,,OARE, DEJA, MERITĂM?” – glose la Antologia realizată de doamna Elena Armenescu: “UNIREA FACE PUTEREA”

…Toate cărţile (bune…) merită respect, dar aceea pe care o am în faţă, acum, merită un respect cu totul deosebit. Este o “Antologie Centenară”, alcătuită de doamna ELENA ARMENESCU : “UNIREA FACE PUTEREA – 100-ROMÂNIA: 1918-2018 – SĂRBĂTORIM ÎMPREUNĂ”, editată (splendid!) la Râmnicu Vâlcea, de Editura Antim Ivireanul, 2018.

Evident, nu Antologia împlineşte suta de ani – ci Antologia evocă, “sine ira et studio” (din punct de vedere istoric, cultural şi literar), împrejurările şi reacţiile lirico-patriotice, faţă de „UNIREA CEA MARE”, cum i se mai zice actului istoric, de la 1 Decembrie 1918. Unirea Ardealului, cu Patria-Mamă. Sau, dacă vrem să fim exacţi, Unirea MAMEI cu Fiica… – …pentru că, în Ardeal, bate inima Sarmizegetusei, cea atotîntemeietoare, precum în Carpaţi, aşa şi-n lume…

Având în vedere că Antologia de faţă se referă la un act politico-spiritual,  care a preocupat şi frământat o Europă întreagă (după primul război mondial), se pune problema: această carte poate deranja-irita sensibilităţi europene? Da şi nu: cine-i fără minte, se simte agresat şi de o floare de grădină, ori de un fluture…; dar cine-i cu minte (şi cu echilibru deplin în mintea aceea), citeşte, admiră, discută-comentează.

Doamna ELENA ARMENESCU (ca artist cu autoritate) putea, dacă ar fi căutat, cu orice preţ, scandalul senzaţional, „profitabil”, să alcătuiască o Antologie-de-scandalpericuloasă, pentru însăşi existenţa poporului român.

Nu. Doamna ELENA ARMENESCU este un autentic Artist: cumpănit, idealist, dar şi desăvârşit responsabil.  De aceea, şi Antologia domniei sale nu este „periculoasă” (nu provoacă, în duhuri frustrate şi fanatizate politic, deci, MINCINOS!), ci…desăvârşitpriincioasă”! Cu o meticulozitate, acribie şi metodă (pe care eu, unul, nu le-am mai observat la NICIUN ALT ANTOLOGATOR DACO-VALAH !!!), autoarea ANTOLOGIEI îşi împarte materialul antologat-antologabil, astfel:

I-PARTEA I – POPAS ISTORICO-LIRIC.

Aici, în secţiunea primă, sistematizează acte/documente de arhivă, unele chiar inedite, despre  „Primul întregitor al teritoriilor locuite de români” (Mihai Viteazul), despre „pregătirea Unirii din 1918” („Un act istoric îndelungat”), amintind că frământarea/avântarea pentru aparentul miracol al anului 1918 le pregătiseră, egal, răscoala (revoluţia masonică?) a lui HORIA, CLOŞCA şi CRIŞAN (1784), dar şi revoluţiile (cu rădăcini dovedit masonice!), de la 1848-1849; amintind, analitic, de anul „Micii Uniri” (1859), autoarea trece la decriptarea luptei pentru UNIFICARE DE NEAM şi din celelalte provincii înstrăinate de vremuri şi trădări: mişcările din Bucovina (…de la martirul vechi, voievodul GRIGORIE GHICA AL III-LEA – şi până la martirul cel nou, muzicianul-compozitorul CIPRIAN PORUMBESCU, care, ca şi EMINESCU, se dovedeşte unn excepţional activist, pe tărâm politic, atât prin muzica sa, cât şi prin şedinţele Societatăţii Academice ARBOROASA…) etc.

Urmează prezentarea unei corespondenţe simptomatic-concludente, pentru SPIRITUL UNIRII, spirit pătruns până şi în cele mai sceptice firi: Caragiale şi Vlahuţă. După care, în mod logico-ştiinţific, sunt oferite cititorului: Declaraţia de unire a Basarabiei cu România, Legea ratificării unirii Basarabiei cu România (31 Decembrie 1919), Cuvântarea lui VASILE GOLDIŞ, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, precum şi Rugăciunea de la Alba Iulia 1918… – …apoi, finalizând, „rotund”, această secţiune, pregătitoare de atmosferă spirituală unionistă: Lista ziariştilor români, prezenţi la dezbaterile de acum 95 de ani, precum şi diversele, dar puternicele ecouri ale actului de la 1918, în presa internaţională

SECŢIUNEA A II-A A PĂRŢII I conţine exprimările profund lirice ale marilor Artişti şi Oameni de Acţiune Români, din vremurile care preced „MAREA UNIRE”, cum şi cele ce o însoţesc: evident, nu puteau lipsi paşoptiştii: ANDREI MUREŞANU (cu „Un răsunet”, al său şi al Neamului său!), VASILE ALECSANDRI (unul dintre harnicii artizani-masoni PATRIOŢI [la români, totul este paradoxal!)], ai „Micii Uniri”: cu „Deşteptarea României”  şi „Hora Unirii”), GRIGORE ALEXANDRESCU, GHEORGHE ASACHI, ŞT. O. IOSIF, CONSTANTIN ARICESCU, DIMITRIE BOLINTINEANU… – …venind, la rând, vizionarii veacului al XIX-lea: MIHAI EMINESCU (…cel cu „Doina” sa de foc şi bocet înviforat, dar întru veşnicie, amândouă! – precum şi cu lirico-epica poemă vizionară, de tinereţe, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…”), ANDREI BÂRSEANU (cu realist-vizionarul său cântec, azi devenit …imnul de stat al Albaniei: „Pe-al nostru steag e scris unire”, pe muzica martirului CIPRIAN PORUMBESCU!), ALEXANDRU VLAHUŢĂ (cu obiditul, dar şi prearealistul şi vizionarul său poem „Ţară de pripas”!)…neputând lipsi stihurile, de văpaie întărâtată, ale celui mai dinamic „agent de influenţă”, în „problemaUNIRII MARIOCTAVIAN GOGA…cântăreţul „pătimirii noastre” – …scos, azi, cu desăvârşire, din manualele şcolare, pentru că, vezi, Doamne, e…”naţionalist”!…adicătelea, nu respectă [„sireacul”!] „correctness political”, nici de dincolo de mormânt! – …cum nici acelea ale lui GEORGE COŞBUC (şi el „excomunicat” de MEC…!) şi ION NENIŢESCU. Stihurile lui RADU COSMIN („Vrem Ardealul”), adresate unui rege israelito-german, anti-unionist (Carol I… – …trădătorul din Tratatul cu Imperialii Austro-Unguri, alcătuit „pe şestache”, în 1883  – precum şi cel ce-a poruncit „azvârlirea peste bord”, a lui EMINESCU, în 1889, la comanda „maitrului GHIŢĂ de la Sinaia”!) au adus moartea, în închisoare, a dactilografei poemului ofensiv, Doamna MARIA PUIA…precum şi stihurile „găsite în raniţa unui soldat român, mort în toamna lui 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţii de curbură” („Nu plânge, Maică Românie!”) încheie, în modul cel mai adânc-impresionant, această erudito-lirică Parte I…!

II – PARTEA A II-A – „DESPRE UNIRE, a Antologiei de faţă, conţine stihuri (în ordinea statornicită, de ALFABET, numelui autorilor lor!) ale poeţilor contemporani (stihuri dedicate şi, EGAL, însângerate…!!!), raportate nu doar la sărbătorirea centenarului 1918-2018, ci şi stihuri-„remember”, stihuri de doliu şi bocet, după provincii daco-valahe, încă de care suntem ciuntiţi şi jefuiţi, de către o istorie rău-alcătuită de oameni, de la Facere încoace:

-profeticul ardent IOAN ALEXANDRU, elegant-înviforata doamnă antologatoare, ELENA ARMENESCU, CORNEL BALABAN, ADRIAN BOTEZ, ION BRAD, VIRGIL CARIANOPOL, GEO CĂLUGĂRU, RADU CÂRNECI (…celebru maestru-sonetist, dar şi cu o înaltă statură patriotică!), VIRGIL CIUCĂ, LIVIA CIUPERCĂ, NICOLAE DABIJA, GABRIEL DRĂGAN, GEORGE FILIP, FLORIN GRIGORIU, GUNER AKMOLLA, PIROSKA HANEA, DUMITRU ICHIM (cel mai hăruit, întru Orfeu, dintre preoţii ortodocşi ai Diasporei!), CAROLINA ILICA, înflăcărata basarabeancă LEONIDA LARI (arhanghel-femeie, acum, în cerurile Lui HRISTOS-DUMNEZEU!), iscusita şi înzestrata poetă RODICA ELENA LUPU (şi ea, autoare a unei Antologii, exclusiv orfice, a „MARII UNIRI”! – Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2018), o-dată-hăruitul-cu-cel-mai-înalt-har-orfic, basarabeanul  ALEXEI MATEEVICI (poemul său celebru, „Limba noastră”, n-a mai fost urmat de altele, la fel de pline de vizionarism…dar i-a fost suficient, părintelui MATEEVICI, să devină NEMURITOR! …ca şi Rouget de Lisle, autorul unui singur cântec de luat în seamă: „LA MARSEILLAISE”!!!) , NICOLAE GRIGORE MĂRĂŞANU, NICULINA MERCEANU, TEODOR AL. MUNTEANU, GABRIEL NĂSTASE, NICOLAE NICOARĂ-HOREA, IULIANA PALODA-POPESCU, mult-regretatul tribun olteano-bârcean, ADRIAN PĂUNESCU…apoi, VIOREL POPESCU, VIRGINIA VINI-POPESCU, MIHAI PREPELIŢĂ (basarabeanul propus, de Academia DACO-ROMÂNĂ, condusă de domnul GEO STROE, pentru Premiul Nobel!), IOAN RAŢIU, GEORGE ROCA (australianul cu mult alean, după tărâmurile Ardealului Sfânt…!), MELANIA RUSU CARAGIOIU, FLORIAN SAIOC, AURELIAN SILVESTRU… – …”mai la vale” situându-se, în geografia lirică a Monumentului ELENO-ARMENIAN, disimulatul sentimentalist şi patriot, imensul post-caragialian-post-marinpredian, MARIN SORESCU, SHANTI NILAYA, TRAIAN DINOREL D. STĂNCIULESCU, PASSIONARIA STOICESCU, ELENA TAMAZLÂCARU

Un inspirat text în proză, al doamnei EVELYNE MARIA CROITORU: „Eminescu, artizanul spiritual al UNIRII”. Apoi, „Un martor ocular al MAREI UNIRI”, text semnat de MELANIA RUSU CARAGIOI, Timişoara, 1980 – după care urmează secvenţe, selectate din versurile „martorului ocular”, inginerul şi astronomul MIHAI STOICOVICI.

