Valeriu CÎMPEANU: Marin Sorescu unic și irepetabil

Da, Marin Sorescu n-a existat. A existat doar Unul căruia, în toiul unei nopți de iarnă geroase, începând să se dezghețe, i s-a luat ceața de pe ochi și, văzând întunericul și lumina pe pământ, a zărit și un Nume!

– Ce-ar fi, și-a zis, să mă îmbrac eu în el și El în mine, să văd lumea ce mai face, cum o mai duce cu viața, cu fericirea și uimirea, cu spaimele de moroi și cu altele de-alde- astea…

Astfel că, îmbolnăvindu-se rău de viață, s-a născut tocmai când începea să moară. Noaptea îl dureau luna și cu stelele, iar ziua, soarele, până răsărea iarba în calea oamenilor și i se deslușea adevărata căutare despre înțelesul încheieturilor lucrurilor.

Avea însă o altă viziune a viziunii lucrurilor despre care oamenii Bulzeștilor, ca peste tot pe meleagurile oltenești, nu știau prea multe, că trăiau toți cu spaima de strigoi, de moroi, cum li se mai zicea. Ba unii mai și damblageau de spaima lor, de nu-și mai reveneau toată viața. Ca Gligore Ăl Moale al Ioanei lui Bâzdâc, de-i flencăneau mâinile în toate părțile când mergea pe șușea. I se strâmbase și gura, așa, într-o parte, de nu înțelegeai nimic din ce vorbea. Fugeau toți de el ca de Ucigă-L Toaca. Îl lăsase și muierea și nici tac-su și sătenii nu-i mai răspundeau la „Bună-ziua”. De teamă să nu se molipsească de poceală. Și nici muierile prin sat nu mai făceau copii ca lumea, că-i lăpădau de la-nceput, de cum rămâneau grele, de frică să nu facă tot moroi.

Pe-aci, prin partea Bulzeștilor însă, ca peste tot pe meleagurile oltenești, era obiceiul ca oamenii să fie cunoscuți mai mult după porecle decât după numele lor de botez, iar muierile, ce să se mai obosească ele să-și țină minte numele ? Își ziceau simplu ele-ntre ele: Daică! Fă! , Țață! Lele,Tale! , de parcă se și mândreau cu astea ca de cine știe ce titluri de noblețe și mare faimă. Pe-aci însă, prin Bulzești, bântuia rău frica de moroi cu fel de fel de întâmplări de se zbârlea părul pe oameni când le-auzeau. Parcă le-aud și acum când se întâlneau muierile ciopor la cișmele să ia apă sau la Cooperativă să-și cumpere gaz și sare pe ouă, că bani n-aveau:

– Dar cu Mărin ăsta al Nicoliței, ce-o mai fi, fă, daică, fă, că nu-i de-a bună, zău , zicea Mița lui Urlatu din capul satului, din vale, că i-auzi, când l-a născut avea deja trei dinți din față și nici nu supsese bine colastra de la mumă-sa, că a și-nceput să meargă și să vorbească. Iar când i-au pus la trei zile de Ursitori, s-a dat jos noaptea din postavă și-a mâncat toți colăceii ursitorilor, unși cu miere și cu nucă, să le-mbuneze. Și-a băut și tot vinul din sticla de pe corlată de, când au venit Ăle Trei să-i facă rânduiala și-au văzut minunea, s-au spăriat de moarte și-au rrruuupt-o la fugă prin spatele cășii, prin budidăi până-n fundul curții , de era să le hărtănească și câinii, să rămână oamenii săracii, fără ursitori.

– Da, da, daică Ioană, cu Mărin ăsta al Nicoliței, nu-i deloc de-a bună, zău, nu-i de-a bună, că n-auziți ce face? zicea Floarea lui Urâtu, merge noaptea peste tot în toiul nopții din cimitirul din Dealul Liliecilor până-n vale la cișmele și nu se teme de moroi. O fi tot de-al lor, Daică Ioană că și țața Măria lui Fleancă zicea că a aflat de la Leana lui Bâlbâitul din capul satului din vale,că ,așa e … că de cum s-a născut, avea deja trei dinți din față și a și început să meargă și să vorbească. ..

Păi îți dai seama, Daică Ioană, nu-i de-a bună ,sigur e de-al Lor… de-al Ălora..de Ăia…că și țața Marița lui Crăcănatu zicea că și ea a auzit tot așa…

– Păi asta e de-a bună, fă țață Floare, zi și tu că ești mai bătrână și știi mai multe, e de-a bună ?! N-o fi și Ăsta tot de Ăla.. de -al Ălora… că mi-e și frică să le zic pe nume, de se-ncrețește carnea pe mine numai când mă gândesc…

– Daaa, fă Ioană, daaa, ai dreptate, fă, că nu-i de-a bună , zice și Marița lui Bădălău. C-ați auzit ce-a pățit și bietul popa Niță din sat când a vrut să-l boteze, a sărit jos din cazan și l-a apucat de barbă de era să crăpe inima în el, săracu ‘ ! Bine că nu l-a apucat de altceva! Ha,ha,ha,haaa, au izbucnit cu toate în râs.

– Nu râdeți, fă, nu vă râdeți, că i s-au înmuiat mâinile, scăpând crucea și busuiocul din mână și închinându-se și scuipând în toate părțile, a ruuupt-o la fugă prin altar în spatele bisericii, de n-a mai călcat prin biserică multă vreme să facă slujbe și botezuri. Și nici sătenii n-au mai venit. Ba, i-a mai și spus preotesei, că n-a avut de lucru să-i spună, de-i pierise și somnul , săraca femeie , că visa noaptea numai moroi. Degeaba lăsa ea lamba aprinsă că zeletea din somn , trezindu-se direct în capul oaselor. Holba ochii pe preotul de lângă ea când îl vedea sforăind cu gura căscată și cu barba și părul zbârlit în cap, zgâlțâindu-l mereu: Nițăăă, mă Nițăă mă, tu ești? ca să se convingă că nu e cumva tot moroi… Moroii ăștia băgaseră toată lumea în spărieți ,că umblau noaptea de-a valma printre cășile rărite ale oamenilor din cimitirul Liliecilor din Dealul Bulzeștilor până-n vale la cișmele. Muierile nu se mai duceau nici să aducă apă decât ziua. Cum se lăsa sara până se crăpa de ziuă în cântatul cocoșilor, stăteau închise în casă și nu se culcau până când nu stropeau toate intrările cu busuiocul și agheasmă de la Bobotează.

– Auzi Tale, daică Ioană și voi, fă, zice Ana lui Beșleagă, păi e lucru curat ăsta…e lucru curat?! Sau că, nu mai departe, ați auzit fă, că și azi-noapte, de Sâmbăta Morților, când s-a dus Anica lu` Zburlitu la cimitir cu noaptea-n cap ca să-și tămâie bărbatu’ cu cădelnița cu cărbunii aprinși și tămâie, hââit , a sărit un moroi pe ea și-a vrut s-o pună jos , să-i facă felul chiar pe mormântul lui bărba-su:

– Păi, vă dați seama voi ce-ar fi fost, să-i fi făcut ăla pocinogul, că ne-ar fi umplut satu’ de moroi și-ar fi fost vai de noi…Auzind-o chirăind și ălelalte s-au spăriat și ele și -au rupt-o la fugă buluc, împiedicându-se printre morminte și cruci, țipuindu-se toate cât le ținea gura, de să scoale morții din groapă, nu alta. Au lăsat acolo și colăceii cu sarmale, și cârnații fripți pe varză călită de te luau pe sus miroasele. A treia zi când s-au dus să le adune, n-au mai găsit nimic. Păi le-0 fi mâncat chiar bărba-su și de- a sărit pe ea ,nu s-o fi săturat de ea când trăia, fă Leană daică,zice Măria lui Chiompaliu !

Eiii, a fost bărbat-su, nu cred fă țață Mărie, nu cred nici în ruptul capului că pe ăla când l-au dezgropat de l-au găsit cu curu-n sus în scriu,i-au înfipt în inimă un țăruș aprins din foc și i-au făcut și moliftă cu popa…Ei, da, cine-a a fost,parcă mai contează, s-a băgat în vorbă Aurica lui Bondoc ! Bine că a scăpat săraca ! Păi a scăpat fă,a scăpat ,că tocmai atunci se crăpa de zâuă și auzind cocoșii satului cântând,moroiul a dispărut ,că ăsta le e obiceiul ,ei bântuie numai noaptea, după miezul nopții până-n cântatul cocoșilor spre zâuă și atunci dispar…Da, da, așa e fă, așa e că tot așa mi-au spus și ăi bătrâni ai mei,așa e, zice alta dintre ele, frecându-și părul zbârlit pe mâini. Da,da nu e de glumit fă cu moroiii ăștia, nu-i deloc de glumit, zău, zice alta, păi n-ați auzit nu mai departe dăunăzi ce-a pățit și Anica lui Speriatu, că tot de la un moroi de ăsta i s-a tras,c-a visat noaptea că-i suge sângele un moroi și-a lăpădat copilul în șase luni pân’ la ziuă, săraca și-a mai rămas și cu un sughiț și-o zbicitură din ochi și din gură când merge pe uliță, apărându-se cu amândouă mâinile în toate părțile de parcă o mușcă viespile…și când se întâlnește cu câte unul pe uliță ,îl apucă de tunică și, zbicindu-l, îl întreabă: mă, tu ești om sau ești de Ăia… de fug toți din calea ei. A fugit și bărbat-su de-acasă, fă Lele Ioană. Lasă fă, că nu e rău că mai vine și la tine să doarmă, că ești tânără și dorită, că tot ți-e plecat bărbatu’ la armată și ți-o fi și ție dor, glumește alta. Taci, fă, dracu’ din gură, că ne mai aude careva și ne ies vorbe, că dacă m-ar prinde bărbatu-meu cu vreunul ne-ar omorî p-amândoi, ar băga cuțâtu-n noi, că știi cum sunt oltenii, poți să le zici orice, dar nu și de mamă și muiere, că te omoară fără milă de păcat…Păi da fă, da, zice alta, numai dacă te prinde că ce, tu ești proastă să te prindă…olele, taci fă, taci Lele Ioană, nu mă mai îndemna la rele că dau de belele…

Da’ știți ce, fă, zice Ioana lui Bâzdâc, hai fă, să schimbăm apele astea din găleți, că se încălziră de când tot pălălăim și ia uite, începu să și picure, că văzui eu purceaua când plecai de acasă că aduna paie din bătătura și le căra în coteț și știți cum e, că asta nu ne minte niciodată, că tot după semne de-astea se ia și Topor ăla când ne anunță vremea în difuzoarele de pe perete și nu greșește niciodată….Da, fă daică, da, ai dreptate,zice alta și hai să mergem că nu potolii nici orătăniile prin bătătură, se culcă nemâncate, săracele ,mâine n-o să mai ouă niciuna ! Da, îîîuuu Doamne ia-mă, ce făcui că uitai să las focul mai moale când plecai de acasă și ia uite cum miroase,mi se prinse tot făsuiul în tuci pe foc la vatră pe pirostii…Ia uite cum miroase arsura pe toată valea, ce-i pun eu pe masă desară ălui meu când vine de la muncă, mă omoară ăla, mă omoră, nu alta…Îîîuuu că și mie, sare și alta cu gura și eu uitai laptele pe foc, îmi dete tot laptele pe foc, și de la mine miroase, ce mă fac, ce dau la copii să mănânce,îmi dă ăl meu cu oala în cap de nu mă văd…

Și tot așa se olicăiau care mai de care, de parcă venea potopul pe lume și-ți era mai mare mila și râsu’ de ele, c-o rupeau toate la fugă, care-ncotro locuiau cu gălețile în cap purtate pe oblanic…Ba unele, împiedicându-se grăbite de bolovani pe ulițe le mai și scăpau pe jos ! Când ajungeau acasă, numai ele aveau să știe ce pățau !

Cam astea erau discuțiile dintre muierile satului din Bulzești când se întâlneau toate ciopor de taină ! Era singura lor distracție și preocupare să afle ce și cum se mai întâmplase prin sat în zâua și noaptea trecută…Care cu care s-a mai îmbârligat,s-au păruit și -ncăierat, ce moroi și pe unde au mai apărut și câte și mai câte de de-alde-astea….Nimic nu le scăpa de ce era la gura lor…Ce să facă, săracele și ele,să se plictisească și să moară de urât…

Dar cele mai multe discuții însă, erau despre unele femei rele de cur, care, deși aveau bărbați, nu se mai săturau, fir’ar ale Pârdalnicului… de tăvălesc toate tarlalele de porumbi cu bărbații noștri, că de atunci nici nu se mai uită la noi, se culcă cu curu’ la noi, zicând că sunt obosiți de muncă, nu de hăndrăneală cu ele… S-a dus vestea de-astea până-n satele vecine, de peste deal la Vulpeni, că nu se mai satură, fir’ar ale iaca Cui ! Vin la ele și dup-acolo, când sunt în călduri…le amușinează…

– Ei, ce să facă și ele, săracele, că li s-a dat-o ca s-o dea, nu să meargă-n Rai cu ea, zice una deocheată, care și ea se spurca la bărbații altora.

Continue reading „Valeriu CÎMPEANU: Marin Sorescu unic și irepetabil” →

Rodica ANCA: Donosteea

…

23 sept. 1966, Bucureşti.       „….Tu ştii să joci şah. Eu nu ştiu  decât cum se mută piesele, dar mi-ar plăcea să joc. Am văzut în oraş un şah de buzunar pe care. dacă o să am 30 de lei, o să-l cumpăr. Nu pentru acum, ci pentru serile când o să fim împreună acasă şi afară o să viscolească, şi o să fie frig, iar noi o  să  stăm la gura sobei, jos pe covor şi o să ascultăm vijelia de afară… Ce linişte e! Atât de linişte încât am auzit fluierînd un tren. Sau o fi fost o fabrică? Liniştea asta îmi aminteşte de timpul războiului, când  nu puteam să adorm noaptea de frică şi ascultam liniştea. Dar acum nu mi-e frică…

Apoi, eram mai mare, la ţară la Bărboi, după ce murise mama, şi iar nu dormeam, tot de frică, şi iar ascultam … greierii. Şi mi se părea că ei sunt liniştea însăşi.

Am venit apoi, acasă la Bucureşti şi iar nu puteam dormi… de nelinişte. Şi ascultam noaptea sergenţii fluierând pe străzile pustii, pe care nu trecea nici un tramvai şi nici un om. Aveau un fel anume de a fluiera. Şi îl auzeam pe unul undeva aproape iar alţii îi răspundeau din depărtare. Şi-mi închipuiam că sunt cocoşii care anunţau miezul nopţii  la ţară. Doar că aveau o nuanţă de tristeţe şi de singurătate în modulările fluieratului. Dacă ai  fi aproape, ţi-aş arăta cum fluierau. Erau doar două note joase, dar dureros prelungite. Şi-mi dau seama, acum, că îmi era milă de ei. Îmi imaginam că sunt oameni pierduţi în întuneric, care se caută şi se cheamă. Uneori le auzeam şi paşii pe caldarâm.

Acum, că am  pornit cu amintirile şi cu frica, să-ţi mai  povestesc. Sau te plictiseşti?

          Tu nu ştii cum era în timpul războiului. Locuiam tot unde stă tata acum. Eram mică. Ieşeam în curte şi mă uitam cum cad bombele: ciorchini! Noaptea stăteam cu mama pe prag şi priveam reflectoarele, care măturau şi haşurau cerul. Când suna alarma, se făcea beznă şi nu se mai vedea nimic, auzeam  doar  avioanele şi exploziile. Mă obişnuisem.

Pe tata nu-l ştiam. Eram prea mică atunci când a plecat pe front. A venit odată acasă, peste doi – trei ani şi nu l-am cunoscut şi am fugit de el, că era urât şi cu barbă. Şi iar a plecat, şi întru-un timp, m-a luat mama cu ea la un spital, să-l vedem, că fusese rănit, dar e o amintire vagă, de parcă m-ar fi povestit cineva.

Şi tot pe atunci, dar  e tot o amintire vagă, am plecat din Bucureşti la Stâlpu, satul în care s-a născut taică-meu, să mai scăpăm de câteva bombardamente. Dar pe drum, când eram în tren, ne-a prins un atac aerian şi ne-am dat toţi jos din tren în mijlocul câmpiei. Mama a fugit cu mine într-un şanţ şi s-a întins peste mine până au plecat avioanele. Dar parcă nu trăiam. Mai bine zis nu înţelegeam ce se întâmplă. Îmi închipuiam că aşa trebuie să fie viaţa.

