OARE  ÎNȚELEGEM  LUMEA ?

Tot aștept a voastră minte, ca de curcă, atâtica,

Mucezită, râncezită, stafidiă, mai nimica,

De acum să se deștepte din prealunga ei visare

Să revină, cum îmi fost-a,  pe cărarea urcătoare.

Fiindcă noi suntem sămânță din a vremii începuturi,

Cei  dintâi Adami și Eve, așezați în aste luturi,

Puși de zeii ce pe-atuncea stăpâneau întins ceresc,

Să fim veșnicirea vieții, ăstui petic de lumesc.

Ni s-a dat să fim stăpânii la piciorul nost’ de  plai,

Ce lărgitu-l-am în timpuri fie-mi gura mea de rai,

Cu cerescul de de-asupra înroit de mândre stele,

Bogății sub aste luturi, să grijim mereu  de ele.

Că așa dacă vom face, lângă zei vom fi vecie

Și cu ei vom sta alături de avea-vom  vrednicie,

Că suntem a lor vlăstare și  din ei ne-am fost desprins ,

Noi pe luturi, ei  rămas-au sus în cerul  necuprins.

De-asta gândurile noastre tot tânjesc spre infinituri

Ce ascund cu grijă-n ele taine puse-n mii de mituri,

Iar a noastră-nțelepciune cercă-ntr-una a-nțelege

Care-i mersul lumii ăstei, și-ncotro de-acum ea merge.

Ce a fost ‘naintea lumii și-ncă cine a făcut-o?

Cine-o naște, cine-o crește și-ncă cine-a omorât-o

S-o re-nvie înc-odată din aceeași plămădeală,

Facă alta mai frumoasă,  mai ochioasă, mai de fală.

*

Când vom ști aste răspunsuri fi-vom una cu cei zei,

Iar la alții ce-s în urmă, noi  le fi-vom Dumnezei,

Pân-atunci mai este  vreme încă multă de trecut,

De-nvățat a lumii taine, că suntem doar la-nceput.

**

Când în nopții de feerie ochii voștri vă îndeamnă

Să priviți spre cele astre  fără frică,  fără teamă,

Să îmi știți că-n cele ceruri din tărâm dumnezeiesc

Undeva, nu știu  pe unde, alți doi ochi de-acol’ privesc.

Că în lumile de-asupra  înroite-n universuri,

Unde-s una peste alta încă  mii de-alte cerescuri,

Viața colcăie-nneștire  izvorâtă din genuni,

Ajungând să-mi facă astăzi, ne-nțelese, mari minuni.

Noi, pe globul ăst’ de tină, pentr-o clipă de mărire

Omorâm juma de lume ca să fim dumnezeire,

Și-apoi altu-n rând îmi vine să ajungă el în fală

Și așa de-o vreme-o ținem în război și-n pârjoleală.

Cum să fim așa alături de cei zei și dumnezei

Când aici, pe astă humă suntem hoți, nebuni, mișei?.

Cine să ne de-a pe mână o fărâmă din cea lume

Că-n vecii pe ea ne-om bate, pân’ nimic de-acol rămâne.

Suntem dar niște sălbatici pentru lumile de sus,

Niște inși ce-n fața lumii n-au nimic încă de spus,

Ne visăm a fi odată zei lumii celei noi,

Când în fapt suntem nimicuri, nesătui și-n toate goi.

Am uitat învățătura ce-am primit-o din ceresc

Să ne facem raiul nostru pe întregul pământesc,

Avem Legile  Frumoase  de la Hristul nost’ dintâi,

El, Zamolxes, ce le pus-a vieții noastre căpătâi.

Cât de ele ne ținut-am, fost-am drepți,  viteji și buni

Și la alții dați exeplu vremii celei din străbuni,

C-am știut că după morte fi-vom toți nemuritori

Și că-n ceruri doar dreptății noi rămâne-i-om datori.

A venit apoi Hristosul, să ne-nvețe că iubire

De o fi în tot și toate vindeca-va omenirea,

Și a Lui învățătură am uitat-o prea devreme

Că mereu păcatul dulce ne șoptește: ,, Nu te teme!”

Nu avem în noi voință să iertăm și să iubim

Viața, sfânta cea dreptate și în cinste să trăim,

Mai aproape n-i păcatul și mai dulce-a lui robire,

Ce-a avere și puterea ce îți fac aici mărire.

Avem mult până-nțelegem că doar spiritul ne-nalță

Și prin el doară trăi-vom luminoasă altă viață,

De-asta încă vom rămâne în  această tină rece,

Înădite timpuri multe, pân’ trufia ne va trece.

2.07.2019

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Versuri la început de Cuptor” →