Urmează textul (inteligent şi rememorând, prin flash-uri, momente ale MARII FĂPTUIRI, de la 1918), semnat de NICOLAE NICOARĂ-HORIA: „Arad – Alba Iulia-1919: SĂ NU UITĂM SĂ NE ADUCEM AMINTE!”…Textul se continuă cu o fotocopie a ziarului „ROMÂNUL”, de Joi, 8/21 Noiembrie 1918, nr. 11, care începea aşa : „Istoria ne cheamă la fapte!” – lăsând loc, astfel, ca autorul articolului să-şi sfârşească înalt-spirituala-i lucrare cu mobilizatorul verset patriotico-ziaristic: „Adevărul Sfintei Treimi Româneşti: TRANSILVANIA, MOLDOVA şi ŢARA ROMÂNESCĂ!

…Din păcate, memoria de azi este una teribil de mioapă: când vede-când nu vede Ardealul, ca VATRĂ A LUMII!când vede, când nu vede, DELOC, că ROMÂNIA înseamnă mult mai mult decât Basarabia…: Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Maramureşul de Nord, Insula Şerpilor, parte din Câmpia Panonică (n-au decât să se-ncrunte vecinii unguri – ADEVĂRUL supără, ştim!), Banatul (acum, sârbesc!), Cadrilaterul

MILENA MUNTEANU are un text interesant, dar, mai cu seamă, problematizant – dublat de o fotografie: „Istoria în fotografie” – în care aduce lucrurile în tragicul contemporaneităţii: „Mă întreb unde s-au dus, oare, legăturile dintre oameni? Unirea din cuget şi simţire ? Contribuţia fiecăruia spre ţulul comun, un scop mai mare decât orice mulţumire individuală?

…Chiar aşa: unde s-au dus toate cele bune – şi ce-a mai rămas din noi, românii care, cică, „aniversăm”?! În mult prea multe cazuri, astfel de „aniversări” sunt, mai curând, o batjocură, cu nuanţe sado-mazochiste…

De aceea, nu putem fi de acord cu „MOISELE” propus de Doamna ELENA ARMENESCU (în articolul „Cine suntem? Ce vrem?”)…: histrionul (dacă ar fi să dăm crezare zvonurilor: şi securist, şi mason…astea două se confundă, azi!) – DAN PURIC (…cel cu aere de predicator neo-protestant…avându-l, ca „impresar artistic”, pe domnul DAN BICHIR!!!). Nu, în ultimele sale clipe (…chinuite aici, pe Terra, cu S.R.I.-ul „pe coadă”!!!), Sfântul nostru popular, IUSTIN PÂRVU, a avut revelaţia greşelii sale, de a avea încredere într-un teanc de măşti, care a făcut mari (şi învâlvorate!) „diligenţe” (pe lângă…toţi ai lui!), să NU se clădească, la Aiud, Catedrala pentru MARTIRII ÎNCHISORII STALINISTE…!!!

MONUMENTUL ANIVERSAR al Doamei ELENA ARMENESCU se încheie, extrem de onest, cu : LISTA ORGANIZAŢIILOR DIN ALIANŢA PENTRU CENTENAR – şi cu un text, auto-apologetic, al ACADEMIEI ROMÂNE: „Academia Română – în Anul Centenarului”.

Academia Română, deocamdată, s-a acoperit de ruşine, din cel puţin trei pricini:

1-A împărţit România în două fronturi filologico-lingvistice: unul al lui „Δ şi altul al lui „” (deşi Facultatea de Filologie-Iaşi, prin regretatul prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA a adus, „pe academica masă”, un dosar gigantic, un munte de argumente, perfect îndreptăţite, întru explicitarea (şi, apoi, înlăturarea!) burleştii năluciri, a lui „”…;

2-cu largul concurs al dlui N. MANOLESCU (…şeful USR!), a distrus fibra naţională, încă de la nivelul formării ei (copiii-elevi), prin blestematele (dar extrem de profitabilele, prin mâna escrocilor de tot felul şi naţia/etnia!) de manuale alternative;

3-ascunde sub covor („sub oboroc”)…”DACIA PREISTORICĂ” a lui NICOLAE DENSUSIANU, precum şi argumentele a sute de cercetători străini şi a mii de cercetători români (adunaţi în Academia DACO-ROMÂNĂ!), în legătură cu…ONOAREA CEA MAI ÎNALT-PLANETARĂ (…A ROMÂNILOR, FIREŞTE!): ACEEA DE A AVEA RĂDĂCINILE ÎN DACIA!!!…

Dacia, care este “CENTRUL EUROPEAN AL CELEI MAI VECHI CULTURI CUNOSCUTE PÂNĂ ÎN ZIUA DE ASTĂZI” (cf. Daniel Ruzzo, Peru,1968) – căci “BUREBISTA ŞI DECEBAL AU CREAT ÎN DACIA O CULTURĂ PE CARE NUMAI CEI CU VEDERI ÎNGUSTE AR PUTEA-O CALIFICA DREPT BARBARĂ. (…) Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii (…). SUS, ÎN MARAMUREŞ, EXISTĂ UN LOC MARCAT DREPT CENTRUL BĂTRÂNULUI CONTINENT” – cf. Paul Mac Kendrick – 1914-1998, Europa de la Atlantic la Urali – şi, totodată, cea mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – România, iar  CIVILIZAŢIA DANUBIANĂ ESTE PRIMA MARE CIVILIZAŢIE DIN ISTORIE, mai veche cu mii de ani decât cea sumeriană, considerată, încă, leagănul civilizaţiei” – cf. Harald Haarmann, precum şi savantul suedez Olof Ekström –  1926-1981 : “LIMBA RUMUNĂ ESTE O LIMBĂ-CHEIE, CARE A INFLUENŢAT ÎN MARE PARTE LIMBILE EUROPEI”…etc. etc. etc.

Adevărul acestor afirmaţii ale noastre şi ale colegilor noştri de Academie DACO-ROMÂNĂ sunt recunoscute până şi la VATICAN! L-a recunoscut însuşi Papa Ioan Paul al II-lea, prin cuvintele fostului său consilier – “MICEAL LEDWITH, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, fost  decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford, fost  președinte al Conferinței șefilor de universități irlandeze și fost membru al Biroului de conducere al Conferinței Rectorilor Universităților Europene (CRE)“:

<<Chiar dacă se știe că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că LIMBA ROMÂNĂ, SAU PRECURSOAREA SA, VINE DIN LOCUL DIN CARE SE TRAGE LIMBA LATINĂ, ȘI NU INVERS. Cu alte cuvinte, NU LIMBA ROMÂNĂ ESTE O LIMBĂ LATINĂ, CI MAI DEGRABĂ LIMBA LATINĂ ESTE O LIMBĂ ROMÂNEASCĂ. Așadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din București. Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină)>> – 05 Martie 2014, www.certitudinea.ro.

Până una-alta, Academia Română să ne scutească de exhibiţionismul ei …”patri(h)otic”…!!!

…Dar problema noastră, acum, este acest MONUMENT UNIC DE BUNĂ-CREDINŢĂ şi de PATRIOTISM, ca şi de ERUDIŢIE: ANTOLGIA “UNIREA FACE PUTEREA, realizată de o artistă desăvârşită (metamorfozată, cu un succes deplin, şi un OM DE ÎNALTĂ ŞTIINŢĂ SPIRITUALĂ!) – Doamna ELENA ARMENESCU!

De-ar fi, în ţara asta, măcar vreo câteva mii de Doamne (…şi Domni, dacă se poate…) “eleno-armeneşti”, apoi UNIREA CEA DESĂVÂRŞITĂ, A TUTUROR PĂMÂNTURILOR CARE NE ATÂRNĂ, CA FRANJURII DESTRĂMAŢI, PE-AFARĂ… – …S-AR ÎNFĂPTUI DE LA SINE ŞI DINTR-ODATĂ, PRECUM ORICE MARE MINUNE A LUI HRISTOS-DUMNEZEU!!!

Dar, din câte simt eu, azi, nu ne-o merităm, încă, nici pe această UNICĂ Doamnă ELENA ARMENESCU – tot aşa cum nu ne merităm, încă, nici “UNIREA CEA DESĂVÂŞITĂ”, adică, “PUTEREA NOASTRĂ CEA DESĂVÂRŞITĂ”!!!

