Gheorghe PÂRLEA: Spovedire

SPOVEDIRE

Oare ce-o fi cu mine, de-s bolnav,

deşi sănătos par, Doamne?!

Picioarele ce-mi poartă trupul mi-s oable –

şi mulțumescu-Ţi, Doamne,

pentru tăria lutului din ele!

Dar de ce merg şchiop oare? Te-ntreb.

Oculistul s-a mirat că, la vârsta mea,

cataracta încă nu mi-a cuprins ochii –

şi totuşi, deşi văd calea,

calc pe-alături, Doamne!

De auzit, drept să spun, nu-s chiar prunc,

dar numai urechea stânga mi-i beteagă, Doamne,

nu şi cea dreaptă,

care-i şi-n somn… deşteaptă.

Şi totuşi sunt surd de-amândouă!

Unde e buba, Doamne, în mădularele mele?

De ce-mi sunt bolnave,

Deşi mă bizui pe ele?

Şi, când tocmai dezrădăcinam

următoarea nedumerire,

ca un biet creștin aflat la spovedire,

un Glas necunoscut urechii mele (din dreapta)

se rostogoli maiestuos:

„Deschide, creştine, poarta!…”

Iar eu, desfăcându-mi parcă de la mâini cătuşa,

am scos din țâțâni,

grăbit s-o deschid, şi… uşa.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

23 aprilie 2019

Foto: Internet

Dan-Obogeanu Gheorghe: Gheorghiţă

Gheorghiţă

Mugurel de primăvară,
Frunza fagului din munţi,
Bărbăţel cu vorba rară
Şi cu ochii verzi, mărunţi

Mândru om pe cărărui
Îmbracat în strai de ţară.
Vesel şi cu ochi căprui
Ca vântul de primăvară.

Blând străjer la inimoară
Îţi deschide iar zăvorul
Şi c-un fir de tămâioară
Îţi descantă-ndată dorul…

Cu albaştrii ochi de stele
Te priveşte-n cerul nins,
Cu zăpezi dintre undrele
Împletine dinadins

Cu ochi negrii ca de noapte,
Mura câmpului cu flori,
Îţi aduce printre şoapte
Zorii albi cu veseli sori…

Cum se ştie, dintre veacuri,
Gheorghe vine-n timp de zori
Şi-ţi aduce-n suflet leacuri…
Iar în inimă viori!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

23 aprilie 2019

Valeriu CÎMPEANU: Mi-ajunge

Mi-ajunge

Eu nu mă mai nasc
M-am născut destul
cu trupul şi sufletul
surpat în stele
dincolo de Mine
şi de Anateme
Am încercat să zbor
dincolo de nori
dincolo de stele
dar m-am strivit
de gândurile mele …
şi ca şi Icar
am căzut în Mare
dincoace de ele
Nu mai vreau, nu mai vreau
să mă nasc înc-odată
mi-ajunge o strivire
mi-ajunge atâta trăire
mi-ajunge …mi-ajunge
…. mi-ajunge …

—————————-

Valeriu CÎMPEANU

Alina CRISTIAN: „Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu)

„Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu)

Fiecare zi din viață, am trăit-o ca atare
Chiar de uneori în suflet, încolțea vreo întrebare
M-am ghidat după simțire, am știut cum să ascult
Semnele ieșite-n cale, mi-au fost pavăză și scut.

Am știut că undeva, cineva mă ocrotește
Și fiind nehotărât, drumul mi-l călăuzește
Totdeauna răbdător, îmbrăcat în bunătate
M-a făcut să înțeleg. Orice cale pot străbate.

M-a ghidat ca o lumină, într-un întuneric care
Uneori mă copleșea, punându-mă la încercare
Mi-a șters lacrima amară, ce parcă mă dojenea
Și cu mâna-i părintească, sufletul îmi oblojea.

El mi-a alungat suspinul clipei de singurătate
Când dispare tot în jur, și ești în dificultate
Mâna Lui mereu întinsă, o aripă protectoare
M-a echilibrat mereu, și mi-a pus în suflet soare.

Nimic nu ar respira, fără bunătatea-i vastă
Dacă El n-ar exista, viaţa ne-ar fi grea năpastă
Zi de zi ne dăruiește, iubire necondiționată
Și-n mărinimia Lui, nu așteptă vreo răsplată.

——————————–

Alina CRISTIAN

23 aprilie 2019

Imagine internet

Maria HOTEA: Tu Ești Cuvântul Rostit

Tu Ești Cuvântul Rostit

Tu Ești Cuvântul Rostit
pentru a noastră mântuire,
Mă aplec în rugăciune
și slavă îți aduc necontenit
Într-un amurg scăldat în sânge
si prin a Ta Răstignire,
Iisuse Fiu Dumnezeiesc
Ai Pătimit și Ai Murit.

Ascund în lacrimă curgând
Durerea Suferinței Tale,
Prin timpul ce se scurge
spre Supremă Zi a Învierii
Iar cu credință eu mă plec
și Te Măresc în Osanale,
Iubirea Ce Ți-o port în suflet
stă-n liniștea Înnoirii !

