Stelian PLATON: Orizonturi țesute cu stele (poeme)

A CÂTA RISIPIRE

 

Un pescăruș cernit pătează bolta moartă,

Degustă cu cioc sur un soare stins în apă

Prin noapte traversează sonuri moi pe clape,

La geam, Isus Hristos cu degetul îmi bate.

 

Târziu, se-adună zori în straie de hermină,

Din coasta răstignită răsări lumină.

Un madrigal plutea în taina de departe

Precum piciorul sfânt, care venea pe ape.

 

Iară va fi cină şi iarăşi taină mare

Şi trădătorul altul plătit de alt păgân;

A câta risipire şi grea crucificare,

Mai poţi răbda, Isuse-poporule român?

 

 

 

ADUCERI-AMINTE     

 

Te rog să-mi scrii despre aduceri-aminte;

Pe trupul meu, de-atunci, s-a-ncolăcit un veac,

Pământul ţin pe umeri, cu grijă de părinte,

Logodnică mi-e viaţa unui om sărac.

 

La ceas de felinar pe linia ferată,

Fluturi mici tresar speriați de un foton

Un vechi acar, condescendent mi-arată

O lacrimă, rămasă de-aseară pe peron.

 

 

ALTĂ GARĂ                 

 

Norii grei se-ntorc, cerul clipoceşte,

În casa noastră, soarele se-amână.

Fiscalitatea-n trupul nostru creşte,

Pradă lupii mari  stână după stână.

 

Rămânem parcă încremeniți şi orbi

Mor visele adânci și inocente;

Pe acoperişul țării cinici corbi,

Vestesc dobânzi demonice curente.

 

Fanatici suntem ai unui somn obștesc

Şi-nlăcrimării ce-o păstrăm în fire,

Suntem blânzii ce nu se împotrivesc

Pribegi în năzuințe și-amorțire.

 

Păşim spre-o ţintă, nefastă fără sens,

Încătuşaţi în altă întrebare,

În altă gară, iar vom picota intens,

Copii sărmani, spre altă condamnare.

 

 

 

AȘEAZĂ-MĂ ÎN AMINTIRI

 

Chipul tău mă arde şi-n ochiul meu atins,

S-a răzvrătit vulcanul, de-atâta dor încins;

Mi se prelinge lava pe fiecare vers

Şi te parcurg total, vâslind prin Univers.

 

Cu buze tremurânde coapsele ţi-ating,

Misteru-acestei nopţi, încerc să îl disting.

Ne-apasă înserarea, cu cel mai lung sărut,

Din oglinzi întoarce-te spre noul început.

 

Aşează-mă de azi în amintiri mai noi,

Prin leneşul parfum al ăstei toamne moi,

În liniştea sculptată,  ori gândul nepătruns,

Ori în refugiul coapsei de visul meu străpuns.

 

 

AȘ VREA SĂ RĂMÂI

 

Aș vrea să rămâi un gând nepătruns

În ritmul inimii mele ascuns,

Aș vrea să mai calc poteca din zori

Pe sub salcâmii plini de cuiburi de ciori…

 

Reproșul tardiv, rămâi, în care

Iubirea e un cuib de viespare;

Și-o flacără să îmi rămâi arzând

Prin patu-n care pătimesc cu tine-n gând.

 

Ascunsă ești la mine sub frunte

Fior al vârstei mele cărunte;

Eu îți trimit pe sâni fluturi de noapte

Și-un înger alb cu un pachet de șoapte.

 

Iar în mijlocul nopții tu goală

Să te-mplinești, ca o făgăduială;

Să-mi cufunzi nădejdile în dezmierdări,

Iar eu din trup să-ți sorb cutremurări.

 

 

BACOVIANĂ

 

E-atâta calmă abdicare

Plânge-n văzduh un clavecin…

Văzduhul lăcrimează-n ploaie

Cu chip bacovian străin.

 

E-atâta calmă fumegare

Pe frunze arse de porumb,

Cavou şi păsări funerare,

Primavăresc sub „flori de plumb”.

 

E ca un fel duios de vară,

Ca un suspin cutremurat.

În clavecin sunt „nervi de toamnă”

Şi-n ploi Bacovia-i uitat.

