Privit-ați bolta înstelată culcați pe-un braț de cimbrișor,

În timp ce luna,  Zâna nopții, trecea prin ceruri, maiestroasă?

Văzutu-mi-ați în cele-afunduri cum stele-n roiuri ca un nor

Mi se învăluie-ntr-o ceață,  lăptoasă, albă, vaporoasă?

 

 

Pe-acol’, prin depărtări nebune sunt lumi deștepte și bătrâne

Cu semeni răspândiți prin ceruri, ce-mpărățesc cel nesfârșit,

Sunt gânditori ca noi, nimicuri ce par a fi niște fărâme,

Dar cu-a lor minte țin în frâuri, postăți din marele-nfinit.

 

Din galaxii își fac regate și hulpavi ca și noi, nebunii

Se războiesc să stăpânească bucăți de ceruri și de timp,

Lor mii de ani le trec în clipe, iar ce vedem că-i largul lumii

La ei e-un pas, iară bic-bengul, e-un început de anotimp.

 

Noi nici că știm, cu mintea noastră, îngustă, slabă și oloagă,

Cine și unde n-i spăpânul și-apoi pe cine slugărim,

Din ce împărăție suntem, cu cine alta ea se leagă,

Iar care-i rostul nost’ pe-aicea, nici nu-ndrăznim să bănuim.

 

Poate că suntem ca furnica într-un pustiu nemărginit,

Prea mici și nebăgați în seamă în colțul ăsta vechi de lume,

Nici nu gândim ce-i sus prin ceruri, cine pe-acolo-i pripășit,

Și dacă el, stăpânul nostru, îmi are gânduri rele, bune.

*

De-aceea zic, că noi, nebunii, în loc ca să trăim în pace

Pe huma asta care încă ne dă s-avem de viețuit,

Ne tot urâm și în războaie mereu viața ne-o prefacem

În loc c-aici ne fie raiul, cât din viață n-i sortit.

**

Acum, e miez adânc de noapte și eu, pe-o brazdă de mohor,

Cu draga mea privim la stele tot numărându-le în șoaptă,

Iar când strângeam câte o sută, eu o sărut cu drag și-n dor

Ș-apoi din altă parte-ncepem, dar bolta asta, nu se gată.

 

Ce e prin lumile de-asupra, în largul cela infinit

Nu-i treaba nostră, că nici ceia  de grija noastră  nu se-omoară,

Acuma eu am altă treabă, c-o mândră care-i de iubit,

C-o lună-n nori și cu norocul ce n-o să-l prind, a doua oară.

 

Că cerul cer acol’ rămâne, când noi vom fi demult ulcele,

Dar eu cu mândra di-mpreună nu fi-vom tineri doar acum,

Așa că voi, cei gânditorii, vedeți-vă de-a voastre stele

Că eu cu mândra-n foc și pară ne-om arde, până fi-vom…scrum

 

 

LA  O  CAFEA

 

Mai vino iară ca odată

Să bem o ceașcă de cafea,

Să-ți simt dorința-nfiorată

Cum se-nfrățește cu a mea.

 

Și-a ta ființă tremurâdă

De dor nebun și nerăbdare,

Și gura-ți dată ca osândă

C-o nebunească sărutare,

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Într-o noapte înstelată (poeme)” →