Emilia POENARIU SERAFIN: Poesis

Te iubesc distinsă doamnă !

Ca o zână despletită în lumina asta, doamnă
Din privirea mea flămândă, te îmbrac și te dezbrac,
Mă adun și mă împrăștii, fiindcă nu mai știu ce fac
Iar prin mine Infinitul prinde tot de se răstoarnă.

Zici c-ai moștenit Pământul și te-ai îmbrăcat în codru
Ochii tăi de jună primă în lumina gălbioară
Razele de Cer coboară și s-au prins de aripioară
Bat din aripi fluturi galbeni în tremolul lor celebru.

Vezi , iubirea-n mine crește ‘bolnăvindu-mă de moarte,
Parcă ești din altă piesă, dar nu știu în care act,
Fă cu mine învoială, fă cu mine vre-un contract
Eu, te fac stăpâna lumii, ori în suflet semn de carte.

Mi te-ai revărsat în sânge, ești în mine scumpă doamnă,
Cum să mă dezbar de tine, cum de tine mă dezbrac?
Iau din Ceruri lumânarea și-o aștern peste colac
De nu-mi ești în tot și toate fluturi cântă imn funebru !

Pe o margine de gând

Cu mine de-o poveste: Ce iute trece viața,
Cad urme de regrete pe-o margine de gând
Iar altele de-a valma, prin mine tremurând
Și pleacă mai departe schimonosindu-mi fața.

Prin porii disperării erup muguri de brazi
Și mă transformă toată, cum sunt eu, mai ciudată
De uit de ce mi-e vorba în mine transformată
Cu soarele-n cădere, nu-i vremea să te arzi.

Dar clipa următoare de-n mine-o să rămână
N-ai să-i găsești cotlonul prin care s-a ascuns
De vine următoarea, cine să-ți dea răspuns,
Ori de m-adună-n dată de-o palmă de țărână.

Pe unde-i Ziditorul ca-n ea să sufle viața ,
Să pot cu Eu de vorbă, pe-o margine de gând
Ori vine toamna rece, cu iernile… pe rând
De-mi plouă a pustie, schimonosindu-mi fața…

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Octombrie 2019

Continue reading „Emilia POENARIU SERAFIN: Poesis” →

Cornelia PRISĂCARU ZOTA: Când…

CÂND…

Când bolta celestă-i senină,
de giuvaieruri scânteietoare plină,
iubirile înmugurite, ciorchine s-adună,
iute, romantic, verde crud îmbobocesc,
pictural, ca din vrăjite peneluri înfloresc,
în suflete îndrăgostite, minunat coloristic rodesc.

Când bolta celestă-i cătrănită,
cu nori cenuşii, plumburii ticsită,
privirile iubiţilor, ursuze şi reci, în jos coboară,
de parcă ar căra o nedorită şi tristă povară,
nimic nu mai imboboceşte,
nimic nu mai înfloreşte,
nimic nu mai rodeşte…

—————————–

Cornelia PRISĂCARU ZOTA

Iaşi,

21 octombrie 2019

Mihaela BORZEA: Sub pașii mei

SUB PAȘII MEI

Asfaltul urlă, îngropându-mi mersul aproape sacadat de-atâta viață,
De tălpi toți zeii humei mi se-agață, își clatină prin trotuare, versul,
Sub pașii mei se gârbovesc strămoșii mutați din cimitire-n plină stradă
Și doar vreo coborâre de zăpadă le-ar mai ascunde lacrimile roșii.

Mă duc spre dimineți cu flori pe buze, apusul gri mi se topește-n oase
Și cade cărămida de pe case și urlă poezia după muze,
Sub pașii mei își află ghilotina condeiul înmuiat în ploi și soare,
Genunchiul drept, înaintând, mă doare, genunchiul stâng înjunghie lumina.