 

 

BERZELE DE TOAMNĂ

 

Îmi este dor de noaptea aceea mută,

Când stele ţi se repetau în bucle, doamnă;

O păstrez și-acuma tot neîncepută

Mângâierea ta ce sufletu-mi-nseamnă.

 

Corăbii anormale vâslesc pe cer senin

Și-n veghea mea eternă prin umbră şi credinţă.

Erotica sclavie cu limba o închin

Și-un vis de-nlănțuire în grea păcătuință.

 

Vâslesc apăsător pe un drum uitat de zei

Tot cumpănindu-mi anii așezați în ramă,

Eu mi-ncrustez uitat suspin în colţul buzei,

Și-n amintiri erotice ce ne mai cheamă.

 

Mă mai curtează chiar străine acomodări,

Spre pulsurile din amurg mă tot îndeamnă.

Am cultivat duioase deșertice chemări

Incluse azi în condamnări târzii de toamnă.

 

Îngrijorat mă-ntreb de voi găsi o gară,

Prin veacu-acesta vârvorind mereu,

De unde voi pleca cu berzele de toamnă

Spre Sud, ca să-l găsesc pe Dumnezeu.

Continue reading „Stelian PLATON: Orizonturi țesute cu stele (poeme)” →

Al. Florin ȚENE: Sub cerul adânc din Pere-Lachaise

 

Sub cerul adânc din Pere-Lachaise

 

Din depărtata  colină a șaptea

În somnul în care încă mai visez

Îmi vin uneori chemări din noaptea

cimitirului Pere-Lachaise

 

Visătoare ca metafora din vers

Martha Bibescu sub luceafăr o așez,

Din iarbă printr-un cuvânt ne șters

Trimite carte din cimitirul Pere-Lachaise

 

Contesa de Noailles o Ană a lui Manole

în  baladă zidită-cuvânt într-un crez-

precum a fost printre glagole

așa mai este și-n  Pere-Lachaise.

 

Un sunet divin aud din viitor

somnambul în veac îl urmez,,

Enescu îmi înmugurește pe note un dor

Din cimitirul Pere-Lachaise.

 

E  sinfonia  tăcerii peste morminte

o ascultă cei de sub cer, ca să vezi!

poeții scot degetul afară și spun cuvinte

prin semene în cimitirul Pere- Lachaise.

 

Contesa De Foy pe scena lumii

E  Popescu Elvira pe care o așez

În istoria scrisă în paginile humii

Din cimitirul Pere-Lachaise.

 

Amicul lui Maniu Penescu Nicolae

în apus mă face să-l invidiez

când  pentru o gură de aer iese sub ploaie

în cimitirul Pere-Lachaise.

 

Paul Goma la congresul celor duși

a fost ales dizident pentru un crez,

însă, a dat de dracu la noi fugind de ruși

se ostoiește-n în veșnicia din  Pere-Lachaise.

 

Și-a cioplit statuie în lemn de-acasă

George Apostu cu care dialoghez

la Paris cu umbra lui la masă

din cimitirul Pere-Lachaise.

 

“Ferestre zidite “ roman scris în viitor,

E târziul de azi pe care-l așez

În neuitarea lui Alexandru Vona răpus de dor

În cimitirul Pere-Lachaise.

 

Un popor de nume rămas doină pe-o cărare

mai scot pe-afară fruntea  și dialoghez

despre întoarcerea acasă și dor de evadare

din cimitirul Pere-Lachaise.

 

Din Montparnasse puțin gelos

Brâncuși îi invită la o băutură din orez

însă sinfonia marelui colos

îi reține în Pere-Lachaise.

–––––––––––

Al.Florin Țene

 

Cristian Petru BĂLAN: Aluzii Celeste

ALUZII CELESTE

 

Mi-s ochii inimii magnetizați de tine

Și tot ce văd percep în dulci culori.

Chiar dacă ești la depărtări de mine,

Te strâng mereu la piept cu-adânci fiori.

 

Te-nvălui toată-n razele iubirii

Și cerurile ființei îți deschid  –

Din ele-mi cerni esența fericirii

Prin ploi de aur sfânt și translucid.

 

Atunci când lângă mine vii aproape,

Pâlcuri de flori se-ntorc și te privesc,

Izvoarele-și măresc șoapta din ape,

Iar trilurile-n codri se-ntețesc…

 

Atunci văzduhul își absoarbe norii

Schimbându-se într-un senin dispers.

