Victor COBZAC: Lacrima cerului în palmele ierbii

LACRIMA CERULUI ÎN PALMELE IERBII

 

Motto:

,,…Dacă ochii verzi ar vedea verde,

Dacă ochii albaștri ar vedea albastru…”

(Din poezia „Ochii mei” de Lili Lazar)

 

 

Dacă ochii mei

Ar vedea ca și ai tăi,

N-ar fi risipă de culoare?

Dacă ochii tăi

Ar vedea ca și ai mei,

S-ar produce o schimbare?

Nici tu verde,

Nici tu-albastru.

Eu i-ași culege pe ai tăi din cer,

Tu i-ai culege pe ai mei

Din iarbă.

Eu i-ași scutura pe ai tăi de stele,

Tu i-ai scutura pe ai mei de humă

Și ne-am lua de mâni,

Ca doi copii.

Unul cu ochii cruzi ca iarba

Și altul cu ochii albaștri,

Ca herghelia de cai

Cu stele în coame.

În galop n-ar atinge verdele

Cu copitele înfășurate

În vise.

Ce-ar fi dacă am avea ochii

De culoarea curcubeului?

S-ar auzi și prin somn

Cum pică lacrima cerului,

De la înălțimea unui gând,

În palmele ierbii.

——————————–

Victor COBZAC (VicCo)

12 iunie, 2018

 

Sorina IVAN: Poeme

Fericirea împlinirii

 

Pătrund cu-a gândului sfială,
În mirifica-Ți lume,
Univers niciodată atins.
Mă-nchin Măreție-Ți divine…
Ești tot ce am mai sublim..
Te chem din profundu-mi neant,
Întinat în adâncurile
Unei vieți perfide,
Din lumeasca-mi ființă,
Pierdută vremelnic la răscrucea
Unui perpetuum “De ce?”.

Mă-nclin nemuririi Tale
Și-mi simt sufletul

Îmbrățișat de îngeri,
Fericirea împlinirii dăruind sens
Unui răspuns
Ce încă așteaptă…
Să vină…

 

Mărul edenic

 

Azi răutatea ne-nconjoară
făcând ravagii ca-n tornadă
uitând că mai întâia oară
doar fericirea ne-a fost dată.

Mulți cred că măru-i vinovat
că lumea e haină-acum
și intră-ntr-una în păcat,
făcând toată iubirea scrum.
Nimic nu este ca în Rai
iar puritate-a decedat,
răul se ține ca un scai
de om cu sufletu-ntinat.
Continue reading „Sorina IVAN: Poeme”

Adrian BOTEZ: Răspunsul unui câine-lup la întrebare

RĂSPUNSUL UNUI CÂINE-LUP  LA ÎNTREBARE

                   închinat memoriei, înalt-bucovinene, a mamei mele, a Mumei Munţilor Bucovinei: ŞTEFANIA-ADRIANA…

 

 

…mă-ntreba mama – înainte să

moară: „măi băiete – cu ce drept ne-a luat

Ucraina – Sfânta noast’

Bucovină…?

 

cu dreptul tâlharului

mamă – cu dreptul tâlharului de

drumul mare…” – îi răspundeam eu – cu

ochii ţintiţi pe sfruntata

îndelunga-agonie-a mamei mele

 

„…cu ce drept ne-a luat Ucraina

Bucovina noast’  – măi băiete – cu ce

drept …spune-mi acum – înainte să mă duc la

Domnul Hristos – Mântuitorul nost’… – …El mă va

lămuri… în sfârşit… – …dacă tu…„ –  ..abia mai

şuiera – slab dar

îndârjit – glasul mamei mele – pe patul ei – plin-ochi de

moarte

 

„…cu dreptul… – cu slăvitul drept al

tâlharului – mamă  – cu dreptul sângerosului tâlhar de

drumul mare…” – suspinam eu (…din adâncul cel

tulbure-al sfintei ţărâne…) – trăgându-i peste

faţa-mpietrită (…mamei mele – cea dusă la

Mântuitorul – după lămurire şi

veste…) – zăbranicul cel

cumplit

 

…dar – din cer – s-aude

mereu – ca un clopot de-alarmă – glasul de

Vâlvă a Muntelui… – …glasul

Mamei mele : „…măi băiete – cu ce drept ne-a luat

Ucraina – Sfânta noast’

Bucovină…?

