Nu cred că te-ascunzi prin viclene himere…
Cum să te aflu? Ești mult prea departe!
Știu doar că-n Cer exiști că nu ești o părere!
Trăiești în veșnicii și dincolo de moarte.

Ți-aud și glasul blând; cum pot să-l fi uitat?
Se jeluiesc gutuii; de frunze acum sunt goi
Auzi-i, cum te strigă cu mine deodat’,
Să te întorci din lumea, celor plecați din noi.

Te-așteaptă al tău nepot în fiecare seară
Lângă pătuțul alb îngenuncheat de rugă,
Poveștile cu zmei și Verde- împărat
Le tot repet s-adorm, până ce mă asudă.

Tot sper c-ai să cobori din Ceru-albit de stele
Să vezi cum te tot caut și-n umbre pe alei,
Poate asemănarea vreunui chip să-nșele
Speranța ce-o mai am ,,bunico, tu mă vrei”?
…………………………………………………………..

Adesea rătăcesc prin dureri, suferinți
Singur pe lumea asta amară și cu vicii,
Al nimănui bunico, uitat și de părinți…
,,Ia-mi salba de-ntuneric, ce scurmă-n sacrificii”!

De-ai mei ai spus atât, că au plecat la muncă,
Departe în alte țări spre a-și face avuție…
Era iarba-nverzită, cânta cucul în luncă
Când am rămas doar noi, în casa din câmpie…

Eu cresc și-n pas cu timpul, îmi crește și durerea
Nu vreau altă bunică, pe tine te păstrez!
Te port cu mine-n suflet, îmi întregești puterea
Fac legământ cu soarta, te-mbrățișez în crez.

Aș vrea să vii bunico, să-mi dai a ta povață,
Cu mângâieri pe frunte să mă simt ocrotit.
Nevoie am de tine, căci am pășit în viață
În care cum să lupt, dacă nu-s pregătit?!

Cuminte sunt bunico, cum tu ai vrut să fiu,
Cresc sub povața blândă din ceruri, sănătos
Și mângâierea sfântă în al nopților târziu
Ca sub puterea ta să mă înalț, frumos…

Și totuși, de-ar putea din țărm de zări o muză
Să ducă mica veste și a lor mei…departe,
Iar dorul tău să-i fie prea buna călăuză
Peste hotarul vremii ce-așa mult ne desparte.

De nu poți să m-ajuți Bunico, fă-mi o vrere,
Du-mă cât mai aproape de Domnul Nost-Iisus
Scurtează-mi suferința și chinul din durere,
Fă-mă un înger blând, să te iubesc și sus!

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(Din volumul ,,Desculț prin lumea slovelor”, 2016” )