Și-acum pricep de ce mă ard fiorii:

Căci cerul vrea să-ți scriu pe el un vers!

 

—————————–

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn City, 15 Nov. 2020

Daniela PÂRVU DORIN: Toamna mărturisirilor (poeme)

Scriu pe crizanteme

 

Până dincolo de rai e Toamnă

culorile curg lin din vise-amare

cu toată ființa mă prăbușesc în decor…

până dincolo, dincolo de suflet

sufăr de iertare,

într-o inimă ruptă

toate Toamnele dor…

Chiar dacă,

până dincolo de rai e toamnă

în roșu cu galben frunza mă pierde

istovitoare așteptare

în foșnet de rochii

să-ți scriu scrisori pe crizanteme

ori să-mi acopăr ochii?

au mai rămas doar două foi

în compendiu cu secrete…

Nici toamna asta nu e despre noi?!

 

 

De ce tot spui

 

că viața te-a călcat în picioare-n detalii

până când nici sufletul

nu mai știa să se destăinuie?

(la școală, du-te și azi și-n fiecare zi

să nu-ți pierzi romantismul)

eu pentru tine sunt femeia din icoană

și partea-ți cea mai studiată,

în fiecare rugăciune de mă pierzi

sunt aici!

avem de repurtat alte victorii…

viața încearcă cu noi altceva!

nu in doi se bea apă din clopote mici!?

 

 

Toamna mărturisirilor

 

Amintirile-n lacrimă mi se scurg ca mierea

în toamna mărturisirilor așteptată cu jind

când boaba de strugure e îmbrăcată-n cristal

când izvodiri de suflet mă cuprind

concentrat e mustul băut din pocal!

Într-o mireasmă de frunze fructate…

când mă cuprinde frica, vorbesc cu Dumnezeu

plângându-mi chinul că trag mereu cu dinții…

de cele ce trebuiesc pe veci uitate…

chiar dacă e toamna mărturisirilor,

El tace

Și-L simt cum se pierde-n ochiul meu…

 

 

Privind în gol…

 

Nu mai rămâne nimic din zilele sfinte

când nopțile-s încercănate și reci

nimic din toamnele ce-mi plâng despletite

pe  scena trăitului pe veci

mă urmăresc, obsesiv, câteva replici

crezând că toate s-au tot spus

la ce-i bună căderea din tine însuți,

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Toamna mărturisirilor (poeme)” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Apus cornean

 

APUS  CORNEAN

 

Un stol de  aripi îmi taie zarea în unghiuri călătoare

Aerul toamnei se adună în fuioare de gânduri

și întinde în zări depărtarea lungimilor obositoare

Caut tainele mării ce vin pe coama apusului viitor

și ochii mă dor de atâta visare și așteptare la țărm

 

Trebuie să fii încrengătură moleculară pe undeva!!!

Materia nu putea să rateze o astfel de șansă

 

Undele radio ce curg pe muchia valului

îmbracă formele partiturii de seară

și sparg zâmbetul nimfei de crestele malului

inventând un cântec ce iese din ape

 

 

Mă uit la cercul acela de foc ce dispare în mare

și ascult melodiile apei

Bezna închide perdelele serii

și marea stă mută

ascultându-și imnul ce o adoarme

 

Liniștea

 

o fi vidul din taina muzicii fără cuvinte

mă întreb

sau repaosul vântului

obosit de alergare prin moleculele timpului?

 

Poate e gândul meu și el obosit de atâtat visare

 

Urme pe viitoarele zăpezi

ce dispar imediat

cum soarele răsare

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Lucian MĂNĂILESCU: Fântâna din cer (Poezii). In memoriam

Lucian MĂNĂILESCU (n. 11 noiembrie 1951 în Nehoiu, jud. Buzău – d. 4 noiembrie 2020)

 

Nuntă la Cana-Galileii

 

Nu pune pe seama mea,,,

toatre crimle…

Da, eu ţi-am ucis zâmbetul

în fiecare moarte,

iar şi iar, până ai rămas

o păpuşă cu gheare şi colţi.

până când am îmbătrânit

în adolescenţă

călcaţi în picioare de hoardele

scăpate din vitrine…

 

Dar nu mă acuza pe mine

de Orient – Express-ul care trece

prin gară, nu-mi pune în mână

pumnalul blândeţii,

lasă-mă să mă adpostesc aici,

sun ghilotina ploilor repezi

care înmulţesc sângele la Gala Galileii.