 

Prof. dr. Adrian BOTEZ

Adrian BOTEZ: Profetismul Eminescian

Orice epocă istorică a unui neam, caracterizată prin dualismul moral şi spiritual: a) criză abisală; b) speranţă spre pretutindeni deschisă – a născut profeţi şi profeţii. A stimulat căutarea de identitate, individuală, dar mai ales naţională, pentru a se (re)întemeia lumea (sau o lume). Aşa a fost cazul românilor, după epoca fanariotă, aşa a fost după 1859 şi 1877, aşa a fost în epoca interbelică, apoi în cea postbelică.

Pentru că vremea noastră este un astfel de nod gordian al istoriei naţionale – se nasc profeţi şi se fac profeţii. Instinctiv, însă, ne retragem încrederea, spre izvoare mai sănătoase ale profeţiei, spre epoci proferice mai solemne şi mai salubre, în care profeţiile conţin un grad mai mare de profunzime a perspectivei istorice, sorţii şi menirii românilor. Eventual, o viziune mitică.

De aceea, admiţând premiza că Eminescu întrupează Logos-ul naţional, nu ar fi deloc lipsit de interes, gândim noi, să aflăm ce conţine profeţia numită starea-de-Eminescu, în legătură cu neamul şi naţiunea noastră (de fapt, a sa). Poate că, în felul acesta, vom putea, cu toţii, să corectăm febrilitatea – spre luciditate, fanatismul – spre clarviziune, bravura – spre acţiune coerentă, indolenţa – spre entuziam. Şi, poate, înţelepciunea (care, din păcate la români a devenit – spun, cel puţin unii – o stare de pasivitate nocivă) – către demiurgie, sau autodemiurgie etnică. Toate acestea ţin, implicit, de o iniţiere în spiritul profetic.

*

Tot ce există în lume, ca fiinţare, nu e un scop în sine, ci mijlocul prin care Spiritul se caută, spre a se regăsi pe sine însuşi[1].

Nici un popor-Logos şi, apoi, nici o naţiune-Logos nu sunt un scop în sine. Poporul ca formă primară de expresivitate (organică) a unei spiritualităţi colective, naţiunea, ca formă superioară de expresivitate etnică (dar mai abstractă) – sunt mijloacele prin care Logos-ul Suprem năzuieşte să se reveleze sieşi[2].

Este evidentă orientarea spirituală specifică a fiecărui neam. Fiecare neam are o plăsmuire anume – deci, prin el, Logos-ul căutător instituie o speranţă anume de autorecuperare.

Şi atunci, un Om-Spirit, un om care constituie (şi instituie) locul geometric (ori, poate, punctul originar, vârtejul-matcă născătoare) al sensurilor existenţiale ale unui neam, al căutărilor de fiinţă spre Spirit ale unui neam (este cazul lui Eminescu-Logos naţional) – trebuie valorificat prin această latură, absolut necesară autocunoaşterii unui neam: latura profetică. Ne putem afla pe noi înşine, ca proiectare a unui destin colectiv pe axa viitorului (sau în atemporalitate), dacă vom afla orientarea liniilor de forţă ale Spiritului-Eminescu. Ce-şi doreşte, de fapt, ce întrevede Eminescu-Spiritul (Logos-ul naţional) ? (Nu e vorba doar de clarviziunea, ci de intuirea  – sau constituirea  –  arhitecturii naturale a Logos-ului specific, Logos pe care cel cu o viziune ocultă îl poate trăi efectiv, atemporal). Răspunsul la această întrebare va rezolva scopul fiinţării noastre, ca neam. Mai mult: modul de fiinţare va trebui revăzut şi corectat (reorientat) în funcţie de cel care ne este arhetip spiritual naţional: Eminescu.

Latura profetică a unei opere-viziuni înseamnă tocami capacitatea de revelaţie (în trepte: revelaţia eminesciană având drept consecuţie revelaţia noastră, dinspre forma-destin individual spre esenţa-destin colectiv), Prin Logos, a Spiritului, ca finalitate a Logos-ului. Revelaţia trebuie, cel puţin pentru noi, cei în curs de iniţiere, să reprezinte o conformaţie, pe care s-o conştientizăm şi faţă de care să rezonăm, la care să ne adaptăm toate dimensiunile şi acţiunile fiinţei.

Există, deci, în eternitate (ca un dat, ca o arhitectură a unui estin trans-temporal), aşa cum spune Mircea Vulcănescu, “o dimensiune românească a existenţei[3], iar conţinutul schiţei fenomenologice pe care o propune acesta este foarte relevant, în sensul intuirii arhitecturii spirituale româneşti (op. cit., p.85: “Sensul dimensional al existenţei; Caracterizarea ei naţională; (…) Fiinţa ca întreg: firea ca lume şi ca vreme; Fiinţa singuratică: întâmplarea, insul, Dumnezeu; Fiinţa ca însuşire: faptul şi felul de a fi; Tăgăduirea fiinţei: opoziţie şi limitare; Nu există nefiinţă; Nu există imposibilitate absolută etc.). Iar ceea ce am afirmat mai sus, în legătură cu aspectul teleologic al universului şi al neamului – face parte integrantă, conform afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu (op. cit., p. 84), din viziunea românească asupra lumii: “… tot ceea ce există în vreme, tot ceea ce se întâmplă, se înfăţişează românului cu un caracter de apariţie, aş zice de teofonie, de arătare, de vădire a unei lucrări transcognitive, care se săvârşeşte în lume, peste noi, lucrare continuu creatoare, care se săvârşeşte-n lume, şi la care ochiul omenesc e numai martor”. (Opinia noastră, în legătură cu ultimul segment al afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu, este că, în mod inconştient, se săvârşeşte o teurgie, o sinergizare a acţiunii omeneşti cu cea divină – energia având ca finalitate integrarea cât mai exact coordonată, cât mai fidelă, a fiinţării individuale în arhetipul acţiunii divine).

Mircea Eliade salvează Europa spirituală a veacului XX prin conceptul fundamental de homo religiosus – concept prin care se revelează osmoza, cu sens transcendent, om-cer (divin) şi se repun în funcţiune căile blocate ale sensului lumii (se revelează doctrina mântuirii, prin “eterna reîntoarcere”).

În acest sens şi din acest motiv (mai ales că Răsăritul european păstrează arhetipul lui homo religiosus mai viu decât Occidentul) am insistat, în lucrarea de faţă, asupra aspectului religios al fiinţării-e. Căci, vom spune dimpreună cu marele dascăl care a fost, pentru elita intelectuală interbelică, Nae Ionescu: “confesiunea face parte integrantă şi e, oarecum, determinată de plămada sufletească a regiunilor respectiv. Acesta este adevărul fundamental în problema naţiunii şi religiei: ele sunt realităţi corelative[4].

Sau, problema lui Eminescu-Spirit naţional, în căutarea identităţii lui supreme ar putea fi motivată de afirmaţiile lui Vasile Lovinescu şi pusă în termenii esoterici ai acestuia[5]: “Tradiţia primordială, în migraţia ei de-a lungul ciclului, de la habitatul strict polar la localizarea ei actuală în Orient, a avut în mod necesar popasuri intermediare succesive. Se pare că una din cele mai importante (dacă nu cea mai importantă) a fost etapa dacică. Chiar ştiinţa istorică actuală este înclinată acum să creadă că habitatul primitiv al arienilor a fost o zonă dinte Marea Baltică şi Dunăre, de unde a radiat spre Est, Vest şi Sud. Prima coborâre, Nord-Sud, se poate indica printr-un ax vertical, Pol-Dunăre, intersectând o linie orizontală, reprezentată prin paralela 45, care cum se ştie trece prin ţara noastră. Or, paralela 45 trece exact la egală distanţă între Pol şi Ecuator şi este adevărat ecuator spiritual al lumii. De aici, rolul ascuns, dar crucial, al Daciei. De aici, abundenta întrebuinţare a cuvântului negru, cu privire la ţara noastră, mergând până a fi desemnată ca ţară a negrilor, pentru că negru este centrul crucii şi România se află la centrul crucii geografice de care am vorbit mai sus”.

Consecutiv motivaţiilor mai sus menţionate, considerăm că datoria unui exeget al operei poetice a lui Eminescu nu este să confirme viziunea altor exegeţi, sau a publicului cititor, asupra lui Eminescu – ci exegetul, conştient de valoarea de arhetip (al spiritualităţii româneşti) a lui Eminescu, are datoria de “a-l scoate” (de fapt, a-i confirma poziţia) pe geniul-Eminescu, pe Logos-ul naţional-Eminescu, în anistorie, în eternitatea-Logos, care-o este patrie (ceea ce Mircea Eliade spune despre naţionalism, ca “sete de eternitate a României[6], este valabil şi pentru Logos-ul-naţional-Eminescu). A-i reconfirma, mereu, lui Eminescu, eternitatea – înseamnă să ai forţa de a te reconfirma ca transindividualitate pe tine însuţi, de a transcende omul din tine la valoarea (profetică, mistică şi misionară) de neam.

Eminescu nu trebuie recunoscut, ci cunoscut. Mereu. Ca Revelaţie. Exegezei care reuşeşte sau nu reuşeşte, să sugereze Revelaţia-Eminescu întru  eternitate, nu i se cuvine atributul de adevărată sau falsă, ci: relevantă sau irelevantă, asupra vârtejului de eternitate românească, pe care îl impune  neamului nostru opera poetică eminesciană.

