Anatol COVALI: Tolba

TOLBA

 

Ce brusc am despicat într-o secundă

din a mea viaţă nodul gordian

lăsând ca fericirea să pătrundă

în tot ce-n mine se credea uman.

Şi sufletul şi inima deodată

de o lumină clară s-au umplut

ştergând din trupul meu orişice pată

cu un imaculat şi blând sărut.

E-atât de minunat să simţi că-n tine

o altă lume şi-a făcut sălaş

şi că loveşti în ţinte-atât de bine

pentru că eşti cel mai dibaci arcaş.

Zâmbetul meu alungă-orice durere

şi-n treacăt risipeşte neputinţi,

fiindcă speranţa este-o adiere

ce scoate suferinţele din minţi.

Un alt destin, cu glasu-i blând mă cheamă

şi-mi cere să-l primesc sprea-mi dărui

ceva ce n-am cum să nu iau în seamă,

o tolbă-n care-s mii de poezii.

————————————–

Anatol COVALI

București

30 iunie 2019

Simon JACK: De m-ar vedea pământul

De m-ar vedea pământul

 

De m-ar vedea pământul,
că umblu cu liniștea lui în spate si însămânțez
în brazde toți ochii unor vulturi
și zborul lor pictez
pe arbori și amiezi orbecăind ca vântul,

de m-ar vedea pământul,
cum fac din rădăcini tot freamătul din iezi
blândețea unor miei purtând cu ea
veșmântul pădurilor ce vezi
amestecând tot lutul,

de m-ar vedea pământul
erotizând noiane de furii și-acalmii rotindu-si
bastioane pe fluturi în chilii,
de m-ar vedea si clopot talăngilor solare
cum bat vremelnic toaca în astre
fără seamăn,

ar astupa degrabă un umăr de pruncie
l-ar face lapte la sânul
unei aripi,
din tot răzorul câmpului m-ar secera în spice
de-amintire și-ar amuți în mine
întregul rod sadea,

de m-ar vedea pământul
cât sufăr de botezul ce l-am făcut din ape
un suflu de pribeag,
m-ar tot vedea feștila arzând cu ploi pe cap
în țestul de lumină-al unui veac
sfruntat,

de m-ar vedea pământul
cât pot să strig la îngeri din praguri fără porți,
de ar vedea cum îmi recit si moartea
din slova încurcată în roșul prins
de maci,
de m-ar vedea cât îmi doresc să tac! …

————————–

Simon JACK

Israel

30 iunie 2019

Nela TALABĂ: Dialog

DIALOG

 

– Cunosc stãrile de agregare ale tale,

suflete.

Pe nesimțite treci

din una în alta.

Una e starea solidã,

tãioasã,

ascuţitã,

daltã sau sãgeatã

îndreptatã împotriva altor suflete.

E starea închiderii în tine

şi e starea de atac.

Alta e starea lichidã

a iubirii,

când îți croieşti drum

spre alte suflete,

spre-a da din prea-plinul tãu.

Ultima e starea de foc

sau gazoasã,

pe care numai poeţii o trãiesc.

Sufletele lor aprind ruguri,

pe care ard cuvinte

ce se evaporã-n eter,

creând albastre stele

sori imenşi

sau lune noi.

Cunoști aceste stãri,

cãci ai trecut prin toate,

suflete al meu!

– Dar cum e cu stãrile de agregare ale morţii?

Pare cã simt uneori

un deget îngheţat

care-mi atinge fruntea,

o rãsuflare de foc

ce-mi şuierã-n urechi

sau parc-o apã neagrã

vrea sã mă înece.

Sã fie oare moartea

care-şi încearcã compatibilitatea

cu starea mea de agregare?

– O, suflete,

iscoditor mai eşti

şi lacom de trãiri,

şi de înãlţãri,

şi de cãderi,

de viaţã şi de moarte!

Trãieşte doar

şi nu-ntreba,

cãci viaţa e un dar divin!

– Dar moartea fi-va tot aşa?..