Şi găseam şi destule lucruri amuzante. De pildă, într-o zi de Paşti, nu ştiu din ce an, eram în adăpost, acolo unde acum e parcul „23 August”. Şi, după ce au terminat cu bombardamentul, două avioane au făcut pe cer, cu fum, două ouă cap la cap. Se amuzau, sau erau bisericoşi? Mai erau   şi alte, să zic „bucurii”.Întotdeauna după bombardamente, găseam pe străzi o mulţime de poleială. Tăiată fâşioare subţiri şi lungi. Strânsesem multă şi de Crăciun am decorat bradul cu ea.

Mă mai duceam, din când în când, să văd morţii la spitalul ăla de lîngă parcul „23 August” Mă luam după fusta mamei, dar nu m-a lăsat niciodată să intru şi eu, că era tot un fel de adătpost sub pământ şi putea să intre oricine, probabil pentru ca cei care nu mai ştiau nimic despre vreo rudă sau cunoscut, să-i poată căuta. Cred că erau multe morgi din astea în oraş şi cine avea de găsit, trebuia să umble zile întregi. Pe urmă mă duceam la Nuţa şi mă  lăudam că am văzut, dar eu nu văzusem. Aşa,ca să mă grozăvesc!

Te-ai plictisit? E 11. Mai stai  şi pagina asta, că tot nu mi-e somn. Să-ţi mai povestesc.

Am avut o prietenă bună, care stătea în curtea de alături de noi. Cateluţa o  chema.  Mi-era ca o soră. Era mai mare decât mine cu un an, dar eram împreună zilnic. Când mi-a luat tata bicicletă, amândouă ne-am căznit o vară întreagă şi ne-am umplut de vânătăi  şi de cucuie, până am învăţat. Ea, fiind mai mare, iar eu fiind singură, că mama era în spital, mi- fost ca o soră. Mă învăţa ce e bine şi ce nu e, şi tot ce a avut – jucării sau bunătăţi – a împărţit cu mine. Şi eu, la fel. Apoi am plecat cu Tanti la ţară, iar Cateluţa s-a mutat nu ştiu unde şi ne-am rătăcit una de cealaltă. Acum ştiu doar că e medic la Giurgiu sau la Galaţi, dar nu pot să  dau de urma ei, că  n-are cine să-mi spună. Acum câţiva ani s-a întâlnit Tanti cu tatăl ei şi i-a spus că ea, Cateluţa, o să vină în Bucureşti, că i-a murit mama şi să mă duc în ziua înmormântării, la biserica Bălăneanu, că o s-o întâlnesc. M-am dus, dar n-am întâlnit-o. Poate nu venise. Poate n-am recunoscut-o. Trecuseră aproape 15 ani de când n-o mai văzusem. Doar pe tatăl ei mi s-a părut că-l recunosc, dar n-am avut curaj să-l opresc, că era atât de bătrân încât mi-am zis că mă înşel Şi m-am întors acasă plângând, că o aşteptam ca pe o  soră, că au trecut atâţia ani încât, poate am stat lângă ea şi n-am recunoscut-o. Şi, dacă aş  fi  văzut-o şi i-aş fi vorbit, mă temeam că eu îmi căutam sora şi aş  fi găsit o străină. Poate că a fost mai bine că  n-am întâlnit-o. Mi-aş fi distrus o amintire scumpă. Şi totuşi, dacă o regăseam şi era tot ea, cea din copilărie, ce fericită aş fi fost! Eram atunci într-o perioadă grea. I-aş fi cerut sfatul ca  surorii mele şi mi-aş fi descărcat inima de necazuri, pentrucă era singura fiinţă, in afara mamei, care m-ar fi putut mângâia.

Să o mai caut? Nu! Mă tem pentru amintirea ei frumoasă. Mai bine să rămân cu nostalgia, decât să regăsesc o străină. Poate că şi eu, când aş vedea-o în realitate, aş fi rece şi străină şi n-aş mai avea nimic să-i spun

(Aici trebuie să completez acum, când scriu cartea. Am aflat peste ani, nu-mi mai amintesc cine mi-a spus. Cateluţa a murit când avea puţin peste 30 de ani de  cancer.  De ce n-am avut atunci curaj să insist, atunci, la înmormântarea mamei ei? Ce dacă  greşeam. Dar atunci nu ştiam că mai bine să regret că am făcut un lucru, decît să-mi pară rău apoi toată viaţa că nu l-am făcut. Eram lipsită de curaj şi sfioasă. Şi aşa sumt şi acum!)

Te ţin de vorbă cu ce-mi vine în minte, dar mai ştiu şi eu de ce mi-a venit în gând copilăria, astă seară? Asta nu e bine, pentru că ştiu că după ce voi termina scrisoarea mă voi gândi la mama şi iar o să mă  chinuiesc. Căci şi mama face parte din copilăria mea. Şi era aşa de bună şi de duioasă… Şi în serile când tata era pe front, ne citea, mie şi lui tanti tot felul de poveşti frumoase şi îmi cânta şi-mi spunea poezii. Acum vreo săptămână am ascultat la radio o poezie de care uitasem, pe care mi-o recita ea, dar de care mi-am amintit cu durere. Cu o mamă care  are un copil bun (e de Coşbuc, mi se pare), şi care îi alungă pe cei  ce vin la  poarta ei să cumpere copiii răi, spunându-le că fiul ei e băiat cuminte. Şi nu-mi pot aminti decât două sau trrei versuri: „Puiul meu e bun şi tace, Nu ţi-l dau şi du-te-n pace, Du-te, de-te… Şi s-a dus.”  Şi îmi cânta şi cântecul ăla cu „Juna Rodică voioasă trece pe lângă junii semănători..” Toată ziua cânta. Era veselă şi până n-a început tata să se poarte urât cu ea, nu am văzut-o niciodată nervoasă, supărată, răutăcioasă. Şi nici atunci. Doar că plângea mereu!

Eh, e cum m-am temut, Ia să schimb eu vorba! Sărută-ma şi spune-mi „somn uşor” că e aproape 12 noaptea, îţi scriu de trei ore şi ceva şi poate eşti obosit şi ţi-o fi  şi ţie somn, iar eu stau la taclale că îmi  convine cu patru ceşti de cafea în cap.

Dragul meu, te sărut şi-ţi spun  „noapte bună” şi mâine să ai o  zi  uşoară şi să îmi scrii. R

…

20 noiembrie 1966, Bucureşti

Ziua de astăzi a început cu o ploaie extraordinară pe la şase fără un sfert. O ploaie cum nu am mai pomenit:cu piatră, cu tunete şi fulgere care ar fi putut scula şi morţii din somnul lor. Ploua realmente cu găleata şi, fiindcă vântul o izbea în geamuri, aveam senzaţia că le udă cineva cu un furtun imens, că din clipă în clipă or să se sfărâme sub presiunea apei care, în cele din urmă, a şi năvălit în casă şi a curs pe parchet, prin cine ştie ce crăpături ale ferestrelor. Şi îţi închipui câtă piatră căzuse dacă, la 7.3o, când m-am sculat de-a binelea, încă nu se topise şi mi-a adus Tanti un pumn, să le văd.

          Dar ziua mi-a început veselă, pentrucă ploaia a spălat cerul iar soarele  se răsfăţa pe zidurile caselor ca primăvara! Alt motiv al bunei dispoziţii cu care m-am trezit nu văd, în afară de acela că, aseară neputând adormi, m-am tot gândit la tine şi, într-un târziu, am adormit cu tine alături şi mi-ai fost aşa toată noaptea. Mai citisem eu  prin carnetele tale, înainte să adorm, multe poezii şi visurile au fost o continuare a gândurilor. Nu-mi amintesc nimic precis că m-a trezit ploaia şi am sărit la fereastră, uitând ce visasem, dar mi-a rămmas aşa, o bucurie care, altffel nu ştiu de unde vine.

          M-am apucat devreme de alfabetele  alea de la arta scrisului şi am lucrat până acum, la 14.30, când vreau o pauză să-ţi scriu şi să-mi odihnesc ochii. Am întrerupt puţin să ascult „Concurs în Instanţă” în care s-a dezbătut „Enigma Otiliei” A acuzat-o o juristă şi a apărat-o un procuror! Parcă trebuia să fie invers, nu? Mi-a plăcut, poate ai ascultat şi tu. Procurorul  a câştigat, şi pe bună dreptate, că a vorbit frumos şi cunoştea foarte bine atât romanul cât şi bibliografia critică  de referinţă. A ştiut (dacă era de profesie!) să-şi susţină pledoaria. Acum iar o să întrerup, să termin alfabbetele că mă tem că trece soarele şi n-o să mai am lumină destulă.

          S-a făcut seară. E trecut de 7. Am terminat cele două alfabete şi am reuşit să fac numai două felicitări, că mă doare spatele, de cât am stat aplecată peste masă. După cum prevăzusem ieri, astăzi n-a venit scrisoare.  Va veni mâine. Deoarece am fost mereu cu gândul la tine, am suportat mai uşor aşteptarea.

          Afară s-a lăsat o ceaţă deasă-deasă. Dacă ai fi acasă am merge să hoinărim. Să fim nmai noi doi, rătăcitori prin mijlocul ei, să nu vedem  pe nimeni în jur. Mi-e dor să ne plimbăm, dar şi peste două luni va fi frumos şi n-o să ne mai împiedice nimeni şi nimic. Da, de azi mai avem două luni. Doamne, când or trece şi ele? Uneori mi se pare că a mai rămas puţin, dar dacă stau să număr fiecare clipă, mi se pare o veşmicie! Noroc cu  scrisorile! Dar cât de mult aş vrea să pot veni pe 4 decembrie!

          Parcă mă şi văd în tren, apoi în gară, pe pasarelă, apoi la poarta unităţii, aşteptându-te şi numărând secundele cu bătăile inimii. Da, am închis ochii şi m-am văzut în cămăruţa de la poartă, umblând nerăbdătoare de la uşă la perete. Mai departe nu îndrăznesc să-mi mai imaginez, că prea ar fi dureros apoi, când deschizând-i, aş vedea că sunt tot acasă, tot singură…. Acum stau în pat că, după ce am mâncat, Tanti a vrut să de culce. Îi ascult respiraţia şi mă enervează: aş vrea să fii tu cel ce respiră lângă mine. G., n-ai simţit în seara asta cum te-am chemat şi cât de dor îmi e? Poate ai scris şi tu odată cu mine, poate şi ţie ţi-e la fel de dor şi de greu singur. Mă tot gândesc dacă aş putea să te chem la telefon la unitate. Dar nu cred că e posibil. Poate doar cu aviz.

          Dar lasă că mai rabd două săptămâni şi poate ne-o ajuta Dumnezeu să ne vedem. Însă şi dorul şi dorinţele sunt frumoase. Chiar dacă sunt tristă, preţuiesc clipa asta, când te simt atât de apropiat, când eşti aici, în fiinţa mea, în sufletul şi-n mintea mea. E tot iubire, chiar dacă doare. De ce să n-o preţuiesc? Este însă tot atât de adevărat că aş vrea ca timpul să treacă, să treacă, să treacă, iar tu să fii iar acasă. Tu ce-ai făcut astăzi? Nu, nu-mi răspunde, că până citeşti tu, voi fi aflat din scrisoarea ta. Te întreb şi eu, aşa… Mai  bine spus, mă întreb, şi aş vrea să te fi odihnit, să-mi fi scris şi să fi  fost fericit.

 Mi se închid ochii. E şi foarte cald în casă. Aştept visele nopţii să  mi te aducă şi deşteptarea zorilor să mă întristeze, şi iar nopţile şi aş  vrea să mă trezesc odată, când tu să fii aici şi să nu-mi mai pară rău că a venit ziua să mi te ia. Las şi pentru mâine dimineaţă putin loc, să te întreb cum  ţi-a fost noaptea. Te sărut. Te sărut. Te sărut. R

 

…

           23 iulie 1967, Cluj

 

 

…”Eram puţin amărâtă înainte de telefonul tău din cauza ceştilor care s-au  deformat toate, absolut toate. Una nu mai e rotundă. Şi ale celorlalţi s-au strâmbat. Nu le-am pus cum trebuie în cuptor. Asta, pe de o parte e bine, că avem mai puţin de decorat, dar pe de alta rău,că nici n-o să ducem nimic, sau aproape nimic la Institut şi poate ne scade şi nota. Însă nu mă prea interesează. Văzând ca sunt ceşti puţine, fetele s-au decis să-şi ia bilete la tren pentru miercuri seara cu orice risc, iar eu, cu toate că-mi  ziceam că „s-ar putea să nu se poată”, mi-am luat şi eu, că doar nu era să rămân singură, chiar dacă o să iasă vreun scandal! Cu toate că sunt nerăbdătoare să vin acasă, mi-era  puţină teamă, dar acum nu-mi mai este şi aş vrea să fie azi miercuri şi să plec diseară.

          Şi am mai avut două bucurii care mi-au atenuat amărăciunea. Prima că ţi-am citit interviul cu Henry Coandă, care m-a impresionat profund. Citindu-l mi-am amintit tot ce mi-ai povestit despre el şi parcă te auzeam vorbind. Apoi, a doua, la „De toate…”, deşi nu ştiu ce anume ai avut, am auzit printre colaboratori numele tău, am sărit în sus şi mi-a venit să crăp de ciudă că n-am fost atentă, nefiind vocea ta, n-am putut să-mi dau seama ce anume ar fi putut fi al tău. Îmi ziceam să te întreb la telefon, dar dacă trebuia să ne limirăm la doar trei minute… Lasă că vine ea, joia asta mare şi  o să te întreb atunci câte-n lună şi-n stele!”…

…

1 iulie 1968, Târnăveni

 

… „Cu chiu, cu vai, am ajuns la  Târnăveni destul de obosită, nu atât de drum cât de enervare. Ştii că nu suport să merg prea mult cu trenul.

Ne-am dus toate trei la cămin, eu mi-am lăsat valiza şi m-am dus cu ele la hotel să le ajut. Au găsit o cameră de două paturi cu 15 lei de căciulă. Alături mai era una cu un pat, Rodica voia să stea ea în aceea şi zicea să rămân şi eu.Nu m-am îndurat să cheltui mai mulţi bani, aşa că s-au instalat amândouă în camera de două paturi.

          M-am întors la cămin. În toată clădirea, numai eu cu o fată din anul IV.  Mi-am aşezat lucrurile cum am putut mai bine, camera fiind murdară, plină de pureci şi fârâ nimic altceva decât paturi şi o masă, nici măcar cuie în perete să ne agăţăm hainele. Apă – la cişmea în curte, deci nici o şansă de a mă spăla, necum de a spăla rufele sau părul! Toaleta – în josul străzii, vreo 5o m, apoi în şcoală! (Noaptea?)

          Şi asta n-ar fi nimic! Mă culcasem deci, când au năvălit (pentrucă uşa nu se încuie pe dinăuntru ci numai pe dinafară, cu lacăt!) nişte copii de 12 – 13 ani, derbedei! N-a fost posibil să scăpăm de ei, că se jucau acolo. Aruncau pe fereastră cu tenişi, că nu existau geamuri. Ba intrau, ba ieşeau. Mi-am ieşit din fire şi am pus mâna pe mătură, dar au început să  se strâmbe şi să ne înjure! Am văzut negru în faţa ochilor, te rog să mă crezi. Mi s-a suit tot sângele în cap, mai ales că nu aveam ac de cojocul lor şi nu puteam să fac absolut nimic! Nici nu ştiu cum mi-am aruncat toate lucrurile claie peste grămadă în valiză şi am plecat aşa cum eram, cu rochia aia de casă, cu halatul de fabrică peste ea şi, ca să-ţi dai seama în ce hal de nervi eram, am dus, cred, vreo jumate de kilometru valiza, aproape alergând fără să mă  opresc de loc până la hotel!

.         Am plătit şi eu pe 10 zile (ca şi fetele) – 150 lei, s-a mutat Rodica, că tot voia ea să stea  singură. Eu m-am instalat în aceeaşi cameră cu  Cristina. Cred că n-o să te superi. Iţi dai seama ce ar fi însemnat să stau acolo? Oricine putea să intre peste mine şi fata cealaltă. O să stau numai 15 zile şi o  să fac economie cât voi putea.

