Anna-Nora ROTARU: Sărăcie, grea povară

SĂRĂCIE, GREA POVARĂ…

 

E Duminică, ne-am adunat cu toții-n jur la masă…
Opaițul pâlpâie, joacă umbre pe pereții jerpeliți și goi…
S-a-ntors tata de la treburi, noaptea-ncet se lasă,
Cu nerăbdare-l așteptăm, să ne-aducă pâine-acasă,
Târcoale ne dă foametea și face-n pântec tărăboi,
În burți goale… de nevoi…

 

Ne face mama semn să tăcem și să ne facem cruce,
Să mulțumim Domnului, cu ce-azi ne-a dat în farfurie…
Mult, puțin, cât e, de azi pe mâine, fiecare să îmbuce,
Că vin zile grele, zice tata, cu-ajuns traiul la răscruce
Și poate-om rămâne, fără nici bani și nici gospodărie…
Pe drum vor defila sicrie…

 

Privim pe mama, cum lacrimile-i pe furiș și-ascunde,
Cercând la fiecare, să-mpartă puținul de mâncare…
Nu-i e foame, zice tatei, chipurile-i sătulă, îi răspunde,
Întoarce capul, cu basmaua, ca lacrima să n-o inunde,
Își șterge ochii, pe geană dând vina, ca o justificare,
Privind în sus a invocare…

 

Mamă, tată… ne-ntrebăm, cu ce fapte ați mai greșit,
Ca sărăciei cuibărite, să-i plătiți tribut amarnic ?
Pe umeri, cine v-a pus jugul, ce păcate-ați săvârșit,
Plătind ce karmă, că trupul vi-i-mpovărat și copleșit ?
„Pâinea, cea de toate zilele, dă-ne-o Doamne, darnic,
Nu ne fie zbuciumul zadarnic…

 

Trimite din Împărăția Ta, Sfânta Lumină să pogoare
Și iartă-ne pe toți, de poate crezi că ți-am greșit…
Trimite în căsuța noastră, căldură, de l-al Tău soare,
Ne fie traiul mai ușor, că ni-i mai greu ca la-nchisoare,
Pedepse, să nu ne-apese, grele, s-avem de ispășit,
Nu ne-azvârli, cu mâna la cerșit „…

––––––––––

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

23 iunie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Poeme

Azi m-am întâlnit cu vântul

 

Azi m-am întâlnit cu vântul
Scotea brazi din rădăcină,
Cotropea întreg pământul
Absolvindu-se de vină.

 

Prin sintagme desuete
Într-un vals nebun, perfid,
Explica pe îndelete
Cerului din zori, timid.

 

Cum că doar îl limpezește,
Vrea să zboare nori din Soare
Suflă , suflă, se rotește
Și se-amestecă-n culoare.

 

A rupt stâlpii de la poartă,
Toți ulucii îi adună,
Ca arcușul ce se poartă
Strengăreşte pe o strună.

 

Printre vise-mprăştiate
De-a ieși din mine-afară,
Altele mai adunate
Dintr-un timp, de-odinioară.

 

Din grădină simt mireasma
Florilor de iasomie ,
Spulberate prin fantasma
Florii dintr-o păpădie.

 

Azi m-am întâlnit cu vântul
Zboară-n clipele mirate,
Mi-a înțepenit cuvântul
De un ceas şi jumătate.

 

Hotărârea lui nu-i dreaptă
Și pare cam obosit,
Spulberând din şoaptă-n şoaptă
Tot din timpul infinit.

 

Stupida întrebare

 

Peste noi așternem anii
Sub a clipelor năvală,
Alergând în gând cu banii
Prin a vieților spoială.

 

Depărtări străbat lăstunii
Peste tot ce nu plătesc
Înapoi se-ntorc doar unii
Prin destinul ce-l ursesc.

 

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poeme” →

Faust BRĂDESCU: Ei sunt aceia care vor fi voit-o !

De când ţările din Est au căzut sub lovitura comunistă şi suferinţa  a devenit hrana lor silnică, noi, românii, am încercat să purtăm greul luptei noastre pe o problemă comună: combaterea marxismului şi a sovieticilor.

            Intenţionat, am evitat, pe cât ne-a fost posibil, să ne atingem de probleme care au dus la certuri vechi ce preocupau odinioară natiunea noastră în comparaţie cu alte naţiuni limitrofe şi în raport cu ele. S-a considerat că nenorocirile actuale, care ne privesc şi ne implică pe TOŢI de aceeaşi manieră, aveau o asemenea greutate încât devenea făţiş şi inadecvat a reveni şi, mai ales, a insista asupra acestor subiecte.

            Ne-ar fi fost facil să prindem musca într-o clipă şi să considerăm acţiunile unora sau aluziile altora ca fiind provocatoare şi periculoase pentru viitorul naţiunii noastre. Mai ales că motivele nu lipseau deloc! Au existat adesea, în presă şi în publicaţii de specialitate, aluzii şi afirmaţii lezante şi nefondate la adresa României şi a românilor. Si, culmea deriziunii, toate venite din partea vecinilor noştri, ungurii.

            Aceştia, într-un sort de refren jalnic, nu pierdeau nici ca mai mică ocazie pentru a face să se audă, pentru cine voia să îi asculte, nenorocirea pe care o reprezintă pentru “Coroana Sfântului Ştefan” tratatul de la Trianon, existenţa unei Transilvanii româneşti şi pierderea prestigiului unui popor mândru!

            Mult timp, noi românii, ne-am abţinut să replicăm dintr-un soi de falsă indiferenţă, la subiectul pe tema eforturilor revizioniste şi a repunerii în circuitul internaţional a acestei nostalgii agresive faţă de un trecut pe care aceştia îl purtau în inimă.