Tot Mircea Eliade spune, în art. România în eternitate (op. cit., p. 129): “Trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea, împotriva tuturor evidenţelor (…)”. Deci, Mircea Eliade, geniul secolului XX românesc (şi european), propune, prin iubire, revelarea României Oculte (“împotriva tuturor evidenţelor”). Cu atât mai mult, nu i se poate refuza geniului tuturor secolelor româneşti, şi dinafara istoriei, lui Eminescu  –   tendinţa de ocultism, în viziunea cosmică românească ocultă* . Avem obligaţia, faţă de SPIRITUL-EMINESCU (Logos naţional) să renunţăm la distanţarea comodă faţă de textul eminescian (distanţare care ne permite continuitatea trăirii în falsul şi convenţia fiinţei istorice) – şi să-l citim, totdeauna “cu cheie” – să ne topim, prin verbul eminescian, într-un vârtej “împotriva tuturor evidenţelor”.

Vom porni sistematic, de la textele declarative eminesciene (articolele de ziar)[7], către textele esoterice, iniţiatice, ale poeziei, pentru a descifra profetismul, vârtejul iniţierii întru sensul Logos-ului naţional românesc (“istoria” divină, căci, spune Eminescu[8]: “Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”: deci, mereu, sensul istoric trebuie aflat într-un “dincolo”, ocult şi teleologic).

Mihai Eminescu pronunţă, sibilinic, în multe articole, expresia “misiunea istorică a românilor”, dar abia în articolul din 2 noiembrie 1879, Misiunea noastră ca stat, formulează explicit în ce constă misiune: “Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţărei româneşti trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (op. cit. p. 213).

Ne permitem să glosăm asupra spuselor lui Eminescu:

a) misiunea românilor nu se realizează prin extensie, ci în intensivitate spaţială (“în hotarele strâmte ale ţărei româneşti”), într-o presiune centripetală care, singură, poate asigura transgresiunea (din spaţiul fizic în cel spiritual); nu este o misiune aparentă (de agresivitate dilatatorie în plan spaţial fizic), ci una ascunsă, pur spirituală, de centripetism calitativ-spiritual: “să adune capitalul de cultură, din care să se împrumute fraţii noştri…”);

b) fiind o misiune de ordin spiritual, ea depăşeşte valoarea istorică (cel mult, face să coincidă două puncte ale mitului dacic: Dacia profetizată de Traian, ori poate revelată lui Traian[9]). În plus această misiune nu e propriu-zis a statului, care, cel mult, ca instituţie, poate organiza şi dirija mai repede, mai sistematic şi mai eficient eforturile subterane ale neamului românesc. Citind mesajul de adâncime al textului, înţelegem că e misiunea tuturor celor care nu încalcă dimensiunile arhetipului naţional (ci se suprapun peste acesta), ale originarităţii spirituale mistice a românilor, ale existenţei în eternitate a arhetipului spiritual românesc: “oricine ar voi să ne risipească puterile [acest pronume ne marchează gradul de implicare organică a fiinţei româneşti, negând artificialitatea şi abstracţiunea statului] spre alt scop [alt scop ar fi cel inexistent în arhetipalitatea şi n intesivitatea cetripetală a spiritualităţii româneşti: deci, nu cucerire spaţială, nu industrializare “americană” – “a fi american” e sinonim, pentru Mihai Eminescu, cu a nu avea nici o afinitate cu zona arhetipal-spirituală a lumii, a fi lipsit total de vocaţia revenirii la esenţă], pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri”;

c) misiunea anistorică a românilor nu este o dorinţă eminesciană, ci o percepţie şi o certitudine (“împotriva tuturor evidenţelor”) – pe care doar profeţii adevăraţi, trăitori efectiv în anistorie, le pot avea: au să se împrumute (exclude orice condiţionare, orice punere sub semnul dubitaţiei);

d) Eminescu dovedeşte, în ziaristică, o rigurozitate, probitate şi excepţională erudiţie într-ale faptelor, calităţi care-l impun ca istoric cu o competenţă de necontestat – dar istoria, ca desfăşurare a cugetării divine, trebuie să intersecteze zona anistorică, sacră: aici, misiunea românilor (a Spiritului românesc) nu este doar de orientare a spiritului neamurilor vecine, din care să împrumute (da fapt, căruia să i se conformeze) “fraţii noştri” (frăţia spirituală trimite la viitoarea identitate spirituală, prin iniţiere) “de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (în convergenţă cu Emil Cioran, cel de peste aproape un veac[10], el se gândeşte, poate, la refacerea, în zona României a centrului spiritual oriental-bizantin, purificat de corupţia grecească a Bizanţului); dar, mai aproape de Eminescu-ocultistul profet, probabil că este tot V. Lovinescu, care afirmă întâi[11]: “pare bine stabilit că Dacia a fost sediul Centrului Suprem, într-o vreme foarte îndepărtată”, pentru ca apoi să insiste spre o “actualizare” mitică: “prelungirea unei vieţi iniţiatice până în mijlocul sec. XIX n-ar avea nimic extraordinar” (sugerându-se necesitatea reconsiderării spirituale a României şi în sec. XX) – V. Lovinescu fiind confirmat şi de celebrul etnograf şi istoric contemporan Marija Gimbutas: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă (…) trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”);

e) existenţa, în anistoric, ca “strat de cultură la gurile Dunărei” înseamnă atât dizolvarea hotarului spre Orient al Imperiului Roman (deci, reintrarea Europei în vechea axă spirituală indo-europeană, care uneşte Tibetul cu Atlantida), cât şi stăpânirea axei mistice a Dunării (Istrul sacru), prin stăpânirea “gurilor [duhului] Dunării”: Dunărea trasează, acvatic, axa orizontală Vest-Est, intersectând-o cu axa mistică verticală Nord-Sud (Baltica-Mediterana, Hyperboreea-Atlantida şi Ecuatorul). Dacia anistorică şi românia istorică fuzionează într-o funcţie mitică, aceea de resacralizare a spaţiilor eurasiatice. Împăratul Traian devine şi el o funcţie mitică (este intuit ca posesor al clarviziunii, al unei viziuni mitice asupra spaţiului spiritual terestru, în globalitatea sa).

Trecută în registru poetic, structura Logos-ului, topită în simboluri, se apropie şi mai mult de Spiritul neamului, ca funcţie (misiune): (I-, 212-123, Andrei Mureşanu) “Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră / Prin vijelii mai multe – Popoarele barbare / Ce-au cotropit românii sub vijelii măreţe, / Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie, / Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul / Poporului meu tare ridică şi-azi în vânturi / Întuncata-i frunte şi proaspăta lui frunză. / În lume sunt popoare cuminţi şi fericite, / Şi mă-ntreb ce soarte să doresc la al meu? / Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă / Şi sfărmător de lume – Nu, nu! N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu – nu merit ele / Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie / Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire / Pentru a lui viaţă, – O, naţie iubită! (…) voi să te văd, iubito, nu fericită – mare!”.

Vijelia, la Eminescu, nu poate să-şi dezvolte semantica în câmpul sublimului (vârtej creator), decât prin corelative semantice. Aerul trebuie să aibă, totdeauna, un corelativ în apa-potop, sau apa-cristal-grindină (în Scrisoarea III, VIJELIAca potop ce prăpădeşte”, “grindin-oţelită”), sau în mineral-stâncă, coroborat, la rândul său, cu finalitatea Pisc-cu-Mag-Foc (I-291), Povestea magului: “Deasupra ăstui munte cu fruntea sterpită, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / stă magul; priveşte furtuna pornită (…) vuind furtunoasa-i şi straşnica arpă / Trec vânturi…”). Aşa se întâmplă şi în exemplul citat: vijelia nu are încărcătură sublimă şi utilă în sine (popoarele barbare, ca vijelii fără suport acvatic, mineral etc., nu sunt întemeiate, sunt trecătoare, nefiind corelate cu vreo esenţă) – ci realizează proba rezistenţei (implicit, a creaţiei iniţiatice a) mineralului stâncă: poporul român.

Stânca şi stejarul sunt corelative în câmpul semantic cu mare autonomie al stabilităţii, sublimului, divinului. Despre stejar se spune[12]: “Gestul tragic al Regelui Decebal are loc sub stejar. Acesta era un copac sacru, pe care fusese răstignit însuşi Zalmoxis. Atins de săgeata ucigaşă, tânărul zeu exclamase, cu ochii către cer: «Helis, Helis, alamus aba tani!» [ciudată asemănare cu aramaicul: «Eli, Eli, lama sabachtani!», al lui Iisus], adică «Doamne, Doamne, glorie Ţie!»; se spune că acestea au fost şi ultimele cuvinte ale lui Decebal şi ale celorlalţi viteji, ucişi în luptă sau sinucişi. Geţii numeau stejarul Usta-Daema (=Frunze dantelate) sau Carambis (=Încoronatul). Ca şi geto-dacii, românii venerează acest falnic arbore, şi uneori doresc să fie înmormântaţi lângă el”.

Continue reading „Adrian BOTEZ: Profetismul Eminescian”

Adrian BOTEZ: Răspunsul unui câine-lup la întrebare

RĂSPUNSUL UNUI CÂINE-LUP  LA ÎNTREBARE

                   închinat memoriei, înalt-bucovinene, a mamei mele, a Mumei Munţilor Bucovinei: ŞTEFANIA-ADRIANA…

 

 

…mă-ntreba mama – înainte să

moară: „măi băiete – cu ce drept ne-a luat

Ucraina – Sfânta noast’

Bucovină…?