          M-am dus apoi cu fetele de mi-am luat cafea, spirt, zahăr, un borcan de gem şi alte câteva mărunţişuri şi mai am 130 lei. G, te rog să mă ierţi, că n-am avut încotro. Ăştia şi-au bătut joc de noi cu cazarea asta. Am mai stat noi la cămin, dar cred că ăsta era în demolare, părăsit! Va trebui să-mi mai trimiţi 150 de  lei până pe 10 iulie, ( de unde?), sau măcar 100, să mai dau 75 la hotel, pentru încă 5 zile. Trebuie să împrumuţi, poate de la Popa, şi mai ales să nu te superi pentru asta.

           Ştiu  că n-ai nimic împotriva mea, pentru că m-am mutat la hotel, ştiu că nu avem bani, dar te rog să mă crezi că dacă nu era treaba cu copiii ăia, (cine ştie dacă n-ar fi venit şi golani mari, că nu stătea nimeni în curtea aia de pază. O să-ţi arăt eu când vei veni aici), nu mă  deranja mizeria şi nu mă mutam la hotel. O să fac câteva tablouri când mă întorc şi recuperăm noi banii. Pe 10 iulie trebuie însă să-i am, ca să pot plăti hotelul în continuare.

          Am cumpărat „Zbor de noapte” (singurul lux). Am făcut o baie. (Au plătit fetele şi m-am băgat şi eu cu ele, că ştiu că n-am bani). Acum e şi Rodica la noi şi trăncănesc între ele.

Dacă n-ar fi fost chestia cu banii aş fi fost mulţumită că nu-mi place să stau singură şi că, bineînţeles, este mult mai comod. Mi-e jenă faţă de tine, spune-mi că n-am de ce şi că nu sunt risipitoare, fiindcă, zău, nu nu puteam  să fac faţă  muncii la fabrică ,  stresului şi fricii.

 

…

10 octombrie 1970, Sighişoara

 

După inundaţiile de astă primăvară, oraşul e trist, zidurile hotelului din centru încă mai poartă stigmatul lăsat de Tâtnava la trei – patru metri înălţime.  Îţi dai seama ce dezastru a fost? Apele au cărat tot: case, lucruri, oameni, animale, pomi, speranţe şi visuri. Mulţi dintre cei sinistraţi trebuie s-o ia de la început, n-au scăpat decât cu viaţa. Familia Drăghici, având casa sus pe deal, a scăpat doar cu spaima. M-au găzduit la ei cu bucurie. Stau în camera care are ieşire pe terasă, am soare (dacă e senin) toată ziua. Şi de pe terasă se vede dealul de vis-a-vis, cel pe care se află cetatea medievală, biserica romanică veche de sute de ani, cimitirul, turnurile breslelor. (Oare cum ar fi fost viaşa noastră dacă am fi trăit în epoca medievală? Tu ai fi fost poate copist la mânăstire, eu aş  fi făcut străchini şi ulcele frumoase, glazurate  şi frumos pictate cu mânuţele astea două!). Cînd vei veni, (dacă ve putea) ne vom duce neapărat s-o revedem într-o duminică.

Am şi visat spre dimineaţă, că-mi place camera şi mă linişteşte. Se făcea că eram pe o stradă şi m-ai luat în braţe şi m-ai dus aşa până am întâlnit o ţigancă cu flori şi mi-ai cumpărat un braţ mare de narcise roşii (!) şi tocmai când să mă bucur şi eu de ele, m-a trezit Dana, că era ora 7!, Aoleu, mame, ce rău mi-a părut! Pentru visul ăsta merita să întârzii două – trei ore, că tare eram fericiţi şi tare ne mai iubeam !… Şi ce bine-mi era… Of!

…Cum a fost la vila „Colocvii”-lor? Lasă, că ne-om lua şi noi cândva. (Bine, păstrând proporţiile!) Şi vilă şi maşină şi câini şi pisici şi păsărele (ce fac porumbeii? Au învăţat să se ducă la coteţ?) Oho, ce bine o să ne fie, numai să vezi! De n-o fi să fie, măcar câini şi pisici vom fi in stare să ne luăm. (nu mi-ai scris ce aţi hotărât cu mâţul ala de care vă întrebam dacă pot să-l aduc). Dar şi până atunci să ne fie bine şi să nu ne mai  facem sânge rău pentru ce n-avem, ci să ne bucurăm pentru ce avem, că avem destule bune şi în suflete şi în capete şi în bojdeucă. Vrei? Şi dacă nu-ţi merg treburile la „Colocvii”, nu te amărî, că aşa e: uneori puţintel, alteori deloc, dar savant tot ajungi până la urmă. Şi chiar mai mult! De-asta te iubesc eu şi nu te bat!…

Am luat o carte: Yasunari Kawabata, „Kyoto. Sau tinerii îndrăgostiţi din străvechiul oraş imperial” în „Meridiane”şi mă apuc diseară de dânsa. Cred c-o să-mi placă. Scrie pe ea „Premiul Nobel pe 1968”, acuma văd.

Mă mai uit o leacă la forme şi mai scriu după aia.  Aşa. Mai scosei un rînd de ceşti şi mă dusei şi undeva că aveam o urgenţă. Şi ce crezi? Acolo e plin de ţânţari! Mulţi. Afară e soare, e cald şi pe dealul de vis-a-vis desluşesc vreo 15-16 nuanţe de verde şi de roşu. Mai e şi un petec de deal golaş, aproape alb şi sus de tot, o casă, sau ce-o fi ea, albă. Vrăbiile nu se arătară azi. Le-o fi fiind bine pe afară, că aici mai lipsesc doar dracii şi cazanele cu smoală clocotită! Căldura există deja, iei foc, nu alta… Şi mi-au dat un loc pentru turnare chiar lângă uscător şi suflă un aer fierbinte ca la baia comunală!. Huruie ceva pe aici. Se ciocnesc farfurii, e zgomot mare. Poate unde sunt eu aproape de a termina de turnat, că parcă nu mai suport căldura cu aceeaşi indiferenţă de săptămâna trecută, când abia incepeam!

 

…

 

26 martie l973, Alba Iulia

 

…când am venit acasă de la aeroport, coana mare se bocea: „of, săracul Gigi!” De ce „săracul”, lasă că e bine pentru el şi e bucuros că a plecat, „ eh, tu pleci, eu pe el îl aşteptam în fiecare seară să vină acasă, acum…” De, cred că voia să zică „săraca de mine”, adică de ea, că i-o fi şi ei urât singură. Eu am plecat de 6 zile la Alba, i-am lăsat câteva conserve şi 100 de lei, însă nu prea putea să umble. Se mai apucase şi de curăţenie.

…Tanti e melancolică. Tace, n-are chef de mâncare şi se uită pierdută pe fereastră. Ieri am scos-o din casă şi azi o doare inima.

…Tot aştept să suni, îmi imaginez că poate vii aşa, călare pe mătură, visez şi eu aiurea şi-mi zic, tot eu, că mă  scrântesc, şi-atunci mi se face şi mai gol în casă când imi spun că nu poţi veni şi mă apucă somnul, aşa ca pe urşi aşteptând primăvara. Doar că pentru mine, se pare că va întârzia şi o să se facă toamnă până mi-o înflori mie liliacul! Uf!

 

…

 

           9 noiembrie 1974, Curtea de ArgeUş

 

…Zici că Nana ia doctoriile. Mai verifică şi tu şi ai grijă să i le dea coana mare, că poate, dacă face nazuri, nu i le dă. Am cumpărat 1 kg de miere de la o fată de pe aici, pentru Nana,

Soacră-mea cum se mai simte? Continue reading „Rodica ANCA: Donosteea” →

Prof. Maria TOMA-DAMȘA: Ileana-Cornelia Neaga „Ca pă la noi”

Fiică a satului Crișan, ce poartă numele unuia dintre eroii neamului românesc, scriitoarea „în grai” Ileana Cornelia Neaga onorează cu un nou volum Centenarul Marii Uniri, Poezie și proză în grai Ca pă la noi, apărut la editura PIM din Iași, în 2018.

Volumul este prefațat de către profesor Monica Dușan care vorbește, apoi, documentat Despre graiuri. După ce încadrează graiurile cu cele patru dialecte ale limbii române, dumneaei se oprește asupra „graiului crișean”, evidențindu-i, preponderent particularitățile fonetice specifice (pag. 14 – 17), precum și preferințe pentru folosirea timpului perfectul simplu al verbelor (dar nu ca în Oltenia!), precum ca și perfectul compus, în componeța căruia auxiliarul „a avea” la persoana a lll-a singular devine „o” (ea o plecat), iar la „ai”/ plural „ar” devine or (ei or plecat).


Deasemenea mai surprinde și tedința de a prescurta cuvintele (mem) și pronunția cu vocala a în loc de ă (matușă).


Partea l a vocabularului dedicată poeziei (p -19-105) debutează cu poemul Vise și se încheie cu poezia Altă lume cuprinzând în capitol poezii dedicate sărbătorilor ( Gi Bobocează, La Sângeorz, La Sâmedru, La pcizărat, Patruzeci ge Sfinț’), poezia obiceiurilor (În pețit, Nănaș’, După mnireasă, Uspăț în sat, Familia la români, La jioc, poezia muncii (Cosași, Clacă la săceră, La trăier, poezia naturii ( Rupere gi nori, Doamna Toamnă sau despre Ia Românească și Ștergarul românesc.


Nu vom analiza poeziile străbătute de fiorul liric, și vom selecta imagini artistice deosebite „…luna… / „Lacrima strânge su’ pleoapă, murmurând rugile”, „Regina vară”, „S-or rupt baiere-n înalturi”, „Sî-nvolbură apa-nspumată”, „ocii mamii arși gi doruri șî gi chin”, „picură rășâna-n lacrimi”, „colindă – agale Doamna Toamnă”, „veșnicia-n curcubeie”,„Mușcată freză-n fereastră {…} româncuță”, „nor {…} cu lacrimi”, „șuieră vântu’ iernii”, „amintirile cernice”…


Partea a doua conține Dicționar de regionalisme (p. 107- 138), iar partea a treia, intitulată Ca pă la noi conține denumiri de „pene și plance”, „culori”, „porecle”, „Etape la prelucrarea cânepii…”, „Modele de țesături”, „Bineță”, „Dialoguri”, „Nume de femei și bărbați” și dealuri din sat, de jocuri, de soiuri de fructe, „bucace”, „legume”, „conserve și murături”, „mâncări”, „Rețete ca pă la noi”…
Cartea este scrisă cu nerv, autoarea stăpânind nu numai arta poetică, ci și cea a narațiunii (fragmentul din povestirea Steanu’ draculi).


Ileana-Cornelia Neaga filtrează realitatea – mai nouă sau mai veche – prin imaginația personală, folosind un limbaj simplu, dar plin de canotații, pentru a transmite cititorului focare de trăire. Semnificația cuvintelor rămâne plină de magie.


Îi dorim poetei multă inspirație în continuare, pentru a face cunoscut dulcele grai românesc.

––––––––––––-
Profesor Maria TOMA-DAMȘA, critic literar, membru U.S.R.

Isabela VASILIU-SCRABA, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu

Motto:„El nu se crede obligat să-și făurească nici gramatica, nici sintaxa sa: vorbește limbajul tuturor. Dar, reluând limbajul tradițional, îl pune în serviciul noilor aspirații ale zilei și face să răsune neprevăzutul. Mai ales prin aceasta el se inserează în timpul lui, nu se desparte de nimic, îmbrățișează întreg registrul uman” (V. Ierunca despre Camus în 1956).

Presimțind la Nae Ionescu o fire contemplativă (1), Mircea Vulcănescu asociază această intuiție a sa cu unele meditații naeionesciene asupra problemei acțiunii și contemplației. El încearcă să pună în lumină rolul „posibilului” (al „virtualului”) în concepția despre existență a fostului său profesor. În cartea scrisă după moartea profesorului Nae Ionescu „prin otrăvire” (după opinia lui Petre Țuțea, vezi eseul Isabelei Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între religie și filozofie” (Petre Țuțea), în revista tipărită „Acolada”, Satu Mare, Anul IX, nr.2/ 2015, p. 18 și nr. 3/2015, partea a II-a; URL https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ ), Mircea Vulcănescu va consemna opinia Profesorului după care (în fața propriei existențe) omul nu poate avea alt rol decât de spectator, întrucât „lucrurile se fac” (și fără intervenția omului) atunci când ele sunt „coapte să se facă” (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, 1992, p. 149). O idee cumva similară notase și un alt fost student care scrisese că “Nae Ionescu nu te povățuia decât pentru a te constrânge să înțelegi că pentru labirintul reflexiv nu există un fir al Ariadnei. Trebuie să răzbați de unul singur, singur cu tine și cu ființa ta, tot atît de necunoscută ție ca și celor din jurul tău” (N. Steinhardt în vol.: Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi. Crestomație de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, 1998).

Astăzi este poate mai greu să ne dăm seama de efervescența spirituală a vremurilor în care preda faimosul Nae Ionescu la Universitatea din București. Dar este suficient să ne gândim la performanțele culturale ale discipolilor săi Mircea Eliade (1907 –1986) și Emil Cioran (1911-1995). Ultimul începuse a publica în revistele vremii, când nici nu împlinise douăzeci de ani. Cioran, după licența din 1932 cu o temă din Bergson, obișnuia să-l însoțească pe Nae Ionescu (1890-15 martie 1940) la cursurile de logică și de metafizică, fără a-i fi asistent, cum era Mircea Eliade.

Filozoful Nae Ionescu, prin originalitatea gândirii sale, transformase studiul Logicii, „disciplină a formelor de gândire”, într-o „știință a vieții” – scria istoricul academician P.P. Panaitescu (1900-1967) în marginea Prelegerilor de logică ținute de Nae Ionescu în anul universitar 1934-1935. Acest fapt era într-atât de remarcabil, încât a fost evidențiat și de Cioran spre sfârșitul articolului său Nae Ionescu și drama lucidității, publicat în „Vremea” din 6 iunie 1937 (v. Cioran, Singurătate și destin, 1991, pp. 314-318). Spre deosebire de alți profesori de la Facultatea de Filozofie și Litere, Nae Ionescu nu a predat niciodată istoria filozofiei expunînd diferitele sisteme filozofice pentru că, înainte de toate, presupunea că studenții săi au citit, sau citesc operele marilor filozofi, astfel încît ei au cultura filozofică necesară spre a ajunge să citească numai acei autori în care se regăsesc (2).”Studiul diverselor sisteme de filozofie este foarte interesant, – le spunea Profesorul la Cursul de logică ținut în 1927-1928. Însă nu ca să știți ce spune toată lumea, ci ca să vă găsiți pe dumneavoastră înșivă”. Datorită mediului intelectual foarte stimulativ, tânărului Cioran îi reușise performanța de a se “găsi” pe sine, încă din tinerețe. Infățișată prin câteva trăsături de condei, calea către sine a moralistului „bolnav de veșnicie” (3) apare din cîteva rînduri scrise la douăzecișinouă de ani: “Omul gîndește ca să nu fie. Filozofia n-a fost niciodată o soluție. Ea este un sistem de întrebări, de înfundături” (Înșelarea prin acțiune, art. publicat în rev. “Vremea” din 15 dec. 1940 și cuprins în volumul de publicistică românească, Singurătate și destin, București, 1991, p. 332.). În toate cele șase cărți scrise în românește de Emil Cioran (4) ca și în cele publicate după 1949 în franceză se va vădi ardoarea trăirii și voluptatea negării oricărei soluții metafizice, dincolo de toate înfundăturile pe care neodihnita sa luciditate le-a putut imagina (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ideile – un decor variabil în scrierile lui Cioran, în rev. „Steaua”, Cluj-Napoca, Anul LI, nr.7-8/2000, pp. 76-79, cuprins în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Țuțea, Cioran, Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, pp.36-56, sau http://www.isabelavs.uv.ro/Discip/discip.html ).