            Prin natura noastră, suntem foarte răbdători şi nu înnebunim de fiecare dată cînd bubuie trăznetul. Am mai văzut noi şi altele ca acestea în lunga noastră istorie, plasaţi cum suntem de către divinitate “în calea răutăţilor”, cum spune unul din vechii noştri cronicari.

*  *  *

            De data aceasta, însă, lucrurile au luat o turnură care începe să ne înfierbânte, deoarece spusele vecinilor noştri unguri depăşesc admisibilul şi rezonabilul.

            Cu ocazia Conferinţei de la Madrid, unde soarta românilor şi a ungurilor, precum cea a tuturor naţiunilor de dincolo de cortina de fier, oscilează pe coarda întinsă a unei decizii care ne-ar putea fi fatală, cercurile ungureşti nu au găsit nimic mai bun de făcut decât să preinte aici –ca temă de discuţie- proiectul constituirii unei Transilvanii independente.

            Sub numele, foarte sugestiv de altfel, de “Federaţie Socialistă a Ungurilor din România”, se cere NICI MAI MULT , NICI MAI PUŢIN decât dezmembrarea Statului român şi stabilirea unui soi de “Stat tampon” între Budapesta şi Bucureşti, care se vrea a fi numit “REPUBLICA  SOCIALISTĂ  A  TRANSILVANIEI”. Şi pentru a ajunge să convingă delegaţiile de la Adunarea Madrilenă, autorii acestui “Memorandum” extravagant, au recurs la acuzaţiile clasice aduse în mod cuent împotriva românilor.

            Se pune o întrebare: În ce scop să se creeze o nouă Republică socialistă în cadrul Blucului Socialist, dacă politica revanşardă a ungurilor tinde, teoretic, să refacă “Ungaria Mare”, chiar în detrimentul altor naţiuni limitrofe şi mai ales împotriva adevărului istoric şi etnic?

            Atunci când eşti sigur, convins, de a avea dreprul şi adevărul de partea ta, nu militezi pentru o poziţie îndoielnică şi pentru o realizare factice. Pr, ce ar însemna aceasta DACĂ NU punerea în funcţiune a unei aberaţii politice, INADMISIBILĂ pentru cele patru milioane de români transilvăneni, ai căror strămoşi odihnesc în acest pământ de milenii. Nu există nici un singur român în lume care ar putea să admită o asemenea elucubraţie.

            Însă, în condiţiile actuale, această propunere incongruentă – lansată într-un moment patetic pentru Estul european – arată indubitabil că “inteligentzia” maghiară consideră PRIMORDIALĂ problema revendicărilor sale teritoriale, în pofida tragediei politice şi umane care ne ameninţă pe toţi.

            Ne-am obişnuit să vedem apărând în presă articole şi studii revendicative, pline de ură, de minciuni şi de ameninţări la adresa românilor. Le-am luat drept ceea ce erau, în slăbiciunea lor de argumente şi probe, care nu mai impresionează pe nimeni.

            Astăzi, vecinii noştri,ungurii, fac prosteşte jocul sovieticilor şi se arată mai naivi decât s-ar cuveni.

            Prin intervenţia lor intempestivă, ei au zdruncinat unitatea de acţiune şi de protestare a naţiunilor aservite, uitînd că situaţia noastră (români, unguri, polonezi, cehi, croaţi etc.) este ASEMĂNĂTOARE. Ne aflăm toţi angajaţi într-o luptă cu moartea, pe care avem datoria să n-o slăbim prin probleme excentrice care nu privesc aspectul comun şi urgent al chestiunii.

            Suntem TOŢI sub influenţa comunistă.

            Suportăm TOŢI aceleaşi consecinţe atroce.

            Avem TOŢI, într-un fel oarecare, ACELAŞI DESTIN.

            Pentru noi, ca locuitori ai acelor ţinuturi, nu există SALVARE IZOLATĂ pentru a scăpa de cnutul sovietic.

            Vom trăi din nou sau vom înceta să existăm împreună!

*  *  *

            Iată pentru ce conduita ungurilor ne apare odioasă şi neinteligentă. Ea pune în postură minoră orice coaliţie de voinţe şi de acţiuni concertate.

            In plus, ceea ce propun ei actualmente depăşeşte cu mult pretenţiile magalomane ale unui popor mic care vrea (cel puţin în visele sale) să redevină stăpânul altora. In acţiunea prezentă ei nu mai cer o simplă “autonomie” locală a minorităţii maghiare şi nu ating nici măcar în treacăt problema “Ungariei milenare”. Ei sugerează bine de tot MODIFICAREA  TERITORIALĂ  A  STATULUI  ROMÂN, împărţirea sa în bucăţi mici, începând cu detaşarea Transilvaniei  de ansamblul naţiunii române, pentru a constitui un Stat aparte…

            Rar se poate găsi mai multă perfidie faţă de poporul român şi indiferenţă faţă de lupta  pe care o duc naţiunile din această parte a Europei pentru a supravieţui şi a ieşi din capcana mortală pe care le-au întins-o inconştienţa şi egoismul unora. Se torpilează atâtea eforturi şi se aruncă îndoială, dacă nu suspiciune, în rândurile tuturor organizaţiilor anticomuniste catr se zbat pentru a contracara presiunea sovietică. Căci nu sunt numai românii cei pe care ipocrizia ungurească îi vizează şi îi atinge direct!

            Această atitudine singulară arată două lucruri:

            Viclenia lor cusută totuşi cu fir roşu, pune în faţa unei dileme dezagreabile poziţia oficială română la Conferinţa de la Madrid. Dar în acelaşi timp. Ea pune în defensivă organizaţiile patriotice ale românilor din exil. Şi aceasta este o nedreptate.