 

cu dreptul tâlharului

mamă – cu dreptul tâlharului de

drumul mare…” – îi răspundeam eu – cu

ochii ţintiţi pe sfruntata

îndelunga-agonie-a mamei mele

 

„…cu ce drept ne-a luat Ucraina

Bucovina noast’  – măi băiete – cu ce

drept …spune-mi acum – înainte să mă duc la

Domnul Hristos – Mântuitorul nost’… – …El mă va

lămuri… în sfârşit… – …dacă tu…„ –  ..abia mai

şuiera – slab dar

îndârjit – glasul mamei mele – pe patul ei – plin-ochi de

moarte

 

„…cu dreptul… – cu slăvitul drept al

tâlharului – mamă  – cu dreptul sângerosului tâlhar de

drumul mare…” – suspinam eu (…din adâncul cel

tulbure-al sfintei ţărâne…) – trăgându-i peste

faţa-mpietrită (…mamei mele – cea dusă la

Mântuitorul – după lămurire şi

veste…) – zăbranicul cel

cumplit

 

…dar – din cer – s-aude

mereu – ca un clopot de-alarmă – glasul de

Vâlvă a Muntelui… – …glasul

Mamei mele : „…măi băiete – cu ce drept ne-a luat

Ucraina – Sfânta noast’

Bucovină…?

 

eu plâng îndelung – apoi

îmi zbicesc lacrimile – privind la

perna – udă de sudoarea

martiriului veşnicei

întrebări… – …şi urlu – de se cutremură tot

Copacul Ţării – mai să i se risipească

pe jos – toate

roadele-i coapte:

 

„…cu dreptul celui care-şi găseşte

prostul… – …cu dreptul celui care-şi află

buimacul ce uită să-l întrebe – pe

(nepoftit şi obraznic) străinul ce dă buzna –  da – să-l

întrebe de sănătate – şi

să-i dea – apoi – sănătatea cu

ciomagul… – …cu dreptul celui ce-l

pipăie la inimă  – şi-apoi îi

smulge punga de la brâu – nedeplin îndreptatului său

tovarăş de

drum – jalnic-şovăielnicului său  tovarăş de

drum… – …cu dreptul celui care preface-orice

Cale  – în Pustiire Sinucigaşă – aici – pe

pământ – mamă dragă – Mamă a Cerurilor

Îndoliate – mamă a Cerurilor

Cutremurate – Mumă care

scoţi piroanele păcatelor

noastre – din orbita

Luminii Mântuitorului Hristos – Împăratul

Drepţilor şi-Ndreptaţilor – al

Neşovăielnicilor

Lumii – dragă mamă de Răni

Viitoare – ale-Nvierii de Neam…”

 

..şi-apoi – după răspuns –  mă-ncovrig – în blânda

ţărână – ca un Credincios Câine

Lup de Pază – la Poarta

Lămuririlor şi

Învierilor – toate…

––––––––––

Adrian BOTEZ

14 iunie, 2018

Adrian BOTEZ: Magia neagră a unei istorii a românilor…

MAGIA NEAGRĂ A UNEI ISTORII A ROMÂNILOR…FĂCUTĂ DE TRĂDĂTORI ŞI DE „ALOGENI”…!

(marginalii şi dezvăluiri în premieră)

 

Zi de zi şi zi după zi, vedem cum se caţără pe noi tot felul de căpuşe, de păduchi, de mici jivine, şuierând şi sâsâind, cumplit nerăbdătoare, de lăcomia de-a ne mistui, de tot, sângele. Toţi mârlanii şi toate „curvele morale” se înghesuie, din toate părţile, să ne convingă de faptul că, noi, românii, nu mai suntem buni de altceva decât de hoit.

…Pe pielea noastră, se fură cum nu s-a mai furat: nici tătarii cu „capete de câine”n-au făcut-o, cum nici fanarioţii. Pe pielea noastră, fojgăie tot felul de contracte, prin care, ce era al nostru, din moşi-strămoşi, ni se dovedeşte, cu terfeloaga „legii” în faţă, că n-a fost niciodată al nostru, ci trebuie să fie al oricui, numai al nostru, NU!

…Pe pielea noastră, trebuie să suportăm tot felul de aranjamente „magice (de „magie neagră”, prăpăditoare de Neam!), după care, când ne uităm în oglindă, nu mai dăm doi „bani răi”, noi pe noi înşine…! Uitaţi-vă, numai, ce scrie pe HotNews.ro, miercuri, 19 mai 2010, 13:16 :

Camera Deputatilor a adoptat miercuri articolul 37 din Legea educatiei in varianta Guvernului, prin care Limba si literatura romana va fi singura disciplina care nu poate fi studiata si in limba materna de catre minoritatile nationale,  informeaza Mediafax. Liberalii nu au participat la vot.

In varianta Comisiei de invatamant, articolul prevedea ca si disciplinele Istoria romanilor si Geografia Romaniei sa fie studiate in limba romana de minoritatile nationale, prevedere adoptata de comisie la propunerea liberalilor.

<<Va anuntam ca nu vom participa la acest vot, la acest articol, e un vot antinational si va asumati responsabilitatea ca cetatenii Romaniei sa nu stie ce inseamna istoria si geografia acestei tari>>, a explicat Eugen Nicolaescu.

Articolul, adoptat in forma Executivului, cu 111 voturi pentru, 45 voturi impotriva si 10 abtineri, prevede ca „in cadrul invatamantului preuniversitar cu predare in limbile minoritatilor nationale, toate disciplinele se studiaza in limba materna, cu exceptia disciplinei Limba si literatura romana„.

Jurnalul Flacăra Iaşului este mult mai incisiv şi mai “ager la ochi”, în această problemă gravă a României de azi:

Majoritatea deputatilor au votat posibilitatea predarii istoriei si geografiei Romaniei in limba maghiara. UDMR a tinut mult la acest detaliu, continut altminteri si in proiectul Legii Educatiei. PNL si PSD au protestat cu vehementa si i-au acuzat pe pedelisti, udemeristi etc. de tradare a natiunii romane.

Pe de alta parte, sa ne gandim ca in Harghita si Covasna, oricum, istoria si geografia Romaniei erau deja predate in limba lui Petöfi. Normal ar fi fost ca macar aceste doua discipline sa fie asimilate de catre compatriotii nostri de origine maghiara IN LIMBA ROMANA, limba oficiala a statului in cadrul caruia sunt si ei cetateni. Ce sens are aceasta discriminare pozitiva? In SUA, geografia si istoria sunt predate in limba engleza, in Franta franceza e unica limba oficiala admisa, in Grecia – limba greaca si exemplele ar putea continua.

Sa zicem ca noi, romanii, vrem sa demonstram intregii lumi ca putem fi cei mai democrati de pe planeta. Macar de-ar fi scrise viitoarele manuale de istorie si geografie intr-o maniera atractiva, inteligenta si echilibrata, chiar de-ar fi redactate in maghiara. Or, majoritatea celor scrise in limba romana sunt greoaie, incarcate cu tot felul de detalii inutile, plictisitoare sau, pur si simplu cu multe omisiuni de continut.

Nu supradragostea de democratie i-a determinat pe reprezentantii PDL sa sustina aceasta propunere a UDMR, ci pacatosul de calcul politic. In acest moment, fara sprijinul UDMR, PDL ar conta in Parlament doar pe UNPR, procentaj insuficient pentru a se mai mentine la guvernare. Astfel, liderii UDMR isi mai ating un scop, pedelistii se executa fara cracnire, intr-un moment extraordinar de greu pentru partidul portocaliu, in vreme ce PSD si PNL mai sufla nitel in trombonul patriotismului discursiv.

Iar pe ei, pe etnicii maghiari din Harghita si Covasna, nu cred ca i-a intrebat la modul serios nimeni daca acest aspect ii preocupa cel mai mult in acest moment. Acolo sunt sosele distruse, intreprinderi falimentate, oameni muncitori, saraci si cu mult bun simt, somaj cat incape si munti cheliti la greu de catre angajatii grofului postdecembrist, putredul de bogat Verestoy Attila…”

***

…Vedem pe forum tot felul de comentarii ale limbricilor “epocii de aur” băsesciene, “juni” educaţi la şcoala uitării, a trădării naţionale PRIN UITARE: că “aşa trebuia de mult”, că “aşa este europeneşte”…:

Daca istoria si geografia Romaniei este predata asa cum trebuie, ce conteaza limba? Important e sa nu se faca dezinformari…atat.

Plus ca un copil ungur invata mai bine in limba lui decat in romana.
Nu vad problema…
” – sau: “Dumneavoastra uitati ca la ora actuala suntem in UNIUNEA EUROPEANA. Un singur spatiu, un singur teritoriu, o singura piata si mai multe culturi. Dar poate ca dumneavoastra nu sunteti inca cetatean al UE. (…) Mult noroc si…..toleranta.

Continue reading „Adrian BOTEZ: Magia neagră a unei istorii a românilor…”

Adrian BOTEZ: Abatele și „nălucirea” rădăcinilor reale ale lumii

…În aceeaşi lucrare tolerată (de oameni şi vremi), a abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara: „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi” – putem citi şi despre o curată nălucire de noapte, a onestului şi cu râvnă slujitorului Lui Crist. Am şovăit mult, în faţa biroului meu, dacă să încredinţez tiparului această povestire, cu totul fantastică, sau s-o las, pentru totdeauna, întunericului uitării.

Până la urmă, mi-am zis: „Cei cu fantezie o vor lua fie drept  ce este, fie drept ce le pare a fi : fie o Viziune Rară, fie o fantezie, frumos scrisă şi viu descrisă, din partea unui biet slujitor onest al Lui Crist, chinuit, pururi, de năluciri, care de care mai ciudate. Evident, cărturarii vor şti să discearnă, însă, între nălucire şi posibilele elemente reale…care vor fi fiind acelea…în textul povestirii. Dar dreptul de a lăsa o lucrare atât de veche şi de minuţios documentată (căci, orice s-ar zice, abatele era, în primul rând, un căturar, un conquistador mai curând în terenurile SPIRITULUI, decât în cele ale…Lumii Noi…) – a o lăsa, zic, nedezvăluită omenirii, neoferită Călătoriei CUNOAŞTERII şi Luminii CUNOAŞTERII – ar echivala, după mine, cu o crimă morală”.