Definitorie la Nae Ionescu mai era și dorința de a cunoaște „virtualitățile închise în lucruri” (M. Vulcănescu, Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, București, 1992, p. 101): „Privindu-l încă de la cursurile lui, vedeam cum Nae Ionescu proceda mai întâi socratic, iscodind lumea vastă a posibilităților” (op. cit., p. 146) scria în anii patruzeci remarcabilul discipol rămas în țara ocupată de armata sovietică și ucis după gratii (5). Spre deosebire de viziunea idealistă apuseană (pe care metafizicianul Nae Ionescu obișnuia să o critice în scrierile sale) viziune în care însuși „a fi” este „un fel de a face”, concepția realistă (în sens platonician, v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999, sau http://www.scribd.com/doc/153749198/MISTICA-PLATONIC%C4%82 ) a lui Nae Ionescu accentuează asupra dorinței de cunoaștere: „problema desăvârșirii noastre nu e să facem ci să știm” (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut). Dar să știm cum putem face, nepărăsind zona posibilului. „Dacă lucrurile stau astfel – urmează Vulcănescu -, înțelegem de ce pentru Nae Ionescu în atitudinea omului nu primează fapta, ci contemplația înțelegătoare, aceea ce un discipol al lui a definit (…) ca tăcere descriptivă” (ibid.).

Această poziție pe care filozoful Nae Ionescu o împărtășește cu întreaga spiritualitate răsăriteană se află la polul opus mentalității care pune fapta la loc de cinste, de maniera că, în Apus, „a face e mai mult decât a fi” (op. cit, p. 148). Mircea Vulcănescu mai amintește hermeneutica naeionesciană referitoare la „pretenția creatoare a omului” care a vrut „să-l înlocuiască” pe Creator în treaba lui, forțând astfel destinul firesc al lucrurilor. Nu uită nici atitudinea polemică a inițiatorului Școlii „Trăiriste”: „tot Apusul așa vede spiritul, protestând împotriva condiției firești a omului” (p. 149). După gândirea religioasă a lui Nae Ionescu – admirat nu numai de mari personalități ale României interbelice (Vladimir Ghica, Octav Onicescu, Sergiu Celibidache, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Dan Botta, Horia Stamatu, Petre Țuțea, Cioran, Noica, Vasile Băncilă, Alice Voinescu, P.P. Panaitescu, Gheorghe Racoveanu, Stefan Teodorescu, etc.) dar și de filozofi vestici, – (spre marea ciudă a lui Nicolae Bagdazar care l-a „micșorat” cât a putut în Istoria… sa apărută după moartea lui Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ca istoric al filozofiei românești, în rev. „Poesis”, Satu Mare, nr. 236-237, pp.50-54, sau http://www.scribd.com/doc/176897482/Isabela-Vasiliu-Scraba-Vintil%C4%83-Horia-istoric-al-filozofiei-romane%C8%99ti ) -, „creația omenească” ar fi un act de răzvrătire a omului în fața naturii create de Dumnezeu. Mai ales că „făptuirea” ar fi „împuținare și nu sporire de existență”. Ceea ce se vede mai ales acum, când poluarea si distrugerea Terrei a început să-i îngrijoreze (fățarnic) chiar pe „făptuitori”. Conform mentalității teologice răsăritene, în Dumnezeu se află suma tuturor posibilităților. Însăși creația a fost o mărginire prin selecție a posibilităților Dumnezeiești. De aici credința lui Nae Ionescu după care trecerea de la „putință” la „act” ar fi o „alunecare de la Dumnezeu” (Mircea Vulcănescu), o „istovire” și nu un adaos de ființă. În hermeneutica mitului căderii omului din starea paradisiacă în care petrecea în Grădina Raiului (6) Nae Ionescu accentua asupra primei consecințe a păcatului originar. Aceasta ar fi fost încetarea stării contemplative. Celelalte consecințe ale greșelii primilor oameni s-ar fi bifurcat. Una decurge din valorizarea atitudinii active. Ea urmează drumul spiritualității apusene, elogiind „munca”. Alta valorizează atitudinea contemplativă pe care primii oameni o aveau în Paradis. După Nae Ionescu, firea cu care Dumnezeu a înzestrat inițial omul a fost o „fire contemplativă”. Omul nu este „creator”. Doar devine astfel. Desigur, după putințele lui, odată cu izgonirea din Rai. Acestea, observă Mircea Vulcănescu, sunt însă lucruri de înțeles doar pentru cei ce se împărtășesc din mentalitatea răsăriteană: pentru cei bucuroși să contemple întâmplările vieții, să afle temeiurile lor, știind bine că omului îi este cu neputință să facă „din proprie inițiativă” ceva peste vrerea lui Dumnezeu. Situat, ca și Nae Ionescu, în „matricea stilistică” (cum spunea Blaga) a spiritualității ortodoxe românești, filozoful creștin Mircea Vulcănescu (7) mai subliniază una dintre ideile pe care le considera fundamentale în gândirea întâiului creator de școală filozofică românească. Este vorba de acea „occidentală împotrivire față de condițiile firești ale omului”.

Paginile lui Mircea Vulcănescu despre problematica lui „a fi, a face și a putea” din manuscrisul cărții despre Nae Ionescu -„tulburătoare la culme” (8) – cum scrisese Noica în 1979, când credea că manuscrisul ei s-ar fi pierdut- au constituit subiectul unei… contestări. Iar „contestatarul” nu a fost altul decât Constantin Noica, cel care – după închisoarea politică (1958-1964) făcută pentru „vina” de a fi dat un manuscris despre Hegel la publicat (9) -, urma să-i devină lui Mircea Vulcănescu un discipol atât de fidel, încât i-a îmbrățișat și i-a regândit („noician”) multe idei filozofice în cărțile având în titlu cuvântul „românesc” (10).

În 1944 însă, prin critica exprimată de Noica în Jurnalul său tipărit de Publicom, filozoful – „de la Sinaia”, i-a reproșat prietenului său că ar fi „construit” într-un mod cât se poate de propriu poziția naeionesciană asupra posibilului. Crezând că vine în apărarea lui Nae Ionescu, Noica l-a bănuit pe Mircea Vulcănescu de faptul că ar aduce „marfa lui proprie” și ar stecura-o „la adăpostul pavilionului profesoral” (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, București, 1992, pp. 149-150).

Astăzi, cu avantajul unei perspective lărgite prin trecerea timpului (11), se vede cât de „pripită”, sau chiar „ciudată” apare poziția filozofului „contestatar”. Întrucât în 1979, cel care criticase (în ultima carte a sa, urmată de un sfert de secol de interdicție de publicare) „creativitatea” lui Mircea Vulcănescu (pentru că o considerase temeiul răstălmăcirii poziției filozofice a lui Nae Ionescu) nu mai ostenea, în Amintirile sale, să conteste creativitatea lui Mircea Vulcănescu: „cu excepția creației, – scria Constantin Noica prin 1979 -, totul sporea în ființa sa spirituală” (vezi Amintiri despre Mircea Vulcănescu, în vol. Mircea Vulcănescu, Pentru o nouă spiritualitate filozofică, Ed. Eminescu, București, 1996, p. 8).

Critica lui Constantin Noica din 1944 este consemnată de Mircea Vulcănescu într-o notă adăugată în manuscrisul volumului despre Nae Ionescu, notă ceva mai elaborată fiindcă aici el răspunde acuzațiilor aduse de prietenul său. Cu o desăvârșită curtoazie, Mircea Vulcănescu începe prin a constata finețea observației lui Constantin Noica, recunoscând că tematica posibilului este „una din materiile” în care contactul dintre gândirea sa proprie și gândirea lui Nae Ionescu a fost cât se poate de fecund (p. 150). Dar nu uită să adauge că gândirea i s-a „dezvoltat, pe cont propriu, și sub influiența altor dascăli” (Ibid.). Prin urmare, Constantin Noica nu a greșit foarte mult vorbind de o „marfă proprie”, aparținându-i lui Mircea Vulcănescu. În sprijinul afirmației că gândirea sa proprie asupra „precumpănirii virtualului” a fost în mod benefic stimulată și de alți dascăli, nu numai de Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu citează cele două articole publicate de el în 1932 în ziarul „Cuvântul” (condus de Nae Ionescu) despre o conferință a lui Berdiaev asupra ideii de act și de posibilitate la Aristotel. Într-adevăr, la acea conferință pe care Vulcănescu o ascultase cu câțiva ani înainte, când fusese la studii, la Paris, Berdiaev spunea că pentru spiritualitatea răsăriteană „a nu fi îndeajuns de actualizat” nu este un semn de inferioritate. Latențele nemanifestate ar fi în Răsărit la mai mare preț decât actualizările ce și-au istovit posibliățile. Un bun exemplu îl oferă chiar Biserica răsăriteană care nu-și actualizează – decât când e la strâmtoare -, câte ceva din infinitele sale posibilități. În asemenea context, realizările celor din Apus ar fi privite de Răsăritul ortodox ca treceri de la un adânc plin de ființă la suprafața înfățișărilor trecătoare și efemere ale unei lumi inconsistente în ea însăși (12).

Referitor la fondul acuzației, anume că ar pune pe seama lui Nae Ionescu lucruri pe care acesta nu le-a gândit, Mircea Vulcănescu îi reamintește lui Constantin Noica de una dintre prelegerile de metafizică (a V-a din 1929-1930) ale reputatului profesor de la Universitatea bucureșteană. Mai ales că Noica, îngrijind pentru tipărire (13) – alături de Mircea Vulcănescu, Ștefan Teodorescu și Constantin Floru -, opera filozofică a lui Nae Ionescu, ar fi trebuit să știe ce idei conține ea. Cum însă Noica (despre care Cioran spusese că nu-l prea simpatiza pe Nae Ionescu, fiindcă în studenție îl dădea afară de la seminariile lui) a dat semne că a uitat cele gândite de fostul lor profesor, Mircea Vulcănescu (14) îi sare în ajutor, împrospătându-i memoria.

Într-adevăr, în cea de-a cincea prelegere a cursului de metafizică închinat „cunoașterii mediate”(15), Nae Ionescu afirmase că adevărata semnificație și valoare metafizică a lumii universalului ar fi aceea că ea constituie „domeniul virtualității”, lumea către care „se mișcă omenirea în necesitățile ei de echilibru” (pp. 229-230). Urcând pe treptele adevărului și ale realității, spiritul uman tinde să atingă „domeniul virtualității” care ar fi un fel de „grădină a sufletului”.

De la „starea de păcat” omul care încearcă să ajungă în „grădina spiritului” ar trece la „starea de grație”. Este demnă de remarcat asocierea dintre suflet și „grădina paradisului” pe care „hortus animi” (grădina sufletului) o poartă în chiar termenii ei. Gândirea naeioesciană devine însă mai lesne de urmărit celor care-i cunosc interpretările aduse păcatului originar (16). Acest lucru e semnalat pe fugă chiar în acea notă de la p.150 care, redactată de îngrijitorul volumului „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, a căpătat o înfățișare neinteligibilă, fapt pe care nu l-au observat cei lipsiți de acces la lumea ideilor filozofice.

Mircea Vulcănescu semnalează în notă ponderea pe care-o capătă  „căderea în Cosmos”  în cuprinsul creștinismului metafizic al lui Nae Ionescu (vezi capitolele purtând acest titlu din volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfățișsre, Ed. Starr-Tipp, Slobozia, 2000, pp. 17- 59), gândindu-se probabil și la eventuala publicare a scrisorilor către Cella Delavrancea unde Nae Ionescu meditase asupra celui mai filozof dintre apostoli: Sf. Pavel. Din păcate se pare că aceste scrisori au fost distruse. Cella Delavrancea știa bine că ar fi riscat ani grei de pușcărie politică dacă epistolele trimise de arestatul Nae Ionescu ar fi fost găsite la ea de Securitatea comunistă.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu” →

A apărut noul număr al revistei Orizonturile Bucuriei. Iată sumarul!

În revista Orizonturile Bucuriei nr 12 (pentru lunile Sep-Oct 2018) sunt publicați următorii autori cărora le mulțumim pentru participare și implicare:
Ing. Nicolae Mușat, Pr. prof. dr. Mihail Milea, Pr. prof. dr. Aurelian Damian, Prof. univ. dr. Nicușor Nacu, Istoric Cornel Birsan Cornel, Teolog Attila Mihai Nagy, Pr. Marian Sava, Ec. dr. Angelica Stanciuloiu, Prof. dr. teolog Antoniu Pastin Cătălin, Prof. Eleonora Schipor, Pr. stav. Radu Botiş, Ierom. Maxim Iuliu-Marius Morariu, Poet Mirela Minuţa Alexa, Prof. Ana Bejan, Prof. univ. dr. Alexandru Nemoianu, Teolog ing Mihail Nicolae Stanca, Prof. Anghel Mugurel, Marinela Mihaila Savin, Poet prof. Mircea Dorin Istrate, Comandor Aurel Niță, Poet Floarea Dimian, Poet etnolog Maria Filipoiu, Col. dr. ing. Constantin Avadanei, Poet Olga Grigorov Văduva, Pr. stav. Ilie Bucur Sărmășanu, Prof. Alexandra Elena Țicleanu, Scriitor prof. Ramona Luminița Ungureanu, Redactor Dia Radu, Prof. drd. Tatiana Croitor, Redactor Odette Sofloneascu, Poet critic Girel Barbu, Scriitor prof. Nicolae Băciuț, Poet Emilia Amariei, Prof. Traian Gheorghe Cristea, Prof. dr. Tatiana Butnaru, Poet Vasilica Grigoras, Poet Eliana Popa, Poet Ioana Raluca Trandafir, Scriitor Marius Vlasceanu, Eseist, scriitor prof. Chifu Speranta Ecaterina, Scriitor Paulina Georgescu, Poet prof. univ. dr. Carmen Ciornea, Poet Cristian Gabriel Vulpoiu, Poet redactor Diana Ciugureanu, Poet Mihaela Aionesei, Poet dr. Ovidiu Viorel Birtu Piraianu, Poet Calinescu Maria, Poet Mariana Paduraru, Poet Ionel Arădoaie, Poet prof. univ. dr. Tatiana Dabija, Poet Antonela Stoica, Poet pr. Gabriel Gabriel Si Dana Constantin, Poet Violeta Cadar Secoșan, Poet ing. Zirbo Florin, Eseist Hatos Vasile, Poet Marilena Răghinaru, Poet Vasile Luca, Istoric dr. Eugen Costel Popescu.
Sincere felicitări și vă așteptăm să susțineți în continuare revista Orizonturile Bucuriei!


REDACȚIA

9 decembrie, 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Ion Nistor – Ctitor al Marii Uniri Dacoromâne

   „Îl văd şi azi, cum mi s-a imprimat întâia oară în memorie, în primele mele săptămâni ca student la Cernăuţi: intrând  cu mers precipitat în aula festivă a Universităţii Bucovinei, îmbrăcat cu talerul şi boneta sa de rector magnific, de statură aproape înaltă, legat la corp, drept ca un falnic brad al codrilor măreţei Aboroasa, un om de o distinctă frumuseţe bărbătească.”

(VIANOR BENDESCU)

 

   A fost o Vreme de Aur a Frumoasei noastre Bucovine, cu satele gătite-n sărbătoare, cu cetăţile impunătoare, cu voievozi apărători de ţară, cu vlădici jertfitori pentru Dumnezeu şi Neam, cu boieri de viţă aleasă şi demnitate ortodoxă, cu ţăranii dârzi, credincioşi, frumoşi, mari gospodari care au ctitorit veşnicia şi din sânul cărora au odrăslit bravi ostaşi, mândri eroi, monahi asceţi, preoţi cu har, martiri, poeţi, scriitori, pedagogi, artişti, oameni de cult şi de cultură de o rară sensibilitate şi nobleţe dacică.

   A fost Vremea de glorie a lui Ştefan cel Mare, a lui Petru Rareş, a lui Vasile Lupu, a lui Dimitrie Cantemir Domn şi prinţ al culturii, a spiritualităţii lui Antioh Cantemir, a Mariei Cantemir-frumoasa prinţesă a culturii, a voievodului martir Grigore al III-lea Ghica, precedată de acel timp al trădării când ni s-a răpit samavolnic Mireasa Bucovină prin raptul tâlhăresc urzit de turci şi habsburgi în anul nefast 1777.