Departe de poeme și de tine îmi tremur agoniile livide,
Un hău de neputință se deschide și din oraș rămân numai ruine,
Sub pașii mei se crapă piatra dură și-mi crește-n carne puf de anemone,
Nici nu mai știu de unde vin fantome și nici de ce mi-s gleznele de zgură.

Clepsidra de pe umeri mă apasă, îmi scrijelește slova-n epitete,
De liniștirea ta îmi este sete, de gândul tău chemându-mă acasă,
Mi te zăresc la colțul veșniciei cerșind îndrăgostire de la îngeri,
Sub pașii mei se risipesc înfrângeri și crește-n jos tulpina iasomiei.

Adună-mă din tocurile foamei, mi-e dor de colb ce-mi gâdilă-ntruparea,
Încheagă-mă din toată destrămarea, îmbracă-mă cu rochiile mamei,
Sub pașii mei strămoșii să-și așeze odihna zguduită de tăcere
Și-mbată-mă cu vin de mângâiere, suspinul meu, etern să te viseze!

—————————-

Mihaela BORZEA

21 octombrie 2019

Marilena Ion CRISTEA: Bate-un clopot…

Bate-un clopot orbit de atâta lumină,
Și-ntr-un nou răsărit, întâmplări fără vină,
Învârtindu-se-n cerc, se aruncă în gol
Printre pașii de melc și de aripi în stol..

Bate-un clopot grăbit printre urme de ceață,
Și-ntr-un nou răsărit, este iar dimineață,
Iese-ncet, temător, dintr-un con de angoase,
Trimițând către nor frica hâdă din oase..

Bate-un clopot albit de perdeaua de fum,
Și-ntr-un nou răsărit, nu e singur pe drum,
Se aprind lumânări în nopți triste de toamnă,
Ce la alte visări și trăiri îl îndeamnă.

Bate-un clopot trezit dintr-un somn fără noapte,
Și-ntr-un nou răsărit, el se-aude departe,
Bate-n ritm infernal, curățat de rugină,
Regasindu-se azi într-un con de lumină.

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

Mariana POPAN: Toamna aurie

Toamna aurie

Ai venit, covor de aur,

peste lumea noastră-n taină,

îmbrăcând-o în rugină,

și schimbându-i vechea haină.

Parcurile-s înroșite

de alaiul frunzelor,

unele mai vestejite,

altele, rece décor;

podul viu, ca altădat,

e-mbrăcat și el, sărmanul

de alaiul stropilor,

reci și mulți, aduși de anul.

Anul, repetatul timp,

Parcă, mai grăbit să-mi fie,

mi-amintește-n șoapta nopții

de clepsidra timpurie.

Diminețile cu ceață

și cu bruma argintie,

îmi aduc aminte-n vreme

de-a mea toamnă aurie.

Și aștept să-și etaleze,

pe raioanele din târg

toate roadele culese

din livezi și din pământ.

Haideți să ne bucurăm,

dragi copii, prin frnze multe,

s-ascultăm vântul prin ele,

păsări de pe cer ne-asculte!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare

Octombrie 2019

Dan-Obogeanu Gheorghe: Ploaia

Cerul meu cu galbeni nori
Adunat-a toamna -n poală.
Pân la revărsat de zori
Picură versuri pe coală.

Dintr-o călimară rece,
Dintr-o noapte făurită,
Stropul ploii care-mi trece
Prin inima cea trezită.

Și tot plouă, plouă, plouă
Cu mărgele de cristal
Peste vis cu lună nouă
Într-un ceas sentimental….

Câmpul meu cu galbeni vișini
Adunat-a toamna-n zare
Și îmi picură prin streșini
Brumă albă dintr-o floare.

Dintr-o călimară caldă,
Dintr-un suflet meșterită,
Un ocean de vers îmi scaldă
Ceasul verii de ursită.