 

eu plâng îndelung – apoi

îmi zbicesc lacrimile – privind la

perna – udă de sudoarea

martiriului veşnicei

întrebări… – …şi urlu – de se cutremură tot

Copacul Ţării – mai să i se risipească

pe jos – toate

roadele-i coapte:

 

„…cu dreptul celui care-şi găseşte

prostul… – …cu dreptul celui care-şi află

buimacul ce uită să-l întrebe – pe

(nepoftit şi obraznic) străinul ce dă buzna –  da – să-l

întrebe de sănătate – şi

să-i dea – apoi – sănătatea cu

ciomagul… – …cu dreptul celui ce-l

pipăie la inimă  – şi-apoi îi

smulge punga de la brâu – nedeplin îndreptatului său

tovarăş de

drum – jalnic-şovăielnicului său  tovarăş de

drum… – …cu dreptul celui care preface-orice

Cale  – în Pustiire Sinucigaşă – aici – pe

pământ – mamă dragă – Mamă a Cerurilor

Îndoliate – mamă a Cerurilor

Cutremurate – Mumă care

scoţi piroanele păcatelor

noastre – din orbita

Luminii Mântuitorului Hristos – Împăratul

Drepţilor şi-Ndreptaţilor – al

Neşovăielnicilor

Lumii – dragă mamă de Răni

Viitoare – ale-Nvierii de Neam…”

 

..şi-apoi – după răspuns –  mă-ncovrig – în blânda

ţărână – ca un Credincios Câine

Lup de Pază – la Poarta

Lămuririlor şi

Învierilor – toate…

––––––––––

Adrian BOTEZ

14 iunie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Bădie, IARTĂ !

Bădie, IARTĂ !

 

Bădie, chipul tău pustiu
Plecat de parcă nu-l mai ştiu
Stă tipărit pe-un colț de țară
Ventricul drept în inimioară.

 

Bădie, graiul tău cel viu
L-am învățat, dar nu-l mai ştiu
Un giuvaer printre cuvinte
Pe slove de Luceafăr, sfinte.

 

Bădie eşti Lacul nostru viu
Și Doina, plânsă, cam târziu
Foarte albastră, Bucovină,
Nuferii galbeni, de lumină.

 

Și teii plini de floare, toți
Redecorați, dar fără soț
Și lacrima de gând, amară
Pe un obraz ce n-o măsoară.

 

Bădie, de-oi fi sau poate n-oi mai fi
Tu n-ai să poți în noi muri.
Iar pentru cei ce nu te-or paşte
Sunt stinşi de nu mai pot renaște.

 

Bădie, ești gând din gândul meu,
Luceafăr, dar din Dumnezeu.
Te chem în prispa de la poartă
Iar de-am plecat, bădie, IARTĂ !

–––––––––––––

Emma POENARIU SERAFIN

14 iunie, 2018

Petru Daniel VĂCĂREANU: Poem de pâine

Poem de pâine

 

Un răvaș de pâine
Că e mult și până mâine
Poimâine cine știe cine…
Își va aminti de tine.
Așa că…
L-am trimis cu porumbei din Copou
Să te hrănească Emin erou.
Poate ți-o fi dor
De codri, de ogor..
de gustul pâini din cuptor..
Când strigai în gura mare!
La hoții, mârșavi, oricare
„Trăiască Nația”!
Ce ai iubit-o mai mult
Ca pe tine
Emine…
Ți-am trimis prin porumbei
Un poem de pâine
Căci de sare..
Te-ai săturat în a noastră lume…

––––––––––––––

Petru Daniel VĂCĂREANU

13 iunie, 2018

Dan-Obogeanu Gheorghe: Trilogia disperării

Trilogia disperării

 

Roiul de stele
Plecate pe Calea Lactee
Spre nicăieri…
Uitând de Cerul de ,,ACASĂ’’
Şi mutaţi spre o alta ,,casă’’,
Într-o altă ţară
Într-o altă lume…
Păpuşile părăsite în grabă
Şi străzile orfane de râsul lor
Rămân în urmă…
Se vor întoarce
Pe ,,căi diferite
Ocolind Luna
Şi Timpul…
,,Acasă’’ le-a fost o bătătură
Cu sârmă ghimpată,
Cu frig şi înfometare…
Moartea a danţuit cu intunericul
Şi-n lagărele morţii nu sunt Cruci,
Ci doar morminte anonime!

