BALERINA ŞI  EU

 

O balerină a dansat toată noaptea de vară în

visul meu; ştiu că nu toată noaptea, ci câteva

treceri de minute; apoi mişcările se repetau,

ceruri multe se deschideau în vârtej,încercam,

nereuşit, să ating trupul ce unduia ca în deşert,

în faţa celui sfârşit de sete.

 

Simţeam trupul împins, cu mâinile întinse,

aripi în noapte spre flacăra speranţei-

nu simţeam căldura, nici arsura.

 

Gura doritoare de izvor părea să ajungă

unei sclipiri de un veac mistuind

dorinţa ce nu cunoştea un punct.

Dimineaţa, privind pe fereastră, în iarba

din mine, o altă balerină dansa pe

pe muzica venită de nu ştiu unde,

și eu dansam…

 

PÂNZA DE PĂIANJEN

 

Rupe firele din plasa în care te afli la o

distanţă apreciabilă de suflet.

 

Plasa creează iluzia de rezistenţă,

dar nu e pentru tine pregătită.

 

Acolo, păianjenul îşi ajunge sieşi,

e vânător şi pradă, renaşte, îşi amplifică

spaţiul de vânătoare, dintr-un univers în altul.

 

Ne apucă miezul spiritului, discutând

despre păianjen, poet şi plasă.

 

Cine pe cine înghite, renaşte şi e veşnic

lună pe cer, noapte şi zi?

 

LINIILE ÎNTUNECATE DE URSITE

 

A plecat dis-de-dimineaţă şi nu a ajuns nicăieri.

A plecat pe la prânz şi nu a ajuns undeva.

A plecat spre seară şi nu a ajuns acolo.

De ce mereu plecarea nu te duce unde ai dori,

când îţi conturezi spaţiul încărcat cu

baloane, cu inimi şi multe drumuri,

ce se opresc, încrucişate, în voinţa

mâinilor tale brăzdate.

Îţi spunea odată de întretăierea liniilor

cu ochi de-o parte şi de alta, privitori

spre paşii ţinuţi în popas, ce au o unduire

pe care n-o bănuieşti acum, tânăr.

 

Continue reading „Mihai PĂCURARU: Sculptor de cuvinte (poeme)” →