 

Frica

 

Nu mi-e frică să fiu iar

întruneric sau lumină

nu mi-e frică să fiu floare sau stea

care să tacă în inima mea.

Nu mi-e frică să mă risiprec

printre atomi şi cuante

nu mi-e frică de infinit,

Dar mi-e frică, Doamne,

mi-e tare frică

de ce-am trăit…

 

Poiana lui Iocan

 

Am obosit să ne cărăm în spate,

să învăţăm o viaţă pe furate,

să ne prefacem că venim la masă,

Copii fugiţi din raiul de acasă.

 

Din când în când, mai înjuru şi ei

Că satul era plin de derbedei.

Dar vorbele aveau garduri înalte

şi casele tot cerul într-o parte.

 

Iar seara se adunau vecinii-n porţi.

tăcând o vorbă-două despre morţi

apoi intrau, uituci, să buchisească,

dint-o gazetă, ce-au să mai trăiască.

 

Paramedicina

 

Nimeni nu mai pune diagnosticul exact,

zadarnic moartea se spânzură cu stetoscopul de gât,

pentru că noi tuşim pe altă planetă,

ne dore inima din pieptul iubitei

şi orbim de lumina palidă a zăpezii

la ferestrele nopţii polare.

 

Nici doctorii nu mai sunt ce au fost, s-au dotat

cu picamere şi bormaşini şi găuresc

pereţii dintre viaţă şi moarte,

dau cerul de-a dura pe ecrane cu fluturi,

după care scriu reţete interminabile

pentru bolnavii care aşteaptă încrezători

cu degetul la tâmplă.

 

Moartea vecinului de la parter

 

Azi noapte, vecinul de la parter

şi-a mutat singurătatea în cer.

 

Pe holul blocului o momâie

afumă tăcerea cu tămâie,

 

alta pâlpâie lumânările

şi trânteşte uşa şi zările,

 

iar a treia şterge soarele din ferestre,

pune o cană cu întuneric pe masă

şi scoate oglinzile şi amintirile din casă.

 

Doar un copil, cine ştie al cui,

plânge cu lacrimi căprui,

 

în timp ce oamenii din bloc

îşi dau capetele de-a dura pe trepte

şoptind în grabă un: ,,Dumnnezeu să-l ierte!”

 

Fântâna din cer

Ce mănăstire era trupul tău, Ana,

zidit în văzduhul toamnei,

şi risipit printre lianele ploii…

 

Dumnezeu ne zidea, pe atunci,

într-o lucarnă din cer

şi sânul tău palid hrănea întunericul.

 

Iartă-mă, Ana! Acum

eu mă zidesc într-o singurătate

care nu mai poartă numele tău…

 

Lucian MĂNĂILESCU este membru al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România. Poet. Absolvent al Școlii sanitare postliceale Buzău (1972); licențiat în istorie (2011). Asistent principal de epidemiologie la C.S.A. Buzău. Redactor/ redactor-șef la numeroase publicații locale: Viaţa Buzăului, Muntenia, (1990 – 1992); Jurnalul de Buzău (1992 – 1993); Informaţia Buzăului (1993); Fereastra, Mizil (2007 – 2016). A debutat cu poezie în România literară. A colaborat, printre altele, la revistele Luceafărul, Cronica, Viața Românească, Poesis, Vatra Veche, Oglinda literară, Cafeneaua literară, Urmuz, Plumb. În volum a debutat în 1997 cu versuri, Cartea junglei. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2006, transferat la filiala Brașov în 2018, reîntors la filiala Bacău începând cu 1 ianuarie 2020. A organizat cele nouă ediții ale Festivalului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia – Mizil. Redactor de carte al unui număr de peste 50 de volume. A primit numeroase premii literare, printre care Marele Premiu la Concursul Naţional de poezie „Carmen Patriae” (Braşov, 2005), Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului la Festivalul „Primăvara poeţilor” (2009 și 2012), Premiul „Dumitru Pricop” la Festivalul Internaţional „Titel Constantinescu” (2011).

