NINSOAREA DE ACUM
Fenomen amăgitor ca ritualurile iscate
dintr-o inimă vrăjită,
și ca simularea din orgoliu a datinilor
Ca plânsul straniu și simulat al actorilor
care stârnesc hohote de râs,spectatorilor…
Fenomen prea puțin semnalat:
virgulă între modestie și trufie
sau între profesionalism și stângăcie
Această ninsoare completează fără temei
și fără rând Geografia
cum completează ghimpii, trandafirii
———————–
VASILE DAN MARCHIȘ
Mă-ntreb, uneori, ce-mi lipseşte ?
Am totul sau poate nimic,
Ferit, mă mai uit prin ferestre
De timp, răsfăţându-mă un pic.
Mi-e clipa cocori, flori, iubire,
De ploi sunt ferit, zbor pe nori,
În toamna cu-a ei desfrunzire,
Vin vechi elegii înspre zori.
Se sting în oraş felinare…
Zâmbesc de e soare sau nu !
Încerc să aduc alinare
În jur, deşi-s vremuri tabu.
Narghilă mi-aprind către seară,
Bătrâni beduini mă-nsoţesc,
O fata morgana de ceară,
Mi-e oază-n aridul deşert.
Visez cum ar fi şi ce nu e,
Fantasme umbresc seri pustii,
Ridic din himere statuie…
Tu ştii ! Eşti departe ! Nu-mi vii !
Mă rog la icoane blajine,
Iar El îmi şopteşte preablând,
E bine… Iubeşte, străine !
Ţi-e timpul prea scurt şi plăpând.
Tu ? Treci mai departe prin toamnă,
Ai totul sau poate nimic…
Opreşte puţin, dulce doamnă,
Iubind… Zăboveşte un pic !
———————————
Mugurel PUȘCAȘ
Reghin
Răscolesc lacrimi prin frunze,
Stropi de rouă reci căzuți,
Valuri fine pentru muze,
‘N toamnă pregătiri de nunți.
Tineri dragi îndrăgostiți,
Pe-al toamnei covor de frunze,
Spre altar pășind cuminți,
Pentru a-și jura credință.
Doar tu singur, rătăcit,
Pe cărări de frunze plânse,
Așteptându-mă tăcut,
Pe un pat de frunze strânse.
Dar erai numai un ciob,
Dintr-o stea care căzuse,
Te-am luat în palma mea,
Dintre lacrimi, frunze plânse.
Mi-am dorit a te regăsi,
La sân să te-adăpostești,
‘N toamnă să mă pot nunti,
Cu tin’ să mă veșnicești.
Răscolesc prin frunze lacrimi,
Val de brumă înghețat,
Nu te regăsesc și patimi
Multe, voi avea de îndurat.
Răscolesc prin frunze plânse,
Amintiri de dor aprinse,
Ale dragostei răpuse,
Ce în chip de stea se stinse.
——————————-
Elena TUDOSA
Evadare
Descopăr la rădăcina sufletului ramuri noi
brațe verzi ce vor face umbră
timpului de mâine
caut glasul pierdut
în vântul ce mângâie firul gândului
în preaplinul zării ce-și revarsă culorile peste aripile ce-au cules atâtea anotimpuri
muzicile sorții
se izbesc de malurile surpate ale iluziilor
ale viselor ce au murit mereu încă din fașă
reflecxia lunii în oceanul nopții
amplifică neputința de a descătușa temerea
prăbușirii în colbul ce îngreunează urcușul
prind aripi
le sărut zgomotul
caut o altă traiectorie cu trăiri imaculate
cerul lăcrimează, un plâns puțin uzat
înaintez printre picuri și foșnete de speranță
plouă peste dorul ce-l port cu mine
în povestea mea
evadez spre libertățile actului final
unde pașii mei nu-și mai recunosc locul
timpul și nici… anotimpul.
———————————
Maria CĂLINESCU
Valsul toamnei
Din filele toamnei din viață
Au mai căzut și alte frunze…
Natura vrea să se amuze,
La glumele distinsei doamne.
Din stropi de rouă dimineața,
Bruma înceată s-a lăsat
Peste palat pietrificat-
Adoarme, sau începe viață?
Mai lasă-mi toamnă, la apus
De răsărit neobosit,
Un colb din raza-ți infinit,
… Căci soarele… De când s-a dus?
Am adunat din clipe ziua,
Cu clipe multe-n răsărit
De zori, să știu ce-aș fi dorit,
Din cei ce bat ca ”apa-n piuă”.
Am adunat și-am aruncat,
În abisuri, uitate clipe,
Uneori triste, ori acide,
Ca ele, să fie uitat;
Uitat momentul întristării,
Înlocuit cu-a sa speranță,
Cică… Miroase a vacanță
De clipe vagi ale mirării…
Va reveni cu viața-n fire,
Va reveni ca altădat:
Va reveni moment curat
Și nesperat de fericire!
… E toamnă… Frunzele tot cad…
Și cad ca niște pagini rupte…
Dorind pământul să le-asculte,
Cum asculta el, altădat…
Și tot pășim prin frunza toamnei…
Plângând, râzândnd ca, mai apoi
Să rezâmbim prin stropi de ploi,
Dansându-și valsu-n vântul doamnei…
Sperăm iubind, iubim sperând,
Prin a iubirii dragi puteri…
Tăcem iubind, trăim dureri,
Sperând la clipe vii, în cânt…
…
Cum ne-am promis în legământ!
