George ȚĂRNEA: Risipitorul de iubire (Poesis)

Risipitorul de iubire

Am hrănit orgoliul ucigând iubiri

Şi-mi asum sentinţa iernii din priviri.

Pentru mulţi paiaţă, la puţini îndemn,

M-am purtat cu zeii şi fricos şi demn.

M-am târât pe burtă, am zburat prin cer

Fără ca vreodată învoiri să cer.

Partea mea cea neagră cu noroiul mort

Părţii mele albe i-a tot fost suport.

S-au tot rupt din mine cei flămânzi de har

Fără să-şi asume ultimul pahar.

E degeaba înger, drac plătit din plin,

Înălţarea mi-este singurul declin.

Bun de pus la rană,

Rău de pus la zid,

Numai eu ştiu taina fiecărui rit.

Numai eu dau seamă

Pentru cât am fost

Înţelept de singur, fericit de prost.

Prea uşor pierd vremea şi prea greu strâng bani

Să mai ştiu ce-nseamnă preţul unor ani.

Dar cu toate-acestea, le ofer mereu

Altor ani de-a valma casă-n trupul meu.

Numai să nu-mi ceară de grăbiţi ce sunt

Vreo scadenţă-n schimbul nimbului de sfânt.

Că n-am nici starea să mă pot schimba,

Nici să-i zic iubirii dintr-odată ba.

Prea lumesc de tânăr şi prea-n toi petrec

Să-mi umbrească firea anii care trec.

S-or găsi pe urmă despre cel ce-am fost

şi cuvinte bune, înţelesul prost.

E totul rânduit să se întâmple

Cum să trăieşti frumos fără iubire,

Cum să visezi, să umbli, ori să zbori,

Cum să cuprinzi neliniştea din zori

Şi pacea din amurg dintr-o privire?

Cum să înoţi prin mările de flori,

Cum să te bucuri de întreaga fire

Şi viaţa ta să-şi afle împlinire

Fără minunea care dă fiori?

E totul rânduit să se întâmple –

Cu simplitatea unei adieri –

Când de lumină sufletul se umple,

Dar dacă-n schimbul sterpei mângâieri

Gheţarii urii se ivesc la tâmple,

Nu-ţi vei afla iertarea nicăieri.

Scrisoare de rămas bun

Iubito, câta lume între noi

Numărători de ploi, din doi în doi

Și dintr-un ochi de dor necunoscut,

Câte zăpezi pe buze ne-au crescut…

Ascultă-mă și lasă-mă să strig

Mi-e frică de-ntuneric și de frig

Și nu mai vreau să știu până la sfârșit

Cine-a iubit frumos, cine-a greșit.

Cine-a facut spre noapte primul pas

Cine-a plecat din joc, cine-a ramas

Cine și-a smuls pereții rând pe rând

Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând

Cine a pierdut și cine a câștigat

De toate înlănțuit sau dezlegat

Cine-a crezut mai mult în celălalt

Sub cerul prea străin și prea înalt

Când am să uit cum sună glasul tău,

Decât tăcerea, ce-mi va fi mai rau

Și cum să pot sub stele înnopta

Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?

Numărători de ploi din doi în doi

Iubito, câtă lume între noi.

Orice copil are un nume

Orice copil are un nume,

Orice copil are o zi,

Lumina lui aprinsă-n lume

De noapte ne-ar putea păzi.

Orice copil are o ţară,

Orice copil are părinţi,

Descoperind din vară-n vară

Alt joc al păsilor cuminţi.

Orice copil are o cale,

Orice copil are un gând,

Călătorind pe cer la vale

Şi printre spini din când în când.

Orice copil are un leagăn,

Orice copil crede-n poveşti,

Adăpostind o lume-ntreagă-n

Curaţii ochi copilăreşti.

Orice copil are o mare

Pe care-şi poartă barca lui,

Dar nu se-aşteaptă să coboare

La ţărmul mării nimănui.

Balada blondelor iubiri

E frumos, e prea frumos la tine-n suflet;

E târziu, e prea târziu la mine-n gând

Împărtăşim, împărtăşim aceeaşi taină

Dar nu se ştie, nu se ştie până când.

Prea multe pasari cardinale

Între iluzii se rotesc

Contaminând cu ascensoare

Misterul nostru pamântesc.

Îmbatrânim de fericire

Într-o mansarda fără flori

Lasând păpuși fără adresă

Pentru serbările din zori.

Visăm frumos aceeaşi moară

Ascunsă-n tragicul decor

Şi măcinăm aceleaşi lacrimi

Când dau părinţii telefon.

Suntem lucizi pâna la sânge,

Nedespărţiţi pâna la cer

Şi nici nu ştiu după iubire

Ce se cuvine să-ţi mai cer.

Cuvintele îşi pierd căldura

Într-un sărut de protocol

Şi tot mai vinovate păsări

Dau eşafoadelor ocol.

Sub fruntea mea se face noapte,

În ochii tăi se face zi

Şi renunţăm să mai cunoaştem

Ce stele ne-ar putea păzi.

George ȚĂRNEA