OPERA (selecție): Poezie: Cartea junglei (1997); Lacrimi de Murano (2001); N Rememorări (2004); Ultima eră glaciară (2006); Am auzit că viaţa e frumoasă (2009); 60 (2011); Raiul pirania (2011); Atrocităţile fericirii (2015); Fractalia (2017); Amurg în șoaptă (2019). Interviuri: Ferestre literare (2016)

REFERINȚE CRITICE: Constanța Buzea, Vitalie Răileanu, Ion Roșioru, Marius Manta, Marius Chelaru.

Condoleanțe familiei! Dumnezeu să-l odihnească!

Titina Nica ŢENE: A venit toamna (poezii)


A venit toamna încă o dată
am mai îmbătrânit puţin
sunt un şurub ce-a ruginit în poartă
şi scârţâie-n prelung suspin.

 

Aleargă frunze pe asfalt
şi se lipesc de el, prea ude,
când curge ploaia din înalt
fiorul toamnei mă pătrunde.

De mă cuprind melancolii
nădejdea mi-e, Doamne, la Tine
Eşti raţiunea mea de-a fi
că-n rest toate-s deşărtăciune.

 

 

Pe aproape e Crăciunul

 

Parcă-i primăvară, Doamne,

iar pe-aproape e Crăciunul,

caut anii tinereţii

şi nu mai găsesc niciunul.

 

Umedă îmi e privirea,

mângâi  creanga de copac

mi-o imaginez în floare

înghit  lacrima şi tac.

 

Şi e, totuşi, iarnă, Doamne,

într-un decembrie rebel

ce nu vrea să intre-n schema

iernii acesteia, de fel.

 

Câte ierni şi câte toamne

au trecut, nici nu mai ştiu,

doar atâta simt eu, Doamne,

că mi s-a făcut târziu.

 

 

Cheia Bătrânei

 

Stă bătrâna gârbovită

pe o bancă sub un tei,

toate tristeţile lumii

sunt ascunse-n ochii ei.

 

Se gândeşte neîncetat

la căsuţa ei umilă

ce i-au vândut-o copiii

ca să-şi construiască vilă.

 

Dar în vilă n-are loc,

i-au făcut lângă grădină

cămăruţă cu un geam

să privească spre lumină.

 

Căci copii-s ocupaţi

se plimbă în jos şi-n sus.

Merg  chiar  la Biserică

Să-L slăvească pe Iisus.

 

“Fii, măicuţă mulţumită

să  ne-ajuţi pe fiecare!

Cine astăzi ţi-ar mai da

farfuria cu mâncare?

 

Că dacă ai îmbătrânit

nu este a noastră vina,

vila se-ntreţine greu

vrem să schimbăm şi maşina.!”

 

În clipele de răgaz

ascunzând o cheie-n mână,

se îndreaptă către casa

unde a fost, cândva, stăpână.

 

Numai cheia i-a rămas

că în rest toate sunt duse,

casă, tinereţe, soţ,

sunt durerile-i nespuse.

 

Lung priveşte printre gard

şi îşi vede viaţa toată,

simţind cum din ce în ce

de puteri este lăsată.

 

Însă, într-o dimineaţă,

au găsit lângă grădină,

moartă, pe bătrâna mamă,

tot strângând o cheie-n mână.

 

 

Bătrâna doamnă cu sclipici…

 

Bătrâna doamnă cu sclipici

Cu  viaţa-i ca o zi de post

priveşte-n juru-I fără rost

şi are un fel de… tremurici.

 

A fost o doamnă cu renume

Acuma  este o frunză-n vânt

rătăcitoare pe pământ

şi nimeni n-o strigă pe nume.

 

Şi umblă, aşa, ca o nălucă

iar tinereţea-i  e departe

nu se mai teme de moarte

uitând acasă să se ducă.

 

Doamna noastră cu sclipici

se-ntinde-n iarba de pe jos

visează atâta de frumos

şi s-a oprit din… tremurici.