            Pentru aceşti domni revizionişti, puţin importă lupta comună, eforturile pe care ei le sabotează. Ceea ce vor ei este să detaşeze Transilvania de trunchiul românesc. Restul NU ARE IMPORTANŢĂ! Probabil, ei speră să se poată înţelege cu sovieticii – dacă nu cumva sunt deja de acord cu aceştia – pentru a slăbi insula de latinitate orientală…

            Spunînd aceasta, noi facem abstracţie totală de regimul comunist care domneşte la Bucureşti. Nu avem nici o intenţie de a-l sprijini.DAR PROBLEMA PRIVEŞTE TOATĂ NAŢIUNEA ROMÂNĂ şi ne atinge pe toţi, ca români, oriunde ne-am afla.

            Mai mult, această propunere cu un caracter atât de insolit, făcută cu ocazia unei Conferinţe internaţionale, unde se joacă soarta omului în sine şi din toată Europa de Est, demonstrează o inconştienţă lamentabilă din partea unui popor care îşi spune “partiot” şi se crede”lucid” şi “politic”. A face o asemenea propunere revelează o indiferenţă totală faţă de ungurii din Transilvania care, în acest caz, nu vor reveni deloc la Ungaria, ci vor face parte dintr-un alt Stat, mereu în calitate de MINORITARI alăruti de mai mult de patru milioane de români care locuiesc acolo.

            Cred, oare, gânditorii unui asemenea proiect că  cei 1.500.000 de unguri şi secui din această regiune  vor avea forţa să domine şi să facă să basculeze în orbita Budapestei autohtonii români care se află aici. Slabă judecată!… Să fi uitat ei patriotismul valahilor care, timp de secole, au rezistat tentativelor de deznaţionalizare ucigaşe ale strămoşilor celor ce azi propun asemenea insanităţi?

*  *  *

            Continue reading „Faust BRĂDESCU: Ei sunt aceia care vor fi voit-o !” →

Ioan POPOIU– Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (9)

După câteva săptămâni de negociere, la 17/29 august 1867, a fost constituit noul guvern condus de Şt. Golescu, alcătuit din radicali şi liberali moderaţi, un cabinet de tranziţie, până când împrejurări favorabile aveau să permită lui I. C. Brătianu să revină la conducere. Guvernul a suferit mai multe remanieri, dominanta radicală s-a accentuat încât, în octombrie, el devenea exclusiv radical, cuprinzând pe I. C. Brătianu, fratele său Dumitru, Anton Arion şi col. George Adrian. Între primele măsuri ale guvernului (după ce, la 21 martie/2 aprilie 1867, fusese votată legea concesiunii căii ferate Bucureşti-Giurgiu), la 4/16 octombrie, s-a încheiat o convenţie provizorie pentru construirea liniei ferate Suceava-Iaşi-Galaţi-Bucureşti, iar votul pentru concesiunea definitivă s-a dat, la 28 mai/9 iunie 1868. Situaţia financiară gravă impunea convocarea corpurilor legiuitoare într-o sesiune extraordinară, împrejurare în care lupta dintre grupările politice a izucnit cu virulenţă. Pe lângă situaţia financiară, parlamentul trebuia să se ocupe urgent de proiectele de lege referitoare la ,,poliţia rurală, la îmbunătăţirea armelor, la completarea şi remonta armatei noastre, la concesiunea unui resou de căi ferate între Suceava, Iaşi, Galaţi, Focşani şi Bucureşti (vezi supra) menite a da o satisfacţiune României de dincolo de Milcov”. Însă niciunul dintre aceste obiective nu au putut fi înfăptuite, deoarece conservatorii şi ,,fracţioniştii” nu erau disponibili pentru o cooperare cu radicalii. Întrucât majoritatea s-a opus guvenului radical, principele Carol a dizolvat parlamentul.

Noile alegeri, organizate şi influenţate de guvernul Golescu, au asigurat o majoritate radicalilor, ceea ce avea să le permită o guvernare mai uşoară în 1868. Victoria radicalilor în alegerile pentru Cameră a nemulţumit profund opoziţia ,,fracţionistă” liberală şi mai ales pe cea conservatoare. Cea mai viguroasă opoziţie era exercitată de ,,Juna dreaptă”, grupare alcătuită din tineri conservatori, de orientare moderată, care avea propriul ei periodic, ,,Terra”. La 12/24 februarie 1868, Senatul a dat un vot de blam guvernului, însă Adunarea a ignorat acest demers, neacceptându-l, iar Şt. Golescu a rămas mai departe la guvernare.

Au fost adoptate: o lege a pensiilor, o nouă lege pentru construirea şoselelor (prin implicarea tuturor locuitorilor de orice stare socială), o lege a poliţiei rurale, iar la 2/14 martie, în Cameră, a fost adoptat proiectul de lege pentru organizarea puterii armate, însă discutarea proiectului în Senat a întârziat. Luarea în discuţie a concesiunii căilor ferate, care să lege Moldova de Muntenia şi de Capitală, a stârnit numeroase probleme şi controverse, în joc fiind rivalitatea concesionarilor (grupul anglo-austriac al lui Offenheim şi cel prusian al lui Strousberg), dar şi interese politice şi financiare interne. Dezbaterile pe această temă au fost lungi şi obositoare, ele încheindu-se numai în mai, în Cameră, şi în septembrie 1868, în Senat.