O toamnă minunată, din puterea iubirii!
———————————-
Mariana POPAN
Baia Mare
Octombrie 2019
învățasem până mai ieri să-mi reprezint lumea
abstract
după niște contururi neregulate
desenate în negru pe-o hartă
fiecare contur ascundea un loc cu o notă distinctă
asociată cu denumiri de fluvii, de munți, de imperii
de drumuri ale mătăsii
de orașe
despre care citisem prin cărţi
în care trăiau milioane de oameni
nevăzuți
despărțiți între ei de aceleași fluvii, de aceeaşi munți
de aceleaşi drumuri ale mătăsii
de aceleaşi nesfârșite întinderi de cer și pământuri
într-o zi însă a apărut cea de-a opta minune a lumii
telefonul
care a schimbat totul
cu un deget acum deplasăm lumea după voia inimii
prin fața ochiului
înainte-înapoi
apoi de la capăt
imaginile lumii curg ca nisipul dinăuntru unei clepsidre
și se răsfrâng ca o rază de Soare într-un ciob de oglindă
privind în urmă zâmbesc
Marea Piramidă din Gizeh
îmi apare azi ca o glumă
Grădinile suspendate ale Semiramidei
la fel
Templul zeiței Artemis din Efes
un loc al uitării
Statuia lui Zeus din Olympia
infatuare, orgoliu grecesc
Mausoleul din Halicarnas
sfidare
Colosul din Rhodos
sperietoare de ciori
Farul din Alexandria
sforţare
niște glume până la urmă
în comparaţie cu minunile ultimului veac
începând cu teoria relativității a lui Einstein
cu telefonul mobil al lui Martin Cooper
până la manipularea ADN-ului
și zborul omului către Marte
ultima frontieră dintre noi și Dumnezeu
a rămas cerul…
——————————–
Aurel CONȚU
Nu-mi spune…
Că n-am lăsat o urmă
Pe plaja ta din gânduri,
Pe valul dintre gene!
Nu-mi spune…
Că prin vise nu-ți calc alene,
Nu-mi spune că mă vrei
Plecată-n depărtări
Să nu mă mai revezi
Să nu mă mai visezi!
Nu-mi spune… nu te cred !
Nu-mi spune că al meu vers
Nu-ți dă fiori în suflet
Atunci când îl citești!
Nu-mi spune… nu te cred !
Nu-mi spune că pe cărarea
Din parcul plin de tei…
Nu simți și pasu-mi
Alăturia de al tău…
Nu-mi spune c-atunci,
Când privești cerul
Nu vezi și ochii mei…
Nu-mi spune…nu te cred !
Nu-mi spune că nu plângi
Și n-ai păreri de rău…
Că sunt doar o nălucă
În mintea-ți obosită…
De drag și dorul meu,
Nu-mi spune…nu te cred !
————————–—————–
Mariana Zorița TURDA
O linie fluidă acest necuprins din mine
fuior de culori de-un strigăt de pasăre încolăcit
pe-un țărm ce-nscrie-n spirale de melc
algebra unui neant euclidian
în care gânduri și pietre printre litere gravitează
într-o ecuație a singurătății
cu o iarnă de necunoscute
în alveolele umbrei pulsând
și-ntr-un interval de tristeți
un veac agonizează divergent
în haotica rotire de sfere sfărâmate
iar din plumbul zării
atomi de sticlă și oțel se rostogolesc
peste un umăr de înger
ce și-a pierdut aripile
în rugăciunea acestui amurg
suspendat de marginea uitării.
—————————–
Alice PUIU, octombrie 2019
Imagine – pictură de Chantal Cohen
aceasta nu e doar o frunzã…
aceasta nu e doar o frunzã oarecare
acesta frunzã a fost mult mai demult
o floare
îi spuse magicianul pe un ton uşor
a fost o floare cu miros îmbãtãtor
pãstreaz-o, dacã vrei, la tine-n amintire
ori agãțatã-n cuiul din privire
şi te-nfioarã de fragilitatea ei
nu te grãbi s-o lepezi fãrã de temei!
poate a fost a dragostei neprihãnitã înflorire
o chintesențã de parfum şi de amãgire
poate a fost o ultimã petalã
ce s-a pãstrat pe tija goalã
cu încãpãțânare
cu ardoare…
nãdãjduind în ultima înseninare…
primeşte frunza; nu a fost o floare oarecare
PÂNZA LUI VAN GOGH
Târziu când vei vedea că te-am iubit,
Portalul sufletului se va-nchide…
Doar fumul amăgirii, venind din asfințit
S-o risipi în vânt, lăsând un iz de piramide.
O umbra mare de tăcere, s-o așeza clipind,
Și nu poți să-i alini nicicând durerea
Iubirilor trecute, cu ultimele trenuri fumegând…
Ce trist și sacadat, înaintează-n inimi amintirea !
O amintire dulce, de clopote în munți trezite
Ce-avea să-ți fure o lacrimă grăbită
Ce se prelinge tristă, în dimineți neavenite
Pe, PÂNZA LUI VAN GOGH cu… FLOAREA SOARELUI, neadormită…
Mereu am să te caut, cu vântul înserării,
Voi lua cu mine poteci fără oprire,
Voi poposi o clipa-n gând, la malul mării…
Și-oi adormi râzând, – ÎN CALEA TIMPULUI CE VINE !
—————————-
Doina BĂDILĂ
Octombrie 2019
Floarea-soarelui pictura de Van Gogh