Privit-ați bolta înstelată culcați pe-un braț de cimbrișor,
În timp ce luna, Zâna nopții, trecea prin ceruri, maiestroasă?
Văzutu-mi-ați în cele-afunduri cum stele-n roiuri ca un nor
Mi se învăluie-ntr-o ceață, lăptoasă, albă, vaporoasă?
Pe-acol’, prin depărtări nebune sunt lumi deștepte și bătrâne
Cu semeni răspândiți prin ceruri, ce-mpărățesc cel nesfârșit,
Sunt gânditori ca noi, nimicuri ce par a fi niște fărâme,
Dar cu-a lor minte țin în frâuri, postăți din marele-nfinit.
Din galaxii își fac regate și hulpavi ca și noi, nebunii
Se războiesc să stăpânească bucăți de ceruri și de timp,
Lor mii de ani le trec în clipe, iar ce vedem că-i largul lumii
La ei e-un pas, iară bic-bengul, e-un început de anotimp.
Noi nici că știm, cu mintea noastră, îngustă, slabă și oloagă,
Cine și unde n-i spăpânul și-apoi pe cine slugărim,
Din ce împărăție suntem, cu cine alta ea se leagă,
Iar care-i rostul nost’ pe-aicea, nici nu-ndrăznim să bănuim.
Poate că suntem ca furnica într-un pustiu nemărginit,
Prea mici și nebăgați în seamă în colțul ăsta vechi de lume,
Nici nu gândim ce-i sus prin ceruri, cine pe-acolo-i pripășit,
Și dacă el, stăpânul nostru, îmi are gânduri rele, bune.
*
De-aceea zic, că noi, nebunii, în loc ca să trăim în pace
Pe huma asta care încă ne dă s-avem de viețuit,
Ne tot urâm și în războaie mereu viața ne-o prefacem
În loc c-aici ne fie raiul, cât din viață n-i sortit.
**
Acum, e miez adânc de noapte și eu, pe-o brazdă de mohor,
Cu draga mea privim la stele tot numărându-le în șoaptă,
Iar când strângeam câte o sută, eu o sărut cu drag și-n dor
Ș-apoi din altă parte-ncepem, dar bolta asta, nu se gată.
Ce e prin lumile de-asupra, în largul cela infinit
Nu-i treaba nostră, că nici ceia de grija noastră nu se-omoară,
Acuma eu am altă treabă, c-o mândră care-i de iubit,
C-o lună-n nori și cu norocul ce n-o să-l prind, a doua oară.
Că cerul cer acol’ rămâne, când noi vom fi demult ulcele,
Dar eu cu mândra di-mpreună nu fi-vom tineri doar acum,
Așa că voi, cei gânditorii, vedeți-vă de-a voastre stele
Că eu cu mândra-n foc și pară ne-om arde, până fi-vom…scrum
LA O CAFEA
Mai vino iară ca odată
Să bem o ceașcă de cafea,
Să-ți simt dorința-nfiorată
Cum se-nfrățește cu a mea.
Și-a ta ființă tremurâdă
De dor nebun și nerăbdare,
Și gura-ți dată ca osândă
C-o nebunească sărutare,
A mele fie toate vamă
La clipa cea născând divin,
La simțul care n-are seamăn,
La toate ce de-aicea vin.
La încă cele care-s vrute
De-a noastre vise cu păcate,
Ce pusu-le-am îm vorbe mute
Și-n dulci plăceri nevinovate.
În loc opri-vom veșnicia
S-o facem vrere cu soroc,
Și rai ne-o fi împărăția
Din clipa noastră, cu noroc.
Nimic n-o fi în jurul nostru
Decât o mare de iubire,
Uita-ne-vom pe lume rostul
Topiți în dor și-n fericire.
*
-Mai vrei o cană? – ’ntreb în șoaptă
Să nu te tulbur din visare,
-Poate-ntârziu, în miez de noapte
Când fi-vom gata de plecare.
Dar pân-atunci mă mai iubește
Cu patimă, cu dor, cu chin,
M-apinde iar și mă dorește,
Mă ’nalță toată în divin,
Să țin aminte astă noapte
Ce-o fi cât toate ce-am pierdut,
Tu spune-mi jurăminte-n șoapte,
Eu răsplăti-te-oi cu-n sărut.
Că poate n-o mai fi ve-odată
Norocul ce-a ținut cu noi,
Iar clipa asta, vinovată
Vom duce-o-n lumea de apoi.
**
Va trece noaptea fermecată,
Noi taină face-ne-om din ea,
Tu, Doamne, ne mai las-odată
Să bem o ceașcă, de cafea.
Că nu-i păcat când e iubire
Și nimănui nu facem rău,
De vrei, îmi dă cea izbăvire
Și-oi fi pe veci, supusul Tău
————————————-
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
2 iulie 2019