Acţiunile cetelor de luptători bulgari continuau să provoace complicaţii de natură externă şi internă, interpelări în parlament, dar şi proteste ale reprezentanţilor puterilor europene, precum Franţa. În acelaşi timp, trimiterea unei misiuni în Rusia, formată din Ioan C. Cantacuzino şi episcopul Melchisedec, sugerată de cancelarul Bismarck, a accentuat o dată în plus suspiciunile externe (franceze) faţă de guvernul român. După ce-a preluat portofoliul Internelor, I. C. Brătianu şi-a asumat sarcina de a răspunde şi a respinge învinuirile. El declara: ,,Nu suntem încă lipiţi şi nu voim să ne lipim nici de politica Occidentului, nici de politica Orientului, nici de aceea a unei alte părţi din lume; suntem numai alipiţi de politica noastră naţională”. Un comunicat oficial publicat de guvern, la 3/15 februarie 1868, asigura străinătatea că ,,în România, domneşte deplină linişte şi niciun stat vecin nu are a se îngriji că ar putea să-i vie un neajuns de pe teritoriul străin”.

O altă problemă care a provocat complicaţii, deopotrivă interne şi externe, a fost, din nou, problema evreilor. Fracţiunea liberală a lui N. Ionescu, pe voturile căreia se sprijinea guvernul radical, a înaintat un proiect de lege care a readus problema în actualitate. Prin acest proiect (respins de Brătianu!), depus la 5/17 martie 1868, se încerca paralizarea oricărei activităţi desfăşurate de evrei, la sate, pe tot cuprinsul ţării. Mai mult, au avut loc manifestaţii antisemite, provocate tot de Fracţiunea ionesciană, la Bacău, faţă de care acelaşi I. C. Brătianu, ca ministru de Interne, a reacţionat prompt, dizolvând garda naţională, care nu menţinuse ordinea şi, totodată, a oferit despăgubiri evreilor afectaţi de tulburările produse. La protestele, aşteptate, inevitabile, ale Alianţei Izraelite Universale, s-au adăugat cele ale reprezentanţilor puterilor garante. Nemulţumiri pentru cele întâmplate s-au produs şi în interior, la 26 aprilie/8 mai 1868, a avut loc o interpelare a lui P. P. Carp în Cameră, respinsă de aceasta, însă după cinci zile, Şt. Golescu s-a retras de la conducerea guvernului, care a fost preluată de fratele său, generalul N. Golescu.

Noul cabinet, care avea aproape aceeaşi componenţă cu precedentul şi continua de fapt activitatea acestuia, a adus doar o schimbare de formă. El a reuşit totuşi să obţină acordul Senatului pentru proiectul de organizare a puterii armate, la 25 mai/6 iunie 1868, proiect votat de Cameră încă de la 2/14 martie. Noua lege de organizare militară cuprindea, într-un sistem bine gândit, pe toţi bărbaţii între 20 şi 50 de ani. Armata avea să fie alcătuită din cinci părţi componente: armata permanentă cu rezervele, corpul dorobanţilor şi cel al grănicerilor, miliţiile, garda civică şi gloatele. Proiectul era opera colonelului Adrian, continua opera de organizare din vremea lui Cuza şi contribuia la consolidarea puterii de apărare a ţării. Guvernul N. Golescu a întâmpinat mari dificultăţi în activitatea sa, iniţiativa campaniei împotriva sa a pornit din Senat, care refuza tot mai mult să colaboreze cu miniştrii de orientare radicală. Astfel, la 31 mai/12 iunie 1868, la propunerea lui Grigore Balş, susţinută însă şi de N. Ionescu, nemulţumit de refuzul guvernului de a-şi însuşi ideile exagerate ale Fracţiunii, a fost adoptată o moţiune de blam. Senatul se opunea cu îndârjire proiectului de lege referitor la acordarea construcţiei de căi ferate consorţiului prusian Strousberg. Împotrivirea conservatorilor din Senat se datora faptului că votarea concesiunii, dorită de Carol, ar fi întărit poziţia radicalilor şi faptului că menţinerea acestora la conducere putea duce la modificarea legii electorale sau chiar la desfiinţarea Senatului.

Pentru a împiedica guvernul să treacă prin parlament proiectul menţionat şi pentru a-l sili, în acelaşi timp, să demisioneze, opoziţia a recurs la numeroase interpelări pe tema politicii interne şi externe. În final, a fost prezentată o moţiune de neîncredere în guvern. Dar, a doua zi, majoritatea Camerei a luat apărarea guvernului şi cabinetul n-a mai demisionat, iar principele, nemulţumit de atitudinea Senatului, a decis dizolvarea lui. În condiţiile în care lucrările Camerei luau sfârşit, erau anunţate noile alegeri pentru Senat, guvernul apelând la alegători să apere statul de ,,paralizie”. Campania electorală, condusă cu autoritate de I. C. Brătianu, a dus la constituirea unui Senat cu majoritate liberală, care a votat concesiunea Strousberg, în septembrie 1868. În septembrie, Camerele au fost convocate în sesiunea obişnuită, de toamnă, Senatul fiind chemat să-şi dea votul în chestiunea proiectului concesiunii căilor ferate, pe care l-a adoptat fără întârziere, fiind apoi promulgat. Reţeaua ferată pe care urma s-o înfăptuiască consorţiul trebuia să lege Roman de Vârciorova, cu o ramură spre Galaţi, pe o lungime totală de 914 km. În acest fel, ţara urma să fie înzestrată cu o reţea feroviară, în mai puţin de zece ani, dar malversaţiunile la care s-a dedat concesionarul străin au dus la mari complicaţii pe plan financiar şi politic.

Continue reading „Ioan POPOIU– Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (9)” →

Aurelia GROSU: Trecut – acceptare şi iertare

,,Rănirea unui duşman te coboară mai prejos decât el. Răzbunarea te face egalul lui. Iertarea te ridică deasupra lui”.