——————————–

Nela TALABĂ

Galați

29 iunie 2019

(Imagine sursa internet)

Ioan POPOIU: Imposibilă Arcadie

IMPOSIBILĂ ARCADIE

 

Frumusețea
aceasta
te rănește
pașii tăi
nu duc neapărat
undeva
clipa
în care iubita
îți cere să renunți
cerul albastru
și gândul
agasant
că nu înțelegi
căre-i lumi aparții
construiești
încă o dată
planuri
până la următoarea
prăbușire
păsări
arbori
soare
valuri
imposibilă
Arcadie

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

29 iunie 2019

Elena TUDOSA: Uneori în neputință

Uneori în neputință,

 

Știi, îmi vine să urlu, să strig uneori,
Când dorul de tine cu foc nestins mă arde,
Dar neputincioasă privirea în neant, către nori
O ridic, și rămâne pironita neîncetand să te cate,

Uneori când sufletul meu, lipsa ta îl răpune,
Mă cufund într – o tristețe nespus de grea,
Mi-l simt cum se stinge asemeni unui cărbune,
Și mă trec prin viață, ca și când n-aș exista,

Uneori gânduri negre, amare se perindă în minte,
Inundandu-mă cu o teamă atât de îngrozitoare,
Încât dorul de tine mi-e ca un cuptor fierbinte,
Și mă topește ușor (încet) precum o lumânare.

Uneori sunt clipe când singurătatea mă doboară,
Fiind izolată asemeni unui condamnat proscris,
Îmi vine să evadez din viața asta tristă, amară,
Ca pasărea Phoenix să renasc, să zbor spre cer sus.

Uneori când deznădăjduita-i a mea ființă,
Uita, fiind răpusă de dorul tău să mai trăiască,
Îmi vine să mor, să dispar, dar mi-e cu neputință,
Nu-mi rămâne decât să privesc stelele-n bolta albastră.

Uneori fără să vreau mă cufund, sperând într-un vis
M-agat de un ultim fir de speranță neștiut, ne aflat,
Ca un călător rătăcit în așteptarea unui tren ce s-a dus,
Să oprească în stația unde singură plângând m-a lăsat.

Uneori în neputință, simt că mă prăbușesc într-un abis,
Știi, îmi vine să urlu, să strig, căci dorul de tot m-a răpus!

——————————-

Elena TUDOSA

29 iunie 2019

Imagine facebook

Elena VOLCINSCHI: Pe-acest pământ de dor, eu m-am născut

Pe-acest pământ de dor, eu m-am născut
Și din acest pământ, mi-a crescut rădăcina,
Întâia slovă, dorul, aici le-am cunoscut,
Acest pământ mi-e graiul și vatra și stupina…
Fiorul românesc e fir de cântec dulce,
Tors pururea cu fusul iubirii și-al durerii,
În lume de-aș umbla și-oriunde mă voi duce,
Îmi va fi dor ca vorbei, de cumpăna tăcerii…
Frumosul meu meleag, pătruns de vechi istorii
Cu bogății ce-ntr-una freamătă a veselie
Poienile înverzite, munții trecuți de glorii
Păduri care se-’nalță în tril de ciocârlie.
Pe malu-ntins de ape, vegehează falnic far
Iar peste țara mea, tronează doar un cer,
Râuri susurând ape păzesc vechiul hotar,
Iar steaua românească-i din cele ce nu pier.
Pe-acest pământ de dor, din dureri m-am născut
Și soarta mi-am purces prin fire de lumină,
Cu-nvolburări sau liniști eu, vreme ce-am trecut,
M-am mulțumit cu locu-mi, n-am căutat pricină
Și nicicând altui neam, eu milă n-am cerut…

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

Mihaela BORZEA: Unde mi-e soldatul? Eu… pe cine plâng?

UNDE MI-E SOLDATUL? EU… PE CINE PLÂNG?

 

A plecat în lume, clipă umblătoare,
Zbuciumare strânsă cu șireturi gri,
Trup care învață cum iubind se moare
Și cum plânge viața-n ochii de copii.