………………………………………………

Alt roi de stele
Plecate pe aceeaşi Cale Lactee
A ajuns în pustiu…
Un nicăieri
Cu imaginea unei case înstrăinate
În care străzile sunt fără flori
Şi căminele fără păpuşi,
Aceeasi foame
Cântă a moarte
Şi aceeaşi ursită
Dansează cu moartea….
Morminte anonime
Şi amintiri îngropate
În pereţii scrijeliţi cu unghia….
Vis călător de refugiat
Din faţa urii….a furtunii….a focului
Născute din nefiinţa neomului!

…………………………………………….

Celui mai ,,norocos, i-a ramas Cerul lui
În care Lumina s-a stins
Udată de lacrimi…
Casa fără ferestre
Cu păpuşile disperate
Şi icoanele găurite de gloanţe,
Cu stafiile bântuind neîmpăcate….
Mormintele sumbre
În care au intrat desculţe
Speranţa, Iubirea şi Destinul….
Moartea se crede învingătoare
Trăgând Asul de Pică!

–––––––––––

Dan-Obogeanu Gheorghe

14 iunie, 2018

Dorina OMOTA: Un tei în amurg…și Eminescu

Un tei în amurg…și Eminescu

 

Eminescu este dorul,
lnfinitul, remuşcarea,
Un amurg de tei în floare,
Peste ziua care moare.

 

Este geniul, este zarea,
Preaplinul şi disperarea.
Plansul plopilor nostalgic,
Şi-al iubirii țipăt jalnic.

 

Stea lucind peste izvoare
Într-o noapte care doare.
Eminescu-i poezia,
Absolutul şi trăirea.

 

În emoţii dulci de vorbe,
Floare albă scrisă-n slove,
Patima şi nemurirea
Este visul, e iubirea.

—————————–

Dorina OMOTA

25 iunie, 2014

            Din volumul ,,Dincolo de tăcere”

 

Nina TĂRCHILĂ: Atât

Atât

 

un ceas – atât – cu zâmbete şi tu.
un fel de răguşeală peste toate,
timp cu petale înflorind în taină
pe ritmuri de iubiri neterminate.
poate-o cafea în care să respire
sub semn de rugă tot ce nu ţi-am spus
şi-un colţ de cer al nostru pentru-o clipă,
să ne îmbete ne va fi de-ajuns.
o pasăre cu aripa subţire
de-atâta zbor încremenit sub soare,
un ceas şi tu – secunda veşniciei
sub care-ngenunchem şi când ne doare.
un gând tivit cu fire de lumină,
eu însămi şi tu însuţi – altfel nu!
o inimă în stare să mă-ncapă
şi-un ceas cu zâmbete – atât – şi tu!

––––––––––––-

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

13 iunie, 2018

 

Anna-Nora ROTARU: Istorie, pe prăfuitele rafturi…

ISTORIE, PE PRĂFUITELE RAFTURI ALE ISTORIEI…

 

O istorie vie, tu ești azi, sărmane veteran, moșneag…
O umbră străvezie, ce se mai târâie printre morminte…
Cu schije-n trup, agale șchiopătând, rezemându-te-n toiag,
La camarazii de sub glie, pui candelă, garoafă și un steag,
Că sunt batalioane gemând în racle, cu ciuruite oseminte,
Pe plăci, fiind scrise nume-n șir și stereotipele cuvinte…

 