Benjamin Franklin

Sunt momente în care am dori să rescriem anumite capitole ale vieţii noastre, unele dureroase, altele ruşinoase, altele insurmontabile. S-a dovedit că durerea  emoţională  nerezolvată creează haos în sistemul imunitar. În acest sens, pacea cu trecutul nostru se impune ca o necesitate absolută. Mulţi dintre noi preferăm să ne uităm mereu înapoi, cu părere de rău, la situaţiile şi oamenii nepotriviţi. Dar, dacă am schimba  felul în care ne raportăm la acesttrecut, am putea să-l recatalogăm, întrebându-ne altfel: „În ce fel m-a făcut trecutul meu mai puternic? Ce calităţi mi s-au dezvoltat în provocările trecutului? Ce defecte amputut descoperi la mine? Cum am reuşit să administrez perioadele dificile? La ce ar mai trebui să lucrez acum ca să devin mai performant în ceea ce fac? Ce ştiu acum şi nu ştiam atunci? Pe cine aş putea să ajut cu experienţa mea?“  Simţim deseori acut sentimentul de vinovăţie sau ruşine când privim la trecutul nostru. Însă, analizând conştient, putem face o diferenţă între vinovăţie şi ruşine, fiindcă atunci când ne simţim prost faţăde ceea ce am făcut, este un sentiment sănătos (vinovăţie). Aproape toţi oamenii avem lucruri pe care am vrea să le schimbăm în vieţile noastre, dar, Dumnezeu când ne-a creat, a spus: ”Iată că toate erau foarte bune. ”(Geneza 1:31)

        Aşa că El ne vede altfel. De aici rezultă o acţiune pe care o putem implementa cu toţii la nivel mental: a ne accepta trecutul şi a nu mai repeta greşelile. Numai un Dumnezeu iertător poate încuraja astfel:         ” Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-I ţine în seamă Domnul nelegiuirea.” (Psalm 31:1-2) Deci, dacă Dumnezeu ne iartă, atunci putem să ne iertămşi noi, deoarece avem această capacitate. Apoi, am mai avea o opţiune vizavi de trecutul nostru: să ne transformăm durerea în câştig.

     Vindecarea presupune teamă, tristeţe, mânie, frustrare, neîmplinire. Ea cere timp, dar aduce mai multă fericire decât orice trecut despre care îţi aminteşti. Vindecarea şi acceptarea trecutului poate lucra atât de puternic, încât omul să urce pe treptele înalte de dezvoltare personală impresionante. ”Iată, Eu fac toate lucrările noi.” (Apocalipsa 21:5)

      Misionara Helen Roseveare, în timp ce lucra în Congo,a fost violată foarte brutal. Scriind despre teama ei, această  femeie spune: „Trebuie să mă întreb: pot să-I mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat această experienţă, chiar dacă nu-mi spune de ce?“ De multe ori, mi-am pus întrebarea aceasta şi eu:        Continue reading „Aurelia GROSU: Trecut – acceptare şi iertare” →

România-Provence

România-Provence

Învăţând sanscrita (cu) Eminescu

Faust Brădescu nuvelist

Între psiholingvistică  și  psiholiteratură 

Publicistul Buzinschi   

Inaugurarea întâlnirilor cu scriitori

Ne-a iubit

Biblioteca Pedagogică Națională

Ne-a iubit

Aromân în China

 Orfeu în literatura română şi universală

 

“Oucitanio Padanio: mume coumbat?”/“Occitanie-Padanie: meme combat?” (“Occitania-Padania: aceeaşi luptă?”) articol în provensală şi franceză apărut în numărul pe ianuarie al revistei “Me Dison Prouvenco”/ “Mon nom est Provence”, sub semnătura lui Remi Venture, eufonizează – şi în Română? – sufixul comun al unor toposuri prinse între globalism şi autonomism: Occitania-Padania (cf. Transilvania), -nio, -nie, -nia. În cometariul său, autorul vocalizează, de fapt, sufixul: “io”, “ie” (“ia”). Marşul nu către, dar contra Romei al Padaniei (pe Pad) şi “globalismul occitan” (d’Oc), “aceeaşi luptă”, se complică prin “ecumenismul” chiar al unor “compagnons de route” provensali tocmai întru suprimarea frumosului nume “de Provence”. De altfel, motto-ul revistei este “Uno Regioun, Uno Identita, Uno lengo” – Pentru recunoaşterea limbii provensale codificate de Frederic Mistral, acest nr. 12 fiind dedicat oraşului Avignon, faimos prin Universitatea sa şi Palatul Papilor.

De departe, cel mai la timp şi, discret, îndătinat tezaur Român-provensal este Albumul Macedo-Român, din 1980, publicat de V.A. Urechia, o vastă antologie incluzînd sonetul România de Frederic Mistral. Murnu, Capidan, Papahagi s-ar trage din sutana călugărului Averchie – „Şi eu sunt (a)Român” –, este de părere Emil Bratu, editorul Caietelor Şcolii de la Sfinţii Apostoli.