Pe hotare oarbe pacea-și vinde plozii,
Arma naște gloanțe și le-aruncă-n om,
Câinii-și latră ura prinsă-n vârful cozii,
Grade-și fac din doliul sticlelor cu rom.

Coasa taie duhul celor fără vină,
Din bocanci se-aude cum scrâșnește-n dinți,
Lama și-o călește-n Iadul cu lumină
Și străpunge cerul scuturat de sfinți.

-Tu, pe cine aperi? Sub ce steag îți zace
Visul de-a fi veșnic cel mai bun ostaș,
În ce toamnă neagră chinul tău își coace
Gândul că-n tranșee ești doar chiriaș?

În ce foc de gheață îți arunci durerea,
Îți topești armura și te stingi tăcut?
Unde-ți dormi nesomnul îndulcit cu fierea
Dorului ce cântă-n ultimul sărut?

Mi-e adânc războiul Clipei suspendate
Între zodii scrise de un zeu nătâng
Și întreb clepsidra scursă jumătate:
,,Unde mi-e soldatul? Eu… pe cine plâng?”

—————————-

Mihaela BORZEA

Anatol COVALI: Dar modest

DAR MODEST

 

Nu mă mai mir că viaţa mea e alta
de când cioplesc în mine-nfrigurat
cu sufletul ce pare a fi dalta
ce s-a tocit de-atâta căutat.

Simt că nu sunt cel care-am fost odată
şi vreau să mă găsesc precum am fost,
voinicul din poveste-adevărată
pe care-o ştiu aproape pe de rost.

M-aş bucura să-l strâng în braţe-o clipă
şi să îl văd uimit că-n al meu trup
simte că altă viaţă se-nfiripă
când sentimente noi zăgazuri rup.

Căci am de la un timp o nouă forţă
şi toate-îmi sunt de-o vreme din belşug.
Din lumânare am ajuns o torţă
ce speră ca-n curând să fie rug.

Este de fapt o tinereţe nouă
ce mi-a adus târziu un dar modest :
În loc de brumă o suavă rouă
şi-n loc de culmi un mândru Everest.

————————————–

Anatol COVALI

București

29 iunie 2019

Mircea Dorin ISTRATE: Într-o noapte înstelată (poeme)

 

Privit-ați bolta înstelată culcați pe-un braț de cimbrișor,

În timp ce luna,  Zâna nopții, trecea prin ceruri, maiestroasă?

Văzutu-mi-ați în cele-afunduri cum stele-n roiuri ca un nor

Mi se învăluie-ntr-o ceață,  lăptoasă, albă, vaporoasă?

 

 

Pe-acol’, prin depărtări nebune sunt lumi deștepte și bătrâne

Cu semeni răspândiți prin ceruri, ce-mpărățesc cel nesfârșit,

Sunt gânditori ca noi, nimicuri ce par a fi niște fărâme,

Dar cu-a lor minte țin în frâuri, postăți din marele-nfinit.

 

Din galaxii își fac regate și hulpavi ca și noi, nebunii

Se războiesc să stăpânească bucăți de ceruri și de timp,

Lor mii de ani le trec în clipe, iar ce vedem că-i largul lumii

La ei e-un pas, iară bic-bengul, e-un început de anotimp.

 

Noi nici că știm, cu mintea noastră, îngustă, slabă și oloagă,

Cine și unde n-i spăpânul și-apoi pe cine slugărim,

Din ce împărăție suntem, cu cine alta ea se leagă,

Iar care-i rostul nost’ pe-aicea, nici nu-ndrăznim să bănuim.

 

Poate că suntem ca furnica într-un pustiu nemărginit,

Prea mici și nebăgați în seamă în colțul ăsta vechi de lume,

Nici nu gândim ce-i sus prin ceruri, cine pe-acolo-i pripășit,

Și dacă el, stăpânul nostru, îmi are gânduri rele, bune.

