A CÂTA RISIPIRE
Un pescăruș cernit pătează bolta moartă,
Degustă cu cioc sur un soare stins în apă
Prin noapte traversează sonuri moi pe clape,
La geam, Isus Hristos cu degetul îmi bate.
Târziu, se-adună zori în straie de hermină,
Din coasta răstignită răsări lumină.
Un madrigal plutea în taina de departe
Precum piciorul sfânt, care venea pe ape.
Iară va fi cină şi iarăşi taină mare
Şi trădătorul altul plătit de alt păgân;
A câta risipire şi grea crucificare,
Mai poţi răbda, Isuse-poporule român?
ADUCERI-AMINTE
Te rog să-mi scrii despre aduceri-aminte;
Pe trupul meu, de-atunci, s-a-ncolăcit un veac,
Pământul ţin pe umeri, cu grijă de părinte,
Logodnică mi-e viaţa unui om sărac.
La ceas de felinar pe linia ferată,
Fluturi mici tresar speriați de un foton
Un vechi acar, condescendent mi-arată
O lacrimă, rămasă de-aseară pe peron.
ALTĂ GARĂ
Norii grei se-ntorc, cerul clipoceşte,
În casa noastră, soarele se-amână.
Fiscalitatea-n trupul nostru creşte,
Pradă lupii mari stână după stână.
Rămânem parcă încremeniți şi orbi
Mor visele adânci și inocente;
Pe acoperişul țării cinici corbi,
Vestesc dobânzi demonice curente.
Fanatici suntem ai unui somn obștesc
Şi-nlăcrimării ce-o păstrăm în fire,
Suntem blânzii ce nu se împotrivesc
Pribegi în năzuințe și-amorțire.
Păşim spre-o ţintă, nefastă fără sens,
Încătuşaţi în altă întrebare,
În altă gară, iar vom picota intens,
Copii sărmani, spre altă condamnare.
AȘEAZĂ-MĂ ÎN AMINTIRI
Chipul tău mă arde şi-n ochiul meu atins,
S-a răzvrătit vulcanul, de-atâta dor încins;
Mi se prelinge lava pe fiecare vers
Şi te parcurg total, vâslind prin Univers.
Cu buze tremurânde coapsele ţi-ating,
Misteru-acestei nopţi, încerc să îl disting.
Ne-apasă înserarea, cu cel mai lung sărut,
Din oglinzi întoarce-te spre noul început.
Aşează-mă de azi în amintiri mai noi,
Prin leneşul parfum al ăstei toamne moi,
În liniştea sculptată, ori gândul nepătruns,
Ori în refugiul coapsei de visul meu străpuns.
AȘ VREA SĂ RĂMÂI
Aș vrea să rămâi un gând nepătruns
În ritmul inimii mele ascuns,
Aș vrea să mai calc poteca din zori
Pe sub salcâmii plini de cuiburi de ciori…
Reproșul tardiv, rămâi, în care
Iubirea e un cuib de viespare;
Și-o flacără să îmi rămâi arzând
Prin patu-n care pătimesc cu tine-n gând.
Ascunsă ești la mine sub frunte
Fior al vârstei mele cărunte;
Eu îți trimit pe sâni fluturi de noapte
Și-un înger alb cu un pachet de șoapte.
Iar în mijlocul nopții tu goală
Să te-mplinești, ca o făgăduială;
Să-mi cufunzi nădejdile în dezmierdări,
Iar eu din trup să-ți sorb cutremurări.
BACOVIANĂ
E-atâta calmă abdicare
Plânge-n văzduh un clavecin…
Văzduhul lăcrimează-n ploaie
Cu chip bacovian străin.
E-atâta calmă fumegare
Pe frunze arse de porumb,
Cavou şi păsări funerare,
Primavăresc sub „flori de plumb”.
E ca un fel duios de vară,
Ca un suspin cutremurat.
În clavecin sunt „nervi de toamnă”
Şi-n ploi Bacovia-i uitat.
BERZELE DE TOAMNĂ
Îmi este dor de noaptea aceea mută,
Când stele ţi se repetau în bucle, doamnă;
O păstrez și-acuma tot neîncepută
Mângâierea ta ce sufletu-mi-nseamnă.
Corăbii anormale vâslesc pe cer senin
Și-n veghea mea eternă prin umbră şi credinţă.
Erotica sclavie cu limba o închin
Și-un vis de-nlănțuire în grea păcătuință.
Vâslesc apăsător pe un drum uitat de zei
Tot cumpănindu-mi anii așezați în ramă,
Eu mi-ncrustez uitat suspin în colţul buzei,
Și-n amintiri erotice ce ne mai cheamă.
Mă mai curtează chiar străine acomodări,
Spre pulsurile din amurg mă tot îndeamnă.
Am cultivat duioase deșertice chemări
Incluse azi în condamnări târzii de toamnă.
Îngrijorat mă-ntreb de voi găsi o gară,
Prin veacu-acesta vârvorind mereu,
De unde voi pleca cu berzele de toamnă
Spre Sud, ca să-l găsesc pe Dumnezeu.
CĂLĂTORIE
Ca să trec această Mare mă îmbarc
pe o arcă cu vâsle ademenitoare.
Aud scâncetul păsărilor solitare
armonizându-se în cântecul apei,
port norii sub braţe şi ceaţa pe frunte,
peste valul fiecărei clipe, spre Amurg.
CÂND VII
Când vii,
Să-mi aduci orizonturi ţesute cu stele,
Să tragi o jaluzea peste gândurile mele,
Apoi un zăvor ruginit peste-acest Univers,
Să te simt după lacrimi, să te simt după mers…
Când vii,
Să-mi aduci o ulcică plină cu zori,
Să pot să mă-mbăt pe la nunţi de feciori,
Să mă-ntorc între ceruri pe drumul cel strâmb,
În trăsură de nor, cu o mireasă de plumb.
Când vii,
Să-mi aduci dimineţi cu planete ascunse
Şi cămaşa cea nouă a înstrăinărilor plânse.
Când nelinişti pe valuri se aud fremătând,
Aşteptarea îmi văruie odaia, oftând.
CÂND O SĂ-MI FIE DOR
Când o să-mi fie dor de tine,
Voi plânge-ncet, silabă cu silabă;
La uşa unui bloc străin,
Cu lacrima ascunsă-n acoladă.
Destinul ce nu s-a supus
Alunecă-n eter fără putere,
Şi-o bate-n lacătul de sus
Al zărilor cusute cu tăcere.
Rămân străin cum tot am fost,
Dar mult mai obosit se pare.
Un sfânt de-acum e fără rost
Şi-am ucis şi ultima scrisoare.
Când o să-mi fie dor, din îngeri te zidesc,
Din gânduri zăvorâte ori zvon nepământesc.
–––––––-
Stelian PLATON
New York City, SUA
1 octombrie 2020