Păcat că unii aRomâni privesc România cum priveşte Provenţa Occitania, i.e. Franţa, iar Şaguna e folclorizat antisinodal pentru „un Ardeal” via Sibiu. Vandaluzia, Longobardia, Sibilia? Tot la hazard am inclus versurile mele „provensale” în cartea Maroc după tată, altfel dedicată d-nei Annie Mauron (maur…)

Provence (în absolut, dar în franceză) şi (pentru) România, sunt toposurile unei convenţii pe care am semnat-o împreună cu poetul Remi Venture, între Biblioteca Municipală Naţională din Saint-Remi-de-Provence şi Biblioteca Pedagogică Naţională din Bucureşti, ţintind spre: căutarea şi strîngerea documentelor scrise (manuscrise, corespondenţă, opere literare) referitoare la relaţiile dintre Provence şi România, coediţii trilingve (în limbile Română, provensală, franceză) ale acelor documente etc. De fapt, punctul de plecare a fost organizarea unei expoziţii cuprinzînd corespondenţa dintre Frederic Mistral şi scriitorii Români. La Maillane, printre cele 60 000 de scrisori primite de laureatul premiului Nobel se află şi cele Româneşti, mai ales de la Vasile Alecsandri şi Carmen Sylva, pentru „francezi”/provensali atracţia constituind-o fondul epistolar mistralian de la Biblioteca Academiei Române. Se dorea şi o publicaţie bilingvă a corespondenţei.

„Cele două părţi – continuă Convenţia – vor studia posibilităţile de realizare a coediţiilor bilingve sau trilingve (în limbile provensală, franceză şi Română) a operelor literare realizate de scriitori sau poeţi în viaţă şi avînd rezidenţa în sudul Franţei sau în România”. Se preconizează întîlniri bianuale, intervenţii solidare pentru sprijin pe lîngă organismele competente din Franţa şi România, pe lîngă cele internaţionale (Europa, Unesco).

Ne întîlnim, oricum, în francofonie, în context cu belles etrangeres franco-Române, forumul „Nouvelles Technologies et Francophonie”, Timişoara, 22-23 martie 2006 (am propus o intervenţie „Spre o tehnologie a re/cunoaşterii”), un proiect franco-Român, dedicat literaturii pentru copii cu participarea d-nei Genevieve Patte, la iniţiativa d-nei Marina Debattista din Seatle.

Învăţând sanscrita (cu) Eminescu

 

“Scrisoare divină” este traducerea eminesciană pentru numele alfabetului devanagari. Dacă valabilitatea caracterelor tipografice respective  fusese o problemă, la începuturi, pentru înşişi urmaşii lui Gutenberg, lui Eminescu i-a fost dat să rescrie, de mână, după tiparul berlinez ‘In der Nicolaischen Buchandlung’, editorul cărţii Kritische Grammatik der Sanskrita-Sprache in kurzerer Fassung von Franz Bopp, Zweite Ausgabe, 1845, devenită, în înscrisul lui I.Nădejde, “ Compunere/Traducere De Mihail Eminescu. Gramateca sanscrită. Vol.1.  Iaşi, 1886. În biblioteca de Iaşi”. Soarta a vrut ca publicarea, pentru prima oară, în 1983, să se facă în facsimil (însoţit de transliterarea, tipărită, în alfabet latin) – M. Eminescu, Opere, XIV.Traduceri filozofice,istorice şi ştiinţifice. Hurmuzaki. Rotscher. Kant. Leskien. Bopp. Articole şi excerpte. Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 509 – 896 (unele citate, în continuare, vor indica, în paranteză, pagina la care se află în această ediţie). Editorii, Petru Creţia şi Amita Bhose, au introdus cercetătorii şi cititorii în laboratorul, cu totul surprinzător pentru cultura română, al lui Mihai Eminescu, traducătorul. Preocuparea pentru sanscrită apărea, misterios şi poate terapeutic, drept un final de operă în eternitate, dacă nu un accident, o curiozitate, cum se perpetuase în percepţia eminescologilor vreme de peste un veac. Cum să (nu) fi încununat sanscrita opere de căpătâi de istorie naţională, artă dramatică, filosofie transcendentală, paleoslavă, traduse de Eminescu din germană în română?

În afara tiparului devanagari, poate că nu lipseşte nimic din gramatică în varianta din ediţia critică naţională menţionată mai sus. Luăm parte chiar la un spectacol, o leela, (‘lela’ lui Budai-Deleanu?) româno-sanscrită. Deschizând volumul la paginile manuscrise în devanagari ale lui Eminescu, profesorul Satya Vrat Shastri a avut o revelaţie, din care şi-a revenit parcă anume pentru a-i relata, pe nerăsuflate, soţiei sale, Usha, specialistă, ca şi dânsul, în sanscrită, ce a văzut. Devanagari fiind un alfabet numai de majuscule, scrisul lui Eminescu îi va fi apărut ca un tipar empatic. Se va întâmpla la fel oricărui indian care va avea cartea aceasta tipărită în mână, iar orice român care se va alfabetiza în devanagari cu ajutorul lui Eminescu va fi la înălţime, ca să spunem doar clasa.

Atât pentru Bopp cât, crede Amita Bhose, şi pentru Eminescu, utilizarea alfabetului devanagari ţine, la ei, de vizual, pronunţia corespondentă neinteresând în aparenţă. Acelaşi Satya Vrat Shastri, aflat în România cu prilejul conferirii doctoratului honoris causa al Univerităţii din Oradea, a oferit, prin viu grai, ore întregi, echivalenţe sanscrite la cuvintele romanes dintr-un dicţionar pregătit de Luminiţa Cioabă, pe care aceasta i-l rostea ca într-o transă.

Dacă transcrierea porţiunii în devanagari din gramatica sanscrită acoperă o zonă grafică enigmatică în biografia scrisului eminescian, în orice caz manuscrisul se poate citi şi ca o partitură, ştime psiho-poetice ale propriului melos indo-european, iar tipărirea lor, făcându-le poate mai greu, pentru români, de decriptat ori de omologat acordurilor propriei poezii şi poetici, ne poartă în sacristia sanscrită a ştiinţei paniniene a gramaticii, via Franz Bopp. Întârzierea, până acum, a tiparului şi a punerii separate, în volum, la dispoziţia mult mai multor interesaţi decât s-ar crede, a acestei gramatici sanscrite eminesciene adaugă, prin nelămurirea misterelor marilor întâlniri întru logos-vac, o atractivitate proaspătă, o descoperire redimensionată la standarde globale în care India lui Eminescu, reimaginată cosmic, româneşte, abia se confirmă, contrapunctic, prin traducerea finală, ca însăşi viaţa lui nestrăină universului, peste moarte şi avatar.