Şi, decis, m-am apucat şi-am tradus-o, într-o limbă (cât de cât) modernă…o veţi citi, şi veţi judeca asta singuri…mă rog, e tare greu să traduci din spaniola veacurilor uitate, medioevice, atât de adânc înfundate între umbrele tremurătoare ale timpului, încât nici nu se mai văd, azi… Oricum, esenţialul textului de mai jos nu cred că l-am denaturat prea mult.

Ce-i mai rău, zic eu, este că…”viaţă-i greaţă” (cum îmi zicea dezabuzatul meu tată…): când am încercat s-o citesc, pe ascuns şi separat, unor amici, ca să testez  „piaţa încrederii” – toţi şi fiecare pe rând m-au întrerupt, pe la jumătatea povestirii, cu hohote de râs, grozav de arogante, ba chiar (vezi, Doamne!), ofuscat-ofensate… – …dar, în primul rând, umilitor de grosolane, pentru şi faţă de mine: „Ce, cum adică, ne iei de fraieri, de ne citeşti, la ceasurile astea înaintate, de seară, aşa poveşti deplasate…poate vrei să înlocuieşti filmul „horror”, care se dă, în fiece noapte, la televizor… – …crezi că noi avem timp de pierdut?! Una e să ne dezvăluieşti arcanele unui document serios…dar tu, în loc de asta… Spune drept: bazaconiile astea sunt ale tale, sau…tot munca ta de arhivar (…cocoşat asupra scrierilor secrete ale abatelui ăluia spaniol, scrântit de singurătatea călugăriei!), le-a fătat?

Drept să zic, în momentele acelea nu am avut răspuns. I-am poftit pe uşă afară, rupând cu ei, pe viaţă, orişice legătură. Furia şi umilinţa m-au decis să dau luminii tiparului, cu orice risc, această stranie…”nălucire” a atât de proaspăt-naivului, încredinţatului de adevărul oricăror semne şi arătări…nobilul meu abate (cel puţin, DESCOPERIT de mine, în arhivele lumii!), Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara – cel care, prin jignirile amintite mai sus, a devenit parte din mine…:

„…Totdeauna, am considerat Italia, cea a Statelor-Cetăţi-de-Miracol, fiecare cu iscusinţa, meşteşugul ori arta ei, precum şi, fiecare,  cu celebritatea ei, cu totul aparte, faţă de celelalte… – …ca pe rădăcina intelectuală, iluminatoare, a Europei. Până când, într-o seară de iarnă, stând, în jilţuri adânci, în faţa focului dogoritor, din căminul unei camere, cu tavan ogival, din abaţia mea toledană, San Juan de los Reyes (…nu de mult, fusesem numit, aici, abate…deci, să fi fost prin 1586-1587…deci, eram în floarea vârstei…aveam vreo 25-26 de ani…) – cu un frate, mult mai bătrân decât mine, al ordinului meu umil, ordinul franciscan.

Fratele acesta nu era din viţă nobilă, şi nici măcar spaniol. Italian, pe numele lui adevărat, Ambrosio Napoletano, era fiu de marchitan[1]. A nimerit la toledana mea mânăstire, San Juan de los Reyes, din întâmplare, dar şi din ambiţia unui naş de-al lui, cu rădăcini spaniole şi teribil de bogat (“don Cesare”), care a avut ambiţia ca finul său să-şi ducă misiunea în cel mai vestit aşezământ franciscan, din lume. “Don Cesare “ a intervenit (pe la 1557…) chiar pe lângă regele Spaniei, Maiestatea Sa, Filip al II-lea[2] (un rege care, după câte-mi ziceau părinţii, era tare iubit, şi nu din linguşeală, ci pentru că era extrem de isteţ, cult şi elegant…nu doar la îmbrăcămintea trupului, ci şi la…”îmbrăcămintea interioară a Spiritului”!)…şi “don Ambrosio” s-a prezentat, la San Juan de los Reyes, sub numele de “don Gomez Aragonese y Seballos”. Noi, însă, care-i ştiam, în privinţa obârşiei, tot trecutul (iar el nu ni-l ascundea defel, şi nu se simţea, nicio clipă, înjosit de obârşia sa umilă…ba, deseori, dimpotrivă!), îi ziceam tot “fratele Ambrosio” – iar el n-a făcut, niciodată, caz de înalta-i protecţie regală: dimpotrivă, era harnic şi smerit, iubitor să sară-n ajutor oricui, oricând, încât l-au îndrăgit (cel puţin, la venirea sa, la San Juan de los Reyes) mai toţi fraţii franciscani spanioli, de la San Juan de los Reyes.

Şi-l mai îndrăgeau majoritatea fraţilor franciscani, de la mânăstirea San Juan de los Reyes, şi pentru multe altele…dar, în principal, pentru că nu era doar un mare şi sever cărturar, nu era doar, cum se zice, „foc de deştept şi citit”… – ci pentru că era un adevărat ÎNŢELEPT, de la care orişicine putea lua bun şi folositor sfat – uneori, necesar precum apa în deşert! – …fie la ceas de zi, fie la oricare ceas din noapte…

Eu mă împrietenisem cu el, îndeaproape, şi ne apropiaserăm sufletele, în ciuda vârstei mele crude, încă – şi în ciuda staturii sale impozante, dată de o înţelepciune aproape stihială, aproape nefiresc de adânc pătrunzătoare a tainelor omului şi lumii: ne „pipăiam”, reciproc, Spiritele, şi le găseam gata să invadeze, cu Înalta şi Nestinsa  lor Curiozitate – întreg cosmosul…!

…Dar nu chiar toţi fraţii îl preţuiau, acum, pentru această rară calitate a Spiritului…De la bun început, unii se deciseseră (…aşa le căşunase lor, din senin, şi chircitul lor suflet le „fixase” fânul căpăţânei dintre umeri, numai pentru „NU” –  despre orice ar fi fost vorba…!) să se îndoiască (…şi aceştia din urmă deveniseră, între timp, destul, nefiresc de mulţi!), de spusele sale, care prea miroseau, de departe, ziceau ei, a „poezie dezaxată şi lunatică” şi a „fantazare nebună, sau, cel puţin, ciudată şi necuminte”) – …şi aceştia, de care vă spun (şi cum începusem a vă zice…), au început, uimitor, să se „înmulţească”…şi să-l ocolească, de multe ori chiar se făceau că nu-l văd. Deci, mai exista, chiar şi la San Juan de los Reyes, tembelism destul…

Eu nu doar că mă apropiasem de fratele Ambrosio, dar cream, eu însumi, cât mai dese prilejuri de întâlnire şi de lungă povestire a lucrurilor celor mai ciudate, plantate de Dumnezeu, în Creaţia Sa, unde nici cu spatele nu te-ai fi gândit şi aşteptat…unde nici cu gândul nu gândeai…

…Stăteam, amândoi („singuri amândoi”… – …două singurătăţi de gânduri, întâlnite, poate întâmplător,  poate nu – pe lumea asta…), de mult stăteam, cum vă spuneam, în faţa văpăilor focului din cămin… – …deocamdată, ciudat de tăcuţi…

Acest „don Ambrosio”, sau „fratele Ambrosio” (acum, ajuns un bătrân, încă verde, înalt, voinic şi senin ca un zeu antic…deşi avea mult peste 70 de ani… – …umblase mult, văzuse multe şi de toate, şi bune, şi de tot rele, în lunga-i viaţă…!), mângâindu-şi barba-i complet încărunţită (mustăţile şi le rădea cu grijă, după moda italiană), cu mâinile-i mici şi albe, de nobil bibliotecar al Ordinului – a întrerupt, dintr-odată, o tăcere care ameninţa să se prelungească nefiresc, în „cămara abaţială”… – şi mi-a spus (stând mult aplecat înainte, pe gânduri care, se vede treaba, erau tare împovărătoare, pentru venerabilul bătrân – …oricât de olimpian îl ştiam eu, în restul zilelor…), privind fix vâlvătăile focului, neastâmpărate, jucăuşe… – …dar, totodată, fascinante, căci parcă, în toiul Focului, se zbăteau nişte fiinţe arzătoare (asemănătoare salamandrelor!), dincolo de grătarul-gratiile căminului… – …ar fi vrut, parcă, să ne zică ceva…, „salamandrele”…dar zăbrelele grătarului le-ar fi împiedicat fermecata-le grăire:

-Vezi, frate Bernardo, până acum vreo douăzeci şi cinci-treizeci de ani (deci, până prin anii ’50-’60 ai veacului nostru…), şi eu credeam, ca tine, că Italia, cu cetăţile ei harnice, dar şi în veşnică luptă – ar fi Buricul Lumii, Rădăcina Cunoaşterii Umane, Centrul Cosmic al artelor dumnezeieşti…Dar, când m-a trimis Comandantul Ordinului, cu o misiune secretă, în Răsăritul Europei (eu ziceam, pe atunci, ignorantul de mine: „la păgâni”…), am aflat, definitiv, că nu-i deloc aşa. Acolo, în Buricul Răsăritului, sunt nişte Munţi Fermecaţi…le zice „Carpaţi”…am aflat, de la „sfinţii băştinaşi” (aşa sunt numiţi ei, în şoaptă, de către vecini, prieteni ori duşmani, fără osebire – pentru Credinţa lor înfocată, în Crist şi în toate cele cereşti…ei cred în Crist, de unii-i zic şi Zalmoxis… – …cum cred în Apă, Cer şi Păduri ori Munţi, în toate cele ale Nemuririi, Învierii…!), că numele  Munţilor vine de la numele Libertăţii Eterne a acestui Neam, cu totul aparte: „carpi” – sau, în altă formă locală, ca traducere a vocabulei „carpi”: „DACII LIBERI”…am aflat, cum ziceam, de la „sfinţii băştinaşi”, că  toată viziunea noastră, a celor de aici („apuseni eretici”, cum ne zic ei, nouă… – …căci preoţii lor le predică superioritatea Bizanţului grecizat, a Ortodoxiei, asupra Romei Catolice, Romă (zic ei) cu clare şi regretabile porniri imperial-terestre…aşa-zis „prozelitiste” – în realitate, brutale şi violente, trufaş-luciferice, sub masca „răspândirii Cuvântului Cristic” (…poate că preoţii lor, unii, nu greşesc prea mult, poate că nu greşesc deloc, când afirmă asta…nu-i, acum, vreme şi ceas, pentru această stufoasă dezbatere…)  – …deci, VIZIUNEA NOASTRĂ, ASUPRA ACESTOR OAMENI (mândri şi senini, sfinţi, în Credinţa lor veche şi nestrămutată!), VIZIUNEA ASUPRA STRĂVECHIMII ŞI ÎNĂLŢIMII SPIRITULUI LOR – TREBUIE SCHIMBATĂ –   RADICAL. Şi cât de repede posibil, spre binele tuturor! Papa de-acum (ca şi Superiorii Ordinului nostru) încă şovăie, având, pe braţe, raportul meu amănunţit…dar eu văd, deja, în flăcările focului ăstuia, că până şi papalitatea, în viitor, va fi silită, nu doar să accepte acest Adevăr…dar să-l şi spună, să-l mărturisească, în modul cel mai curajos şi onest, popoarelor Pământului, ÎN GURA MARE!

…Pentru o clipă, fratele Ambrosio se uită la mine, să vadă ce impresie făcuseră, asupra mea, aceste prime cuvinte ale sale. Îmi ştia foarte bine mintea aplecată către tot ce-i ciudat şi apropiat (dacă nu chiar contopit) cu arătările aureolate ale Spiritului, şi nu prea se temea că, în seara aceea, întârziată înspre noapte, va duce lipsă de auditoriu. Şi, chiar aşa: ochii mei erau lipiţi de buzele sale, fără să ţin cont că, până atunci, nu mă privise, parcă nu mi-ar fi luat în seamă prezenţa… Continue reading „Adrian BOTEZ: Abatele și „nălucirea” rădăcinilor reale ale lumii”

Adrian BOTEZ: Să n-ascultați cântat de cucuvea (poezie)

SĂ N-ASCULTAŢI CÂNTAT DE CUCUVEA

 

pe cei viteji – îi plângi fără să vrei

de ticăloşi – ţi-e inima-mpietrită

dar vor veni vremi mari şi secoli grei

ce-or despărţi – cumplit – prin deasă sită

 

pe cei sfinţiţi în munţi – de derbedei:

să n-ascultaţi cântat de cucuvea

privirile vă ardă sus – pe stei:

nemernicul n-o stinge tot ce vrea!

 

…da – muşunoaie – năboiesc duşmanii

dar noi crescuţi suntem din ăst pământ

din cari ţâşnit-au zei – spre cer – cu jurământ :

 

ei stau – cu toţi – deasupra    SCUT – cenuşând anii…

…martiri – voievozi şi regii daci arzând

ne sprijin’ veşnicia : BĂTRÂNUL LEGĂMÂNT!

***

 

SECETĂ

 

un strop de Iubire-am căutat – îndelung…

arşiţă-i: fântâni stinse  –  văpăi ne străpung

…în ce Crâng – în ce Munte se-ascunde Iubirea?

gonesc după ea – n-o ajung cu privirea…

 

dorm pe spini – nu pe irişi – de-o viaţă de om

la fereastră-mi tot bate călău-metronom:

voi muri – nu voi şti despre-explozii de flori

mângâieri se sleiesc – în adâncuri de nori…

 

…eu iubesc mirişti – pe urme de coasă

dar Iubirea nu mi se-ntoarce-acasă:

spada simţirii-mi lunecă pe piatra veciei

 

spada sufletului  – vis şi zbor: puf păpădiei…

…o viaţă-am tânjit – dar Duelul Sihastru

degeaba-l aştept: voi migra spre alt astru…

***

 

PAŞTE

 

ramurile copacilor ridică spre

ceruri – Mugurii lor

abia deschişi:

 

uite – Doamne

potirele noastre: Tu nu

mai trebuie decât

să le umpli – cu

Sângele Tău”!

***

 

DOINĂ SINCOPATĂ

 

nu intraţi în

panică – intraţi în

comă!

vă trece pe la

nas – neantul-aromâ

acoperindu-vă – apoteotic – de

vomă

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: Să n-ascultați cântat de cucuvea (poezie)”

Constantin STANCU: „Cazul Dacia…” (vol. al II-lea), pledoarie de Adrian Botez

Adrian Botez completează dosarul său despre Dacia, un caz aparte în istorie și în viața românilor. Un nume care a frământat mințile oamenilor și care a pus probleme marilor puteri, în vechime și acum. Cartea sa Cazul Dacia… (volumul al II-lea). Trei studii hermeneutice asupra Arheilor Sacri Zalmoxieni (CORBUL, BLAJINII, OUL)*, reprezintă o pledoarie pentru corectitudinea în istorie și pentru reconsiderarea rădăcinilor noastre. Cine are trecut are și prezent, pe acestea se poate construi viitorul cu un scop bine stabilit. Autorul ar putea fi acuzat de susținerea unui curent, în viața spirituală a oamenilor, de reconsiderare a tezelor consolidate ale doctrinelor sociale. Își asumă riscul, dosarul său se bazează pe un studiu documentat, cu trimiteri ferme și cu argumente. Pasiunea scriitorului și subiectivitatea sa sunt întrecute de principiile ferme ale cărturarului. Cultura, baza documentară, viziunea pe care și-o asumă, dau măsura unei monografii spirituale care poate convinge. Este cartea unui crez în care s-a inițiat.

Pentru Adrian Botez, traco-dacii reprezintă un neam sacru, a trăit pe acest teritoriu într-o formulă extinsă. Partea spirituală a unui popor contează enorm și asta îl determină pe autor să facă din expunerea sa o pledoarie pentru baza spirituală a societății de azi. Nimic nu s-a pierdut, nimic nu s-a câștigat, totul revine în istorie sub alte cuvinte. Această bază a fost măcinată de interesele economice și de putere ale marilor imperii, începând cu Imperiul Roman și, apoi, cu toate celelalte, care s-au rostogolit pe acest pământ. Cartea este un demers evident patriotic, pentru că rădăcinile românilor probează vechimea și esența unui popor, în fața oglinzilor istoriei.

Citând surse de la Vatican, Adrian Botez, preluând o idee vehiculată în spațiul românesc, consideră că limba română este precursoarea limbii latine, o limbă practicată în fostul mare imperiu dominat de Roma.

Apelând la surse serioase, recunoscute pe plan internațional, el susține că geții au fost un popor înțelept, că au avut o concepție despre viață bazată pe valori spirituale solide. Înaintașii poporul român au stăpânit un teritoriu vast, vatra civilizației europene. Au fost bărbații care au constituit prima civilizație în istorie. Mărturiile în istorie vin de acum mai bine 12.000 ani, asta în contradicție cu mărturiile stabilite de doctrina istoricilor care descriu societatea ca fiind consolidată acum circa 5500 ani înainte de Hristos… Cu alte cuvinte, aveam o limbă, valori spirituale, organizare socială, rădăcini în vreme, iar Dacia a dat împărați curajoși Imperiului Roman, în antichitate.

Autorul se revoltă împotriva îndoctrinării copiilor, latinizarea istoriei este un aspect al victoriei celui care a cucerit fără să poată distruge integral Dacia. Autorul merge mai departe, valorile precreștine, bazate pe mișcarea spirituală a lui Zalmoxis, au anticipat valorile creștine întemeiate de Hristos.

Cartea este o continuare, prin argumente, a mentalului intuitiv al unui neam străvechi, generator de neamuri. Hermeneutica aplicată, practicată de Adrian Botez, are ca scop interpretarea textelor vechi, a altor mărturii, a artefactelor, în stilul teologic-literar consacrat, pentru punerea în valoare a lumii spirituale a Daciei. El pune în evidență semnele și simbolurile care au coagulat cultura dacilor, le interpretează din mai multe puncte de vedere, pentru a demonstra că suntem urmașii unui popor puternic, greu de urnit spiritual din istorie și compatibil cu valorile creștine, care au modelat civilizația Europei, în ansamblu. Prin analiza celor trei arhei – corbul, blajinii, oul – se pune în evidență forța spirituală a esenței fenomenelor în istorie, puterea de a dinamiza triburi, popoare, națiuni… Aceștia au fost puși în evidență de greci, latini, francezi și au format baza explicării devenirii unei societăți și a indivizilor, inclusiv, ca identitate consolidată și recunoscută. Identitatea ne face să fim ceea ce suntem și potențialul pe care îl avem în viitor. Arheii păstrează scânteia divină și rezistă în istorie prin valoarea esenței.

Continue reading „Constantin STANCU: „Cazul Dacia…” (vol. al II-lea), pledoarie de Adrian Botez”

Adrian BOTEZ: Poeme

HORA BUCOVINEI

 

Bucovineana Horă plânge

departe e – şi iar se strânge

e cântec vechi – din regi uitaţi

odat’ cu grâul semănaţi

 

fiică de voivozi – Cântarea

plânge c-un ochi – dar cel’alt râde

lucrarea duhurilor hâde

nu s-a lipi – în toată zarea

 

Hora Bucovineană plânge

lacrimi şi-ascunde – însă – -n pumni

atâtea răni – atâta sânge:

cântarul vremilor se frânge

…din veac se răstignesc cununi…

 

dar munţii ne surâd – şi-s falnici

căci Ştèfan-Vodă-a dat Cuvânt:

a pus răzăşi în ceruri paznici

Sfântul rămas-a-n Ăst Pământ!