   Sub povara împilării, a decapitării tradiţiei ortodoxe prin sechestrarea Bisericii, a Şcolii şi a sfintei Limbi româneşti, sub acel aproape un secol şi jumătate, 141 de ani, graţie sacrificiului unor Români Aleşi cu inimă cerească şi cu suflet frumos a înflorit în Corola de lumină a Literaturii române o ramură naţionalist-creştin-ortodoxă a publicisticii care a pregătit Calea spre divina înfăptuire a Unirii celei Mari a Daciei pe care şi-o dorea permanent împlinită profetul nostru Mihail Eminescu:

   Bucovina, Cernăuţi (1848-1850); Foaia Societăţii, Cernăuţi (1865-1869); Amicul poporului, Cernăuţi (1878-1896); Aurora română, Cernăuţi (1881-1884); Candela, Cernăuţi (1882-până azi); Steluţa, Corovia (1883-1884); Revista politică, Suceava (1886-1891) şi (1910-1911); Gazeta Bucovinei, Cernăuţi (1891-1897) şi (1906); Foaia săteanului, Cernăuţi, supliment literar la „Gazeta Bucovinei”; Încercări literare, Cernăuţi (1891-1893); Deşteptarea, Cernăuţi (1893-1904) şi (1907-1908); Patria, Cernăuţi (1897-1900) şi (1909-1910); Sentinela, Cernăuţi (1898-1899); Timpul, Cernăuţi (1900-1901); Deşteptarea poporului, Cernăuţi (1902-1904); Privitorul, Viena, Brunn, Cernăuţi (1902-1903); Voinţa Poporului, Cernăuţi (1904 până astăzi); Junimea literară, Cernăuţi (1904 până astăzi); Viitorul, Cernăuţi (1904-1914); Apărarea Naţională, Cernăuţi (1906-1908); Şcoala, Cernăuţi (1905-1914) şi (1921-1923); Dreptatea, Gura-Humorului (1907); Buciumul, Câmpulung (1908); Apărarea Neamului, Cernăuţi (1908); Dreptatea, Cernăuţi (1909-1910); Gazeta ţăranului, Cernăuţi (1909); Gazeta poporului, Cernăuţi (nr.1, 1899), (1909); Foaia poporului, Cernăuţi (1909-1918); Unirea naţională, Cernăuţi (1911); Vremea nouă, Cernăuţi (1912-1918); Glasul Bucovinei, Cernăuţi (1918 până astăzi).(Costantin Loghin, Istoria Literaturii Române din Bucovina 1775-1918, Ed. Alexandru Cel Bun, Cernăuţi-1996, p. 21-22)

   A fost Vremea de Aur a bucovineanului de aur, a istoricului de aur, a marelui naţionalist ortodox, a marelui profesor, a marelui erou al Marii Uniri, ION NISTOR.

            BUCOVINA

 

   De câte ori scriem sau pronunţăm cuvântul: Bucovina, admiraţia asupra ei o împărţim cu marea veneraţie adusă lui Mihail Eminescu, acest mare profet al nostru, care străbătând de-a lungul şi de-a latul toate provinciile valahe, a cunoscut aproape ca nimeni altul, direct inima, simţămintele şi năzuinţele întregii naţiuni dacoromâne.

   Dintre toate ţările dacoromâneşti însă, sensibilitatea lui cea mai profundă, dragostea lui cea mare a rămas dulcea Bucovină.

    Profetul dacoromânilor a propăvăduit dragostea sa evanghelică prin cuvântul scris.

   „Este prima şi cea mai însemnată manieră de manifestare în societatea modernă românească a puterii cuvântului. Cu aceasta s-a arătat misiunea lui de Începător. Mânuind cuvântul aranjat în vers sau în proză, Mihail Eminescu a fost Începătorul noii Românii…” (Iosif Niculescu, Permanenţe, Iunie 2008)

   Prin harul lui Dumnezeu şi dragostea de Neam, Eminescu s-a ridicat deasupra vremurilor. Iar ca vremurile să fie mari, trebuie întotdeauna ca cei Aleşi de Sus să fie mai mari decât ele. „Mari sunt vremurile în care trăim şi fiecare dintre noi trebuie să ia hrană întăritoare din conştiinţa misiunei la împlinirea căreia a fost chemat prin aceea că se află în rândul românilor azi în viaţă.” (Românii în Istoria Universală III4, Eminescu: Sens, Timp şi Devenire Istorică. Coordonatori: Gh. Buzatu, Şt. Lemny, I. Saizu. Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”,1988, p. 200).

 

  În Ţara pădurilor de Fagi, chipul românului capătă o uşoară melancolie ce se răsfrânge peste aura frumuseţii, bunătăţii, credinţei şi blândeţii sale, aşa cum din potirul soarelui se preling pe zidurile înalte, ctitorite voievodal, siluetele sfinţilor vii zugrăviţi, răsfrânţi serafic în vitraliile argintii. Lumina arhierească împrăştiată doldora de pe aripile Arhanghelilor reflectă brâul divin ce cuprinde miracolul mănăstirilor Putna şi Suceviţa. Dincolo de patriarhalul tărâm străbun ţesut primordial, dincolo de broderia splendorii moldave, pronaosul heruvimic şi pridvorul cu Îngeri, susură arhaicul cântec de nai peste înlăcrimata taină a doinei şi mirificul viers eminescian.

   În Vicovul de Sus, comună a renumitei Cetăţi a Rădăuţilor, vegheată de râul Suceava, într-o familie binecuvântată şi numeroasă de ţărani inimoşi, credincioşi, drepţi şi harnici, Maria şi Ilie, s-au născut  doisprezece copii frumoşi: doi băieţi şi zece fete. În acel cămin cald, creştin, românesc, plin de lumină s-a aşezat în corola familiei şi raza lui Ion I. Nistor la 4 August 1876, peste timp, peste veşnicie.

   „Din acest spaţiu mioritic, plin de vrajă străbună, a descălecat printre noi, Ion I. Nistor, de aici s’a stabilit întruparea sa, într’una din cele mai ideale figuri ale omului bucovinean.” (Ovidiu Vuia, Profesorul ION NISTOR, Ed Nistru-Bruxelles, 1987, p.11).

 În mama sa Maria, iubitoare, smerită şi demnă, aura Icoanei Românului, se reflectau focul nestins din vatra sfântă a casei, grija cea de toate zilele, somnoroasele cântece de leagăn, încântătoarele povestioare, legendele încărcate cu frumuseţea Codrului, vitejia haiducilor, hărnicia codrenilor, iscusinţa marilor Voievozi şi Vlădici.

   Tatăl-Ilie întrupa lumea din afara casei, cea în care se cuprind satul, ogorul, târgul, pădurea, grijile cele mari. El descăleca rareori pe acasă, mai ales de sărbători, ducându-şi existenţa nu atât ca povară, ci mai ales în taina Cuminţeniei pământului.

   Ţăranul bucovinean, basarabean, ţăranul valah în general nutreşte dragoste pentru forţa creatoare a lui Dumnezeu şi pentru frumuseţea divină ce o generează.

   Filosoful nostru creştin Petre Ţuţea îl numea pe Omul ţărânii: „Ţăran imperial”, ceea ce este colosal, dar la fel de bine îl putem numi şi Ţăran sacru, fiindcă la el totul este sacru, totul este pur, natural, liturgic având binecuvântarea lui Dumnezeu: viaţa, familia, casa, munca, sărbătoarea, moşia, satul, biserica, naşterea, copilăria, adolescenţa, tinereţea, sfârşitul şi veşnicia.

   Pentru omul Ţărânei noastre timpul nu este scurgere, ci curgere, viaţă sacră.

   „Omul satului românesc îşi trece viaţa într-un timp deosebit ca natură de acela pe care noi îl socotim timp normal; ţăranul gândeşte, lucrează şi simte timpul într-un ritm şi într-un sens aparte care îl duc la o reprezentare concretă şi calitativă a perioadelor, a momentelor care vin, se duc, revin în altfel şi curg mereu cu înţelesuri proprii.”

 ( Ernest Bernea, Crist şi Condiţia Umană * Timpul la Ţăranul Român, Ed. Criterion Publishing, 2000, p. 16.)

   Aşadar, tatăl Ilie, ţăranul a dat amprenta sacră copilului Ion, viitorul mare Român.

„De la el va fi moştenit echilibrul şi măsura în lucruri aşa de proprie ţăranului oficiind viaţa ca pe un ritual sacru cât de la mamă dulceaţa de miere ademenitoare a poeziei. Şi de la amândoi simplitatea, superbă prin Primitivitatea sa, comună cu a uriaşilor din mituri, pură în curăţenia ei cum grăieşte, pe limba cosminului, portul lor alb-negru, înflorit pe margini cu otava fragedă a cetinilor.” (Ovidiu Vuia, Profesorul Ion Nistor. Ed. Nistru-Bruxelles, 1987, p.11)

   După absolvirea la Vicov a şcolii primare, Ion a urmat între 1889-1897, liceul la Rădăuţi, luând contact cu frumuseţile marilor ctitorii: mănăstirea Putna, aşezămintele spirituale de la Rădăuţi, de la Suceviţa, faimoasa cetate a Sucevei, precum şi strălucitele mărturii despre marii Voievozi ai istoriei noastre milenare.

   Prin sângele moştenit de la părinţi săi legătura cu trecutul a devenit miraculoasă: „tânărul a crescut şi s’a format ca un element organic, plantă a pământului natal, „falnic brad de Arboroasa”. Ochii albaştri din descrierea lui Vianor Bendescu, poartă în reflexele lor culoare de pe frescele Voroneţului şi din apele cerului de care se apropia cucernic, ca de un prag şi catapeteasmă de biserică, plaiurile suinde cu pădurile fagilor şi brazilor, lăcaşul zimbrilor şi căpriorilor din vis.” (ibid., p. 11)

   La Universitatea din Cernăuţi Ion Nistor a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie avându-l ca îndrumător la Limba română pe renumitul profesor Ion Gh. Sbiera, cel care la suplinit la gimnaziul pe Aron Pumnul, călăuzindu-l şi pe Eminescu.

   Între 1898-1899 tânărul Nistor a fost preşedintele Societăţii studenţeşti-Junimea.

   Stagiul militar l-a satisfăcut la Pola/ Istria ca ofiţer, apoi în 1903 şi-a luat licenţa, examenul de capacitate, fiind numit profesor secundar la Suceava (1904-1907) şi Cernăuţi (1907-1908) la disciplinele limba română, geografie şi istorie.

   Literatura română de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului XX, prin oameni sensibili şi de spirit devine o mişcare literară cu un sens curat naţionalist.

   Farul acestei mişcări literare este din Decembrie 1901, revista „Semănătorul”, fondată de ardelenii: I.Slavici, G. Coşbuc, I. Pop Reteganul, I. Popovici-Bănăţeanu. Mişcarea a crescut revărsându-se peste Regat şi concentrându-se pe alte reviste: în Transilvania „Luceafărul” (1902), în Bucovina, „Junimea literară”, fondată de Ion Nistor al cărei prim director devine în 1904, secondat de George Tofan.

   Programul revistei clar precizat, garanta calea, scopul şi adevărul ei naţional, spus de inimosul G. Tofan, precum că:  „noi nu reprezentăm numai arta, frumosul menit a înnobila sufletul omenesc şi a ne rădica în sferele luminoase, noi reprezentăm şi ideea naţională. Noi tindem ca fiecare român să fie conştient de bunurile ideale ale naţiunii sale, să le stimeze-fără a dispreţui pe cele străine-căci, ca să nu dispărem în valurile popoarelor ce ne înconjoară, trebuie să avem o cultură a noastră proprie, care să fie produsul firesc al nostru, trebuie să fim însufleţiţi de o dragoste nemărginită pentru tot ce este al nostru, care dragoste să ne servească drept zid de apărare contra mulţimei de influenţi străine…” („Junimea literară”, an II, nr. 2.)

   Lupta aprigă a profesorului Nistor şi a confraţilor săi este pusă în pericol de bandele tâlhăreşti bolşevizate care s-au revărsat peste Nistru, devastând şi ucigând intelectuali de seamă precum: Al. Murafa, Alexei Mateevici ş.a.

   Urmând pilda Basarabiei, Bucovina îşi strânge rândurile intelectualilor naţionalişti sub flamura lui Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, întrunindu-se la 11 Octombrie 1918, la reşedinţa doctorului Isidor Bodea. Dau imediat curs noului organ, „Glasul Bucovinei”, pentru a se întruni la 27 Octombrie, Constituanta, prin al cărei grai să-şi exprime „dorinţa Românilor de a uni Bucovina într’un singur stat naţional şi independent cu Transilvania şi partea românească a Ungariei.” (ibid., p.29)

   Sub caldul patronaj al inimosului părinte Dionisie Bejan, la Palatul naţional al Cetăţii Cernăuţi, s-a instituit consiliul naţional format din 50 de membri, în frunte cu cavalerul Iancu Flondor, la 27 Octombrie 1918.

   La poalele acelui Munte al bucuriei, s-au ridicat câteva muşuroaie de cârtiţă, făcute de Etzdorf-guvernatorul austriac, Aurel Onciul-administratorul Moldovei de Sus şi Omelian Popovici-reprezentantul ucrainenilor pentru a împărţi moştenirea lui Ştefan cel Mare. În conacul lui Alexandru Hurmuzachi s-au întâlnit guvernatorul şi cavalerul Iancu Flondor la 4 Noiembrie 1918. Iancu Flondor respinge târgul meschin al celor care s-au înţeles să sfârtece Trupul şi Sufletul frumoasei Bucovina. Constituanta a cerut guvernului român de la Iaşi să-i ofere sprijin militar. În ziua de 11 Noiembrie 1918, Divizia a 8-a a generalului Zadik a intrat în cetatea Cernăuţi, întâmpinat fiind de Iancu Flondor: „Domnule general, ca preşedinte al consiliului naţional român am dorinţa să binecuvintez falnica oaste română din capitala Bucovinei, acestei ţări care păstrează în sânul ei sfintele moaşte ale marelui nostru domn Ştefan. Acum când suntem pe cale să întregim moştenirea lui, România-Mare, simţim că sufletul lui nemuritor e în mijlocul nostru. Un sfânt fior trece prin inimile noastre, însă nu e dat fiinţei omeneşti să exprime şi să fixeze aceste sentimente în cuvinte. Numai o rugăciune care se înalţă la ceruri fără cuvinte îi poate corespunde în câtva.” (p. 31)

   Brava armată română străbate Bucovina până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, apoi pătrunde adânc în Pocuţia, ca odinioară marele Ştefan.

   Consiliul naţional a votat legea conducerii ţării, a ales noul guvern condus de Iancu Flondor, iar părintele Dionisie Bejan a preluat şefia consiliului naţional.

   Bucovina devenise un stat liber, dar nedecis în privinţa Regatului Român. Sextil Puşcariu trimite delegaţi la Chişinău pentru a lua legătura cu comitetul refugiaţilor condus de profesorul Nistor. Cei doi corifei ai catedrei şi ai luptei pentru marele Ideal s-au întâlnit la Iaşi în hotelul Binder, înţelegându-se deopotrivă asupra unirii urgente a Bucovinei şi a Ardealului cu Regatul Român.

   Peste o sută de refugiaţi români s-au întors la Cernăuţi în 23 Noiembrie 1918. În fruntea lor Ion Nistor care-i trimite regelui Ferdinand o telegramă de salut. În 25 Noiembrie Consiliul naţional s-a întregit cu comitetul refugiaţilor în urma acordului dintre Iancu Flondor, Ion Nistor, Sextil Puşcariu. Lui George Tohan i-a revenit bucuria şi misiunea întocmirii Proclamaţiei: Unirea necondiţionată şi definitivă a Bucovinei cu Regatul României. La 28 Noiembrie s-a ţinut un Congres general al Bucovinei. Au răspuns: polonii şi germanii. Au refuzat: ucrainenii şi evreii.

   Ziua de 28 Noiembrie 1918, a devenit JOIA MARE a BUCOVINEI, consfiinţindu-se Mirul Marii Uniri: „… Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind învestiţi singuri cu putere legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale hotărâm: Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României.”

    Cavalerul Iancu Flondor însoţit de o delegaţie i-a prezentat regelui actul unirii. La 30 Decembrie 1918, Bucovina a primit decretul lege de recunoaştere a Unirii: „Bucovina în cuprinsul graniţelor sale istorice este şi rămâne de-a pururea unită cu Regatul României.”