Am asistat, câţiva ani, în India, la confirmări, în “traducere”, ale lui Eminescu. Mahendra Dave se credea chiar un avatar, în…gujarati. Ascultând traducerea proprie, Divyagrahah, incantată de Urmila Rani Trikha, Sergiu Al-George a murmurat, fără cea mai vagă ostentaţie: parcă aud pentru prima oară Luceafărul lui Eminescu. Departe de a fi fost un sacrilegiu, acea întoarcere la scrisoarea divină, în palimpsest de sonorităţi, va fi simfonizat în auzul indianistului nostru – specialist în foniatrie! – scriitura eminesciană, românească şi totdeodată, în auz, sanscrită. Avatarurile – mai multe în România – ale versiunii în devanagari, tipărite oarecum în ‘samizdat’, neincluse în ediţiile ‘oficiale’ încă, se vor fi însumat amânărilor publicării gramaticii.

În India, traducerea Luceafărului a circulat ca o operă a locului, lansările bucurându-se de tonalităţi irepetabile. Parcă în replică la transcrierea paradigmelor gramaticii sanscrite, mai mulţi poeţi indieni au recompus poeme de inspiraţie indiană ale lui Eminescu. Imnul originii, din Rigveda, tradus în germană, de aici în română, de către Eminescu, rescris în începutul Scrisorii I, (re)tradus în sanscrită de Rafik Vihari Joshi, se regăseşte într-o spirală, într-o singularitate ce poate decima constelaţii.

Geniului de gramatician al lui Bopp, traducătorul său, Eminescu, i-a răspuns cu ultimele eforturi, testamentare, retrospectiv şi premonitoriu. Ne aflăm în faţa unui cod supragramatical, o comunicare între începutul şi sfârşitul limbilor, cu punerea în vedetă a recunoaşterii, abhijnana (Kalidasa), de sine a culturilor prin celălalt, prin cel dintâi, acelaşi cu cel din urmă: “împresurat din toate părţile de boală, redus prin forţa lucrurilor la o funcţie subalternă, devenit incapabil de o activitate creativă, Eminescu a avut totuşi energia, disciplina şi elanul intelectual de a se confrunta cu o lucrare dificilă între toate şi, biruindu-şi şi încheindu-şi soarta, de a-şi apropia într-un chip admirabil limba ideală a aspiraţiilor sale cele mai adânci” (Petru Creţia, ed.cit. p.62). “Grija şi exactitatea cu care a tradus Gramatica lui Franz Bopp dezvăluie că, cel puţin în perioada traducerii, Eminescu poseda cunoştinţele teoretice despre limba sanscrită la cel mai bun nivel al ştiinţei vremii sale” (Amita Bhose, în ediţia citată, p. 1017). Or, ‘perioada traducerii’ este fie între 1874-1876, după unii, fie 1884-1886, după alţii, în aceeaşi fatidică bibliotecă ieşeană, azi “Mihai Eminescu”, cât s-ar putea grafia şi în devanagari cum îşi plănuise cartea de vizită, alfabet în care i-au cunoscut numele sute de studenţi indieni.

Să fi rămas Eminescu ‘copist şi sufleor’ şi în sanscrită? Tocmai când se îndreptăţeşte  “ocupaţiunea mea, care întotdeauna va rămânea ştiinţifică şi literară”, cum i-a scris lui Maiorescu, dar şi-o va fi spus-o mai ales sieşi, precum i s-ar fi putut adresa şi lui Kalidasa, poet-kavi dar şi almkarika (poetician, ca şi Eminescu).

Tema-rasa şi sunetul-dhvani străbat sanscrit întreaga creaţie a lui Eminescu, de la plânsul antropomorf al izvorului-naşterii la dorul-avatar al solului către Zalmoxis, blestemat de formă în Nirvana/Rugăciunea unui dac.

Continue reading „România-Provence” →

Mariana Zorița PURICE: Sunt robul iubirii

Sunt robul iubirii

 

Sunt robul iubirii
cu miros de iasomie
și gust de trandafiri !
Sunt robul iubirii
unei oaze de cleștar
învelită-n nuferi albi
ce strâng la piept
pentru culcuș de seară
iubiri de mult uitate
de prinți și de regine
ce doar luna …și nufărul le știe !
Năluca lor în noapte
plutește peste ape
Iar salcia la mal …
ascultă a lor șoapte!
O broască-n stufăriș
le cântă la țambal
iar la chitară ,un greier mic
o acompaniază formând un grup hilar !
Dar răsăritul, cu o rază
Destramă vraja de pe lac
Doar nufărul rămâne
Tot el… imaculat ,
îndrăgostit ca mine,
de vise ș-amintiri
cu miros de iasomie
și gust de trandafiri !

–––––––––––

Mariana Zorița PURICE

22 iunie, 2018

Mariana GURZA: Nostalgii lirice

TOTUL ESTE O ŞARADĂ

 

Voi veni pentru voi

într-o trăsură de seară.

Altădată vă voi bate-n geam

cu un vers sau cu un poem.