 

A fost o doamnă cu sclipici…

 

 

                                Bătrâna şi căţelul

 

Stă pe bancă-n parc bătrâna

lângă ea  cu un căţel

tot ce i-a rămas pe lume

este acest sufleţel…

Continue reading „Titina Nica ŢENE: A venit toamna (poezii)” →

George ȚĂRNEA: Risipitorul de iubire (Poesis)

George Țărnea (n. 10 noiembrie 1945, la Șirineasa, Vâlcea – d. 2 mai 2003, București)

Pe 10 noiembrie se năştea poetul George Ţărnea, supranumit ,,poetul iubirii”… E un poet special pentru mine din cel puţin două motive: Pe lângă faptul că e vâlcean, am învăţat la liceul care îi poartă numele. Mama mea i-a fost colegă de clasă, prietenă. Ea îmi povestea adesea despre el, că era un suflet boem, romantic, inteligent, extrem de talentat. Voiam să-l cunosc personal, însă la scurt timp a decedat, la o vârstă tânără. Acum, îl pot cunoaşte prin poeziile sale, de mare genialitate. Cred că a fost preţuit prea puţin cât a fost în viaţă, dar aşa se întâmplă mai mereu cu oamenii de valoare. Vă prezint câteva poezii care sunt cele mai aproape de sufletul meu:

Risipitorul de iubire

Am hrănit orgoliul ucigând iubiri

Şi-mi asum sentinţa iernii din priviri.

Pentru mulţi paiaţă, la puţini îndemn,

M-am purtat cu zeii şi fricos şi demn.

M-am târât pe burtă, am zburat prin cer

Fără ca vreodată învoiri să cer.

 

Partea mea cea neagră cu noroiul mort

Părţii mele albe i-a tot fost suport.

S-au tot rupt din mine cei flămânzi de har

Fără să-şi asume ultimul pahar.

E degeaba înger, drac plătit din plin,

Înălţarea mi-este singurul declin.

 

Bun de pus la rană,

Rău de pus la zid,

Numai eu ştiu taina fiecărui rit.

Numai eu dau seamă

Pentru cât am fost

Înţelept de singur, fericit de prost.

 

Prea uşor pierd vremea şi prea greu strâng bani

Să mai ştiu ce-nseamnă preţul unor ani.

Dar cu toate-acestea, le ofer mereu

Altor ani de-a valma casă-n trupul meu.

Numai să nu-mi ceară de grăbiţi ce sunt

Vreo scadenţă-n schimbul nimbului de sfânt.

 

Că n-am nici starea să mă pot schimba,

Nici să-i zic iubirii dintr-odată ba.

Prea lumesc de tânăr şi prea-n toi petrec

Să-mi umbrească firea anii care trec.

S-or găsi pe urmă despre cel ce-am fost

şi cuvinte bune, înţelesul prost.

 

E totul rânduit să se întâmple

Cum să trăieşti frumos fără iubire,

Cum să visezi, să umbli, ori să zbori,

Cum să cuprinzi neliniştea din zori

Şi pacea din amurg dintr-o privire?

 

Cum să înoţi prin mările de flori,

Cum să te bucuri de întreaga fire

Şi viaţa ta să-şi afle împlinire

Fără minunea care dă fiori?

 

E totul rânduit să se întâmple –

Cu simplitatea unei adieri –

Când de lumină sufletul se umple,

 

Dar dacă-n schimbul sterpei mângâieri

Gheţarii urii se ivesc la tâmple,

Nu-ţi vei afla iertarea nicăieri.

 

Scrisoare de rămas bun

Iubito, câta lume între noi

Numărători de ploi, din doi în doi

Și dintr-un ochi de dor necunoscut,

Câte zăpezi pe buze ne-au crescut…

Ascultă-mă și lasă-mă să strig

Mi-e frică de-ntuneric și de frig

Și nu mai vreau să știu până la sfârșit

Cine-a iubit frumos, cine-a greșit.

Cine-a facut spre noapte primul pas

Cine-a plecat din joc, cine-a ramas

Cine și-a smuls pereții rând pe rând

Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând

Cine a pierdut și cine a câștigat

De toate înlănțuit sau dezlegat

Cine-a crezut mai mult în celălalt

Sub cerul prea străin și prea înalt

Când am să uit cum sună glasul tău,

Decât tăcerea, ce-mi va fi mai rau

Și cum să pot sub stele înnopta

Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?

Numărători de ploi din doi în doi

Iubito, câtă lume între noi.