 

Bucovineana Horă plânge

departe e – şi iar se strânge

umărul regăseşte umăr

ascund martirii fără număr

 

să nu ni-i ştie-n veci spurcatul

cazac pribeag şi fără lege:

din ceas în ceas – cuminecatul

e bici de foc – e bici ce DREGE!

 

când Ştèfan braţu-a ridicà

duşmanul se va spulberà

şi se va-ntoarce-n vânt pustiu:

mortul de veci e…doar sicriu!

 

Bucovineană Horă Sfântă

ne fost-a soră în urgie

duşmanu-i orb – dar Hristos ştie

că orice răni – raze frământă!

 

în legănări de val – pădurea

pofteşte la ospăţ toţi Magii

iar fruntea Horei nu-i doar una:

e Soarele – dar e şi Luna!

 

pământul Horei se sfinţeşte

căci pasul Horei hotărăşte

Grădina Maicii-aici să fie

din vecii vechi – în veşnicie!

 

această glie nu se vinde

cum nu ne vindem Sfânt Părinte

cum nu ne vindem legăminte:

durăm lumini – rugă fierbinte!

 

cazac spurcat – să-ţi intre-n minte:

pe unde calci tu sunt morminte

de voievozi – paloş de foc!

tu n-ai aici nici rost – nici loc!

 

n-ai ochi să vezi cum creşte-n suflet

credinţa-n Crist şi nou răsuflet

când Hora face-un pas şi vine

cresc rugăciuni contra jivine!

 

duşman sărac prin bogăţie

duşman bogat prin tâlhărie

veni-va o lumină vie

cu pustnici sfinţi şi voievozi

să facă rânduială-n sorţi

 

nu aştepta această zi:

menită-i a te pârjolì

te va preface-n iaduri mii –

păgân adus de prin pustii!

 

nu aştepta această zi

e ziua ce va resfinţi:

lacrimi – dureri şi rane grele

pe toate va preface-n stele!

 

vom fi din nou popor de munţi

cu trăsnete pe-a’ noastre frunţi!

popor din astrul numit Jale…

din ceata moşilor cărunţi

vom re-nvăţa a noastră Cale!

 

nu plânge – Horă-a Bucovinei:

am risipit şi Moara Vinei!

iar sângele vărsat de crai

ne va-mbrăca în sfântul strai:

 

din nou – popor de împăraţi

lumini-cununi – pe frunţi de fraţi

Continue reading „Adrian BOTEZ: Poeme”

Constantin STANCU: Adrian Botez – trăiește-ți propria epopee…(recenzie)

ADRIAN BOTEZ – TRĂIEŞTE-ŢI PROPRIA EPOPEE…

(Adrian Botez, Cartea Apocalipsei, versuri, 265 pagini,

 Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2018)

Adrian Botez este unul dintre cei mai harnici poeţi. Implicat, dedicat şi serios, bazându-se pe o cultură solidă, având drept reper valorile creştine, el s-a remarcat în spaţiul literaturii prin mai multe cărţi de poezie, eseu, proză scurtă şi roman. Susţine revista „Contraatac”, a fost remarcat şi nominalizat drept candidat la Premiul Nobel pentru Literatură, pentru anul 2017, de Asociaţia Academia Daco-Română TDC (preşedinte Geo  Stroe). Despre Adrian Botez, Cezarina Adamescu nota:

Adrian Botez este, fără doar şi poate, cel mai original poet pe care mi-a fost dat să-l cunosc, răsfoind/ răscolind prin ceasloavele prăfuite, dar şi cele de ultimă oră ale liricii româneşti.

El este fără pereche. Creaţia sa atât de diferită de vulgul cotidian care aduce osanale nesfârşite dimensiunii trupeşti a omului, şi-a pus amprenta, marca ei preţioasă pe domeniul, atât de râvnit al literaturii şi locul său nu poate fi ocupat de preopinenţii zilei, oricât s-ar da aceştia de ceasul morţii” (cf. În amurgul lumii cuvintelor – poeme pentru ziua mâniei: Adrian Botez, Rog, inorog, poeme, Editura Salonul Literar, Focşani, 1998 în Revista ARP – O carte pe zi, martie 2009).

Despre poet au mai scris şi alţi iubitori de literatură: Roxana Sorescu, Aurel Rău,Valeriu Anghel, Hristu Cândroveanu, Mircea Dinutz, Emilian Marcu, Marin Ifrim, Ion Miclău, Eugen Evu, Artur Silvestri etc).

Volumul de poeme Cartea Apocalipsei, 265 pagini, apărută la Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2018, director Constantin Marafet, este o sinteză a creaţiei poetului, oglindă a vieţii sale, a viziunii care l-a dinamizat, o mărturie despre lumea în care a trăit, un exerciţiu de dăruire. Probabil, cartea va rămâne ca reper în opera sa, punct fix, în mişcarea dintre a fi şi a nu fi.

Volumul are mai multe secţiuni, bine închegate, cu legătură solidă între ele şi cu viaţa lumii:

   

      -Prolog;

  1. I.           Cartea Apocalipsei;
  2. II.         Cartea iluziilor şi puterilor;
  3. III.       Cartea neamului;
  4. IV.       Cartea poetului – răzbaterea prin bezne şi dincolo de crimă.

-Epilog(uri)

La final, volumul include Aprecieri critice asupra operei lui Adrian Botez… de-a lungul timpului, drastic selectate –  epistole de la scriitor către scriitor, monografii lirice menite să ne adeverească poetul, în patria sa de suflet şi credinţă.

De la viaţă la moarte, cântecul salvat, cântecul aşteptat de întreaga creaţie, semn că poetul, la fel ca preotul, are cuvinte de laudă pentru Cel care ţine cuvintele în lumină.

Cântecul învie pădurea, aduce libertatea, descoperă fulgerul care dă viaţă, cântecele-s epopei nemurite (Cântecul – cântecul – salvaţi cântecul!, ultima copertă).

Volumul descoperă secretele creaţiei, descoperă poetul, dragostea pentru artă şi neam, lupta spirituală pentru dezvăluirea tainelor de sub coaja faptelor crude, moartea între crimă, boală, destin şi cântec…De remarcat viziunea şi organizarea poemelor,  sub puterea unor linii de forţă bine coagulate.

Prologul ne aduce în atenţie energia care pune în mişcare cuvintele poetului: duhul (spiritul). Povestea duhului, care dinamizează omenirea, eroii nevăzuţi şi pe cei acceptaţi, dedaţi Misticei Nunţi, este povestea istoriei noastre. Cei dedicaţi vor sta la masă cu Iisus, vor înţelege chemarea şi crima…Nunta ne leagă de cer.

Judecata apare ca o necesitate pentru poet, argumentele sale dau liber poeziei, cheie peste mlaştina celestă.

Apocalipsa, în sensul larg cultural, este percepută ca o imprevizibilă catastrofă. Pentru poet, lucrurile au alt sens, este judecata divină, parte din planul general prin care creaţia se descoperă. Păsări se sfarmă în văzduh, noroi şi sânge curg în ceruri, moartea este aproximată, există o pajişte în amurg, vise periculoase, lipsa autorităţii, alte ninsori coboară în lume – toate, sub atenta economie, ţinută de funcţionarii neantului, sub arta banalului de zi cu zi.

primăvara – carnea/ ţipă – ca nişte/ şuruburi suprasolicitate – şi cu/ filetul neuns: industrie/ celestă – complet/ dezorganizată şi/ nerentabilă – neconvenabilă – oricând şi/ din toate/ părţile atacabilă” (45 – Economie de piaţă, p. 60).

Continue reading „Constantin STANCU: Adrian Botez – trăiește-ți propria epopee…(recenzie)”

Adrian BOTEZ: „Să nu-ți dicteze Haita…” (poeme)

SĂ NU-ŢI DICTEZE HAITA – SOARTĂ SAU VIAŢĂ!

 

să nu-ţi dicteze Haita – soartă sau viaţă!

sfâşie-ţi pieptul – spintecă-ţi inìma

şi-aşteaptă – din adâncu-i – un ecou-speranţă

şi-aşteaptă – -nsângerat – mesajul – ca din Chìna:

 

este – -n vârtejuri – Carte de la Domnul

să-mi schimbe crugul – scrie-mi şi nesomnul?

şi – dacă <<da>> – să pronunţe si-la-bic

povestea ce-mi stârneşte Rost – şeherezadic!

 

…în fiecare ni s-a-nscris Misiunea

în fiecare – scrisă e Minunea

că trebui’ să-nsemnăm ceva – precum nealţii

 

căci se strevăd – mai sus de noi – atlanţii

…când vei afla mesaj pentru-a ta „crimă

să nu-l împarţi cu fraţi – părinţi: n-au rimă!

***

 

SFÂNTULEŢUL

 

s-a lăsat zăpada-n lume – cerul s-a-nnegrit

ce folos! – corbii orbirii neaua au cernit

de la poartă pân’ la poartă e de bocet drum

omeniri îşi plâng coşmarul – candelele-s fum

 

au trecut vârste şi mofturi – se arată-n prag

un sfârşit străin de fire şi de feleşag…

dar priviţi pe „sfântuleţul” –  saşiu pelerin:

el e martorul trădării – când a fost să fim

 

numa-n vale urlă lupul – în păduri pustii Continue reading „Adrian BOTEZ: „Să nu-ți dicteze Haita…” (poeme)”