Trăiește-n lumea-i de năluci, cu gândul la frații lui, eroi,
Murmurând nume prin lacrimi și de mângâiere șoapte…
Era cu ei pe baricade, părtașii la măcel… mârșav război,
În gropi comune azvârliți, lac de sudoare, sânge și noroi
Și-acum, îngenunchiat, cu rugă, minuni din cer așteaptă…
Măcar să-i pună Domnul lângă El, în partea-i dreaptă…

 

Nici dup-atâta vreme, somnul nu-i e somn, nu doarme…
Nu-i vine azi a crede, că era printre cadavre îngropat…
Creierii se zbat și-acum, in alertă, de-a sirenelor alarme,
De trompeta ce-i trezea, din mortuarul somn, la arme,
Întrebându-se și azi, de-i mort sau viu, cum de-a scăpat,
Din sângeros pământ, în tranșee, cu alții astupat ?

 

Îi sfredelește și-acum timpanul, sunetul acut de goarne,
Șuieratul gloanțelor, ghiulelelor din tunurile de pe tanc,
Ce-n colb și aer sângeros, împrăștiau zdrențe de carne,
Scrâșnetul șenilelor să-i calce, mitraliere foc să toarne…
Pe împrejur Moartea rânjind, îi punea pe morți în teanc,
Adunând vreo mână-ntinsă, vreun picior poate-n bocanc…

 

Bătrâne veteran, trăiești cu-adevărat, murit-ai-n bătălie ?
Vorbești singur, comenzi dai cu toiagul, ca atunci în luptă…
Alături de eroii morți te vezi, cu mitralierele fugind, ca vijelie,
Luptând cu pumnii strânși, dinți încleștați, îndârjiți, cu vitejie,
Visând o lume mult mai bună, nu cea de azi, lașă, coruptă,
De demnitatea și libertatea, de-a trăi ca oameni, suptă…

 

Că, astăzi, tot la jug trage poporul, dus de nas iar de canalii…
Iarăși să li se fure-avutul, iarăși să piardă din pământ străbun…
Ce rost bătrâne veteran, c-agățate-ți lucesc pe piept medalii,
Că se pun jerbe, coroane, că zic pompos discurs la funeralii ?
Degeaba-n humă zac azi morții, degeaba ei se descompun…
„Doamne, bun și drept”, (îi zice), „putere dă-mi să mă răzbun,

 

C-am să mă-ndrept de trup, din gârbov, m-oi face căpcăun
Sunt și-alți, ce simt ca mine și doar semnul mi-l așteaptă…
Dușmani voi pedepsi, mișeii, ce ne-au făcut carne de tun,
Voi trimite pe nevrednici, departe, prin deșerturi în surghiun,
Așa cum spune a Ta judecată, cea sfântă și cea dreaptă,
Fiecare primind răsplata cuvenită, după suflet, după faptă”!

––––––––––––––

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

13 iunie, 2018

Sibiana Mirela ANTOCHE: Versuri

Repetiție

 

Când luna tainele-și ascunde și stele tremură hoinare

În umbra cerului noptatic dansează ielele ștrengare

Și palid  spulberă misterul și vrednic forfotă lumini

Rupând a bolții rece urmă de bezna aștrilor haini.

 

Cortini brunete saltă-n grabă și ard tăciunii-n răsărit

Sfidând a nopții rânduială, pictând cerescul azurit

Și drobu-l smulge ridicându-l în patu-ntinsului safir

Gonind spre-amurgul ce colindă în linul serii de cașmir.

 

O enigmatică paradă aprinde-al lunii felinar

Storcând apusu-n buza nopții cu ochii ageri de vampir,

Perdele vinete disipă sub negrul viului lăstar,

Argintul scapără energic, potop de stele în delir.

 

 Roata vieții

 

De-aș întoarce timpul înșelându-mi soarta

N-ar fi decât tristă amăgire-n van

Ispitindu-mi gândul ce-ar învârte roata

N-aș găsi cărarea să ies la liman.

 

Și de-ar fi destinul lunga rânduială

Tot aș vrea a-ntoarce timpul înapoi

Să trăiesc vremelnic clipa temporală

Cu speranța oarbă de-a strivi nevoi.

 

Continue reading „Sibiana Mirela ANTOCHE: Versuri”