Și tot plouă, plouă, plouă
Cu ani mulți din calendar
Socotind la viață nouă
Timpul scurs tot în zadar…
……………………………..
Și tot ploaia îmi inundă
Toamna mea de o secundă!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

Octombrie 2019

Emilia-Paula ZAGAVEI: Nicicând…

NICICÂND…

A căzut cortina
Peste această toamnă,
Pe care mă temeam
Să nu o pierd.
O țineam atât de strâns
În sufletul meu.
Încât mâinile
Mi-au rămas încleștate
A rugă.
Pe un fir de vânt,
S-au ridicat spre cer
Doar aromele târzii
Ale sentimentelor mele.
Undeva,
Pe o margine de gând
Pașii tăi răsună
În golul inimii,
Acoperind
Bocetul iubirii.
Ecoul rănilor
Lăsate cadou
Se sparge
De clopotul
Ce-mi bate fals
În trup.
Te grăbești
Să înmormântezi
Și ultimile oseminte
Ale păcatului.
Trec secunde
Ce aduc cu eternitatea.
Peste toate acestea
Se lasă ceața tăcerii,
Ce-mi sparge ireversibil
Timpanul uitării.
Rămân cu mine,te du cu tine…
Înțeleg târziu că:
NOI
Nu vom mai exista
nicicând.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

Octombrie 2019

Gabriela RAUCĂ: M-ai unit cu cerul

Clădește-mi un castel la marginea pădurii,
Să fie alb, de fildeș, pe-alocuri argintiu,
Să-i faci un fundament din vraja amintirii
Și-a visului pe care, doar eu, poate, îl știu.

Ferestre să îi pui, cu fața înspre Soare
Sau așezate-n umbră de codru fremătând,
Mereu, un tril suav, încet, să se strecoare
Și-o adiere lină s-alinte al meu gând!

Intrării să îi pui un prag de fericire,
Și trepte construite din lespezi străvezii
Iar un covor țesut din fire de iubire
Să îmi mângâie pașii, pierduți în poezii.

La porțile de vis așează-le arcadă
Din ramură gingașă suavă ca un zbor,
Și raze aurii, într-un mănunchi, să cadă,
Prin ușile deschise, lipsite de zăvor.

Să-i pui acoperiș din mângâieri de soare,
Cu turle îndrăznețe crescute înspre cer,
Iar farmecul de basm, asupra-i să coboare
Cu unduiri de vrajă, minune și mister.

Clădește-mi un castel, înconjurat de ape,
Cu zidul alb, de fildeș, pe-alocuri argintiu,
S-aducă amintiri, în el tot mai aproape,
Ca într-un vis, pe care, doar eu, poate îl știu.

—————————

Gabriela RAUCĂ

Mallorca,

23 octombrie 2019

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Mă întorc pe drumul soarelui

Mă întorc pe drumul soarelui

Urmăresc orizontul până dincolo de moarte,
îi șterg geamurile la ferestre.
Mă întorc pe drumul soarelui la obârșia izvoarelor,
caut oamenii locului.

Mă sfătuiesc și-mi arată în ceea ce cred,
să mă pot converti
la sintaxa cuvintelor scrise pe fața zilei
în ziua învierii.

Doamne, prinde-mă de mâini
și pune-mi în palme pâine cea de toate zilele,
să o mâncăm împreună cu peștele sfânt.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Octombrie 2019

Laura OPARIUC: Octombrie

Octombrie
dispare ușor,
cu raze gălbui,
cu foșnet uscat
de foi de gutui,
cu regretul de vară,
târziu, aproape uitat.
Se topesc pe jos
culorile-n covoare
și ți-e teamă
că strici visul lor
cu un gând,
cu un pas,
c-o petală din soare.
Copacii își caută
sufletul prin ram
și ei știu că e-n van…
E dorul lor risipit
an după an,
sacrificiu subtil
pentru ca noi
să trăim alți fiori,
să iubim,
în octombrie,
în alt fel,
cu sufletul plin
de lumini, de culori
și sublim,
de copil…

—————————-

Laura OPARIUC

sursa foto, Creative images