*

De-aceea zic, că noi, nebunii, în loc ca să trăim în pace

Pe huma asta care încă ne dă s-avem de viețuit,

Ne tot urâm și în războaie mereu viața ne-o prefacem

În loc c-aici ne fie raiul, cât din viață n-i sortit.

**

Acum, e miez adânc de noapte și eu, pe-o brazdă de mohor,

Cu draga mea privim la stele tot numărându-le în șoaptă,

Iar când strângeam câte o sută, eu o sărut cu drag și-n dor

Ș-apoi din altă parte-ncepem, dar bolta asta, nu se gată.

 

Ce e prin lumile de-asupra, în largul cela infinit

Nu-i treaba nostră, că nici ceia  de grija noastră  nu se-omoară,

Acuma eu am altă treabă, c-o mândră care-i de iubit,

C-o lună-n nori și cu norocul ce n-o să-l prind, a doua oară.

 

Că cerul cer acol’ rămâne, când noi vom fi demult ulcele,

Dar eu cu mândra di-mpreună nu fi-vom tineri doar acum,

Așa că voi, cei gânditorii, vedeți-vă de-a voastre stele

Că eu cu mândra-n foc și pară ne-om arde, până fi-vom…scrum

 

 

LA  O  CAFEA

 

Mai vino iară ca odată

Să bem o ceașcă de cafea,

Să-ți simt dorința-nfiorată

Cum se-nfrățește cu a mea.

 

Și-a ta ființă tremurâdă

De dor nebun și nerăbdare,

Și gura-ți dată ca osândă

C-o nebunească sărutare,

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Într-o noapte înstelată (poeme)”

Emilia POENARIU SERAFIN: Poeme

Întâia vamă

 

Azi cam bate vântul peste mine mamă,
Pe cărări de viață scrie a sfârșit,
Pași-mi grei se-nfruptă către asfintit
Și-am să trec icoană-a sufletului vamă.

Franjurii din mine, mai demult zglobii
Ca de căprioare, iuți și alintate,
Când își trec aievea coarnele pe spate
Și spintecă Cerul cu-ale lui tării.

Verdele privirii, ochi din răsărit
Oare unde-s toate, unde-au încăput ?
Ce-am rămas din mine, mamă ce-am făcut
Mai sunt eu aceeași, ori m-am rătăcit ?

Trupul vechi mă doare și-l aud strigând
Odihneste-ți timpul și mai ai răbdare
E departe calea și vezi noi hotare
Da-mi iau viața-n spate din capăt de gând.

Și mă duce vântul, unde-i cerul mamă ,
Peste răsărituri îmi scrie sfârșit !
Când mă uit mai bine, eu m-am asfințit
Și găsesc în cale, chiar întâia vamă.

 

Drumul florilor de mac

 

Hai cu mine-n macii verii
Să ne-nmiresmăm, că mor ,
Să ne-ncânte sub picior,
Roșul lor din crucea serii.

Și-amândoi pe răsărit
Peste iarba somnoroasă
Din câmpia luminoasă
Drum prin lanul miruit.

Din grăunțe date pâinii
Când adoarme vântul, lin
Parcă-mi vine să mă-nchin
Din încheietura mâinii.

Soarele pe Cer, Zefir,
Muște-n noi ca o felină
Iar plimbarea noastră lină
Să ne-o strângă de-o deșir .

Larg buchet de vâlvătăi
Le purced spre nas, spre gură
Vers din scrisa lor făptură
Ți-l înnod din zurgălăi.

Tu, te-mpiedici și te taci
Calul meu, ca mânji-n pântec,
Portativului din cântec
Am să-i sfredelesc doi maci.

Iar plimbarea, dulcea noastră
S-o refacem iar… și iar…
Fără file-n calendar
Noi, sub marea cea albastră.

Ceasu-mi bate tic…eu tac,
Luna zburdă îmbufnată
Focul florilor ne-arată
Drumul florilor de mac.

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Sibiu

28 iunie 2019

Continue reading „Emilia POENARIU SERAFIN: Poeme”