Scriu pe crizanteme
Până dincolo de rai e Toamnă
culorile curg lin din vise-amare
cu toată ființa mă prăbușesc în decor…
până dincolo, dincolo de suflet
sufăr de iertare,
într-o inimă ruptă
toate Toamnele dor…
Chiar dacă,
până dincolo de rai e toamnă
în roșu cu galben frunza mă pierde
istovitoare așteptare
în foșnet de rochii
să-ți scriu scrisori pe crizanteme
ori să-mi acopăr ochii?
au mai rămas doar două foi
în compendiu cu secrete…
Nici toamna asta nu e despre noi?!
De ce tot spui
că viața te-a călcat în picioare-n detalii
până când nici sufletul
nu mai știa să se destăinuie?
(la școală, du-te și azi și-n fiecare zi
să nu-ți pierzi romantismul)
eu pentru tine sunt femeia din icoană
și partea-ți cea mai studiată,
în fiecare rugăciune de mă pierzi
sunt aici!
avem de repurtat alte victorii…
viața încearcă cu noi altceva!
nu in doi se bea apă din clopote mici!?
Toamna mărturisirilor
Amintirile-n lacrimă mi se scurg ca mierea
în toamna mărturisirilor așteptată cu jind
când boaba de strugure e îmbrăcată-n cristal
când izvodiri de suflet mă cuprind
concentrat e mustul băut din pocal!
Într-o mireasmă de frunze fructate…
când mă cuprinde frica, vorbesc cu Dumnezeu
plângându-mi chinul că trag mereu cu dinții…
de cele ce trebuiesc pe veci uitate…
chiar dacă e toamna mărturisirilor,
El tace
Și-L simt cum se pierde-n ochiul meu…
Privind în gol…
Nu mai rămâne nimic din zilele sfinte
când nopțile-s încercănate și reci
nimic din toamnele ce-mi plâng despletite
pe scena trăitului pe veci
mă urmăresc, obsesiv, câteva replici
crezând că toate s-au tot spus
la ce-i bună căderea din tine însuți,
ce rămâne după tine când pleci?
ce-i iubirea când n-ai fost iubită deajuns?
când viața te minte…/
când …până și-n somn
simt spinii ce-mi sfâșie carnea!
deși spectacolul se vrea pe sfârșite!
de aceea cu propriile brațe mă-nfășor
sfârșitul să mă smulgă cuminte…
dar mai ales, să nu-mi găsiți nici o vină
nici mie, nici toamnei,
nici zâmbetului meu printre flori
nu scap de o imagine ce-o port pe retină!
a scaunului din scenă…privind în gol…
Poem de duminică
Mai mereu
pun un pic de alegorie
în fiecare metaforă,
ficținiile poetice nu-s trecute în calendar
oasele greu se albesc
în fiecare duminică
inima își rostogolește sângele ca pe-un altar
(plătind nici o vamă)
numai eu sap cu aripi ciuntite,
până nu mai respir
sap, până se rup
până când lumea mea se răstoarnă
(de-atâta galben și de-atâta duminică
toamna-i decojită ca un fruct)
————————————
Daniela PÂRVU DORIN
Noiembrie 2020