 

Orice copil are un nume

Orice copil are un nume,

Orice copil are o zi,

Lumina lui aprinsă-n lume

De noapte ne-ar putea păzi.

 

Orice copil are o ţară,

Orice copil are părinţi,

Descoperind din vară-n vară

Alt joc al păsilor cuminţi.

 

Orice copil are o cale,

Orice copil are un gând,

Călătorind pe cer la vale

Şi printre spini din când în când.

 

Orice copil are un leagăn,

Orice copil crede-n poveşti,

Adăpostind o lume-ntreagă-n

Curaţii ochi copilăreşti.

 

Orice copil are o mare

Pe care-şi poartă barca lui,

Dar nu se-aşteaptă să coboare

La ţărmul mării nimănui.

 

Balada blondelor iubiri

E frumos, e prea frumos la tine-n suflet;

E târziu, e prea târziu la mine-n gând

Împărtăşim, împărtăşim aceeaşi taină

Dar nu se ştie, nu se ştie până când.

 

Prea multe pasari cardinale

Între iluzii se rotesc

Contaminând cu ascensoare

Misterul nostru pamântesc.

 

Îmbatrânim de fericire

Într-o mansarda fără flori

Lasând păpuși fără adresă

Pentru serbările din zori.

 

Visăm frumos aceeaşi moară

Ascunsă-n tragicul decor

Şi măcinăm aceleaşi lacrimi

Când dau părinţii telefon.

 

Suntem lucizi pâna la sânge,

Nedespărţiţi pâna la cer

Şi nici nu ştiu după iubire

Ce se cuvine să-ţi mai cer.

 

Cuvintele îşi pierd căldura

Într-un sărut de protocol

Şi tot mai vinovate păsări

Dau eşafoadelor ocol.

 

Sub fruntea mea se face noapte,

În ochii tăi se face zi

Şi renunţăm să mai cunoaştem

Ce stele ne-ar putea păzi.

 

George ȚĂRNEA

Alexandrina TULICS: Aș vrea să fiu un strop de rouă (poeme)

Aș vrea să fiu

 

Aș vrea să fiu ce n-am fost ieri, nici în copilărie,

un câmp de flori ,cânt de viori ,

albine-n dulce fericire.

Un vas curat fără de umbre ,

un cânt de ciocârlii în zbor,

un brat de lemne, codru -pâine ,

pentru săracii care n-au mâncare,

tihnă și pridvor.

Aș vrea să fiu un strop de rouă

să calci pe el când vei veni,

Sigiliul revenirii Tale ,

cănd mi-ai promis că

și aici vei fi cu mine și în veșnicii .

Ce să mai fiu? un strop de rază

ce scrie despre Tine, sfânt, curat,

ce-aleargă -n lumea cea bolnavă

străini de Tine ,greii încercați .

O rămurea aș vrea să fiu

că viața n-are moartea

E Viată așa cum ne-ai promis,

de Tine, nimeni nu ne mai desparte.

Aș vrea să fiu albină-n stup cu aripile Tale ,

Să mă opresc la cei ce sunt cuminți

dar și nenorociți pe Cale.

Aș vrea să fiu ce n-am fost ieri,o floare -păpădie ,

să fiu de leac prin vers aici

dar puful ei ..s-ajungă-n veșnicie!

 

 

Eu n-am plecat, te-aștept să vii…

 

S-a așternut atâta praf

Pe-mbrățișarea noastră,

Când Mi-ai promis c-ai să Mă chemi,

Să vin din zarea limpede, albastră,

Să-ți fiu Prieten-n părtășii,

Și reazem cald în suferință

Să-mparți cu Mine bucurii,

Să te ajut în suferință.

Să Mă slăvești cum o făceai,

În nopți și la trezire,

Continue reading „Alexandrina TULICS: Aș vrea să fiu un strop de rouă (poeme)” →

Camelia CRISTEA: Poetul…simplu anotimp (poeme la aniversare)

Poetul…

 

Poetul, e un munte cu fruntea în senin
Spre el, cu bucurie întotdeuna vin,
Și îi culeg din suflet trei lacrimi înnodate
Într-un șirag de perle le văd apoi purtate…

 

Poetul, e oceanul ce- ascunde ades comori,
Un visător, ce umblă cu capul printre nori
Din cerul lui de vise culege multe stele
În nopți cu luna plină, a ars intens prin ele…

 

Poetul, este verbul a fi și a vedea,
Tot universul care se întinde în calea sa
Nemarginiri nescrise și poate neîncăpute,
În versul lui de suflet, mereu au fost cusute.

