apoi tăcere
Stare de mijloc
ai fost fereastra mea spre viitor
ai fost fereastra mea spre trecut
doar prin tine vedeam
cine sunt
cine-am fost
și câte speranțe-am pierdut
poate că dincolo de toate acestea
nu era decât o imensă tăcere
din care-am cules
ce-aș fi vrut
să se-ntâmple
la limita dintre surâs și durere
s-a închis fereastra și nu mai știu
dacă lumina va răzbate cândva
printre obloanele trase
printre nopți de nesomn
către inima mea
și-acum e târziu
mult prea târziu
Dileme
între noi mereu se-nchid cărări
și se deschid șosele alergate
de herghelia nopților de veghe
hrănită-n tava dorurilor toate
am întrebat atunci izvorul viu
ce-i curgerea pe drum fără popas
ce-i așteptarea veșnicului mâine
când capătu-i odihnă fără ceas
izvorul a tăcut și s-a ascuns
în norul care cerne-n lume ploi
iar timpul alerga pe drumul lui
lăsând nisipul curgerii în noi
am întrebat o aripă de stea
ce-a rătăcit pe tâmpla unui vis
de ce ni-s drumurile paralele
și rătăcim pe sensul interzis
dar aripa și-a luat zborul lin
și ne-a lăsat pe umăr doar un semn
ce curge-n rădăcinile de lut
și creștea-apoi în crucile de lemn
–––––––––––––
Silvia BODEA SĂLĂJAN
21 iunie, 2018