Să-mi fie clipa doar Lumina Sfântă
în Iubire și Credință,
Drumul ales să îmi aducă
liniștea și pace sufletească
Cuvântul Tău Rostit
în cele patru zări să fie năzuință,
Ce-n liniște s-a schimbat
în Binecuvântarea Ta Cerească!

——————————-

Maria HOTEA

22 aprilie 2019

Imagine internet

Lidia STAN: Mă cunoști

Mă cunoști

Mă cunoști singurătate
Sunt o frunză toamna-n vânt
Mă ții strâns cât poți de mână
Și nu-mi spui nici un cuvânt

În sălbăticia nopții
Simt copitele-ți cum bat
Fără frâu, fără căpăstru
Te strecori la mine-n pat

Muști din mărul negru-al nopții
Bei din cupa zilei mir
Și mă lași spre dimineață
Cu ochi roșii de satir

Te cunosc singurătate
Aruncat -ai a ta mreajă
Peste anii vieții mele
Și îmi stai mereu de strajă

———————————

Lidia STAN

23 aprilie 2019

Alice PUIU: Ultimul ornic

Ultimul ornic

Noaptea-n ceara din geam
aprinde muguri de frig
și-aud tăișul tăcerii
cum râcâie-n oase mocnit,
Un adio din aurul mort
al florilor brumate
prin buruieni de lună spartă
trezește-n hățișul de pietre
durerea dintr-un zbor.
Mi-e sufletul uitare de ape
în aburii somnului din oglinzi
dar încă-mi dospește-n mână
țărâna dintr-un cuvânt,
și-atunci m-aprind stea
într-un veac de hăuri întomnate,
efemeridă arzând
în polenul dintr-un singur minut
deznod de pe rug tot plânsul
al unui ultim ornic
și-ascult cum foșnește-n cocon
timpul dintr-un vis.

—————————–

Alice PUIU

23 aprilie 2019

Pictura – Karen Mathison Schmidt

Gavril Iosif SINAI: din fuior

din fuior

torc pe fusul timpului
întoarceri și veniri ascunse de ochii străini
mi-au dat aripi clipele de rugăciuni.
firul moale al îndoielilor
se asortează cu spălatul pe mâini
în apa babilonului.
n-am de dat și n-am de luat
sunt pentru mistuit
în mine pe alții
și pentru ei
mă modelez
un fir de vers
fugar din șantier
să scap de macarale și fier beton
un vers al străzii
– vagabond de altfel –
cuibărit printre foi
ideal
mă doresc într-o strofă din poemul pascal.

————————–

Gavril Iosif SINAI

23 aprilie 2019

Imagine internet

Elena TUDOSA: Doamne, ești mântuirea mea!

Doamne, ești mântuirea mea!

La tâmpla porții gândul,
Se sprijină și plânge,
La fel ca – ntreg pământul,
Stropit de al tău sânge.

O, blândul meu păstor,
Ce te-ai jertfit pe cruce,
De-ai ști de câte ori,
Tristețea mă ajunge.

Căci pentru al meu păcat,
Ca mielul spre tăiere,
Tu sufletul ți-ai dat,
În chinuri și durere.

Acum mai vinovată,
Liniștea să-mi găsesc,
Vin la a tâmplei poartă,
Ție să mă marturisesc.

Căci eu te rastignesc,
Aproape-n orice zi,
Atunci când îți greșesc,
Cu poftele inimii.

Azi Doamne îmi plec fața,
Lângă sfânt Altarul tău,
Căci plătind scump cu viața,
Mă izbăvești(mânuiești) de rău.

Acum când văd ce grea,
Pe cruce i-a ta răstignire,
Ție Doamne – ți voi închina,
Mereu a mea iubire.

——————————-

Elena TUDOSA

23 aprilie 2019

Elena NEAGU: Versuri

Să nu uit că n-am să mor
de călcâiul lui Ahile

Într-o viață cu Lumină
dobândită pe parcurs ,
L-auzeam pe Dumnezeu
cum mă bombănea de Sus ,
să nu uit că n-am să mor
de călcâiul lui Ahile ,
de-o livadă fără meri ;
să-mi dor zbuciumul pe file
dar să nu mă-ntorc în „ieri”!
Citesc ploi de unul singur
și războaiele din suflet ,
unde pierd pe rând din lupte
dar sub scut sunt numai eu !
N-a rămas nici un răspuns
la dilemele din ploi ;
mi-o răspunde … Dumnezeu !

Doar cu palme mă-nvelește
ori de câte ori ți-e dor

Strânge-mi lacrima în pumni
ce-a căzut în fața porții ,
exilează-mă pe-un nor
cât să trec de crucea nopții ;
doar cu palme mă-nvelește
ori de câte ori ți-e dor .
Și de poarta-i interzisă ,
eu mi-oi face univers
pe o coală ce-i nescrisă.
Stau străjeri cu ochi adânci
pe la colțuri de destine ,
ca să-mi fure fără milă
visele-ti ce plâng în rime
și să râdă când tu plângi.
De mi-ar fi poteca cer ,
când mă furișez în tine
mi-ar lua ostatic noaptea ,
ca să nu-ți mai curg prin vine !
Exilează-mă pe-un nor
cât să trec de crucea nopții ,
și cu palme mă-nvelește
ori de câte ori mi-e dor !

————————-

Elena NEAGU

22 aprilie 2019