 

Poetul este greier ce cânta toată vara
Prin suflet poartă rima și uneori chitara,
Când visolul lovește în el poate căinesc,
Se-ascunde după sine, de tot ce e lumesc.

 

Poetul este totuși un simplu anotimp
Și tainele ascunse în marele Olimp,
Mereu în întrebare, din când, în când, răspuns,
Un poate, niciodată nu-i este de ajuns…

 

Poetul este macul aprins pe câmpuri vara,
Pe strunele de dor își duce iar vioara,
În aminitiri scaldate de brumă și culoare
Găsește bucurie și oază de răcoare…

 

Poetul este via de struguri toată plină
Și în pocal de suflet, toarnă mereu lumină
Împarte bucurie, tristețe și dureri,
În haina lui încap mereu păreri, păreri…

 

Poetul e sărac și totuși plin de daruri,
Adună cu iubire, atât de multe haruri
Cu toți împarte versul și verbul a iubi
Se scrie printre rânduri, se încrede în a fi!

 

 

Te simțeam

 

Te simțeam în miez de noapte
Și în mijlocul furtunii
Cum stăteai la talpa crucii
Și îți ascultai străbunii.

 

Te simțeam în carnea vie
Ce-mi bătea sfioasă-n piept,
Uneori primeam lumină
Și o oază în deșert.

 

Te simțeam pe raza lunii
Când golită de putere,
Invocam în rugi toți sfinții
Și a lor duioasă vrere.

 

Te simțeam în lumânarea
Ce-mi ardea în toiul nopții
Și-n obrajii arși de lacrimi
Însemnați de firul sorții.

 

Te simțeam în dimineață,
Când o aripă de înger
Îmi pansa durerea minții,
De necaz să nu mai sânger.

 

Te simțeam în iarba verde
Ce o sărutam cu talpa
Și voiam atunci în rugă
Să cer Domnului o alta.

 

Te simțeam în dimantul
Ce sclipea pe cer cu soare
Și știam că viața asta,
Poate fi o sărbătoare.

 

Te simțeam ca pe o floare
Ce îmi crește drept în piept
Și mă-nvață să rabd toate,
Să îndur și să aștept.

 

Te simțeam și în penelul
Ce își arcuiește pașii,
Pe tărâmul de culoare
Ca-n alai când trec nuntașii.

 

Te simțeam în primăvara
Ce îmi înflorea castanii
Și vedeam cu ochiul minții
Că de ceară ne sunt anii!

 

Te-am văzut în tot și-n toate
Și în marea tremurândă,
Când furtuna din pahare
Uneori stătea la pândă.

 

Și mă plec la talpa crucii
Ca un fir de lumânare
Pentru toată neputința
Cer iertare și-ndrumare!

 

Iar când pleoapa o să cadă
Peste ceasul înserării
Te rog Sfinte îndurare,
Și pe toți ne dă iertării!

 

 

Am venit

 

Te-am primit în viață, flacără – trăire,
Lacrimă pictată, pe un ochi de stea
Străjuie altarul rugăciunii albe,
Zarea mea senină, prinde zarea ta.

 

Pelerin prin lume, regăsiri în sine
Drumuri ce-s pavate, pașii spre lumini,
Toaca minții bate, ce-aș fi fără Tine?
Pasager stingher, poate clandestin.

 

S-a aprins în mine flăcăra credinței
Am săpat adânc, pân la temelii,
Pe un colț de stâncă am să pun o floare
Din incandescența toamnelor tarzii…

 

Pe cerul iubirii, catedrala vieții
Au zidit cu trudă, sfinții rugători,
Flacără lor arde, jerfa este vie
Noi doar lumânări pe altar de flori.

 

Călători prin lume fii nemuritori,
Veșnicia clipei, tăinuiește zborul.
Vom lansa rachete către alte lumi
Migratori în spațiul mare de Minuni!

 

 

Tăceri de Toamnă…

  Continue reading „Camelia CRISTEA: Poetul…simplu anotimp (poeme la aniversare)” →