   Încântat până la extaz de istoricul şi luptătorul Ion Nistor, Ovidiu Vuia, vuieşte de bucurie, de entuziasm asemănându-l figurilor vechii Elade, cu Xenofon, sacerdot, istoric şi comandant de oşti, cu marele înţelept Platon ş.a., astfel: „Trecându-i în revistă cele mai principiale etape ale vieţii, până după Marea Unire, constatăm că ele se confundă cu ţara sa ca şi când numele său l-ar scrie obcinele, munţii, pădurile de fagi şi râurile toate ale Bucovinei. Una din cele mai alese podoabe al Moldovei de Sus, pe lângă Mănăstirea Putna, bisericile Suceviţei, Voroneţului, Rădăuţilor, cetatea Sucevei, rămâne de-acum şi opera lui Ion Nistor.” (Ovidiu Vuia, Profesorul Ion I. Nistor şi Epoca sa…, 28 Noembrie 1986)

  Prin gena părinţilor săi de ţărani statornici în dreapta credinţă, falnici stejari şi fagi, prin iubirea de Patrie, păstrători ai tradiţiei şi obiceiurilor sacre ale Vetrei străbune, Ion Nistor s-a clădit pe un caracter puternic, de cremene, pe un pisc al demnităţii permanent onorabil, cu un foc lăuntric al conştiinţei în care flacăra chemării spre luminarea poporului se răspândea în reverberaţii de clopot, îndemnându-l spre marea sa misiune istorică, pe care o conştientiza atât de deplin.

   În vârtejul evenimentelor contradictorii, antemergătoare Marii Uniri, bucovineanul Ion Nistor a rămas o stâncă veghetoare, carpatină. Lanţul cutremurelor politice nu i-au frânt convingerile ori naţionalismul său creştin. Mlaştina politicianistă coruptă nu i-a întinat sufletul de ROMÂN FRUMOS. Întreaga sa fiinţă şi persoană a zugrăvit-o în paleta culorilor adorării lui Dumnezeu, în cromatica supravenerării Sfintei Fecioare Maria, în Icoana iubirii de Neam, în reflexele conştiinţei faţă de Patrie, în unduirile datoriei faţă de Înaintaşi, în ecoul purtării de grijă a Familiei creştin-ortodoxe.

   Erudit, elocvent, generos, autoritar, independent, dârz, nepărtinitor, neînduplecat, vizionar, misionar, mărturisitor, personalitatea vie a bucovineanului ION NISTOR şi-a ocupat locul de frunte în catapeteasma Marilor CREŞTINI, în panteonul Marilor ROMÂNI, în ateneul marilor BĂRBAŢI de stat.

   Pe lângă faptul că a fost unul dintre istoricii români iluştri, prin dimensiunea luptei sale naţionalist-creştine în sânul Generaţiei care a zidit Unirea cea Mare, Ion Nistor a scris file de istorie, la propriu.

   Viaţa sa în totalitate reclamă supremul argument că Rugul aprins al sufletului său a întreţinut flacăra unui excepţionalism moldavo-valah.

   În tot ce a simţit, a nădăjduit, a scris şi a trăit savantul bucovinean s-a îngrădit de o mulţime de izvoare, de date cât mai recente aprofundate în amănunte, alcătuind un material divers, erudit, elucidând diferitele controverse şi tratând fiecare eveniment cu justeţea spiritului său predilect obiectiv.

   Cercetarea lui asiduă, profundă, competentă, aproape completă, autoritară a restabilit just balanţa istorică: pe cei foarte de sus i-a coborât la nivelul lor, iar pe cei aproape anonimi i-a consacrat, urcându-i la locul cuvenit.

   Aproape fiecare moment şi eveniment istoric pe care I. Nistor l-a abordat, l-a pus în dreptatea lui istorică. Fiecare scriere a avut partea sa plină din căldura sufletească a autorului, a fost înfrumuseţată cu veşmântul divin al limbii, brodat în tradiţia poporală, astfel că înaintea laurilor academici, a primit cinstirea şi dragostea întregului popor.

             Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

9 decembrie, 2018

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Misiunea Poeziei este infinită!

  Motto:

 

 ”…Cartea este viața unui om, iar omul este o carte în continuă scriere”

(I.M.G)

 

 

Misiunea Poeziei este infinită!

 ”…Poezia a fost și va fi întotdeauna apostolul și propășitorul libertății cu care ea este așa de strâns rudită”, ne dezvăluia Andrei Mureșanu în elogiile sale aduse vieții.

”…Poezia să îmbătrânească? De mii de ani cântă ciocârlia același cântec la răsăritul soarelui și lumea nu se satură să-l asculte”- ne asigura N.Iorga la vremea sa.

     În cuvinte potrivite și înțelepte a mai creonat și Tudor Arghezi rosturile poeziei: ”Poezia e copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur și a bătrânilor, peste durere, dezamăgire și suferință. Poezia e însăși viața”.

     Iar legea fundamentală a poeziei și despre poezie ne-a precizat-o pentru totdeauna, poetul de geniu dar și poetul suferinței lui Hristos, Mihai Eminescu:

”E ușor a scrie versuri,

Când nimic nu ai a spune,

Înșirând cuvinte goale,

Ce din coadă au să sune”.

     E ușor, așadar, a scrie versuri, când toți te mângâie, când, asemenea berbecuțului scărpinat între cornițe, fuge vesel și ghiduș printre flori de sânzâiene. Nu-i prea ușor însă când vrei să fii poetul adevărului. Când ”viclenia, lingușirea, binecunoscuta elasticitate a șirei spinării – tactul vieții,  în înțelesul negustoresc al cuvântului – toate aceste daruri care scot din întuneric și asigură succesul atâtor mediocrtități”- ne spune Al. Vlahuță, bunul prieten al Luceafărului poeziei românești. Adevărul va da însă celui ce se vrea poet o cruce însângerată.

     Și mie mi-a fost dat să am crucea mea, pe care o port prin lume, și pentru că o simțeam alături întotdeauna la piept, azi o găsesc încorporată ființei mele și sunt sigur că împreună ne vom mărturisi și Divinului ceresc.

Conștiința mea îmi spune că poetul adevărat este al Neamului său și al omenirii chiar, și nici decum al unei grupări restrânse sau unui partid între altele, care cu toate în istorie, răsar și apun precum stelele de pe cer.. Fiecare avem o cruce. Eu lupt să o port pe a mea cu multă îngrijire. Am împodobit-o cu dragoste, cu iubire de oamenii din jur, uneori cu lacrimi, cu muncă, dar n-am folosit-o niciodată lingușind-o pentru glorii deșarte. La o întrebare cine m-a făcut pe mine poet, răspund simplu: Dumnezeu și Eminescu, și cum spunea un Fiu-Cetățean de Onoare al comunei Gepiu, Pr. Gheorghe Nemeș: Ionică, pe tine te-a făcut poet pădurea satului nostru natal”.

     Poezia, înțelepciunea, simplitatea, le socotesc întotdeauna o adevărată ”Sfântă Treime”, căreia mă închin cu multă credință.

     Iubitului cititor doritor să pătrundă cât de cât taina poeziei, îi recomand să observe doar sinceritatea versului pentru receptarea adevărului rostit de un poet, pentru că poezia nu poate transmite minciuni. Fiindcă dacă se intră într-un labirint al falsificărilor de adevăr, va fi foarte greu să ne orientăm a găsi calea ieșirii spre adevăr, spre calea ce duce la organizarea unei vieți umane, de fericire și iubire între oameni, intre Neamurile trăitoare pe această Stea-Pământul.

    Poezia adevărată, curată și frumoasă este o muzică a sufletului, ritmul și rima o face precum o sculptură vie, care are glas și inimă!

    Să învățăm generațiile tinere să scrie și să iubească Poezia românească, să citească cât mai multe cărți. Cartea are valoarea ei de neprețuit. Să nu se lase creierul si gândirea să se lenevească, să recităm versuri, să memorăm și tabla înmulțirii pe care să o înțeleagă copiii, fiindcă a lua orice răspuns din telefon mobil și internet, micșorează activitatea naturală a ființei umane. Și pentru că acel motto așezat de mine mai sus, se referă la valoarea cărții, desigur mă refer și la biblioteca privată a familiei mele botezată de mine cu numele Luceafărului Mihai Eminescu, o gândeam o împlinire faptică înspre poezie și literatură română,aici am crescut eu, aceasta va avea trăinicie, viitor, fiind ca o ființă în Limbă Românească. Mulți cititori au trecut pe la bibliotecă, azi mai puțini, cum zic, fiindcă tehnologiile noi le dă orice răspuns, și rapid. Multe dăruiri de cărți a primit această bibliotecă din partea românilor-australieni și nu numai. Și e știut din tradiția noastră creștină că darurile nu se vând pe bani, deci nici eu nu gândesc a o vinde, ci după vorba veche – ce e din dar, dar se face – și cum noi nu știm ceasul trecerii acelei linii de aur, la viața de dincolo, iar eu nu departe de pragul celor 80 de ani, voi respecta tradiția dăruirii, astfel asemenea unor flori vii, probabil cărțile bibliotecii vor supraviețui precum într-un altar de  biserică în casele familiilor de români-australieni prin Dăruire.

I.M.G

                                                       *

Un vers a lui Eminescu

   ”…Un vers a lui Eminescu mi-a pătruns în ființa mea de copil. Acum pășesc în pragul celor 79 ani, și încă îmi amintesc cu emoție sentimentul pe care l-am încercat atunci.

Cite-am din poeziile lui Mihai Eminescu, de data asta poezia, ”Pe aceeași ulicioară”.

Și acum să o iau în ordine. Profesorul meu de Limba Română, dl. Parghel Constantin, Dumnezeu să-l odihnească fiindcă a trecut de mult în lumea Drepților, avea pretenția ca noi elevii clasei a 7-a, înaintea începerii orei, să scriem pe tablă cuvintele noi, pe care nu le înțelegeam din cărțile pe care le citeam în timpul liber. Domnia sa la întrarea în clasă, primul lucru pe care îl făcea era să ne explice deci sensul etimologic a fiecărui cuvânt notat de elevi cu creta pe tablă.

      Eu am notat într-o zi cuvântul ”zaplaz”. Domnul Profesor după ce privi la tablă zise zâmbind: ”Cine a scris acest cuvânt cu siguranță a citit poezia lui Eminescu, ”Pe aceeași ulicioară”. Eu am rămas fascinat, uluit, cum poate profesorul nostru după un simplu cuvânt să recunoască și poezia și autorul? M-am ridicat sfios în picioare și am recunoscut că întradevăr citesc cartea de poezii a lui Mihai Eminescu, și am și început să recit din poezie! Și acum recit din memorie: ”Pe aceeași ulicioară / Bate luna în ferești / Numai tu de după gratii / Veșnic nu te mai ivești / Și aceiași pomi în floare / Crengi întind peste zaplaz / Numai zilele trecute / Nu le faci să fie az /(…).

Mi-amintesc cum Domnul Profesor răspunse doar atât: ”Frumos”. Apoi explicația; zaplaz – gard. Și așa mai departe cu celelalte cuvinte. Mie însă mi-a rămas în minte pe veci plăcutul vers eminescian, ”Și aceiași pomi în floare / Crengi întind peste zaplaz /, doar mai târziu am simțit eu frumusețea artistică ieșită din acest vers atât de simplu dar atât de real. A fost o mare scântee pentru mine și imaginația mea. Poate tot restul vieții, fiindcă zburasem cu acea navă a copilăriei în sfere arcadiene pe care încă nu le înțelegeam, nu mi le puteam explica; dar baza trainică a imaginației mele prinse o embrionare a simțului artistic, din care vremea și anii mi-au șlefuit o simplitate anume prin care izvora valoarea reală a versului meu autentic.

     Așa încerc eu a crede a fi ajuns la poezie! Așa mi-am imaginat și acea poezie ”Mielul”. Și, de atunci, o viață întreagă alergai după muza mea și prin lume!

     Dar, de sfântul pământ al Ardealului, cum îl numea Eminescu, am rămas întotdeauna legat,

și in aceeași măsură deci de acea perlă geografică naturală Crișana, de acel oraș istoric Oradea

unde mi s-au născut copiii și am avut căsuța noastră de pe Aleea Călinului.

Cu drag și mereu ales respect

—————–———————–

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

2 Decembrie, 2018.

 

Andrada Victoria DIACONESCU: Ligya Diaconescu, directorul revistei internaționale STARPRESS a organizat Centenarul Unirii, un eveniment amplu, cu lansări de carte și spectacol

Anul acesta este unul special , datorită celebrării a 100 de ani de la Marea Unire. De aceea,  îi omagiem pe cei care acum 100 ani, au reușit să realizeze un vis aparent imposibil: unirea tuturor românilor.  Este un motiv de sărbătoare, dar este și un prilej de gândire pentru fiecare român de azi. Miracolul Marii Uniri nu s-a făcut în condiții ușoare. La 1918, România era vlăguită de război și epidemie, parțial ocupată de armate străine și departe de aliații săi. Toate nemulțumirile și dezbinările noastre de astăzi par neînsemnate față de ceea  ce au avut de înfruntat înaintașii noștri.

Scriitoarea Ligya Diaconescu, directorul Revistei internaționale STARPRESS a organizat o întâlnire de suflet la Biblioteca Județeană Antim Ivireanul Rm.Vâlcea, pe 3 decembrie 2018, printr-un  proiect dedicat tuturor celor care simt românește, care poartă simbolurile naționale în suflet, oriunde s-ar află în lume.

Ea spune că un bun român trebuie să cunoască două elemente tradiționale : Imnul de stat și rugăciunea Tatăl Nostru.

Poate nu întâmplator biserica și armata sunt menționate și în versurile imnului Deșteaptă-te române”.

LIGYA DIACONESCU, membru în Comitetul de conducere al Ligii Scriitorilor Români, a avut ca parteneri LIGA SCRIITORILOR ROMÂNI, condusă de AL.FLORIN ȚENE, Biblioteca Județeană ANTIM IVIREANUL RM.VÂLCEA și Asociația ROSSINI.

Cu acest prilej, au avut loc lansările ANTOLOGIILOR SCRIITORILOR –“ CENTENARUL UNIRII – STARPRESS 2018” și “IUBIREA, ETERNĂ POVESTE, STARPRESS 2018”,realizate de scriitoare, dedicate  acestui eveniment , la care și-au adus contribuția scriitori români de poezie și proză din întreagă lume.

Manifestarea a debutat cu IMNUL ROMÂNIEI – DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE!

Invitații speciali ai evenimentului, profesor IULIANA CIUBUC din Bușteni, poeta CAMELIA FLORESCU din București și scriitoarea ZENOVIA ZAMFIR din Rm.Vâlcea au  vorbit despre antologii, despre Ligya Diaconescu și intensa sa activitate, de promovare a talentului românesc în țară și în întreaga lume. ZENOVIA ZAMFIR , reprezentanta Bibliotecii Județene Antim Ivireanul  a prezentat în cuvântul de deschidere, felicitările directorului instituției, prof. dr. REMUS GRIGORESCU,  pentru acțiunea dedicată Centenarului Unirii. Poeta CAMELIA FLORESCU, renumita solistă de muzică ușoară , a recitat o poezie proprie din Antologia “IUBIREA, ETERNA POVESTE, STARPRESS 2018”.  Aceasta este prezența în mai toate proiectele realizate de Ligya Diaconescu, inclusiv  la FESTIVALUL LIMBII ROMÂNE pe care Ligya îl organizează anual de Ziua LIMBII ROMÂNE .

Elevii Școlii Generale FRÂNCESTI-GENUNENI-VÂLCEA , din clasa a lV-a, conduși de profesorul coordonator MARIA POPESCU (realizând în parteneriat cu revista STARPRESS alte proiecte culturale- ZIUA COPILULUI – în Parcul Mircea cel Bătrân din Rm.Vâlcea, CARNAVALUL TOAMNEI – în scuarul Mircea cel Bătrân – din centrul municipiului Rm.Vâlcea și la Școala Genuneni) au recitat fiecare câte o strofă din poezia Ligyei Diaconescu (de 13 strofe) din Antologia CENTENARUL UNIRII, cu mult talent, îmbrăcați în frumoase costume populare tradiționale.  Invitați de prof. Maria Popescu ,  și elvii clasei a ll-a, coordonați de înv. profesor LAURA BALȚATU  au recitat  poezia UNIREA-N CENTENAR, din acceași antologie, aparținând Ligyei. Scriitoarea Ligya Diaconescu a citit numele scriitorilor participanti în cele două antologii .

Au susținut recitaluri în cadrul spectacolului , renumita cântăreață de muzică ușoară – CAMELIA FLORESCU, îndrăgitul  interpret GHEORGHE CARBUNESU – romanțe , prezentând și cel mai recent CD al domniei sale – “ Bunicii”, a cărei muzică îi aparține, (și acesta fiind prezent în numeroase întâlniri, spectacole și festivaluri organizare de Ligya Diaconescu și Revista Internațională Starpress ),  renumitul  solist de muzică populară MIHAI SIMA, colaborator permanent  și  elevul Școlii Populare de Artă Rm.Vâlcea – CĂLIN ARICIU , înzestrat cu un talent deosebit.  Rapsodul MARIN MITROESCU , supranumit și “ Paganini al drambei “ interpret la peste 20 de instrumente de suflat , a cântat la fluier, ocarina, drâmba, tâlv, carabă, muzicuță etc.