Mult mai tânără decât mă ştiaţi,

când astrul nopţii,

când steaua dimineţii,

când rouă,

ori floare de lămâiţă,

ori o crenguţă de iorgovan,

voi veni de mă veţi chema…

 

VISÂND ÎN MIEZUL DE CUVÂNT

 

Încă un poet ars pe rugul iubirii,

când începusem să uit

că fiecare avem vămi de plătit,

că în fiecare din noi

mai e un ins,

care mereu

rămâne dator

cu o iubire.

 

MĂ TEM DE CE VA FI ODATĂ

 

Trezeşte-te,

vulcanul erupe,

focul mistuie,

pământul tremură.

Îmbracă armura,

tu, sodatul războaielor

din noi şi dinafara noastră

Prinde mâna, rănit de

trădarea lumii,

ca să ne putem salva

într-o viaţă viitoare.

 

UNIVERSUL FIECĂRUIA

 

Continue reading „Mariana GURZA: Nostalgii lirice” →

Alexandru NEMOIANU: Disperare neputincioasă

În viața publică românească continuă, prin voința puterii legislative, a Parlamentului ales prin vot liber, acțiunea de așezare a sistemului judiciar în normalitate. Au fost emise legi care stabilesc că autoritatea se cuvine corpului ales și au fost luate măsuri ca oficiile “paralele” să dispară. Această acțiune era de mult necesară dar, mai bine mai târziu decât niciodată. În legătură cu cele pomenite trebuie subliniat un fapt.
După ce, cu voia lui Dumnezeu, comunismul a căzut în Răsăritul Europei, sistemul politic și populația erau traumatizate și confuze. De această stare au profitat cinic Apusul”liberal”. Acest apus “liberal” a manevrat ca în țările est europene să apară oficii “paralele”, independente de puterea aleasă și aflate sub controlul deplin al acestor cercuri de interes, larg definite ca “apusul liberal”. Scopul era cinic și malign.
Datorită condițiilor care existau, transferul de bunuri economice, ”privatizarea”, s-a făcut prin rapt și nedrept.Tot soiul de directorași de întreprindere, brusc, au devenit patroni și proprietari ai țării. Aceștia sunt “neamul prost” care stăpânește țara. Dintre ei s-au ales și “politicienii” care, cel mai adesea, seamăna cu șefi de gașcă, dacă nu cu bulibașe sadea.Toți sunt incorecți, toți sunt aflați în afara legii, toți ar putea fi puși sub acuzație și apoi sub pază. Aici intervine rolul oficiilor “paralele”. Aceste oficii, prin “procurori” naimiti, pun sub acuzare pe cine vor și încă mai exact pe cei care sunt incomozi pentru “apusul liberal”. Repet această stare a existat în tot Răsăritul Europei. Dar țările și popoarele s-au deșteptat și această situație aberantă, fals prezentată de “apusul liberal” ca “independenta judiciarului” (care este cu TOTUL altceva), a luat sfârșit: în Ungaria, în Polonia, în Cehia, în Slovacia. Bun înțeles “apusul liberal” a spumegat cu fiere și tot brusc aceste țări pomenite au fost numite, ”neliberale”, ”putiniste” sau încă mai rău.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Disperare neputincioasă” →

Irina Lucia MIHALCA: Culoarea iubirii (versuri)

O clipă dăruită cuiva

 

Tu care mi-ai dăruit visul visului din noi,

prin ce sunt oamenii vii, iubitule?

– A fost şi contopire,

şi trupuri de lumină! Vino, sufletul meu!

 

Tu care-ai navigat pe apele viselor mele,

poţi recunoaşte culoarea ce curge pe luciul apei

fără a putea opri clipele?

– Mi-ai rămas cu plăcerea trupului în minte,

când ajungi în esenţa cuiva, în adâncuri,

un vulcan ţi-e trupul. Între obişnuinţă şi cunoaştere,

doar perlele rare fac diferenţa!

 

Prin culoarea iubirii, o întâlnire a două inimi,

asemeni diamantului, cu cât priveşti mai adânc,

cu-atât mai preţioasă e lumina.

De ce ne cenzurăm adevărul din noi,

de ce şi faţă de cine, cui ajută?

Caută-ţi adevărul profund, iubirea,

o alchimie prin care puţini au acces!

– Cine are curajul 

să se uite-n ochii lui Dumnezeu?

Cine iubeşte.

Dumnezeu este Iubire, Lumină şi Viaţă!

 

– Clipe, ore, asta nu le este dat tuturor,

la o rotaţie perfectă a pământului se întâmplă.

O clipă dăruită cuiva!

Ca un curcubeu este viaţa,

în dansul inimii, câmpul de flori a-nflorit,

multă dragoste risipită-n acele locuri,

noi galaxii se nasc,

se-ncheie ceva ce nu mai are continuitate.

 

O picătură din tine mi-ai adus

 

                         Aşhi di bunu, nu ari mardzânji

                                – nâ chicutâ di banâ – iu duchimu, iu’i vrerea!

În neant dispar toate,

importantă a fost trăirea, fiorii iubirii

şi fluxul care-a curs în spirale succesive,

chiar dacă-ai închis tot trecutul,

chiar dacă-ai împrăştiat toate petalele fundaţiei.

 

În Utopia Nimicului ne risipim

amintirile, visele, trăirile, – acel ţinut

din lumea Uitării, pierdut în negurile timpului –

Ştiu că-ţi ascunzi suferinţa, ştiu că singurătatea

şi lipsa bunăstării sufleteşti te-au adus aici,

ştiu că nu poţi construi abundenţa

din hârtie care la o primă adiere de vânt

se va dărâma, dar, hai,

vino lângă mine să împărţim greutăţile!

Vom pleca departe, tot mai departe…

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Culoarea iubirii (versuri)” →