Președintele Ligii Scriitorilor – filiala Vâlcea,  CONSTANTIN MĂNESCU, a prezentat Antologia LIGII SCRIITORILOR VÂLCENI  și  Revista MEMORIA SLOVELOR.

Elevii Școlii Genuneni  “s-au întrecut”  și  în interpretarea  jocurilor populare din zona  Vâlcii , încântând pe cei prezenți.

Și elevi ai clasei a lll-a a Școlii Genuneni, coordonați de  prof. învățător IONELA DASCĂLU  au  recitat poezii patriotice .

Seara dedicată CENTENARULUI UNIRII  s-a încheiat cu un gând bun, adresat persoanelor cu handicap, ziua de 3 decembrie fiind ZIUA PERSOANELOR CU HANDICAP. Fostul Inspector al  Autorității Naționale pentru Persoanele cu Dizabilități Vâlcea (proaspăt pensionar) Ioan Munteanu a salutat inițiativa prezenta și a vorbit despre necesitatea integrării acestora în activitățile sociale și culturale.

Au fost prezenți în spectacol, cu  cântece populare și interpreții  MARIANA DUȚĂ, VIORICA PĂUNESU  și GIREL VASILE .

Spectacolul s-a încheiat cu cântecul  TRECEȚI BATALIOANE ROMÂNE CARPAȚII.

Andrada Victoria Diaconescu a împărțit daruri copiilor și globulețe  celor prezenți. Apoi, a urmat o agapă. Evenimentul a fost finanțat de Ligya Diaconescu.

———————————–

 Andrada Victoria DIACONESCU

Decembrie 2018

Mihai CABA: Cu „Protecţia animalelor” nu-i de glumit!

De curând, la Clubul CFR-ist ieşean de la Râpa Galbenă, o impozantă clădire, veche de 93 de ani, inaugurată în 1925, devenită de atunci un prestigios lăcaş de cultură şi recreere a salariaţilor CFR, a văzut „lumina rampei” o nouă producţie teatrală a reînfiinţatului Cenaclu „George Topârceanu” de aici, respectiv, premiera piesei „Protecţia animalelor”, o suculentă comedie de moravuri la vârful conducerii politice a societăţii româneşti actuale, scrisă cu deosebit har umoristic de către „Comandorul” Mihai Batog Bujeniţă, nimeni altul decât apreciatul romancier, dramaturg şi epigramist, preşedinte în exerciţiu al titratei Asociaţii Literare „Păstorel” Iaşi, pe care o „păstoreşte” cu recunoscutu-i aplomb scriitoricesc de peste un deceniu.

Piesa de teatru „Protecţia animalelor” este, în speţă, o tragicomedie menită să dezvăluie spectatorilor într-un stil comic, a la… Caragiale, modul de soluţionare urgentă (într-o oră!) a unei probleme serioase legate de protecţia animalelor, fiind în acelaşi timp şi o satiră virulentă îndreptată asupra actului guvernării unei Românii aflate mereu într-o prelungită „sincopă” a adaptării acesteia la legislaţia europeană. Însăşi titlul acesteia face trimitere de gând imediat către o situaţie de facto desprinsă din cotidianul trăirii.

Piesa, concepută de autor într-un singur act, cu mai multe tablouri, având o distribuţie cu 5 personaje, inspirat denumite şi bine creionate, care urzesc împreună iţele unei acţiuni alerte, pline de suspans şi umor de calitate, cu o largă gamă de exprimare, de la fineţe la grotesc, oferă o „radiografie” critică de ansamblu a „mecanismului” de funcţionare a unei guvernări îndreptată (declarat!),… „numai spre binele poporului!”

Acţiunea piesei porneşte „în trombă” de la momentul „cheie” în care Primul Ministru, presat de Preşedinte în vederea elaborării şi promulgării urgente a unei Legi „de inspiraţie europeană”, privind protecţia animalelor, ca răspuns prompt la interpelarea  „unor babe nenorocite” de la Protecţia animalelor, dar şi a apropiatelor alegeri, nu ştie „cum Dumnezeu să iasă din beleaua asta!” Evident, apelează în subordinea sa la Ministrul Moralei Publice Desăvârşite, Ştefan Aldegropeanu, alias „Fane”, prietenul său „de pe vremea când împărţeam pacheţelul la şcoală”, pentru a găsi o soluţie rapidă. Acesta, descurcăreţ, în capul căruia „se-nvârt numai tâmpenii, şmenuri şi gagici”, obişnuit pentru rezolvare… „să scoată banu´” la nevoie, găseşte imediat în subordinea sa soluţia simplă: „Îl pun pe Anghelache, că ăsta-i în minister dă cân´ l-a făcut mă-sa şi ştie şi toaca-n cer!” În continuare, acţiunea se mută în biroul ministrului Fane, care-l cheamă la ordine pe subalternul său, Anghelache, cu care întreţine o discuţie aprinsă, plină de fel de fel de replici tăioase de intimidare. Strâns bine „în chingi” de către „dom´ ministru”, Anghelache capitulează şi scoate în disperare de cauză… „singura variantă”: Norocel Prişniţă, „fiu´ lu´ purisanu´ de la facultate, referent doi, la noi, la personal, şcolit prin străinătăţi (…) căruia îi merge mintea de mama focului”!

Norocel (şi acesta un nume de personaj bine ticluit!), adus în faţa ministrului, are isteţimea norocoasă de a ieşi bine la „interviu” şi de a fi la fel de bine „instruit” cu privire la elaborarea „în următoarea oră” a proiectului de lege solicitat, „în care să se vadă că nu suntem mai dobitoci decât cei din Uniunea Europeană”, făcându-l pe placul „hoaştelor alea de la protecţia animalelor”.

La termenul sorocit, Anghelache şi Norocel revin în biroul lui Fane cu …”treaba gata (…) de ne putem duce cu ea şi la Bruselu´ mă-sii, că ne pupă ăia!” Norocel expune ministrului Fane „care a fost gândirea de ansamblu a proiectului, pentru a-l putea susţine în amănunt în faţa opoziţiei.” În viziunea lui Norocel, „totul începe din şcoală unde prin tot felul de opere literare sunt promovate atitudini incorecte politic faţă de animale, ba mai mult, este cultivată cruzimea faţă de ele.” Mărginindu-se la câteva exemple, ca „El Zorab”, „Musca la arat” şi „Ursul păcălit de vulpe”, Norocel propune scoaterea acestora din manuale, evidenţiind „înţelepciunea legislatorului”.

Chemaţi de Iolanda, secretara „cu lipici” a  Primului Ministru, cei trei prezintă acestuia plini de importanţă „forma primară legii”, urmând a se delibera „măsurile care se impun în diferite situaţii.”  Primul Ministru, după o scurtă privire aruncată peste materialul pus la dispoziţie, precizează că „lucrurile trebuie luate de la rădăcină, pornindu-se de la temelia erorilor educative; acesta fiind basmul, pe care mame sau bunici inconştienţi îl spun copiilor încă din pruncie ca să-i adoarmă, prezentându-l pe Făt-Frumos în postura de ucigaş al unor fiinţe nevinovate, precum balaurii sau zmeii.” Împins în faţă pentru „idei pe această temă”, Norocel are chiar o variantă oficială: „rescriem basmele şi dăm o ordonanţă de urgenţă în acest sens!” Ba, mai mult de atât, Norocel propune dezinvolt prezentarea zmeilor şi a balaurilor în postura de prieteni pe lângă casa omului, „salvând o specie de la dispariţie!” Invitată să noteze „ideile care vor rezulta în urma brainstormingului”, Iolanda intervine şi ea cu exemple din „Hansel şi Gretel” şi „Albă ca zăpada” , care reiau probleme de cruzime şi discriminare feminină, iar Anghelache insistă asupra reuşitei „comunicări cu alte civilizaţii”. Pe deplin satisfăcut de „profunzimea şi claritatea obiectivelor propuse, dar şi de modalităţile moderne de a face educaţie prin cultură”, Primul Ministru cere finalizarea legii, „pe care o s-o prezint în parlament să-i sparg pe cârcotaşii din opoziţie şi să le dau peste nas babelor alea de la protecţia animalelor cu viziunea noastră de ansamblu, una modernă şi perfect compatibilă cu cea europeană.”

După o discuţie tete-a-tete purtată pe îndelete în avanscenă, în care Fane şi Primul Ministru „pecetluiesc” soarta „deşteptului” Norocel, legea este gata, fiind apreciată cu entuziasm de Anghelache: „Dom´ prim, nici Dumnezeu n-o putea face mai bună! Sunteţi mare, ce mai! Îi spargeţi pe cei din opoziţie!”

Replica Primului Ministru este una pe măsură: „Păi, dacă-i aşa atunci merităm şi noi o şampanie pe ziua de astăzi!” Ridicând cupa cu şampanie, micul toast al Primului Ministru este unul sintetizator: „Am reuşit astăzi să dăm dovada inteligenţei, a hărniciei şi a spiritului întreprinzător, dar şi a înţelepciunii care ne defineşte, atât pe mine ca prim-ministru cât şi întreaga noastră guvernare! Vă felicit pentru această măreaţă realizare şi sunt în măsură să vă comunic unele mici bucurii binemeritate” , care fac trimitere spre  tânărul Norocel, „avansat director general la Protecţia Apelor şi Pădurilor în districtul de Nord” şi spre Fane, „om integru şi omenos, numit prin ordin prezidenţial ambasador al nostru în insulele Fiji”, spre dezolarea „hohotindă” a lui Anghelache, căruia îi scapă „printre sughiţuri” replica finală: „Băă, parc-am avut io o presimţire c-o taie şi ăsta înaintea mea!”

După căderea cortinei „muzicale”, au răsunat îndelung şi tumultos ropotele de aplauze ale unei săli pline, răsplătind cu ele deosebita prestaţie actoricească a  celor cinci interpreţi ai acestei comedii savuroase, cărora se cuvine acum să le cunoaştem identitatea:

Primul Ministru – Emil Gnatenco, de profesie inginer electrotehnic, cu statut îndelungat de talentat actor amator la Clubul CFR, care semnează într-o manieră personală bine probată  şi regia artistică a acestei piese;

Fane, ministru – George Marici, de profesie actor, bine recunoscut prin numeroasele sale prestaţii artistice;

Anghelache, înalt funcţionar ministerial – subsemnatul, inginer, veteran al Luminii, revenit pe scenă după „ucenicia actoricească” din anii studenţiei;

Norocel, referent ministerial – Tudor Ostafie, tânăr şi talentat actor;

Iolanda, secretară – Ina Cocuz, amatoare, dovedind certe înclinaţii artistice.

Să mai notăm lăudabil şi pe Laurenţiu Cocuz, care semnează regia tehnică.

Aşadar, premiera piesei de teatru „Protecţia animalelor” jucată la Clubul CFR  şi-a dovedit din plin virtuţile unei comedii hazoase, de bună dispoziţie, atât de necesară într-o actualitate anostă, bulversată de griji şi incertitudini, iar „morala” acesteia care se desprinde este una clară: „Cu protecţia animalelor, nu-i de glumit!” Meritul principal revine, desigur, autorului Mihai Batog Bujeniţă, pe care îmi permit să-l subliniez printr-o adaptare „ad hoc” a unei replici din piesă: „Dom´ Comandor, nici Caragiale (dacă ar fi trăit) n-o putea face mai bună! Sunteţi mare, ce mai! Îi spargeţi pe cârcotaşii din breaslă!”

––––––

Mihai CABA

decembrie 2018

Iași

Vasilica GRIGORAȘ: La pas pe „Traiectorii fragile”

Am primit în dar de la prietena mea, poeta Ana Urma volumul „Traiectorii fragile – Fragile trajectories: Gogyohka”, Cluj-Napoca, Grinta, 2018; antologie în ediţie bilingvă română-engleză, îngrijită de Maria Oprea, în traducerea lui Sebastian Ciortea. O culegere de micropoeme în cinci linii, de sorginte niponă, numite gogyohka, realizată prin contribuţia unor haijini români, pasionaţi de literatura japoneză.
Cu pana inimii şi trezvia minţii, autorii pornesc cu încredere într-un periplu prin care deschid noi culoare liricii româneşti. Străbat cărări prin vechi şi îndepărtate tradiţii literare japoneze, împărtăşindu-se din mereu proaspăta mireasmă a poemului. Fiecare autor îşi stabileşte propria traiectorie, potrivită spiritului şi simţirii sale, conturându-şi parcursul în funcţie de inspiraţie şi har. Şi da, pe aceste direcţii de mers prin tărâmuri încă neumblate de poeţii din România, destul de fragile la primele încercări, dar deosebit de interesante şi incitante, autorii decriptează înţelesurile subtile şi miraculoase ale literaturii japoneze. Se mişcă cu dezinvoltură, cu blândeţea, dar şi robusteţea cuvântului bine ales, pentru că gogyohka este cel mai liber poem. Singura regulă impusă este aceea de a avea cinci linii (rânduri), fără restricţii de silabe ca în cazul haiku, senryu, tanka. Şi nici nu sunt interzise figurile de stil. Astfel poeții se simt în largul lor, deși gogyohka este un gen de poezie de curând abordată.
Sunt incluşi în volum autorii: Alexa Gavril Bâle, Mirela Duma Bîlc, Sebastian Ciortea, Cristina Cristea, Ion Cuzuioc, Cristian Ovidiu Dinică, Ana Irina Drobot, Mona Gheorghe, Sandiana Ionela Gheorghe, Andreea Maftei, Mariana Babiuc Marica, Mirela Orban, Eugénia Paraschiv, Carmen Pasat, Lucia Cezara Plătică, Ana Urma, Lăcrămioara Vasuian Apostu, Adina Velcea, Florina Vulpoi, Costel Zăgan, Maria Oprea.
La toţi autorii menţionaţi, întâlnim consemnări pline de ingeniozitate şi spontaneitate, tablouri realist-descriptive or subiective. Se observă o nevoie permanentă de exprimare confidenţială a eului liric faţă în faţă cu natura, pe de o parte, dar şi cu natura umană. Starea de spirit exprimată cu sinceritate, fără artificii dă poemelor sonoritate şi un stil aerat.
Volumul este rodul unei frumoase iniţiative de constituire a unei grupări poetice (Grupul Gogyohka România) în stilul practicat în lumea literară japoneză. Antologia constituie un moment inedit al unui experiment stilistic, atât în ceea ce priveşte forma poemelor, cât şi prin exprimarea dorinţei de a rosti cu simplitate adevăruri profunde, simţiri, trăiri. Este o poezie pe care o putem caracteriza prin naturaleţe, exprimare firească, dar rafinată, profundă, plină de farmec, uneori incifrată, însă deosebit de expresivă.
Proiectul propus este şi un nou traseu în lumea scrisului universal, luminat de un vizibil accent personal, unde emoţia poate naviga cu graţie şi vădită dezinvoltură. Libertatea în construcţia poemului permite exteriorizarea cu largheţe a sentimentelor într-o gamă largă de ipostaze, de la realism la romantism. O lirică sentimentală cu notaţii fine, transparente, dovedind măiestrie prin tonul blând şi moderat al scriiturii.
Antologia nu este doar o „bibliotecă”, depozitară a unor contribuţii lirice, ci şi pretextul de a construi asociaţii de idei, comparaţii între două culturi, cea japoneză şi cea română. Din această perspectivă pornim şi noi în demersul nostru, poposind pentru câteva clipe în grădina cu poeme a fiecărui autor pentru a înţelege cât mai fidel ce înseamnă gogyohka pentru domniile lor, dar şi cum certifică şi nuanţează prin poem opinia exprimată.

Pentru Alexa Gavril Bâle, gogyohka este „o oază de împăcare: cuvinte frumos rânduite care să iradieze emoţie şi calm”. În unul din poeme, autorul surprinde ploaia mult aşteptată după o secetă îndelungată. Şi, deşi torenţială nu este suficientă pentru a îndepărta nevoia, aleanul ţărânii însetate de sevă, de viaţă. Extrapolând dorul lutului, pământului la dorul omului (şi el ţărână din ţărână), putem conchide că niciun dor nu este uşor de stins, oricât „plouă torenţial / şuvoiaie pe şosea / sub asfalt / ţărâna suspină / de dorul apei”; el poate fi doar potolit pentru puţin timp, o calmare de moment, în aşteptarea altor asemenea episoade de ploaie binefăcătoare.
În opinia Mirelei Duma Bîlc, prin gogyohka putem schimba ritmul vieţii cotidiene pentru a trăi, fie şi pentru puţin timp „mai tihnit, blând şi curat”. În poemul „ca o santinelă / ultimul sărut/ stabileşte/ în memorie/ amintirea”, autoarea face aluzie la o poveste de dragoste, o trăire profundă care-şi pune ampreta pe pelicula inimii sub forma sărutului, din păcare ultimul; acesta fiind parafa certă a unei dragi amintiri, purtată mult timp prin valurile vieţii.
Sebastian Ciortea, prin gogyohka descoperă atuurile pentru a călători prin viaţă: „care sunt foarte preţioase: bucurie, iubire, voce interioară, căldură, inocenţă”. Ce paletă largă de oportunităţi spre împlinirea destinului! În poemul cu două planuri: „florile cireşului / pe crengi / ca rochiile / de primăvară / a unui gând” cântă natura înfrăţită cu omul. Împrospătarea naturii, înmugurirea şi înflorirea croiesc noi haine copacilor, însă şi omul prinde mai multă vigoare, gândurile înmuguresc cu aromă verde în lumina astrului diurn. Prin reînviere, prin schimbarea ţinutei, a stării de spirit depăşim orice intemperii.

Cristina Cristea consideră gogyohka „o încercare de a opri în loc pentru o clipă bătaia din aripi a unui gând fugar…” Şi, din această perspectivă doar în câteva clipe „nici o urmă între noi,/ doar zăpadă/ căzută încet/ peste ghioceii/ primăverii promise.” Timpul nu easte linear, ci înşiră anotimpurile cu tot ceea ce le reprezintă. Iarna, omătul şterge urmele unei iubiri ce urma a fi presărată doar cu gingaşi ghiocei. În ciuda albului imaculat, răceala zăpezii este cea care face ca totul să rămână doar un vis neîmplinit.

Haijinul Ion Cuzuioc vede în gogyohka ”o concetrare creativă a autorului, cât şi un beneficiu pentru cititorul setos de poezie…”. Şi credem că are mare dreptate. Cu poemul „lacrima mamei/ prelingându-se/ pe obraz/ picură în palm / vindecând bătăturile”, autorul ne invită într-un alt registru al iubirii, dragostea faţă de mama trăitoare la ţară, truditoare a pămânului. Asumându-şi destinul, munceşte din răsputeri pentru a-şi creşte copiii, asigurându-le cele necesare traiului. Timpul trece, copiii pleacă de lângă ea şi rămâne doar cu palmele noduroase, cu dorul care îi sfâşie inima şi ochii înlăcrimaţi mai tot timpul. Însă, în opinia autorului, şi a noastră, sunt lacrimi binefăcătoare, vindecătoare a bătăturilor vieţii sărmanei mame.

Cristian Ovidiu Dinică afirmă că poemele gogyohka „au ca numitor comun emoţia şi înţelepciune”. Într-unul din poemele sale compară gândul cu o pasăre. Prin folosirea epitetului „alb”, înţelegem că este vorba de porumbelul alb, simbolul păcii, care aduce întotdeauna în inimă bucuria şi lumina slovelor curate, pentru că doar prin cuvânt luminat sperăm să atingem cerul, să mergem spre înalt cu răbdare, pioşenie şi nădejde: „gândul alb / asemenea unei psări / mi se aşează în inimă cu lumina cuvintelor / se clădesc trepte în cer”.

Ana Irina Drobot „scrie cu plăcere gogyohka pentru că îmi dă ocazia să mă exprim liber”. Din poemul „toate simţurile/ trezite complet/ dintr-o dată/ parfumul/ unui trandafir presat” înţelegem că trandafirul presat între paginile unui jurnal personal este purtătorul de cuvânt al unei iubiri apuse, cu urme încrustate adânc pe canavaua inimii. Numai la amintirea gestului prin care i s-a oferit trandafirul, trăirile se reactivează, emoţia nu numai că se trezeşte, însă urcă la cote maxime. Trandafirul este simbolul iubirii, dar şi simbolul unui gest generos. Să-i mângâiem petalele şi să ne bucurăm.

Mona Gheorghe crede că: „Deşi gogyohka uită să numere silabele, respiraţia niponă e acolo din plin”. Într-un poem de dragoste neîmplinită „ai uitat să declari/ inima mea/ şi a rămas deschisă/ bagaj pe bandă/ în aeroport”, autoarea ne spune că o clipă de neatenţie poate răni o inimă deschisă iubirii. Aeroportul este însăşi viaţa, prin care ne perindăm cu multe, cu mici sau mai mari valize, toate importante pentru noi, însă vitale sunt doar visele pe care le poartă inima.

Sandiana Ionela Gheorghe, simte „o puternică atracţie faţă de aceste poeme nipone pe cinci linii numite Gogyohka”. Astfel o întâlnim pe autoare plonjând cu melancolie într-un colţ de rai, o frântură de copilărie suavă, cu gânduri nevinovate şi priviri ghiduşe, cu poveşti care te cresc frumos şi te fac să visezi „micuţul blond priveşte/ cerul senin/ şi se gândeşte./ „Dacă nu ar fi fost tuşa cea rea,/ ce de cireşe aş mânca.” Amintiri din copilărie dragi nouă tuturor, ne duc cu gândul la păţaniile lui Nică Apetrei din „La cireşe”.

Andreea Maftei, ne spune că poemul nipon în cinci rânduri din antologie „este o tanka liberă de cifru, dar tocmai libertatea oferă sensului o mai mare putere creatoare, în gogyohka”. Iubirea maternă îi este izvor de inspiraţie. „dintr-un adânc/ giuvaierele inimii/ s-au născut, au crescut/ şi iată-mă, / mamă”. După dragostea pentru Dumnezeu, cea pentru copii este cea mai puternică şi, întotdeauna necondiţionată. Aceasta ne dă şi mândria de a fi părinte, însă o mândrie smerită, mereu cu rugăciunea în sân pentru pruncii primiţi în dar.

Mariana Babiuc Marica spune minunat că gogyohka este „Modul fiecăruia de a simţi frumos într-o secundă”. Şi iată, că „departe, cuvântul acasă/ mă înfioară;/ şi iar o primăvară / peste mine, / şi iar, a câta oară…”. Poeta meditează asupra trecerii ireversibile a timpului, însă dintr-o perspectivă optimistă; o înlănţuire de primăveri, reînvieri şi înverziri, însă şi aici se strecoară un regret, acela al existenţei unei depărtării; şi nu una oarecare, ci „acasă”, cu o puternică încărcătură emoţională.

Gogyohka, pentru Mirela Orban „este revelaţia unui moment, fulgerarea unui gând, uimirea unei trăiri, meditaţia unei tăceri, este versul şoptit de adâncul liniştii…” Surprinzător sau nu, „sub castanii / indecent de goi/ secundele/ într-o hibernare/ fără sfârşit”. O imagine de toamnă târzie, începutul desfrunzirii copacilor care-şi pierd podoaba strălucitoare doar sub razele blânde ale soarelui. Copacii dezveliţi de rigorile timpului necruţător, fără pudoare se încăpăţânează să-şi continue existenţa, hibernând pe firul infinit al timpului.

Eugénia Paraschiv, în poemul „de la coarnele plugului/ la palme/ o punte şi făpturile,/ în unica / clipă sămânţa…” venerează viaţa de la ţară, acolo unde ne aflăm originea şi de unde ne tragem rădăcinile ca popor. Acolo, unde prin muncă, cu ajutorul animalelor din gospodărie se ară, se seamănă sămânţa în pământ bun şi se recoltează hrana cea de toate zilele. Aceasta este singura cale de împământenire a neamului şi de imortalizare a clipei pe care o trăim.

Carmen Pasat mărturiseşte că „Se scrie greu gogyohka, dar este o provocare şi plăcută experienţă, în faţa căreia nu rezişti şi de care, odată intrată în sânge, nu te mai poţi lipsi.” În poemul „lacrima / poate ţine lcocul / unui cuvânt. / ea e preludiul/ speranţei”, autoarea, cu un firesc aproape neobişnuit, ne aduce aminte că-n viaţă, pe lângă bucuriile cu care suntem binecuvântaţi, trăim tristeţi şi încercări. Uneori suntem chiar îngenuncheaţi, lacrimile ne podidesc şuvoi, însă plânsul înseamnă smerenie, şi prin el putem depăşi obstacole. Lacrima este sanctuarul prin care ne iese lumina în cale. Astfel Carmen Pasat ajunge la o viziune pozitivă a curgerii timpului şi lumii în care trăim, cu bune şi mai puţin bune.

Lucia Cezara Plătică scrie gogyohka pentru a da „astfel inimii şi minţii, hrana şi libertatea de care are nevoie sufletul, pentru a se simţi cu adevărat liber”. M-am oprit asupra unui poem idilic în care nu le împiedică nimic pe razele de soare, nici amurgul, nici norii, să-şi împlinească rostul. Ele alunecă în linişte, cuibărindu-se cu tandreţe în pletele care „curg râu” pe umerii fecioarelor şi le dezmiardă cum numai ele ştiu ce înseamnă dragostea curată: „raza din amurg/ alunecă/ pe nor/ în părul bălai/ al fecioarei”.

Ana Urma ne sfătuieşte că „Dacă vrei să atingi steaua, steaua ta, zboară cu gândul, nu întreba cum, începe să scrii… Fiecare clipă petrecută-n tăcere este prilej de conecare cu cerul interior şi drept răsplată, gândul devine poezie”. Cu adevărat, astfel a reuşit poeta, haijina Ana Urma să scrie, şi să scrie admirabil, adunând în palmares poeme şi cărţi de o reală valoare literară. Toate scrise fiind „treaz / printre cărţi / respir / porţia mea de oxigen/ cu inima”. Plecând de la convingerea conform căreia cunoaşterea, cultura reprezintă tezaurul şi suportul real al existenţei, acest poem este un adevărat manifest adresat nouă tuturor, un îndemn la a ne întoarce la izvorul creaţiei, la cuvânt, la carte prin lectură şi scris. Doar astfel respiraţia noastră este ontologic firească şi creativă. Aici aerul este pur, necontaminat de viruşii contemporaneităţii bântuite de dezordine, nereguli şi răutăţi. Aceasta este adevărata stare de cumpătare şi credinţă nefăţarnică.

În opinia Lăcrămioarei Vasuian Apostu „Atunci când sentimentele abundă, indiferent de natura lor răbufnesc şi înfloresc cuvinte… Gogyohka este petala care-mi completează frumuseţea vieţii!” Şi cum să nu te simţi frumos scriind, dar şi citind poemul: „ramura de măslin/ adusă încioc de-o rândunică/ talismanul depărtărilor/ dăruit puilor/ drept recunoştinţă”. Primul vers ne duce cu gândul la ramurile de finic şi de măslin cu care mulţimea l-a întâmpinat pe Iisus Mântuitorul în Duminica Floriilor. Pentru autoare, ramura de măslin este talismanul credinţei (depărtării), până o dobândim, apoi trebuie s-o îngrijim, s-o creştem şi s-o dăruim cu dragoste urmaşilor, mulţumind cu recunoştinţă Domnului. Unde este recunoştinţă, este şi iubire. Japonezii foloseau poemele pentru a se ruga şi chiar credeau în efectul alinător şi vindecător al acestora.
Adina Velcea nu se sfieşte să ne spună că scrie „spontan, fără oprelişti, nu calculez nimic, las sufletul să scrie. Sau mai bine zis, Gogyohka mă scrie pe mine.” Scrie cu credinţa că fiecare are frumuseţea lui. Cu toţii suntem creaţi după chipul şi asemănarea Domnului, suntem copii Lui şi ne iubeşte pe toţi şi pe fiecare în parte. Orice om are un Dumnezeu al lui, în interiorul său. Din acest punct de vedere, toţi suntem asemănători, însă fiecare are identitatea lui, culoarea, chipul şi comportamentul său, în funcţie de manifestarea liberului arbitru: „în toate eşti asemenea mie/ îmi spune El/ şi se grăbi să mai facă un om/ asemeni mie/ doar l-a colorat altfel”.

Pentru Florina Vulpoi, gogyohka este „Altă fereastră, liniştea ce aşteaptă cuprinderea clipei printre priviri. Încă o respiraţie.”Acolo unde sunt umbre, oricât de mici, acestea îşi lasă povestea asupra noastră şi nu orice fel de poveste, ci una cu personaje incomode, care ne bulversează, ne răscolesc atunci când nici nu ne aşteptăm. Înţeleaptă, autoarea înţelege că totul este trecător, şi binele şi răul; mai trece o noapte neagră şi vine dimineaţa când răsare soarele şi-şi îndreaptă razele spre inima noastră, scoţându-ne din tăcere prin cuvânt. „şi umbrele mai mici/ îmi cresc spini în tălpi./ cu dimineţi înveselesc/ tăcerea odihnită/ în cuvânt.” Întâlnim un paradox evident, „tăcerea în cuvânt”, ceea ce dă profunzime poemului. La început a fost cuvântul, şi pentru a-l auzi e nevoie de tăcere.

Costel Zăgan afirmă că „…acest tip de poezie niponă parcă ne-ar renaturiliza, aducând, din nou cultura, într-un mod cât se poate de ne(firesc)”. În acest context, autorul face referire la actul creaţiei literare. Un potenţial poetic există în fiecare dintre noi, însă doar cei hărăziţi de Dumnezeu au îndemnul de a scormoni, căuta printre litere şi sunete pentru a identifica cheia pentru a deschide uşa cuvântului, acolo unde este ADEVĂRUL, CALEA şi VIAŢA. „poezia se naşte/ în fiecare zi/ poetul doar bate/ la poarta cuvântului/ adevărul deschide”.

Din punctul de vedere al Mariei Oprea, coordonatoarea antologiei, „Gogyohka… înseamnă un nou început în poezia universală… o invitaţie la scris, chiar dacă, se spune, toate au fost deja scrise demult.” Şi, totuşi, prin descoperirea acestui poem în cinci linii, autoarea dă curs invitaţiei de a-şi depăna paşii prin Ţara Soarelui Răsare, punându-şi florile poem pe harta lirici de sorginte niponă. „copila chemată/ de o fereastră/ pentru Ţara Soarelui Răsare/ tălpile mele/ şi margaretele albe”. Prin fereastra însorită şi larg deschisă autoarei, petalele nestematelor poeme înfloresc ca o sărbătoare pe pământul fertil al liricii japoneze.
Cu bucuria îngăduită de scrierea coerentă şi de calitate, am acordat timpul şi atenţia cuvenită lecturii acestui volum de gogyohka. Am dezghiocat poemele şi am regăsit în majoritatea sevă proaspătă, hrănitoare prin cuvânt, sunet şi culoare. Cititorul din mine a vibrat la trăirile autorilor şi a rezonat cu mesajele transmise de aceştia. Astfel se explică faptul că în acest demers refexiv asupra antologiei „Traiectorii fragile” am ales să citez pe scurt percepţia şi gândurile tuturor co-autorilor despre gogyohka. Selecţia poemelor are conotaţie personală. Am încercat, pe cât posibil să scot în evidenţă varietatea temelor abordate, multitudinea de trăiri, emoţii, abordări, teme de inspiraţie şi reflecţie, prin care autorii au admirat natura în dimineţi de primăvară, au ascultat foşnetul frunzelor în înserarea de toamnă, au meditat asupra efemerităţii vieţii, au privit interiorul propriului sine cu cer senin ori învăluit de ceaţă. Bogăţia limbajului, multitudinea şi frumuseţea figurilor de stil au completat suita de argumente spre a-mi exprima aceste gânduri. Mărturisesc sincer că le-am scris cu reală admiraţie pentru că am identificat aici un cor pe mai multe voci, cântând într-o armonie perfectă, pe acorduri nipone.

Felicitări Maria Oprea şi celorlalţi resposabili cu editarea cărţii! Felicitări tuturor coautorilor! Drum lin GOGYOHKA pe cerul senin al liricii româneşti!

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

3 decembrie, 2018

(Imagine internet)